Cum ajung la Tine, Doamne?
 

Nu putini si-au pus aceasta intrebare existentiala. Multi dintre ei au aflat raspunsul, multi nu l-au aflat.

Superficialitatea, sinceritatea, staruinta, ascultarea, vointa puternica, falsitatea, patimile, pocainta, smerenia.....stari care ne impiedica, stari care ne ridica pe drumul spre Dumnezeu.

Ce v-a apropiat cel mai mult de Dumnezeu? Cum ati ajuns sa-L cunoasteti si sa-L iubiti pe Domnul?

Îmi amintesc de un cântecel pe care îl cântă uneori copiii parohiei, la marea sărbătoare care este hirotonia unui tânăr preot:
"Tu m-ai chemat,
Eu Te-am urmat.
Tu mi-ai zâmbit,
M-ai cucerit."

Lăsând, acum, cântecelul la o parte, mi se pare foarte semnificativă ordinea în care enumeraţi cele două predicate: Domnul trebuie mai întâi cunoscut. Atâta cât se lasă El cunoscut, şi anume suficient ca să Îl iubim. Cum am putea iubi pe Cineva pe care nu îl cunoaştem, despre care nu ştim nimic? Ca să Îl cunosc, eu m-am străduit să adâncesc învăţătura pe care El mi-a lăsat-o, am încercat să stau de vorbă cu El în rugăciune şi să vorbesc despre El cu persoane care Îl cunoşteau mai bine decât mine şi care fuseseră deja aprinse de iubirea pentru El. Nu mi-a stat împotrivă, ci m-a ajutat. Este ca mierea. Gustaţi, şi vedeţi cât de bun este Domnul!

Mai intai educatia primita de la parintii si bunicii mei. Mama, in special, era un om de o bunatate a inimii si de o bucurie neintrerupta (in ciuda unei vieti cu mari, ingrozitoare incercari) cum nu am mai intalnit. De la maica am invatat si primele rugaciuni, si iertarea, si rabdarea si toata vorba buna. Si curajul. Dar le-am invatat ca un elev prost, nu am fost (si nu sunt) pe masura maicii mele. Tata era un om harnic si responsabil. Avea coloana vertebrala, era darz si cauta mereu lumina si cand o gasea o impartasea imediat celorlalti. Nici la masura lui nu m-am ridicat.

Am ajuns sa intorc gandul si inima la Domnul mai intai pe urma superficialitatii si patimilor mele. Am trait o tinerete nechibzuita, nebuna. Cand am inteles ca eram pierdut am cazut, in sfarsit, la Hristos. Iar Domnul m-a miluit.
Pe Dumnezeu Il intrezarisem cand studiam biologia. Am studiat atat de mult, de adinc, incat de la un prag incolo am inceput sa simt frumusetea de nespus a organizarii si functionarii viului si sa zic cu toata convingerea ca viata nu poate fi un "ceva" de pe lumea asta. Am admis ca Dumnezeu e Creatorul si ca Pronia Lui se manifesta concret aici pe pamant. Dar eram departe de orice incercare concreta de a deveni membru efectiv al Bisericii (desi eram, fireste, botezat din pruncie).
Aveam multa pofta sa experimentez singur viata, ca un copil de 2 ani care vrea sa faca totul singur. Si am fost singur... pana am ajuns sa experiementez solitudinea iadului. Ajuns in iad, singur fiind, am strigat. Iar Domnul m-a auzit si m-a inviat. Acum sunt prunc, prescolar in orice caz... Vreau sa traiesc din nou, sa cresc mare, dar am invatat sa nu mai fac totul singur. Imi doresc sa traiesc, insotit, mai intai de Dumnezeu, in Biserica Lui alcatuita din oameni si ingeri buni, fapturi ale Domnului Hristos.

Citez acest pasaj, pentru că mi se potriveşte şi mie... Am vrut să experimentez şi să caut singură ceea ce îmi lipsea, fără să ştiu unde şi cum să caut. Neştiind de cine să ascult, am ajuns şi eu ca în cuvintele rugăciunii: "că s-a umplut sufletul meu de răutăţi şi viaţa mea s-a apropiat de iad", dar nu ştiam să strig "Dumnezeule, din stricăciune scoate-mă". Am găsit oameni care m-au ajutat să mă îndrept spre Domnul, şi încet-încet mi-am revenit. Desigur, drumul e lung, dar frumos. Ulterior l-am întrebat pe părintele duhovnic cum pot să mă apropii de Dumezeu, şi mi-a răspuns "cu linişte"...

Un cuvânt frumos al părintelui Pantelimon de la mănăstirea Oașa - partea de la 22:15 din http://www.youtube.com/watch?v=3_abTVvzTXo.

De fapt, vietuirea crestina nu reprezinta o singura victorie castigata o data pentru totdeauna, ci un sir de batalii cu noi insine, cu lumea si cu diavolul din care putem iesi invingatori sau invinsi. Daca am obtinut o victorie, se poate foarte bine sa ne pandeasca o ispita care sa ne desparta de Dumnezeu, pe care o observam sau nu.

Pentru a ne apropia de Hristos, e importanta pocainta, e importanta citirea cartilor de folos (Noul Testament, Proloagele, Vietile Sfintilor, carti scrise de sfinti), e importanta rugaciunea. Dar pentru a ramane aproape de El, este importanta smerenia, si dobandirea virtutilor crestine in general, caci Hristos Insusi a fost bland si smerit.

Aceasta transformare a omului vechi e posibila printr-o lupta cu noi insine. Acceptam sa ne lasam modelati de un duhovnic facand ascultare pe drumul pocaintei. Si ne vedem pe noi insine din ce in ce mai mici. Astfel, ii facem loc lui Hristos in inimile noastre, chemandu-L neincetat sau cat mai des posibil, prin rugaciunea inimii. Atunci Preasfanta Treime poate fi in inima noastra.

Daca incercam sa ne rugam, sa citim, sa facem fapte bune cu mandrie, ne vom asemana cu necuratii si vom fi apreciati numai de catre oameni. Dar daca le vom face su smerenie, de asemenea vom fi placuti lui Dumnezeu.

Iar dobandirea mantuirii trebuie sa ne preocupe in cel mai inalt grad, pentru a fi si in vesnicie in comuniune cu Hristos.

Sunt in drum spre Hristos datorita Lui. El mi-a scos in cale oameni buni care sa ma povatuiasca si oameni care sa ma impinga spre El, pe care adesea i-am numit dusmani. Am multe ispite si fara ajutorul Lui, nu m-as desurca deloc si as face si mai multe pacate decat fac de obicei. Ma impiedic adesea si ma trezesc facand voia celui rau, o iau de la capat. Ma gandesc foarte serios si realist in ce stare ma va prinde momentul trecerii la cele vesnice: aproape sau departe de Dumnezeu.

Eu am citit demult un cuvant al Parintelui Dumitru Staniloaie care (citez din memorie) spunea ca L-a cautat pe Dumnezeu in carti,in idei,dar nu a fost multumit.A spus ca L-a cautat apoi pe Dumnezeu in oamenii din satul lui,dar nici acest lucru nu l-a multumit.A spus ca L-a cautat apoi in rugaciune si nu doar ca L-a gasit,ci si ca Acesta i-a raspuns:"Indrazneste sa crezi ca te iubesc!"

E minunat,tare mult mi-a placut cand am citit lucrul acesta.

AMIN! AMIN! AMIN! Slava lui Dumnezeu! Maicuta Domnului sa ne ocroteasca in veci!

Cam asa se intampla cu multi dintre noi... Mereu nemultumiti si intr-o permanenta cautare. Uneori ni se pare ca ne apropiem de "ceva", dar mai apoi ne descoperim zguduiti din radacini.
Cum am reusit sa ma apropii de Dumnezeu? Din pacate sunt departe de a fi... "aproape". Sa fii aproape de Dumnezeu inseamna mult. Cercetandu-mi sufletul, realizez ca pentru Dumnezeu, sunt inca la stadiu de vierme: "NE"-iubitor de Dumnezeu (NU fac voia Lui, desi asa spun in fiecare zi), "ANTI"-credincios (daca as fi un bun-credincios, as simti Harul in fiecare clipa), slab in ispite si prea putin ostenitor in rugaciune. Inca mai vad la altii pacate mai mari ca ale mele, iar asta ma osandeste grav. Pana cand nu ma voi vedea mai pacatos ca toti ceilalti, pana nu voi iubi neconditionat, pana rugaciunea "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatosul!" nu ma va stapani in fiecare clipa, in adancul sufletului meu, a spune ca "m-am apropiat de Dumnezeu" este o gogorita pe care stiu eu cine mi-o strecoara in minte...

Eram copil si mi-am dorit intr-o zi mult inghetata dar nu aveam bani si nu am spus la nimeni.
Peste jumatate de ora un vecin mi-a oferit inghetata desi nu mi se mai intamplase asa ceva niciodata. Coincidenta era cam mare. M-am gandit: mi-a stiut Cineva gandul.
Ma ducea mami la biserica si incet-incet am mai invat cate ceva numai ca a ma apropia prea mult de Dumnezeu nu a fost nicodata o prioritate. Am zis ca o sa am o familie si servici si 2 copii si am sa ma duc duminica la biserica dar mai mult de atat nu vedeam.
Planurile au cam inceput sa se spulbere si am inceput si eu sa imi doresc altceva si acum parca am intrat in ceata...ar trebui sa fiu mai optimista...parca nu ma pot apropia mai mult (de fapt m-am si indepartat pentru ca nu am tinut post) si nici n-am vreo idee cum se pot aranja lucrurile mai bine.
Stiu doar ca faptul de a renunta la multe obiective/dorinte si incercarea mea de a indrepta lucrurile pentru ca am analizat din punct de vedere crestin situatia m-au transformat vizibil intr-o persoana ceva mai buna si asta sper sa nu se schimbe..mai am mari progrese dar rezultatul "apropierii de Dumnezeu" e modul meu de a fi (ceva mai atenta la ce spun, mai atenta la cei din jur si mai afectata de neputintele noastre)...numai ca nu prea reusesc sa raman pe "linia de plutire" (daca exista asa ceva).

Mi-a plăcut întâmplarea cu îngheţata şi gândurile tale cele bune :-) Dumnezeu să îţi vină mereu în întâmpinare!

Pe mine necazurile m-au apropiat de Dumnezeu si inca ma apropie si mai tare.

Vă doresc să aveţi bucuria rezolvării problemelor şi alte multe bucurii, care de asemenea să vă apropie de Dumnezeu!

Sănătate pentru toată familia să vă dea Dumnezeu şi Maica Domnului!

"Necazurile"... Intre teorie si practica e o prapastie adanca, sau un simplu suspin. Necazurile ne calesc, sau ne trimit in ghearele disperarii, iar de aici si pana la "Imbratisarea mortii", mai e o chestiune de clipe mai putin binecuvantate... Nu-i usor sa accepti un necaz care ti se pare nedrept. De obicei te revolti, te eschivezi, faci apel la toate cunostintele de rang inalt, iar ultimul lucru care iti mai vine in minte, dupa ce toate celelalte s-au si te-au epuizat, este acela de a-ti pleca genunchii in rugaciune. Atunci plangi singur, te caiesti pentru ce-ai facut si promiti sa te schimbi daca vei fi iertat si viata isi va recapata cursul de altadata... Si pe nesimtite, viata isi reia cursul, iar tu deja nu-ti mai amintesti cum era cand erai disperat, constrans sa faci compromisuri dureroase... Si ajungi nu numai sa nu mai pleci genunchii in rugaciune, dar nici macar sa mai multumesti pentru sansa care ti s-a mai dat...
"Cum ajung la Tine, Doamne?" Singur, nimeni nu ajunge. Iar noi VREM sa fim lasati de capul nostru. Visam sa ne mantuim, dar "duhul lumii" ne copleseste. Intotdeauna vrajmasul va pune in rationamentul nostru un "daca", pe care in percepem ca un obstacol de netrecut. Iar asta fiindca ne dedicam atat de putin din timpul nostru, in rugaciune curata. Practic, vrajmasul dispune de timpul unei intregi zile, cand ne poate aduce in fata ochilor imagini dintre cele mai inselatoare. Ca sa ai un dialog cu Dumnezeu, trebuie sa "te rupi" de cele lumesti, sa cobori in adancul sufletului tau si sa intelegi ca totul este efemer, doar Dumnezeu e vesnic; nimic nu ne apartine... Nici macar propria noastra viata!...

Moshule, ma ispiteste finalul postarii tale...:)
Si uite: eu cred ca relatia mea cu Dumnezeu este vesnica. Precum imi e si viata, intrucat eu cred ca este imposibil sa mor. Oamenii nu mor niciodata, sunt convins de asta, sunt sigur Moshule. Sufletul este nemuritor. Dumnezeu nu isi omoara fapturile, nici nu ii lasa sa piara. Calea lor va pieri (poate), lucrurile lor vor pieri (mai degraba), dar fiinta lor nu va pieri, ci se va indumnezei sau se va intuneci. Pentru vecie.
Mai cred ca viata mea imi apartine. Mi-a daruit-o Dumnezeu si stiu ca niciodata nu mi-o va lua inapoi. Pentru ca un gentleman nu isi retrage darul niciodata. Iar Domnul nostru este Gentleman, iti reamintesc.

Esti oare dispus sa acorzi vreun credit acestor convingeri ale mele?
Eu nu prea pot sa accept finalul postarii tale, oricat m-as sili, deoarece suna deznadajduitor, sa ma ierti...

Oamenii sunt fiinte create pentru vesnicie. Ce fel de vesnicie dobandeste fiecare, asta deja e alta poveste...:)

Si eu am coborat in adincul sufletului meu, mai exact am fost coborit acolo (si de fapt, daca ai fost cumva coborat, dus prin vazduhurile dinlauntrul omului, stii ca e vorba despre o clipa anume cand coborarea devine spontan inaltare, spre uimirea ta totala, desi procesul incepe intr-adevar cu o coborare...), de multe ori si am gasit exact cum spuneam: ca sunt nemuritor. Acum ma preocupa doar ce fel de om nemuritor devin eu. Asta e singura problema. Ce fel de om nemuritor. Om-intuneric sau om-lumina? Tertum non datur.
Stiu ca Dumnezeu vrea sa devin lumina vesnica. Toata Biserica mi-a spus-o, mereu. (Pentru ca Ea, Biserica, tocmai cu asta se ocupa: faureste luminatori. De cand se naste pruncul, din clipa Botezului, germinatia unui nou luminator a si inceput, mai tainic sau mai explicit.) Si mai stiu ca acelasi lucru voieste sa devii si tu. Si orice om. Dar cine dintre noi oamenii se va invrednici de asta, cine va deveni un luminator, iaca asta nu mai stiu... Post binecuvantat, Moshule! AMIN+

E uimitor prin cate cai se poate apropia Domnul de noi. Cu adevarat El ne stie gandul si daca gandul nostru e bun si vrem cu adevarat sa_L cunoastem Se daruieste pe Sine celui ce-L primeste cu smerenie.

Ma bucur de aceste postari.

Dorinta mea de a-L cunoaste pe Domnul s-a nascut de la o cruciulita. Tinand in mana o cruciulita, am observat ca seamana cu crucea de pe turla bisericii pe care tocmai o aveam in fata. De acolo a pornit totul, toata curiozitatea. A urmat in adolescenta o perioada de cercetare : citiri, intrebari, catehisme, literatura religioasa, vietile sfintilor, Sfanta Scriptura, Sfanta Liturghie.

M-a insotit mult o rugaciune scurta si sincera: "Doamne, ajuta-ma sa Te cunosc".

Mi-am dat seama si imi dau seama ca fara a_I cere Domnului darul cunoasterii, nu putem ajunge la o cunoastere profunda. "Cereti si vi se va da", dar toate cererile sa aiba legatura cu prioritatea vietii noastre: "Cautati MAI INTAI Imparatia Cerurilor".

"Doamne, sporeste-ne credinta" au spus Apostolii care vedeau minuni, cu atat mai mult suntem noi indreptatiti sa spunem rugaciunea aceasta zilnic, noi care nu ne-am invrednicit de darul Apostolilor de a vedea minunile Domnului.

Oare ce va iesi din rugaciunea aceasta sincera si zilnica : "Doamne, sporeste-mi credinta!"???

La intrebarea aceasta vom putea raspunde dupa ce vom spune rugaciunea cu inima curata si aprinsa de dorinta de a_L cunoaste pe Domnul si de a crede in El cu toata fiinta.

Iaoane, aveam sufletul mahnit inainte sa-ti citesc mesajul, dar tu mi-ai adus zambetul pe buze. N-o sa te contrazic, nu fiindca nu vreau, dar iata ca de cand am intrat, tot incerc sa termin si sa merg la "ale mele" care ma asteapta, fiindca mai e si munca de facut, nu numai vorbarie... Eu totusi consider ca singurul lucru care imi apartine intr-un fel, este "talantul". Care-o fi ala, ma tot chinui sa-l descopar... O vaga idee am eu, dar ma tem ca o fi si acolo un fel de inselare...
Nu, Ioane, viata mea nu imi apartine si nu am nici un drept asupra ei. Toate apartin lui Dumnezeu, inclusiv copiii nostri. Iar viata, viata aceasta de pe pamant e un simplu tranzit, o calatorie, un test. "Dincolo", nu mai e "grija"... Nu se poate compara. Cand eu vorbesc de "viata", nu indraznesc sa ma gandesc la "cea vesnica"... NU STIU NIMIC. Aici am fost trimis; cu ce ma infatisez la final... La finalul cui, Ioane? Al vietii, nu-i asa? Care... nu ne apartine...

Ce va iesi? Eu cred ca un foarte puternic scut de aparare impotriva oricaror ispite...

Tu iti dai doar cu parerea sau spui asta pentru ca ai practicat rugaciunea respectiva indelung?

M-ai pus in incurcatura... O sa-ti raspund asa: Cere-i lui Dumnezeu, orice, iar daca iti este de folos, negresit vei primi. In acest caz, daca ceri sa-ti sporeasca credinta, aceasta vei si primi. Intr-o credinta sporita, harul lui Dumnezeu se apropie foarte mult de sufletul omului si astfel cand ispitele vin sub diverse forme, putem mult mai lesne sesiza eventualele capcane. Nu intotdeauna, fiindca se pare ca uneori Dumnezeu chiar ingaduie sa fim inselati, pentru ca in constiinta noastra, starea de pacatosenie sa aiba "obiect".
Daca eu am practicat? Nu prea... Spre rusinea mea, sporirea credintei era mai la coada listei, iar cu ani in urma nici nu era inclusa in vreo lista...

A trecut timp de cand rataceam ca o oaie pierduta,lasata-n voia nebuniei ei.Nu aveam nici cea mai vaga intentie,nici cel mai mic imbold,nici cea mai slaba dorinta sa-l caut pe Dumnezeu.Nu facusem nimic in viata mea care sa ma indreptateasca sa cer acordarea milei Lui.Absolut nimic.Cu atat mai putin mi-as fi dorit sa aud ce are de spus sau sa fac ceea ce ne-a cerut.Daca ar fi fost o samanta buna pusa-n mine,fie si intro clipa nestiuta,aceea samanta era demult ingropata.O parte din acesta atitudine inca exista in mine.Imi aduc aminte ziua cand am simtit nevoia sa-l caut,cum nu simtisem niciodata in toata viata mea.O zi ca oricare alta, fara nimic,aparent, special in ea, fara mari despicate, rugaciuni precum tunetul sau revelatii cutremuratoare.Ca si cum ai fi dormit mult timp si te scoli brusc,te speli cu apa pe fata si vezi ca a rasarit soarele.Nu stiu nici macar azi ce a fost atat de deosebit in aceea zi dar nimic nu a mai fost precum inainte de atunci.A trecut ceva timp dar inca retraiesc cu sufletul aceea zi.Cred ca a fost mila si dragostea Lui,nimic altceva.Cel putin din partea mea nu era nimic altceva,eram mort in pacate,cum spunea Apostolul Pavel.Doar cine chiar a trait in pacate si a fost readus la viata intelege ce a vrut sa spuna Pavel.Daca nu te trezesti nu ai cum sa vezi cum erai,spre ce te indreptati.Poate mi-as fi dorit ca intoarcerea mea la Dumnezeu sa fi fost intr-un mod mai conventional,care sa nu ma faca sa-mi pun atatea si atatea intrebari.Dar EL a hotarat altfel si desi mi-as fi dorit foarte mult,enorm,sa spun ca o meritam,ca facusem si eu ceva bun,nu pot spune asta.Multi oameni de-a lungul timpului mi-au dat diferite explicatii pentru acel moment.Altii mi-au spus ca ma inselam,ca era doar o iluzie.Unii mi-au spus ca a fost un miracol cu unul ca mine.Eu cred ca doar Dumnezeu stie raspunsul si nici un om nu poate sti toate judecatile Sale.

Nu am putut niciodata sa-i multumesc asa cum ar fi trebuit,nu am putut niciodata sa traiesc asa si-ar fi dorit EL.Spectrul acestui posibil esec ma urmareste permanent,parca am ezitat sa prind cu toata puterea si dorinta mana ce mi-a intins-o.Parca mi-a fost frica de drumul plin de spini ce se arata in fata.Poate vroiam si drumul stramt dar si mersul fara Cruce-n spate.Cu toate acestea,in ciuda acestor aspecte care l-ar indreptati pe orice om la o judecata aspra impotriva mea,mila Lui nu a incetat niciodata sa-mi fie alaturi.Nu stiu de ce,poate inca mai asteapta putin cu toporul judecatii pus la radacina mea.Trec zile si nopti si nu aduc rod,decat poame mediocre,moarte,superficiale.Nu stiu de ce ne iubeste atat,sunt putini intre noi care sa inteleaga o farama din acesta dragoste,iar eu nu ma numar printre ei.Dar singurul lucru pe care-l stiu este ca intr-o zi ca oricare alta dragostea Lui m-a ridicat din impietrire.Care au fost motivele,de ce pe mine si de ce atunci nu stiu sa spun.Cel mai mult ma urmareste ideea ca exista posibilitatea infioratoare sa nu raspunzi la o dragoste atat de mare dar imi spun ca daca a existat o asemenea dragoste capabila sa te ridice din morti si daca chiar vrei sa o cauti,cu siguranta nu te va parasi niciodata.

Cred ca a fost si este inca o sansa data,la fel cum da fiecaruia,intr-un anumit mod,asa cum numai judecata Lui o poate face,stiind cat de diferiti suntem ca oameni,ca personalitate,dar avand pentru fiecare o zi si o chemare la EL.Depinde de fiecare ce va face apoi,eu mai am mult de lucru si ramine de vazut daca aceea zi imi va sta la Judecata-n fata sau va fi frumosul tarm de pe care am plecat in cautarea Imparatiei.

Multumesc.
Subscriu asertiunii.

Doamne ajuta. Har si pace sa ne daruiasca Domnul Iisus Hristos.

Parintele Paisie Aghioritul:

"Mi-a spus un cleric ca un preot foarte simplu si bun ii spunea:

“Imi vine foarte greu sa consum Sfintele. Imi cad lacrimile mele cele murdare in Sfantul Potir; nu le pot tine si pentru asta mult ma mahnesc”.

Si plangea. Iar acela i-a spus:

“Spune-I lui Hristos sa-mi dea si mie putine lacrimi murdare”."

Fiecare dintre cei ce ajung la trairea prezentei lui Dumnezeu are un moment de convertire launtrica.

Cunoasterea lui Dumnezeu este un efort continuu. Cum a inceput aceasta cunoastere si cum continua ea?

Ati practicat rugaciunea pentru credinta? Ce roade v-a adus?

Am impresia ca de multe ori suntem furati de ganduri si cuvinte frumoase...dar nu le practicam. Cea mai grea e practica rugaciunii, dar ea ne invata cele mai multe, pentru ca ea e comunicarea cu Dumnezeu. Si comunicarea este baza unei relatii vii.

Ma bucur de marturii vii, izvorate de practicarea a ceea ce ne dorim: apropierea de Domnul!

Bine spus "un moment". Sau poate mai multe momente dar la intervale mari de timp.
Citeam mai sus in "confesiunea" Pelerinului spre Rasarit cum Dumnezeu i-a trimis intr-o buna zi o farama de Har, iar acea zi a fost un inceput de drum, poate mai anevoios, dar presarat printre altele si cu aceste momente de certitudine, cand simtim in viata noastra o anumita ordine, ciudata ca si coincidenta si cu totul desavarsita ca sa poata fi pusa pe seama altcuiva decat a lui Dumnezeu. Din pacate, in ciuda convingerii ca acea dragoste nu ne va parasi niciodata, sunt prea putine sanse sa ajungem la capat de drum neinselati si cu flacara iubirii macar palpaind... Cate tentatii nu sunt?... De cate ori nu apar fel si fel de "fleacuri" cu care sa ne pierdem vremea, iar cand ne dezmeticim (daca ne desmeticim), spunem "In seara asta e deja tarziu... Nu mai fac toata pravila... Si-asa se mai compenseaza, ca a fost Dumnica si am fost si la Sfanta Liturghie..." Si suntem gata sa punem puncte-puncte si etcetera la ceea ce de fapt vedem bine ca ne apropie de Dumnezeu. Din fericire, pentru cel obisnuit, chiar daca pentru o clipa a fost de acord in mintea lui sa "scurteze", odata apucat "de treaba" i se pare ca renuntarea la "ceva" ar fi ca si cum le-ar lua mancarea de la gura copiilor si i-ar lasa salivand dupa ce mai era in farfurie, probabil... partea cea mai buna...

Oare ce-ai vrea tu sa afli? Si... de la cine? Cine sa-ti spuna si de ce ar face-o pe un forum. Eu banuiesc cateva persoane care au ajuns la un inalt nivel de rugaciune, dar ori s-au retras, ori sunt atat de discreti incat numai ei si Dumnezeu cunosc aceste taine. Oricum nu aici poti afla, ci cu ajutotul unui monah induhovnicit care sa te sprijine si sa te indrume pas-cu-pas.

Marturiile de care spui nu pot fi facute nici macar intr-un cerc restrans decat atunci cand ingaduie Dumnezeu, iar atunci partial si cu totul detasat ca si cum li s-ar intampla altora. Ca sa vorbesti in numele tau cat de "departe" ai ajuns in paracticarea anumitor rugaciuni si ce rod ai avut, e un semn clar de inselare, iar cel care cere asa ceva trebuie sa fie destul de naiv ca sa nu-si dea seama de paradoxul pe care el insusi il creaza. "Comunicarea cu Dumnezeu" implica detasarea de "duhul lumii" si acea smerenie care se focalizeaza intotdeauna pe propriile pacate si niciodata pe judecarea pacatelor celorlalti. Ori asa ceva acum, in acest moment, din cei care-i stiu eu ca se angajeaza in discutii pe forum, nu exista. Adica da, ne rugam, si mai si primim cate un semn, cate o "telegrama", dar adevaratul Har e acolo unde nu exista nici televizor, nici computator, nici flecareara despre cele lumesti ci doar... comunicare Om-Dumnezeu/ Dumnezeu-Om...

Frate Mosneagu, ai dreptate in ceea ce spui. Insa sunt oameni care se bucura cand afla cum L-au gasit unii pe Dumnezeu si nu cred ca atunci cand marturisim cum L-am descoperit, tradam neaparat din taina pe care unii trebuie sa o tina doar pentru ei.

In cele scrise ai perfecta dreptate, fara osteneala in rugaciune, e greu sa gasesti comunicare cu Domnul. Dar sa nu uitam ca nici nu suntem vrednici sa ni se descopere Domnul in rugaciunile noastre. De aceea cerem mijlocirea si ajutorul sfintilor.

Domnul sa ne ajute sa-L cunoastem si sa-L iubim mai mult!

Multumiri cu intarziere la fel iti doresc si eu sanatate pace si liniste in familia ta.

Citind aceasta marturisire am ramas impresionata. Am realizat ca fiecare persoana, obiect, loc, nu sunt intamplatoare in viata noastra. Pentru prima data am inteles ca Dumnezeu este bun, cand eram in clasele primare si aveam toata admiratia pentru o matusa a mamei foarte credincioasa, foarte calda si iubitoare de oameni. Imi placea cand mergeam la ea cu cata caldura ne primea, cat se bucura de prezenta noastra, atmosfera din camera ei cu icoane si candela aprinsa. Am spus in mintea mea ca este tare frumos sa crezi in Dumnezeu. Asta consider eu ca a fost inceputul, insa peste timp, dupa ce am inceput sa ma spovedesc si sa ma impartasesc, am inteles si am cunoscut mai mult.

Astfel de marturisiri ar trebui sa ne responsabilizeze. Marturia ca ceilalti prin comportamentul lor ne-au adus la Dumnezeu este extraordinar de importanta pentru cei care voiesc sa lumineze cu lumina Evangheliei lui Hristos, pe care trebuie sa o aprindem mai intai in inimile noastre.