casnicia alaturi de un necredincios
 

Sunt casatorita de 1 an si 2 luni iar eu si cu sotul ne cunoastem de 2 ani si jumatate. Despre el stiam ca nu este credincios dinainte sa ne casatorim, insa nu parea sa fie deranjat de convingerile mele religioase sau de faptul ca mergeam la biserica duminica si ma spovedeam din cand in cand. Pur si simplu refuza sa ma insoteasca motivand ca se plictiseste sa stea la slujba sau ca are de recuperat cu munca (pe calculator). L-am lasat sa faca ce vrea si nu l-am fortat pentru ca m-am temut sa nu starnesc in el reactia adversa. Din ce intelegeam de la el, respecta oamenii si dreptul lor de a crede in ce vor, doar ca el nu simtea nici o nevoie sa frecventeze biserica samd.
I-am acceptat cererea in casatorie din alte motive foarte valabile, adica atitudinea serioasa si responsabila fata de serviciul sau, familia sa, corectitudinea fata de prieteni si societate in general, dar mai ales faptul ca ne potriveam in ceea ce ne doream de la viata, adica o viata linistita de familie, cu copii si asta inca de tineri. A fost crescut bine de parintii sai, niste oameni simpli probabil cu frica de Dumnezeu, dar care in anii comunismului s-au dezobisnuit sa isi mai manifesteze credinta si nici nu au crezut ca e bine sa isi invete copiii despre ea, din moment ce crestinii erau cam prigoniti pe atunci. I-am apreciat sotului meu si vointa si ambitia sa personala de a urma o facultate si de a avea o meserie intelectuala in conditiile in care nu prea a primit nici suport financiar de la ai sai.
Toate bune si frumoase (cum s-ar spune) pana anul acesta cand, inainte sa nasc primul nostru copil, ne-am mutat impreuna acasa la parintii mei. Parintii mei au fost foarte incantati si sunt in continuare, ne ajuta cand pot cu ingrijirea bebelusului, dar nu ne sufoca cu prezenta sau sfaturile lor. Doar ca ei doi sunt credinciosi practicanti, adica frecventeaza biserica si manastiri si respecta toate sarbatorile si posturile din calendarul crestin-ortodox.
Sotul meu ii respecta si de fata cu ei nu isi spune opiniile despre religie, dar au inceput sa fie tot mai frecvente situatiile in care, de fata doar cu mine facea glume proaste cu referire la Biblie, cler sau lua in batjocura orice aspect legat de religie. Am rabdat mai multe randuri, desi ma necajea si cred ca nu era greu sa observe asta, i-am si spus intr-un rand ca ma deranjeaza ce spune uneori si a parut ca intelege. Insa a continuat tot asa, pana intr-o zi cand parca mi-a ajuns, am izbucnit si i-am spus printre altele ca daca stiam ca asta ma va astepta toata viata, ma gandeam mai bine inainte sa ma marit cu el.
Ce am spus l-a socat si mai apoi mi-a reprosat ca nu va uita niciodata ca am pus problema asta si apoi (ceva cam surprinzator pt. mine) ca va fi numai vina mea daca relatia noastra nu va merge bine, pentru ca eu pun mai presus de casatoria noastra ideile mele abstracte. Si mai apoi am mai auzit de la el ca nu poate sa inteleaga cum o fiinta inteligenta poate sa creada o suma de 'basme slabute' care (dupa parerea lui) alcatuiesc Biblia si mai ales sa tina mai mult la ele decat la viata sa de familie.
Cand i-am cerut macar sa evite sa mai ia in batjocura ceva de care stie ca mie imi pasa, raspunsul lui a fost ca daca ar face asa, ar simti ca nu poate sa vorbeasca sincer fata de mine, ca mereu o sa fie restrictii intre noi si ca poate intr-o zi o sa ajungem sa gasim alte persoane cu care putem comunica liber si care sa ne inteleaga si accepte mai bine.
M-am ingrijorat serios ca a pus problema asa, desi nu i-am cerut decat ceva simplu, adica sa evite sa mai spuna lucruri batjocoritoare de fata cu mine la adresa religiei mele (si a lui de altfel, pentru ca a fost botezat crestin-ortodox) dar sper in continuare ca a spus-o doar la nervi, pentru ca stiu ca el este impotriva divortului in general, mai ales intr-o familie unde sunt copii, ca a noastra acum.
A nu se intelege ca eu l-am sufocat cu practici religioase acasa, de fapt nici nu am deschis discutii pe teme religioase cu el, pentru ca stiam ca vor duce numai la contradictii si nu vroiam atmosfera tensionata intre noi, ci singura sursa de stress (in privinta aceasta) cred ca a fost pentru ei poate traiul in comun cu ai mei. Dar cum nu avem alta posibilitate pentru moment, nu putem decat sa locuim in continuare cu ei si eu sa sper sincer ca sotul se va obisnui cu ceea ce l-a deranjat pana acum sau macar ca nu isi va mai varsa toata tensiunea pe mine.
Ceea ce mi se pare mai ingrijorator este ce se va intampla pe viitor intre noi, pentru ca inca nu stiu ce sa cred: ca m-a mintit inainte de casatorie doar ca sa accept, sperand poate ca o sa renunt cu timpul la ce cred? Cand i-am pus aceasta intrebare, el a raspuns ca nu m-a mintit ci asa a crezut dintotdeauna doar ca n-am vrut eu sa observ. Se poate ca adevarul sa fie undeva pe la mijloc. Mi-e greu sa ma gandesc si la problemele care vor aparea mai tarziu in educatia fetitei noastre, adica el va crede ca o 'indoctrinez cu o mentalitate retrograda' care sa o faca sluga sistemului corupt al Bisericii (dupa cum mi-a spus el) cand tot ce vreau eu va fi sa-i impartasesc cele mai frumoase valori sufletesti dupa parerea mea, fara de care eu cred ca as fi o persoana mult mai rea, egoista si poate chiar nici nu as avea o familie la ora de fata...
Eu vreau mult sa cred ca aceasta familie (a noastra) poate sa reuseasca, dar nu stiu cate sanse are ea in practica atunci cand doi parinti au convingeri atat de diferite dpdv religios...
Fara doar si poate imi iubesc sotul si asta imi dau seama foarte clar in zilele noastre frumoase in care ne simtim toti atat de bine impreuna si cand nu intram in discutii contradictorii pe astfel de teme. Fireste ca ne mai ciondanim si noi ca toti oamenii pe motive mai lipsite de importanta, dar niciodata nu pare atat de serios ca discutiile pe care le-am descris mai sus....
Vreau mult sa imi aduc toata contributia de care sunt capabila la pastrarea linistii si fericirii in familia noastra, insa nu stiu daca as putea sa renunt cu totul la Dumnezeu si la ceea ce cred, ca se intample asta. Nici nu cred ca ne-ar face bine, nici nu cred ca as mai ramane aceeasi persoana ci poate m-as schimba numai in rau si atunci la ce folos?
Va rog mult impartasiti-mi parerile si experienta dumneavoastra pentru ca acum am mai multa nevoie de cat mai multe si mai variate!
Va multumesc anticipat.

Eu zic sa nu iti faci probleme deloc ! Sa ii multumesti bunului Dumnezeu pentru un sot si tata minunat ! Credinta in Dumnezeu nu este obligatorie ci este si ea tot un dar de la Dumnezeu ! Iata ca barbatul necredincios prin femeia evlavioasa se mantuieste !
Si daca va dori Bunul si va sta un pic de vorba cu el va uita ratacirea lui si va deveni cel mai aprig aparator al celor sfinte iar asta este povestea majoritatii celor bine-intentionati de pe acest forum care nici ei nu au fost mereu evlaviosi.

Doamne Iisuse Hristoase, Fiule si Cuvantul Lui Dumnezeu, miluieste-ma !

Draga Aspasia, cu parere de rau iti spun ca aduci in discutie o problema pe care ar fi trebuit sa ti-o pui inainte de casatoria cu acest barbat. Nu esti primul caz de acest fel si cu siguranta nici ultimul. A trai langa o persoana care nu te intelege, mai ales in acest domeniu al spiritualitatii, este inconfortabil daca nu chiar dureros. Aici nu vorbim de convingerile tale crestin ortodoxe, ar fi putut fi si de alta natura, iar el daca te-a ales pe tine, ar fi trebuit sa o faca inclusiv cu acesta latura a ta inclinata spre credinta si sa nu isi permita sa o ia in batjocura. In acelasi timp, ar trebui sa ai si tu grija sa nu il "sufoci" cu chestiuni care stii ca nu-i fac placere din acest domeniu si sa faci un efort sa incerci sa mentii un echilibru. Daca ati fi numai voi doi ar fi destul de simplu, insa copilasul vostru va fi primul care va sesiza aceasta nepotrivire dintre voi si-i va fi greu pentru ca va avea o dilema, pe cine sa urmeze dintre parinti. Am vazut in ceea ce scrii ca sotului tau i s-a parut ceva de lepadat credinta ta vis-a-vis de casnicie, dar de ce nu s-ar lepada el de ale lui si sa accepte macar de cateva ori sa te insoteasca la biserica sau macar daca nu vine sa te intrebe macar cum a fost, iar tu eventual sa retii ceva frumos din ce s-a spus acolo si sa ii spui cand ajungi acasa, cine stie poate ii va trezi interesul sau gandul respectiv ii va bucura sufletul. Credinta pana la urma asta este, bucurie, sotul tau ca multi altii vede in ea o pricina de plictiseala, de lucruri fara rost, demodate si fara relevanta in ziua de azi.

In ceea ce priveste "basmele" din Biblie, fii fata desteapta cum se spune si demonstreaza-i ca oamenii crestini sunt deosebit de inteligenti, nu niste naivi si ridicoli, ci persoane care se raporteaza la o scriere sacra ce a ramas relevanta de-a lungul secolelor si este un izvor nesecat de speranta pentru oameni din toate timpurile. In ceea ce priveste "basmele", am sa-ti arat cum sa incerci sa tratezi atunci cand te provoaca cineva care ia in ras credinta. Cei mai multi se leaga de istorisirile din Vechiul Testament, de exemplu cred ca stii intamplarea cu proorocul Iona care a fost inghitit de peste si in pantecele caruia a stat 3 zile. E una dintre preferatele celor care iau in ras Scriptura, fara sa inteleaga esenta, invatatura. Ceea ce ne intereseaza pe noi de aici nu este faptul ca a stat Iona in burta pestelui si alte detalii, ci ca Dumnezeu te poate scoate din fundatura vietii tale(burta pestelui la Iona) cand tu nu mai puteai face nimic in acest sens pentru ca erai complet blocat, disperat, deziluzionat. O alta invatatura pretioasa de aici este aceea care apare din fraza in care se spune ca Dumnezeu a zis pestelui sa dea afara pe Iona pe uscat. Necredinciosul va rade si va zice ca doar nu vorbeste Dumnezeu cu pestii si alte vietuitoare, dar din nou crestinul va veni din urma si va aduce la lumina adevarata esenta a enuntului si anume, ca toata natura este in armonie cu Dumnezeu, se lasa condusa de Creator, mai putin o singura fiinta, OMUL. Dumnezeu cand l-a trimis pe Iona acesta a refuzat, dar cand in istorisire spune pestelui sa-l elibereze pe prooroc, acesta reactioneaza imediat, salvand viata personajului nostru. Acest exemplu va fi urmat de Iona insusi care prin marturia sa va scapa de la nenorocire o mare multime de oameni.

Sper ca aceste cuvinte sa-ti fie intr-o oarecare masura de folos si data viitoare sa auzim vesti bune, inclusiv in domeniul credintei, din sanul familiei tale.

Este si aceasta o ispita, Aspasia.

In nici un caz nu trebuie sa renunti la rugaciune, participare la Sf. Liturghie, spovedanie, impartasanie.
Ci cand nu poti (din cauza criticilor sotului sau a obstacolelor de tot felul) roaga-te Sf. Maicii Domnului sa te ajute.
Discutiile in contradictoriu cu sotul nu-si au rostul.

Femeia crestina trebuie sa lumineze prin viata ei (nu prin multe cuvinte):
"Daca acum s-ar face un intuneric bezna, fara nici o lumanare, fara nici o lampa sau bec. In timpul asta o mana binefacatoare vine si pune o lumanare aici in mijlocul nostru.Toti s-ar bucura ca a aparut o zare de lumina. Dar lumanarea asta care sta aici, pusa in slujba tuturor, vorbeste? Nu vorbeste! Tace, dar face doua lucruri in folosul tuturor. Ea se jertfeste si lumineaza. Folosindu-ne si pe noi si dand lumina la atatia, ea se jertfeste si incepe a se topi, incet, incet si se topeste pana ajunge la sfesnic. Doua lucruri face tacand – zice Sfantul Ioan Gura de Aur -,Tace luminand si se jertfeste tacand. Acesta este rolul femeii in societate.
O femeie la locul ei de munca, unde a randuit-o Dumnezeu, daca este curata, daca este credincioasa, daca este corecta, daca este harnica, daca este priceputa la toate, in toate problemele daca este prezenta, ea n-are nevoie sa predice, ca viata ei predica.
Aici se implineste ce-a spus Talasie Libanul: Taci tu, sa vorbeasca lucrurile tale!, sau Mustra si cearta pe cei de-aproape de tine, prin puterea lucrarii, nu prin multa vorbire!"
http://www.razbointrucuvant.ro/2009/...tfeste-tacand/

Sfaturile Parintelui Rafail Noica
 

Vorbeste cu Dumnezeu cand sotul nu te asculta sau nu te intelege.

"Aţi spus odată: toate lucrurile se leagă şi se dezleagă în Duh, explicaţi-ne, vă rog. - Părintele Rafail: Da, am spus şi în felul ăsta. Tot ce face omul începe în nevăzut, adică în taina inimii tale, când ţi-ai pus în inimă asta Dumnezeu a văzut şi dacă te-ai hotărât pentru acest asta este foarte probabil ca acel lucru o să înceapă să se înfăptuiască cândva în viaţa ta.
Uitaţi, vă dau o pildă: un monah mi-a spus într-o zi: mă certasem cu un alt monah dintr-o altă mănăstire şi m-am căit după aceea şi am vrut să-mi cer iertare, dar nu mai voia să ştie de mine aşa era de rănit şi mi-am zis ce să fac, mâine-poimâine trebuie să plec, eu vreau să mă apropii de Sfânta Împărtăşanie, ce să fac, am rănit pe fratele meu, cum o să pot să mă apropii de Împărtăşanie, cum să continui viaţa pocăinţei mele, că nu mă mai primeşte; eu vreau să-i cer iertare şi el nu vrea să audă nimic. Şi zice: mi-am amintit de un cuvânt din Liturghia Sfântului Vasile cel Mare. Monahul acesta-i grec şi în greacă – îmi pare rău că în traducerea noastră nu reiese aşa – la pomeniri, după sfinţirea Tainelor când spune “pomeneşte, Doamne, pe cei care ai învrednicit să împărăţească pe pământ” spune aşa: “glăsuieşte în inimile lor cele bune pentru Biserica Ta, pentru poporul Tău“. Monahul şi-a adus aminte de acest glăsuieşte şi a zis: Doamne! glăsuieşte în inima lui pentru pocăinţa mea, spune-i că mă căiesc pentru ce am făcut, că-i cer iertare şi că eu îl iert. Şi mi-a spus: data următoare când l-am văzut parcă nu fusese niciodată nor pe cer, totul dispăruse şi împăcarea lor era deja făcută. Când am auzit cuvântul ăsta, am sfătuit multe persoane în această direcţie şi aproape de fiecare dată s-au întâmplat minuni dintr-astea.
O monahie care era nouă într-o mănăstire şi spunea “Părinte! Mi-e frică de toată lumea”, era foarte sensibilă şi rănită mai ales de monahia cutare care era un pic mai aşa, în vârstă şi mai autoritară. Zice: când intru în bucătărie m-apucă groaza, nu ştiu ce să fac. I-am spus să se roage: “Doamne spune în inima ei să-mi spună un cuvânt bun sau spune-i ceva bun despre mine”. Într-o zi vine fugind către mine: “Părinte! Părinte! Ştiţi ce s-a întâmplat? A venit maica cutare şi m-a apucat groaza şi am zis Doamne spune-i că o iubesc!” şi zice: “Nu ştiu părinte, coincidenţă, s-a uitat frumos la mine şi mi-a zis ceva frumos”. Ultima oară când am văzut-o, acum un an era aceeaşi faţă luminată aşa cum se luminase atunci, acum vreo zece ani şi era împăcată cu toată lumea şi cred că au continuat aceste … “coincidenţe”.
Deci se leagă şi se dezleagă în Duh, în taina inimii şi profit de întrebare să spun şi lucrul ăsta: trebuie să ne nevoim în ceva ce strămoşii noştri cred că făceau fireşte. Cred că strămoşii noştri, care erau cât de cât apropiaţi de Dumnezeu, în mod firesc pentru fiecare lucru chemau pe Dumnezeu. Vezi o primejdie: Doamne! – şi zici ceva lui Dumnezeu. Vezi un păcat în tine: Doamne, uite ce-i în mine, nu mă lăsa aşa! Vezi pe cineva care te supără şi nu te poţi împăca cu el: Doamne, spune ceva în inima mea pentru aproapele meu! ş.a.m.d.
Chemaţi-L pe Dumnezeu!Zicem că Iisus Mântuitorul este singurul Mijlocitor între Dumnezeu şi om. Îndrăznesc să spun că lui Dumnezeu îi place să mijlocească între om şi om. Chemaţi-L pe Dumnezeu mijlocitor între tine şi vrăjmaşul tău, între tine şi cei cu care te-ai certat şi să vezi… Cum spuneam către cineva acum câtăva vreme: Dumnezeu nu există. Nu! Dar se preface bine!Fă şi tu ca şi cum ai crede şi să vezi cum şi Dumnezeu “se face” ca şi cum există! Şi provocăm “coincidenţe” dintr-acelea.
În esenţă profit ca să zic: să învăţăm, fraţilor, să chemăm pe Dumnezeu în toate împrejurările, să-i cerem sfat lui Dumnezeu, să mulţamim lui Dumenzeu când ne-a dat ceva ce i-am cerut, să-L întrebăm pe Dumnezeu ce înseamnă asta… şi toate nedumeririle noastre. Întâi “Doamne!” să fie în inimile noastre şi după aceea tot restul. Dacă vrei să-l vezi pe duhovnicul tău şi este la 100 de metri de tine, trebuie să faci 100 de metri şi poate altcineva l-a înhăţat sau trebuie să iei telefonul şi să faci un număr. Pentru Dumnezeu – nici atat: acum poţi să zici “Doamne!” şi, cum zicea cineva, ai contactat satelitul “Doamne”şi să vezi cum “se preface” acest Dumnezeu că există."

http://www.razbointrucuvant.ro/2008/...si-in-nevazut/

Bine ar fi fost ca aceste probleme să vi le puneţi înainte de căsătorie, fiindcă, din câte îmi dau seama, "v-aţi înhămat la jug nepotrivit". Acest lucru se explică prin faptul că religia face parte dintre opţiunile fundamentale. Cu alte cuvinte, dacă doi care formează un cuplu fericit pot avea opţiuni deosebite în ceea ce priveşte gusturile, ori culorile, ori chiar pot să aibă (şi nu e rău să aibă) temperamente diferite, în schimb opţiunile filozofice sunt fundamentale, iar cele religioase sunt "fundamentul fundamentului" ca să zic aşa. Un liberal nu poate face casă bună cu o conservatoare. Cu atât mai puţin poate un ateu face casă bună cu o credincioasă sau invers. De aceea, degeaba un om e dăruit de Dumnezeu în toate felurile, dacă nu are cel mai de preţ dar, care este credinţa.
Dar acum, având în vedere că situaţia este consumată, problema care se pune este "cum trebuie procedat în continuare ?".
Mai întâi, este necesar să realizaţi că aveţi această cruce de dus. Este modul la care El vă cheamă de a vă asocia Lui. El ne-a dat un exemplu prin toată viaţa Lui. Iar viaţa Lui şi-a dat-o pentru credincioşia necredincioşilor. A fost hăituit, ademenit şi vândut de necredincioşi. A fost umilit, scuipat, biciuit, chinuit în toate felurile, până ce necredincioşii I-au făcut un proces la mişto şi L-au ridicat pe cruce, pe care au mai şi aşezat o plăcuţă la mişto. Din fericire, ceea ce aveţi dv de tras nici nu se compară cu lucrurile pe care Domnul şi Învăţătorul a trebuit să le îndure.
Mai apoi, trebuie să vă rugaţi. Cu ardoare şi stăruinţă în rugăciune. Din cauza orbirii şi orgoliului nostru, noi, oamenii, avem mereu impresia că opţiunea fundamentală spre credinţă ne aparţine. Iluzie. Credinţa este dar de la Dumnezeu. Când spun "eu am ales să cred", în realitate Dumnezeu, prin persoana Duhului Sfânt, îmi insuflă această alegere. Cu secole în urmă, a existat o dispută între teologi dacă Duhul Sfânt este irezistibil sau nu. Cert este că unii oameni cred, alţii nu cred, deşi Dumnezeu pe toţi îi cheamă. Motivul acestei deosebiri este, în principal, induraţia inimii şi solzii pe care îi avem pe ochi până ce ajungem să credem. Pe de altă parte, e evident că Dumnezeu, care îi cheamă pe toţi, în unele cazuri o face mai insistent (ca în cazul Sf Paul sau al profetului Iona), iar în altele chemarea e atât de discretă, încât poate uşor trece neobservată.
Prin urmare, trebuie să vă rugaţi ca Dumnezeu să îl cheme cu putere pe soţul dv. În afară de rugăciuni, este bine să daţi să se facă liturghii şi devoţiuni cu această intenţie de convertire a soţului.
În sfârşit, apologetica are regulile ei. Când vrem să convingem pe celălalt asupra credinţei pe care ne cere Domnul să o avem, trebuie să ţinem seama ce fel de oameni sunt cei cu care dialogăm, fiindcă nu folosim cu toţi aceleaşi tipuri de argumnete. Cu unul care are o credinţă tradiţională şi este doar în stare de schismă, folosim argumentele Tradiţiei (Predaniei). Cu altul, care se bazează numai pe Sf Scriptură, folosim ceea ce are autoritate pentru el, şi anume Sf. Scriptură. Faţă de un ateu, folosim argumente din registrul ştiinţific, fiindcă ceea ce poate fi măsurat şi cântărit este Biblia lui. Dar, cea mai puternică apologetică dintre toate este cea a propriului exemplu de viaţă de credinţă. Faceţi din dv înşivă icoană lui Cristos. Deocamdată, soţul dv poate că nu vede decât o soţie care pierde cam mult timp cu "cele ale babelor şi popilor". Trebuie să faceţi să vadă mai mult. Trebuie să cultivaţi roadele Spiritului Sfânt, care sunt: caritatea, bucuria, pacea, răbdarea îndelungă, bunătatea, faptele bune, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia. Reflectând în dv înşivă lumina lui Cristos, mai devreme sau mai târziu soţul dv se va întoarce să vadă de unde ar putea veni această lumină. Atunci va străluci şi pentru el şi va fi cucerit de zâmbetul lui Cristos, că nu e om care să caute lumină şi Soarele nostru să nu îi zâmbească şi să nu îi încălzească inima.
Ceea ce spun eu aici ar putea fi o operă de o viaţă. Dar aceasta este o viaţă rodnică: viaţa în care Îi aducem rod stăpânului nostru din via pe care a sădit-o cu dreapta Lui.

draga Aspasia

daca nu poti vorbi cu sotul tau despre Dumnezeu si cele ale credintei pentru ca nu-l intereseaza si i se par aberatii si basme, atunci vorbeste cu Dumnezeu despre sotul tau, ca pe Dumnezeu sigur il intereseaza.

reciteste cuvintele parintelui Rafail Noica din postarea Annei si poti sa te rogi chiar cu cuvintele acelea ,, glasuieste Tu Doamne in inima lui, cele pe care nu vrea sa le primeasca de la mine...,,

si mai ales, daca simti ca te depaseste, incredinteaza-i problema ta lui Dumnezeu si o sa o rezolve EL dumnezeieste, tu doar sa ai rabdare si nadejde, ca nu se rezolva peste noapte.

banuiesc ca ai Paraclisul Maicii Domnului ( se gaseste cam in toate cartile de rugaciuni), e foarte,foarte,foarte folositor. daca nu-l ai, il gasesti pe net.

incearca si Acatistul Sfântului Arhanghel Rafail ocrotitorul nunţii, familiei şi al iubirii conjugale
http://tainacasatoriei.wordpress.com...anghel-rafail/

incearca sa tii legatura cu un preot care sa te indrume pas cu pas
si sa faci toate aceste rugaciuni cu binecuvantare.

Doamne ajuta!

Va multumesc foarte mult pentru cuvintele atat de minunate si care mi-au adus speranta in suflet!
Nu am scris cu intentia sa ma vaicaresc sau sa mi se dea mie dreptate si ma bucur ca mi s-a adus in vedere si cam care a fost partea mea de vina. Sunt perfect constienta ca ar fi trebuit sa fiu mai tare in credinta inainte sa ne casatorim, poate chiar si inainte sa ne cunoastem. Si mai stiu si ca n-am fost mereu o sotie ideala, adica sigur am mai avut si eu toanele si egoismele mele. Dar de fiecare data cand am vazut ca acestea au stricat armonia dintre noi. mi-am calcat peste mandrie si i-am cerut scuze sotului meu, chiar daca pana sa apucam sa discutam mai pe indelete, mie nici nu mi-era prea clar ce parte de vina aveam eu. Si asta numai pentru ca supararile sa nu se adune intre noi si din mici ghimpi sa rasara spini pe care sa nu-i mai putem reteza decat cu palosul mai apoi...
Am totusi o oarecare tristete in suflet cand vad la sotul meu ce am mai vazut si la alti necredinciosi si anume indaratnicia in a cere iertare celor pe care ii iubesc, adica luarea initiativei vazuta in primul rand ca o dovada de iubire. Eu nu-mi consider personalitatea calcata in picioare daca fac asta fata de sotul sau parintii mei pentru ca cred ca iubirea ce le-o port merita efortul asta, insa as vrea sa vad asta si din partea sotului meu cateodata ca dovada de iubire mai mult decat orice alt cadou.
Si nu stiu cum sa-l fac sa inteleaga ca nu e fatarnicie, ca tocmai cu asta face credinta in Dumnezeu sufletul omului mai bun, adica puterea de a simti mustrare si regrete pentru ce ai spus sau cum te-ai purtat la foarte putin timp dupa ce ai facut-o, fara sa iti fi reprosat nimeni nimic.
Si pe langa asta si compasiunea adevarata si neinteresata sau judecatoare fata de semeni, punerea gandului si intentiilor bune si curate inainte de orice altceva in perspectiva asupra lumii si a vietii in general si altele ca acestea sunt trasaturi de care sotul meu are multa nevoie si pe care eu cred ca numai iubirea de Dumnezeu simtita din adancul sufletului i le-ar putea aduce.

Eu inca vreau sa cred ca am facut o alegere buna in a ma casatori cu acest barbat pentru ca macar dintr-un punct de vedere, il consider superior mie la intrarea noastra in casatorie: el nu mai avusese nici o relatie de durata cu o fata inaintea mea (deci nici relatii intime) pe cand eu mai avusesem un prieten (si iubit) inainte de a-l intalni pe el.
El mi-a spus ca nu a intalnit pe cineva ca mine si de aceea nu a avut curajul de a face acel pas cu nici una din fetele pe care le-a cunoscut inaintea mea, simtind ca acele relatii nu ar fi avut un viitor. Pentru asta ii sunt recunoscatoare lui Dumnezeu pentru ca am convingerea ca legatura intr-o casnicie este mult mai puternica atunci cand este cu primul barbat/femeie din viata decat poate fi cu urmatorii. Cine stie, poate ca si eu nu as fi nici atat de critica fata de sotul meu daca el ar fi fost primul barbat din viata mea, dar acestea sunt regrete pentru greselile mele pe care le voi purta mereu pentru ca le merit si sper sa fiu un exemplu macar pentru cativa de ce inseamna naivitatea in relatia cu sexul opus...

Continui sa sper ca macar exemplul parintilor mei ii va fi de folos sotului meu candva: parintii mei si-au intors sufletele spre Dumnezeu tarziu, adica in anii mei de facultate, cand au ramas doar ei doi singuri acasa si s-au confruntat cu intrebarea ''oare casnicia noastra mai are vreun rost acum ca am terminat conlucrarea in cresterea copilului nostru?" Si din fericire raspunsul a fost 'da'' doar pentru ca s-au regasit in iubirea adevarata adica cea pornita de la Dumnezeu in ziua sfintei cununii.
Pana atunci, poate va mai trece mult timp in care sotul meu sa fie intr-o continua admiratie la adresa studiilor si descoperirilor oamenilor de stiinta si sa-i considere probabil un fel de zei ai epocii moderne, iar eu sa sper si sa ma rog ca sufletul sau sa isi ceara si el drepturile intr-o zi mai presus de minte si de trup, adica sa primeasca hrana de care are nevoie la fel ca si celelalte doua.
Sperand ca aceasta perioada de incercare este crucea pe care trebuie sa o duc eu si multumind lui Dumnezeu ca nu este mai grea, va multumesc din suflet inca o data si Dumnezeu sa ne ajute si sa ne ocroteasca!

esti naiva. mi-e greu sa cred ca un ateu s-ar incumeta sa intre intr-o casatorie asa, fara sa stie cu cine are de-a face.

Ma gandeam, citind postarea ta.. daca un om ar "proba" o papusa gonflabila si ar duce-o inapoi la magazin.. nu cred ca ar putea sa o restituie.

Dar, uite, cu o femeie este posibila "proba". :31::mad:

Probabil sunt naiva, dar m-am si exprimat gresit: am locuit impreuna 1 an inainte sa ne casatorim din care mai mult de jumatate stabilisem deja data nuntii.
Si evident s-au intamplat lucruri care ar fi trebuit sa se intample numai dupa casatorie, lucru de care nu sunt deloc mandra, dar intr-adevar foarte putini tineri sunt dispusi sa faca pasul casatoriei in ziua de astazi fara macar sa fi locuit impreuna o perioada de timp pentru a vedea cum se inteleg si cum li se potrivesc obiceiurile de viata. Chiar si cu un amic relatia se poate schimba radical daca ajungi sa locuiesti zi de zi sub acelasi acoperis si sa imparti aceeasi casa cu el.
Si nu s-a redus totul numai la chestiuni sexuale, pentru sotul meu a fost mai important sa vada si cum ma descurc sa impart responsabilitatile gospodariei si ale traiului la comun.
E trist ca asta este la cei mai multi tineri din ziua de azi rezultatul educatiei date de parinti, care din prea mare grija ca lumea e plina de fete ingalate si sa nu nimereasca odorul lor cu una, lasa cu totul la o parte preceptele religioase.

nu nu, nu la asta m-am referit, nici vorba!

ideea era ca nu ai cum sa-l verifici si sa stii sigur daca el a mai avut sau nu vreo prietena inainte, asta am vrut sa zic...trebuie sa fii putin naiva sa crezi orice ti se spune.

Problema e mult mai complexa decat vrei tu sa o prezinti. Acea femeie nu este papusa, are vointa si minte. Daca o "probeaza" fara ca aceasta sa-si dea seama, atunci e o fapta urata. Dar de multe ori "probarea" se intampla de ambele parti. Sau uneori profitoarea e femeia. Nu cred ca are rost sa dezvoltam subiectul cu "probatul".

Doar ca o paranteza, dupa logica asta ar trebui sa avem mai putine divorturi pt ca tinerii "se incearca" mai intai, nu-i asa? Si atunci de ce avem rata divorturilor dublata-triplata?
Nu mai umblati cu fofarlica! :106: Ati vrut sa gustati placerea, si parea atat de natural ca dragostea spirituala sa treaca in ceva trupesc, nu-i asa? Sa nu mai zic ca toate canalele massmedia urla de dimineata pana seara cat de bine e sa fii liber(tin), sa te simti bine, sa cunosti viata etc etc.
As aprecia mai degraba o sinceritate gen: pai hormonii tzopaiau, stimulentele ne asaltau din toate partile,massmedia educa societatea sa fie intoleranta fata de si sa ridiculizeze pe cei care vor sa ramana curati, si in plus nimeni nu ne zicea ca ar fi mai bine sa ne pastram pana dupa casatorie. Sa ne dam drumul la dorinte si fantezii parea atat de firesc si dezirabil... :49:

Inteleg ce spui si nu am aparat nicidecum genul acesta de logica pentru ca nu cred in ea ci doar am observat-o si am acceptat-o din slabiciune...
Da, imi dau seama ca a fost slabiciunea mea, nu trebuia sa fac compromisul acesta pentru ca nu "convietuirea de proba" mi-a facut cu ochiul, ci am acceptat varianta aceasta ca sa nu il pierd pe cel pe care din cateva alte motive pe care le-am enumerat la inceput vroiam sa imi devina sot.
Dar asta mi-a pus in vedere destul de bine duhovnicul meu si am respectat canonul pe care mi l-a dat inainte de nunta, ba chiar ca singur mic 'succes' personal al meu pot sa spun ca l-am convins pe sotul meu sa tina postul Pastelui inainte de nunta si sa se si spovedeasca si impartaseasca si el.

Problema este ca acum nu mai pare dispus sa accepte asta sub nici o forma si din ce mi-a explicat el, a facut asta atunci nu dintr-o credinta personala, ci doar ca sa nu isi puna in cap parintii, viitori socri si evident pe mine.

imi pare rau pentru problemele pe care le ai si sincer sper in rezolvarea lor.
dar nu inteleg cum ai putut accepta, ca om cu credinta ortodoxa, sa traiesti cu barbatul fara a fi casatoriti si cum ai acceptat sa te casatoresti cu un barbat fara credinta ortodoxa. tocmai din nerespectarea acestor 2 aspecte vin astfel de greutati in viata.
imi cer iertare nu te judec in nici un fel. sunt mai pacatos decat oricine si nu sunt in masura sa judec. dar prietena mea m-a invatat aceste lucruri. m-a adus pe calea credintei si astfel am inteles de ce inainte multe lucruri nu mergeau in relatiile pe care le-am avut.
inca de la inceput mi-a spus ca ea nu o sa stea cu mine inainte de casatorie, nu o sa traiasca cu mine inainte de casatorie si in nici un caz nu se va casatori cu cineva care nu are credinta. nu credeam vreodata ca voi putea accepta aceste lucruri dar iata o minune s-a intamplat. si asta numai prin voia Domnului si cu ajutorul celei pe care acum o iubesc enorm. pot spune ca viata mea s-a schimbat desi eram ateu aproape 100%.
spre norocul meu Dumnezeu m-a ajutat si eu chiar consider ca a facut o minune de care nu sunt vrednic.
situatia ta e mai complicata, la prima vedere, dar ai credinta si roaga-te. ti-am dat exemplul meu(care credeam in evolutionism, teoria big bang, suprematia absoluta a stiintei si atotputernicia omului) doar pentru a-ti da speranta ca Dumnezeu poate intoarce pe calea cea buna pe oricine si in cele mai nebanuite momente.
si inca ceva. sa nu deznadajduiesti. puneti credinta toata in Cel de sus ca El niciodata nu ne da sa purtam o cruce mai mare decat o putem duce. doar noi suntem cei care gresim ca nu avem credinta, pentru ca dupa cum e scris si in evanghelii daca am avea credinta si cat un bob de mica vom putea muta muntii din loc.
Doamne ajuta!

despre casatoria cu un necredincios
 

Pentru aspazia:din experienta pur personala iti marturisesc cu sinceritate si durere in suflet ca m-am luptat cu sotia mea foarte mult ca sa o aduc la credinta,dar la credinta adevarata,aparata si marturisita,insa a fost inutil...nu am fost niciodata amandoi in biserica la slujbe...acum suntem in divort si avem si un copil...duhovnicul a binecuvantat casatoria noastra si tot duhovnicul a fost cel care mi-a marturisit ca taina nuntii savarsita cu un om necredincios nu va tine niciodata...si mi-a mai marturisit si faptul ca a fost si vina mea ca am luat o femeie necredincioasa si indaratnica din cale-afara...concluzie:niciodata un om credincios nu va fi multumit sufleteste intr-o casnicie cu un necredincios!!!Asta daca il iubesti CU ADEVARAT PE DUMNEZEU!!!Toti spunem ca suntem ortodocsi,insa multi dintre noi suntem doar cu numele,lucru pe care insusi Mantuitorul il spune:"Multi chemati,putini alesi..."

.. poate ca ar fi fost mai bine sa o iubesti intai. Sau macar sa o accepti cu slabiciunile ei, fara a o judeca.
Nu poti intoarce pe nimeni la credinta dandu-i cu Biblia in cap. Exemplul personal si mai ales iubirea si rabdare sunt "armele" crestinului.
Si ca sa pocnesc si eu cu citatul:
"Bărbaţilor, iubiţi pe femeile voastre, după cum şi Hristos a iubit Biserica, şi S-a dat pe Sine pentru ea"
Sa observam ca Hristos mai intai a iubit Biserica, apoi a curatit-o prin jertfa lui. (Adica a iubit-o cand era pacatoasa si nevrednica.) Eu asa inteleg.
(Iar la nivel individual, fiecare dintre noi este nevrednic de iubirea lui Hristos - suntem desfranati si idolatri - .. totusi i se cere barbatului sa iubeasca sotia nu mai putin decat cu dragostea lui Hristos!)

Omul de langa noi, bun sau rau, credincios sau hulitor, Dumnezeu l-a pus acolo pentru mantuirea noastra:
“Temelia este aproapele, ca pe el mai intai sa-l folosesc, pentru ca de el atirna toate poruncile lui Hristos" (nu stiu cui ii apartine citatul)


Parafrazand cuvintele tale: "concluzie.. intotdeauna un om credincios va da multumire lui Dumnezeu chiar fiind intr-o casnicie cu un necredincios!!!Asta daca il iubesti CU ADEVARAT PE DUMNEZEU!!!Toti spunem ca suntem ortodocsi,insa multi dintre noi suntem doar cu numele,lucru pe care insusi Mantuitorul il spune:"Multi chemati,putini alesi..." :5:

raspuns
 

Dar poate nu a fost asa cum spui tu.poate omul a iubit-o,dar ea nu a vrut.Nu e bine sa ne dam cu parerea despre viata oamenilor...

Va multumesc tuturor pentru raspunsuri! Aveti fiecare in parte dreptate. Chiar in urma discutiilor pe care le-am mai avut cu sotul in ultima perioada mi-am dat seama ca am cazut oarecum in inselare in perioada in care ne-am cunoscut si ne-am decis sa ne casatorim. Adica aveam o impresie foarte frumoasa despre casnicie (si inca mai am) dar pe atunci era mai degraba una idilica, ceva probabil alimentat de basme si povesti zaharisite... cu alte cuvinte eram atat de incantata ca un barbat cu un numar de calitati era dornic sa intemeieze o familie alaturi de mine... atat de incantata incat credeam ca toate problemele si divergentele se vor rezolva de la sine...
Chiar ieri am avut o discutie cu sotul, in urma careia am ramas mai socata decat oricand de virulenta dispretului lui fata de biserica, de fapt chiar ura lui, asa cum a spus-o el cu cuvintele lui. Poate a fost si vina mea ca i-am povestit despre un cuplu de prieteni in care el era ateu, e credincioasa, dar de dragul ei el a inceput sa o insoteasca duminicile la biserica.
Reactia lui a fost mult mai rea decat ma asteptam, in rezumat mi-a zis ca daca ce conteaza pentru mine la un barbat cel mai mult e sa fie 'prostul' bisericii, trebuia sa o rupa cu mine mult inainte sa avem un copil impreuna.
A exagerat mult si asa face de fiecare data desi eu nu folosesc cuvintele de care el ma acuza. Mi se pare chiar irationala ura lui fata de biserica si tot ce e legata de ea si i-am si zis-o, iar el n-a avut nici o justificare si nici nu considera ca merit eu vreuna.
E teribil de greu sa rabzi si sa speri ca un astfel de om se va schimba, nu indemn pe nimeni sa se supuna la riscul de a se casatori cu cineva pana nu afla care ii este exact pozitia fata de credinta. Asta orice varsta ar avea si orice ar zice parintii sau rudele!
Si nu sunt eu fixista sa nu pot suporta un om care nu are exact aceleasi credinte ca mine, nu e asta singura problema, mai multe si mai sacaitoare sunt comportamentele nesuferite si negativismul unui om necredincios care prefera sa se poarte mai frumos cu strainii decat cu sotia lui... Si oricate argumente i-ai aduce, nu va face nici un efort sa se schimbe atata timp cat el crede ca se poarta si este perfect si ca eu sunt cea care creeaza probleme...
Nu vreau sa ma gandesc la divort, nu stiu daca el in imbufnarea lui cantareste aceasta optiune... Cred ca pana la urma, cu toata mahnirea mea, ii voi propune sa apelam la un psiholog sa ne ajute sa ne rezolvam conflictele, avand in vedere ca nici nu vrea sa auda de mers impreuna la duhovnic.

nu cred
 

Personal cred ca un psiholog nu te poate ajuta aici...Roaga-te si vei primi un raspuns , sigur !

ok
 

omul da uneori la bine cu piciorul ! Cam asta e o lege in general !
Lu barbatu ala al tau, ai trebuia de fapt una de aia care sa-i faca probleme serioase si nu una cuminte,si apoi, ar fi vazut, care e diferenta !

Ufff ! Dar ce ne invata Sfintii Parinti ? Sa fim blanzi si sa-l iubim pe aproapele...,daca esti un bun ortodox nu "lupta" contra sotului si tatal copiilor tai pentru credinta in Dumnezeu !Nu.Cand mai vorbeste contra celor Sfinte,tu fi cu sufletul CURAT(adica fara pic de ura sau suparare)...si spunei ce zice Sfanta Scriptura despre viata noastra de zi cu zi.Duhul Sfant te va "inarma" cu cuvintele potrivite !

Asta e scurt dar cat se poate de cuprinzator!!!
Subscriu.

Adica de ce nu ar ajuta-o terapia de cuplu?Stii macar ce inseamna de o negi cu atata vehementa?
Daca merge la terapie de cuplu nu se mai poate si ruga in paralel?Ce legatura are una cu cealalta?
De zicala Dumnezeu ne da,dar in sac nu ne baga ai auzit,draga Elesya?
Doar rugandu-se fara sa faca nimic si asteptand ca Doamne Doamne sa rezolve situatia ma indoiesc sa ajunga la vreun rezultat...

Ai cazut in inselare,dupa cum spui,la inceputul relatiei voastre,pentru ca asa tindem noi oamenii,sa ne imaginam total altceva despre persoana de care ne indragostim,sa il idealizam,ii conferim o imagine care ne convine noua,insa,din pacate realitatea ne aduce cu picioarele pe pamant mai devreme sau mai tarziu,valul pica de pe ochi si ajungi sa il vezi pe cel de langa tine exact asa cum este.
Ideea este ca la inceput v-ati acceptat asa cum sunteti fiecare,ceea ce este foarte frumos si intelept totodata,fara a incerca sa va schimbati unul pe celalalt.
Dar,la un moment dat,ceva a inceput sa se schimbe,a inceput sa isi arate dispretul fata de credinta ta,sa te intzepe in fel si chip.Cand a inceput sa se intample asta?Odata cu mutarea la parintii tai sau mai devreme?Ce anume din ce se intampla in familia ta de origine l-a putut deranja intr-un asemenea fel?
Deasemenea,ce trebuie sa intelegi este ca reactia pe care a avut-o trebuie sa iti dea de gandit si trebuie sa citesti printre randuri: nu este furios si dispretuitor pe biserica in sine,ci altceva il macina in relatia cu tine,poate se simte pus pe locul II in fata prioritatilor tale religioase si atunci da...a ajuns sa urasca Biserica,asa cum un om gelos are resentimente visavi de rival.
Nu stiu exact ce se intampla la voi in familie,probabil si el ar avea o cu totul alta varianta,insa trebuie sa incerci sa comunici cu el,sa nu eviti conflictul,ci sa il tranformi in ceva constructiv si sa ajungi la radacina lui.
Urmareste si pe alte planuri ce schimbari sunt,pentru ca este posibil a nu doar acest subiect sa fie o sursa de nemultumire,ci sa mai fie si altele.
Oricum,eu personal ti-as sugera sa incerci terapie de cuplu cu partenerul,v-ar ajuta mult si sa va solutionati situatia prezenta,dar si pentru viitor veti invata multe despre voi,despre cuplu in general.
Daca ai ceva timp sa citesti iti recomand o carte a unui psihoterapeut, Gary Smalley,cu o vasta experienta in terapia de cuplu - "Cand unul plus unu fac NOI" .Editura este "Curtea Veche" si cred ca poate fi comandata si de pe internet.

Poate ca e bine sa discutati si cu un consilier parental... insa trebuie sa ai rabdare si sa lupti in continuare. Imi dau seama ca e foarte greu dar trebuie sa ai si impliniri dupa efortul depus. Nu se poate ca Dumnezeu sa te lase! Rugaciunea si credinta ca Dumnezeu poate si vrea fac minuni!

Doamne ajuta
 

„Dumnezeu nu vrea creştini căldicei, ci adevăraţi.
Dacă vom privi înapoi, la Sodoma,
ne vom preface ca femeia lui Lot, în stâlp de sare.
Îi iubesc mai mult pe cei fierbinţi şi dăruiţi cu totul celor lumeşti,
decât pe cei căldicei în cele duhovniceşti, deoarece primii,
cu râvna pe care o au pentru cele lumeşti,
se vor întoarce cândva către cele duhovniceşti".
(Cuviosul Paisie Aghioritul)

Este evident ca sotul tau nu are cunostiinte profunde despre credinta, credinciosi, biserica, cler. Deci are nevoie de informatii specifice , dar intr-o maniera mai academica. Cumpara "din greseala" Istoria religiilor de Mircea Eliade. Este studiata in cele mai importante universitati ale lumii. Apoi, introdus in mediul spiritualitatii universale, trebuie sa afle ca credinta ne-a fost data pt lupta cu diavolul intru mantuire si ca , pana la mantuire, multi din crestini(opinca, vladica, cler) cad, se fac de ras, pocesc credinta si imaginea bisericii, intimideaza si ridiculizeaza perceptia celor fara de credinta .... Nu in ultimul rand trebuie sa ajunga sa citeasca biografiile celor mai deosebiti sfinti, in special a celor mai apropiati, contemporani...Si sunt !

Eu cred ca atata timp cat nu este impotriva sa tii aproape de Biserica, nu este totul pierdut. Poti sa-i explici doar ce anume te deranjeaza- glumele necuviincioase la adresa credintei tale...Pastreaza in familie relatii frumoase, fii in armonie atat cu ai tai cat si cu ai lui si fii apostolul familiei, daca el nu o face- poate va veni si clipa aceea, dar rabdare si multa daruire.

Cred ca va cumpara degeaba Istoria Religiilor. Din ce a scris Aspasia, sotul ei este un om care deja "stie" si nu simte nevoia sa-si verifice certitudinile.
(in plus, simpla citire este egala cu 0. Si eu am citit istoria religiilor in liceu si tot atee eram. Am facut si cursuri biblice, pentru cultura mea generala, dar nu mi-au schimbat ateismul la acea vreme.. Daca nu te pocneste in cap vreo dilema existentiala, poti citi am orice degeaba. Doar intalnirea cu ortodoxia m-a impresionat, nu lecturile despre crestinism la modul general)

Doar intalnirea cu ortodoxia m-a impresionat, nu lecturile despre crestinism la modul general)[/quote]

te poti "intalni" cu ortodoxia daca nu mergi la biserica ( ma intreb cum s-ar putea intalni un om cu ortodoxia daca nu participa activ la slujbe s.a )?

Aspasia, nu dispera.
Nu trebuie sa-l schimbi tu, nu mai insista. Schimbarea poate sa o faca Dumnezeu.
Si eu am sot necredincios, si dupa multe conflicte (si afirmatii gen religia este sistem de control pt prosti, religia e pt oameni slabi bla, bla, bla..) cred ca s-a plictisit si el de atitudinea lui si avem un fel de intelegere tacita in care fiecare incearca sa-l accepte pe celalalt asa cum este.

Deci nu mai incerca sa-ti schimbi sotul ca el sigur va deveni defensiv si nu faci decat sa amplifici conflictul. (si tu ai fi defensiva daca cineva ar incerca sa te schimbe in vreun fel)
Incearca sa arati bunavointa in tot ce faci, nu-l ctitica, nu deschide discutii contradictorii decat daca este absolut necesar.. ideea este sa vada ca tu il accepti asa cum este si poate ca o sa-i cada ideea fericita sa te accepte si el asa cum esti.
Cat despre cealalta problema: a te umileste, nu se poarta frumos cu tine.. parerea mea este ca si el crede la fel: ca nu-l apreciezi. Ca daca l-ai aprecia, nu ai vrea sa-l schimbi, nu? Te sfatuiesc sa nu-l mai critici, sa nu incerci sa-l schimbi etc.. Incearca sa gasesti ceva sa schimbi la tine in bine pentru ca relatia sa fie mai buna (nu sa schimbi ceva la el). Precis poti gasi ceva ce poate fi imbunatatit in atitudinea ta fata de el. Ca daca observa eforturile tale, poate isi va schimba si el atitudinea.
Cu riscul sa fiu criticata de femeile de pe forum, cineva postase aici o poveste (pe care o reproduc aproximativ) despre o femeie care se plangea preotului ca se cearta cu barbatul. Si preotul i-a dat apa si i-a spus ca este o apa miraculoasa: de cate ori izbucneste o cearta, sa ia apa in gura. Dupa o vreme femeia a revenit cu multumiri ca viata ei s-a schimbat datorita apei pe care o tinea in gura cand izbucneau certuri.

te poti "intalni" cu ortodoxia daca nu mergi la biserica ( ma intreb cum s-ar putea intalni un om cu ortodoxia daca nu participa activ la slujbe s.a )?[/quote]

Eu am intalnit ortodoxia in lectura cartii "Stalpul si Temelia Adevarului" de Pavel Florenski.
(Dar da, ai dreptate, trebuie sa participi la Sf Liturghie, sa te spovedesti, impartasesti ec... Dar de undeva trebuie sa incepi, nu?)

(Pe de alta parte, nici mersul la biserica nu te face ortodox, daca esti strain de invatatura si trairea ortodoxa.. ma refer aici in primul rand la cei multi care participa la slujbe dar cred ca toate credintele sunt cai diferite spre acelasi final).

Cat este de frumoasa Ortodoxia!

e frumoasa Ortodoxia doar pentru cine o traieste si o intelege!
cam multi suntem ortodocsi doar cu numele....

Citeam intr-un alt subiect de pe acest forum despre cat de daunator atmosferei din cuplul de soti poate fi pe termen lung traiul sub acelasi acoperis impreuna cu parintii unuia din soti. In cazul meu, sunt parintii mei, dar, din contra, eu ma simt binecuvantata ca ii am aproape, pentru ca au fost ca un balsam pt. sufletul meu in unele ocazii cand sotul meu a preferat sa se inchida cate o zi intreaga in biroul lui cu calculatorul lui si sa nu-mi acorde nici macar o privire...
Si f. important pt. cine crede ca influenta negativa a parintilor e inevitabila: poate fi negativa numai daca ceea ce se intampla intre soti ajunge si la urechile parintilor. Poate ca daca eu m-as fi plans parintilor mei de rautatile sotului meu, lor le-ar fi fost f.greu sa il mai priveasca cu ochi buni, oricat s-ar fi straduit...
Asa ca am inghitit in sec, mi-am pus o fata relaxata si normala de cate ori ma intalneam cu ei prin casa, si nu mai eu cred ca am stiut de fapt ce era in sufletul meu...
Si e greu, mi se pare ca din ce in ce mai greu... Pentru ca sunt perioade in care totul pare sa merga bine si usor intre noi (intre mine si sot) si apoi dintr-o data, dintr-un fleac... dumnealui iar se inchide in 'castelul' lui, cand trece pe langa mine ma sageteaza din priviri si imi mormaie cu mare efort vre-o vorba-doua daca e chiar necesar...
Si poate sa fie zi de w-end, de sarbatoare, pt. el nu conteaza ca ar fi fost mult mai importanta atmosfera de pace si buna-intelegere dintre noi decat fleacul de la care el s-a s-a 'ciufulit'...
Sunt intr-o situatie din care nu prea stiu cum sa mai ies...cu bine pt. familia mea: nu pot, sau nu am curaj sa ma duc sa imi caut un bun duhovnic pt. ca de fiecare data cand ma mai duc si eu la biserica (nu in fiecare duminica si nu toata slujba pt. ca nu se poate cu el...) urmeaza inevitabil ceva: niste reprosuri facute aiurea, fara un motiv serios, mai ales pe motivul ca ii las fetita pe cap cand el are treaba (duminica...si atunci pt. o ora), desi in restul timpului numai eu stau cu ea, sau o discutie care se tot repeta de mult timp si nici o data n-am reusit cu toata bunavointa si durerea in suflet, s-o fac sa se terminte pe un ton impaciuitor...
Si anume cea despre cum profita Biserica de fraieri...(in perspectiva sotului meu)... ca mine, evident. Ca pana si 1 leu dat la Biserica este o fraiereala, este sustinerea unui sistem la negru, incurajarea cersitului si boschetariei... Nu am avut nici o intelegere cand am incercat sa-i explic cum vad eu darnicia si iubirea de aproape, ca sa imi inchida gura, pt. el are sens numai daca iti dedici viata ingrijirii si ocrotirii celor in nevoie, asemeni Maicii Tereza, sau in extrema cealalta, daca nu dai nici un sfant la biserica si cel mult la vreo ONG mai cunoscuta...
Nici nu se poate pune problema cu el sa dau cativa lei pentru terminarea constructiei vreunei biserici, de oamenii sarmani din curtea bisericii, nu mai vorbesc ca la el sunt toti betivi si parte din retele de cersetori.
Nu stiu ce sa fac pentru ca simt clar ca daca ma voi duce la biserica si voi avea un duhovnic cu care sa ma sfatuiesc (ceea ce el detesta si i se pare o aberatie pt prosti), vom avea din ce in ce mai des probleme, pt. ca la fiecare lucru care iar nu ii va conveni la mine, imi va reprosa ca e din cauza 'spalarii pe creier de la popa'...

Sunt fara idei in fata realitatii pe care o constientizez, si anume ca sotul meu e, printre altele, un om excesiv de mandru si despotic. Zic excesiv, pt. ca am vazut asta si in relatia lui cu parintii sai, adica aceleasi scene de nervi, nu pe motive religioase cu ei, ci politice...
E inutil sa i se explice ca suntem toti oameni cu o varsta cel putin cat a lui si cu propria experienta de viata, pt. ca el stie numai ca daca nu gandim exact ca el, suntem toti niste 'spalati pe creier'....

Aspasia, nu esti singura femeie cu un sot necredincios.
Parerea mea este ca ispitele cresc atunci cand ai gand bun si vrei sa ai o vietuire crestina.
Cred ca ar trebui sa-ti gasesti un duhovnic.. ideal nu foarte departe ca sa poti sa mergi cu usurinta sa-i ceri sfatul. Cred ca ar trebui sa te spovedesti foarte amanuntit (faci o lista scrisa dupa un indreptar de spovedanie- se gasesc pe net), sa te rogi lui Dumnezeu sa ai sfat bun de la Hristos prin gura duhovnicului.
Sa vorbesti cu duhovnicul in prealabil pentru a-si face timp pt tine ca prima spovedanie dureaza foarte mult (nu o lasa pt ajunul Craciunului cand este multa lume).
Nu uita sa-i ceri binecuvantare pentru rugaciunile zilnice (daca nu ai duhovnic inseamna ca le spui fara binecuvantare acum).

Si in timp lucrurile se vor aseza.
Dar spre binele tau, nu ar trebui sa stai fara sfat de la duhovnic atunci cand vrasmasul iti razboieste linistea familiei!

Ai incredere ca nu esti singura pe lumea asta. Dumnezeu, Sf. Maica Domnului, toate Puterile Ceresti si toti Sfintii vegheaza intotdeauna asupra ta.