Maica Eufrosina Hreniuc (1885-1975)
 

''-Mulţumesc lui Dumnezeu şi Maicii Domnului, părinte, că am cunoscut calea asta şi mi-a făcut Domnul parte şi mie de viaţa călugărească. A fost greu, am suferit ispite de tot felul, dar toate au trecut ca un vis, cu darul lui Hristos.''



sursa:CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI-Arhim. Ioanichie Bălan

Părintele Marchian Ciubotaru (1900-1992)
 

''-Eu nu m-am temut de moarte, că m-am dat cu totul în mîinile lui Dumnezeu. Dumnezeu este în noi şi ne silim să facem voia Lui. Deci să nu ne temem, părinte Ioanichie, nici de boală, nici de oameni, nici de moarte, nici de diavoli, nici de iad, că sîntem cu Dumnezeu!''


sursa:CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI-Arhim. Ioanichie Bălan

Părintele Teofan Crăciun (1898-1998)
 

''Sînt mulţumit şi dau slavă lui Dumnezeu pentru toate. Dar mă căiesc că nu am împlinit cum trebuie făgăduinţele călugăriei. De aceea, mă rog lui Dumnezeu să-mi mai dăruiască vreme şi lacrimi de pocăinţă, ca să fac acum ce n-am făcut la tinereţe.''



sursa:CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI-Arhim. Ioanichie Bălan

Cuviosul Paisie Aghioritul : Viata de familie si cresterea copiilor
 

http://cristiboss56.blogratuit.ro/Pr...r-b1-p1399.htm


In cadrul casatoriei trebuie ca fiecare sa se straduiasca cu ravna sa poarte greutatea celuilalt si sa-l usureze.Bucuria lor sa fie cum sa se odihneasca unul pe celalalt;

Chiar de la inceput, cand se casatoresc, este bine ca sotii sa aiba acelasi duhovnic.Aceasta ii ajuta foarte mult.Duhovnicul vede defectele si slabiciunile fiecaruia si le "struneste" precum tamplarul, ca sa se potriveasca intre ei;

Este bine ca toata familia sa aiba acelasi duhovnic, si parintii si copiii.Acest lucru ajuta mult familia ca sa vietuiasca dupa cuviinta;

Cei casatoriti sa faca cati copii le daruieste Dumnezeu.Cei cu multi copii au inima larga si primesc in chip bogat ajutorul lui Dumnezeu.Fata de cei cu multi copii pronia dumnezeiasca arata bunavointa speciala;

Familiile care vor si nu pot sa faca proprii lor copii trebuie sa-i ajute pe cei orfani;

Cresterea copilului incepe din momentul zamislirii.Asadar, acum femeia trebuie sa se straduiasca sa fie linistita.Sa citeasca carti crestinesti, Evanghelia, sa se roage si sa-si faca canonul de rugaciune.Astfel, se sfinteste si ea si copilul ei;

Tatal sa ia aminte sa nu o tulbure pe femeia insarcinata, pentru nici o pricina.Cand se intoarce de la lucrul lui, nervos sau abatut, mai bine sa faca un mic ocol ca sa-si revina, si dupa aceea sa se intoarca la casa sa linistit si cu zambetul pe buze, putin mai tarziu;

Cand se naste copilul, mama trebuie sa-l alapteze cat de mult poate.Laptele mamei este cel mai bun, ajuta mult copilul - care nu se imbolnaveste usor;

Alaptatul inseamna multe lucruri.Copiii nu primesc doar lapte, ci si iubire, afectiune, tandrete, se simt in siguranta si devin mai puternici trupeste si sufleteste;

Parintii nu lasa copiilor lor drept mostenire doar case, ogoare sau bani.Lasa mostenire duhovniceasca:patimile sau virtutile lor;

Parintii au mare indatorire:sa dea copiilor o educatie crestineasca buna.Acest lucru este pentru copii izvorul cel mai important al vietii lor.Copiii inca de mici trebuie sa invete sa lucreze, sa "pescuiasca".Parintii lor trebuie sa-i puna la treburile casei inca de mici, ca mai tarziu sa devina barbati in viata.Din nefericire, multi parinti ii invata rau si dupa aceea ajung nefericiti;

Sa nu-i constrangeti pe copiii vostri fara discernamant si sa fiti prea aspri cu ei.Trebuie mare atentie!Astazi copiii au masina cu motor iute, dar rotile sunt grele.Ei vor doar sa fie impinsi ca sa tasneasca;

Astazi, cu mic cu mare, oamenii traiesc intr-o lume ca intr-un spital de nebuni.Trebuie multa atentie, rabdare, si mai ales rugaciune;

Astazi feluritele teorii il zapacesc pe om si, in special, pe saracii copii.Si dupa aceea ii cuprinde teama si angoasa de viata si se refuleaza in petreceri si narcotice.Si aceasta petrecere lumeasca adauga mai multa teama si angoasa vietii;

Tinerii astazi, au masini rapide, insa ungerea se face greu din pricina inghetului.Ni se cere sa-i ajutam cu caldura, "sa se dezghete" si, cand se intampla asa, toate merg;

Nasterea de copii este usoara, renasterea lor este grea.Parintii trebuie sa-i ajute chiar de mici pe copiii lor.Daca ei sunt ajutati de la o varsta frageda, Hristos le va umple viata, si vor ramane langa El pentru totdeauna;

Copiii primesc primele "raceli" duhovnicesti prin ferestrele deschise ale simturilor parintilor lor.Chiar din leagan ii copiaza pe parinti.De aceea si parintii trebuie sa se lupte cu ravna sa-si indeparteze patimile;

Cand pruncul se umple de Hristos, mai tarziu cand se mareste si pleaca departe de parintii lui si se gaseste la stramtorare nu se afla in primejdie, nu are nici o nevoie;

Copiii se folosesc mult cand citesc Sinaxarele.Deoarece sunt nevinovati, au multa credinta.Si astfel, dobandesc deprinderile cele bune;

Cand omul incepe de mic viata duhovniceasca, traieste cea mai fericita viata.El dobandeste bunele obiceiuri si continua astfel impreuna cu Hristos;

Parintilor, sa luati aminte la copiii vostri, sa le vorbiti si sa va ocupati de ei!Sarmanii vostri copii sa nu ramana flamanzi de iubirea parinteasca!

Trebuie sa luam bine aminte la ceea ce le spunem copiilor, pentru ca ei au simplitate si cred toate lucrurile.Sunt multi si cei care au o mare daruire si implinesc cuvintele intru totul;

Cel mai mare si cel mai bun tata de copii este omul care a renascut duhovniceste si ajuta la renasterea duhovniceasca a copiilor sai, ca sa le asigure sufletele in Rai;

Invatatorul bun si adevarat constituie o problema serioasa, in special in zilele noastre rele.Copiii sunt casete goale, care se vor umple cu cantece murdare si rusinoase, sau cu muzica bizantina, religioasa.Invatatorii au mare raspundere, lucrarea lor este sfanta;

Astazi cei mari vor sa castige bani multi prin munca putina, iar cei mici sa primeasca note mari, fara sa invete.Si, daca este cu putinta, fara sa plece din baruri;

Trebuie sa ne simplificam viata, caci luxul il oboseste pe om.Sunt unii oameni care doresc continuu bunuri materiale.Alearga dupa aceea sa scoata mai multi bani si astfel isi inmultesc si mai mult nelinistea;

Astazi diavolul se straduieste sa le distruga pe toate, ca noua generatie sa nu mai gaseasca aluat bun ca sa plamadeasca.Sa facem multa rugaciune ca Dumnezeu sa lumineze tineretul si sa pastreze putina plamada;

Dumnezeu poate intr-o clipa sa le indrepte pe toate.Oamenii fac planuri, Dumnezeu le are si El pe ale Sale, si valorifica raul pe care oamenii urmeaza sa-l faca, schimbandu-l intr-un mare bine;

Lumea a luat foc!Multa ispita a cazut pe pamant!Diavolul a pogorat atata foc, incat nici toti pompierii impreuna nu pot sa-l stinga!Un incendiu spiritual, nimic n-a mai ramas in picioare!Trebuie doar multa rugaciune, ca Dumnezeu sa aiba mila de noi;

Daca vietuieste dupa poruncile si voia lui Dumnezeu, omul gusta din aceasta viata, intr-o anume masura, Raiul, in caz contrar Iadul.

Sfântul Ioan Scărarul, despre bârfirea „din dragoste”
 

Nimeni nu voieşte să păcătuiască faţă de Dumnezeu, chiar dacă toţi păcătuim fără să fim siliţi.
Nimeni, socotesc, dintre cei ce judecă sănătos nu va tăgădui că din ură şi din ţinerea de minte a răului se naşte clevetirea. De aceea, s-a şi rânduit aceasta după părinţii ei, ca într-un lanţ. Clevetirea este fiica urii. O boală subţire, dar o lipitoare grasă, ascunsă şi tăinuită, care suge şi seacă sângele iubirii. E făţărnicirea iubirii, pricinuitoarea întinăciunii şi poverii inimii.
Precum există tinere care fac cele rele fără ruşine şi există altele, care săvârşesc lucruri mai urâte decât cele dintâi, dar pe ascuns şi mai cu ruşine, aşa se poate întâmpla şi cu patimile de necinste. Astfel de tinere sunt: făţărnicia, viclenia, întristarea, ţinerea minte a răului, clevetirea inimii. Acestea una spun la arătare, şi alta gândesc.
Am auzit pe unii clevetind şi i-am certat. Dar lucrătorii acestui rău răspundeau în apărarea lor că fac aceasta din dragostea şi din grija pentru cel clevetit. Iar eu le-am spus să înceteze cu această dragoste, căci nu minte cel ce a zis: „Pe cel ce cleveteşte în ascuns de aproapele lui, alungă-l” (Ps. C,5). Dacă spui că-l iubeşti, roagă-te în taină pentru el şi nu-ţi bate jos de om. Căci acesta este felul iubirii primit de Domnul.
Să nu-ţi rămână ascuns lucrul acesta şi te vei trezi, ca să nu mai judeci pe cel ce greşeşte: Iuda era în ceata ucenicilor, iar tâlharul în ceata ucigaşilor. Şi într-o clipă s-a făcut o schimbare minunată între ei.
De voieşte cineva să biruiască duhul clevetirii, să nu învinovăţească pe cel ce a greşit, ci pe dracul care l-a ispitit. Căci nimeni nu voieşte să păcătuiască faţă de Dumnezeu, chiar dacă toţi păcătuim fără să fim siliţi.

(Sfintul Ioan Scărarul, Cartea despre nevoinţe, X, 1-5, în Filocalia IX, traducere din greceşte, introducere şi note de pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Editura Humanitas, Bucureşti, 2002, p. 195-196)

Nicolae Steinhardt: 29 de moduri de a-L mărturisi pe Dumnezeu în viaţa de zi cu zi
 

Suntem neîncetat îmbiați cu posibilitatea de a ne recunoaște și vădi ucenici feluriți și neabătuți ai lui Iisus Hristos. Oricui îi este oricând dat – nu numai în momente eroice – a-L mărturisi. Și poate că această mărturisire, zi de zi, în împrejurări modeste și mărunte, nu-i deloc mai ușoară decât cea eroică de care nu toți avem parte. Numărul drumurilor prin care Îi putem vădim dragostea, încrederea și devotamentul nostru este infinit.


1. Îl slăvim pe Hristos mai întâi săvârșind cele menționate de El însuși: dând să mănânce flămânzilor, dând de băut însetaților, primind pe cei străini, îmbrăcând pe cei goi, cercetând pe bolnavi și mergând să-i vedem pe cei ferecați în temniță.
2. Tot astfel crezând neîndoielnic că El este Calea, Adevărul și Viața.
3. Postind, rugându-ne, priveghind, făcând milostenii, înfrânându-ne;
4. Dar și iertând pe greșiții noștri, alungând de la noi ținerea de minte a răului ce ni s-a făcut, iubind pe aproapele nostru (și nu numai iubindu-l, ci îngăduindu-i a fi așa cum este, nepretinzându-i să fie aidoma nouă), binecuvântându-ne (ori, de ne vine peste poate, măcar neblestemându-ne) vrășmașii;
5. Dovedindu-ne blânzi și smeriți cu inima, făcători de pace, nearțăgoși, neînfumurați, păstrători de cuget curat;
6. Făptuind binele în taină, mâniindu-ne doar pe foarte scurtă vreme, nu mai târziu de apusul soarelui, oricând gata a ierta și a ne domoli, neîngrijorându-ne în exces de cele ale lumii și ale trupului. Făcându-ne muți și surzi când suntem zădărâți, neînvoindu-ne facilei ispite de a mustra și dojeni când simțim că avem dreptate, nejudecând pe nimeni (anevoioasă, dar meritorie virtute);
7. Netemându-ne, alungând frica, socotind-o ca pe un păcat de moarte, ca pe năpasta lumii, îndrăznind, mereu dând dovadă de bărbăție, de ostășie;
8. Adăpostind pe călători, ajutând pe cei slabi, primind cu bucurie pe slujitorii Domnului, necerând (cu fățarnică nepărtinire și vicleană înțelepciune) semne și minuni, neispitindu-L pe Domnul cu cereri nesăbuite, ridicole sau neobrăzate;
9. Nefiind formaliști, bucheri și pierduți în mărunțișuri, nepunând litera deasupra legii. Ci privind lucrurile, de fiecare dată, cu spirit larg și tolerant, izbutind a ieși din noi înșine, a ne vedea, judeca și aprecia din afară, așa cum ne-ar surprinde privirea rece și neprevenită a unui terț;
10. Neacceptând a fi robi patimilor (spre a ne face de basm și de batjocoră demonilor), dar nici textelor;
11. Nelăsând bogăția (ori arghirofilia, care poate locui și în cel neavut) să ne stăpânească, nepunându-ne toată încrederea în cele vremelnice, făcându-ne din legea relativității, principiul incertitudinii și doctrina instabilității celor lumești întreitul temei al unui reflex instinctiv când vor să ne subjuge cu strălucirea lor;
12. Nepizmuind, neațintindu-ne ochii asupra semenilor noștri, asupra greșelilor și inevitabilelor cusururi omenești, ci mai vârtos asupra alor noastre;
13. Neluând numele lui Dumnezeu în deșert, rodindu-ne talentul ori talanții, ori fracțiunea de talant;
14. Neîngăduind ca strâmtoarea, prigoana, grijile veacului, înșelăciunea avuției și poftele să înăbușe rodirea Cuvântului în noi;
15. Lăsând nevinovăția copilăriei să ne roureze sufletul și să ne vindece de uscata respectabilitate, întocmai ca Zaheu care, om în toată firea, nu s-a rușinat să se cațere în pom ca să-L vadă mai bine pe Iisus;
16. Veghind, păstrându-ne treji, dar nepunând mare preț pe tăria noastră, știind că duhul e osârduitor, dar trupul neputincios, iar noi oricând capabili de slăbiciune, de cădere (n-a grăit Fericitul Filip Nerri: ține-mă Doamne de urechi că altminteri Te vând ca Iuda?)
17. Fiind modești, recunoscători, iubindu-L pe Domnul din toată inima, din tot cugetul, din tot sufletul și toată virtutea noastră;
18. Ferindu-ne de șovăială și impunându-ne a fi statornici în hotărâri;
19. Fiind înțelepți ca șerpii, nu numai blânzi ca porumbeii;
20. Crezând neclintit în Cuvântul lui Iisus, păzindu-l, mâncând și bând la vremea potrivită preacuratul trup și scump sângele Domnului, dându-ne bine seama: cât de fericiți suntem că ne învrednicim de aceasta, că niciodată n-a vorbit un om cum vorbește Hristos, că ne putem numi prieteni ai Săi;
21. Grăind vorbe bune ori săvârșind gesturi de compasiune față de semenii noștri, de simpli oameni, în ocaziile cele mai întâmplătoare și mai mărunte, nesfiindu-ne a fi politicoși, a schița un zâmbet binevoitor până și unui străin, spre exemplu insului care, după ce fără de voie ne-a lovit cu cotul, își cere scuze;
22. Descoperindu-ne capul când salutăm, răspunzând negrăbiți când ni se pune o întrebare, când ne cere cineva să-i arătăm drumul – lucruri mici, profane, de nu și triviale! Dar din categoria celor care prisosesc stricta dreptate și, în consecință, plăcute lui Hristos;
23. Și-L mai slăvim pe Domnul poftind la cină pe cei desconsiderați, nu numai cei sărmani, ci în general cei care nu se bucură de atenția și cinstirea semenilor; cei uitați sau părăsiți – acestora să le dovedim gentilețe, cuviință, solicitudine;
24. Oprindu-ne de la păcate, devenind adevărați creștini, orice am fi fost înainte de trezire, cu oricare urâte păcate ne-am fi murdărit;
25. Scriind, pictând ori compunând (cei care pot) capodopere. Toate au fost și sunt create numai în starea harului sfinților (Sf. Iustin: „Toate câte filosofii și legislatorii le-au gândit și le-au spus frumos, le-au elaborat grație părții de Logos aflătoare în ei.”)
26. Sărutând pe cei leproși: orice ins izolat, prigonit, ocărât pe nedrept, de care căpătuiții, rostuiții, chivernisiții, slugarnicii se feresc și se tem, e un lepros vrednic de a fi sărutat;
27. Refuzând a ne zgâi la cel în suferință și descumpănire, rugându-ne așa cum știm, chiar dacă nu cunoaștem la perfecție tipicul rugăciunilor (și poate nici Tatăl nostru, ca în povestirea cu cei trei sihaștri de pe insulă care nu-l știau, dar umblau pe mare);
28. Neprecupețindu-ne vremea, zăbovind ca samarineanul cel milostiv pentru a veni în ajutorul păgubiților, accidentaților, nenorociților;
29. Aducându-ne mereu aminte că în orice semen al nostru sălășluiește suflarea lui Dumnezeu, adică o fărâmă de spirit divin și purtându-ne cu el ca atare.
Să nu se îngrijoreze nimeni. Enumerarea de mai sus e strict exemplificatorie. Suntem neîncetat îmbiați cu posibilitatea de a ne recunoaște și vădi ucenici feluriți și neabătuți ai lui Iisus Hristos. Oricui îi este oricând dat – nu numai în momente eroice – a-L mărturisi. Și poate că această mărturisire, zi de zi, în împrejurări modeste și mărunte, nu-i deloc mai ușoară decât cea eroică de care nu toți avem parte. Numărul drumurilor prin care Îi putem vădim dragostea, încrederea și devotamentul nostru este infinit.
Toți Îl slăvim pe Hristos numai pe măsura darului, puterii și priceperii noastre, potrivit stilului nostru, ar zice Blaga.
Adaptare după Nicolae Steihardt, cap. Felurimi din cartea „Dăruind vei dobândi” (Maria Burlă)

Sofia, am vazut nedumerirea ta neintelegand de ce drumul mantuirii trece prin suferinta. Ai scris de curand intr-o postare de a ta pe un unul din threaduri, pe cel cu zdrobirea de sine daca imi amintesc bine. Astazi iata ce am citit si mi-am adus aminte de tine: Sfaturi duhovnicesti - Par. Efrem Filotheiul - preot misionar America si Canada

"“De multe ori, durerea este medicamentul si vindecarea noastra. Deoarece nu luam seama la viata noastra si apucam un drum gresit, Dumnezeu vine si inchide drumul acesta si opreste caderea , punand o piedica foarte tare, o piedica foarte dureroasa.Omul protesteaza pentru durere si patimire,dar in spatele acesteia,ca un medic intelept si priceput,vindeca raul. Cati nu datoreaza intoarcerea lor la Dumnezeu in urma unei patimiri cumplite a vietii.
Inainte vreme, o femeie care avea doi copilasi, de trei si cinci ani, mergand cu fetita ei , nu stiu cum a facut ca a scapat-o din vedere. Un tanar cu motocicleta, a izbit-o si a aruncat-o cativa metri si a omorat-o pe loc. Acest lucru a fost foarte cumplit, ca un medicament amar, ca un medicament otravitor. Desigur ca femeia si barbatul ei, au cazut in deznadejde si s-au izbit cu capetele de pereti. Desnadejdea i-a adus in pragul sinuciderii. Dar, in aceasta lovitura cumplita a Marelui Doctor au gasit calea! Aceasta situatie i-au adus la sfatuitor , in acest fel s-au apropiat de duhovnic. Femeia mi-a telefonat, mi-a scris, am intalnit-o si i-am spus:”Fiica mea, Dumnezeu ti-a facut acest lucru, dintr-o iubire parinteasca, mare si nemarginita, pentru ca, se pare, drumul urmat de tine, nu era corect! La fel si a tovarasului tau de viata! Si pentru ca Dumnezeu vrea sa va mantuiasca, a ingaduit sa se intample acest lucru in viata voastra. Deci,primeste incercarea ca pe un medicament, ia-l, stiu ca e amar, dar iti va face mare bine!”
Stiind ca spun adevarul, femeia a marturisit:
- Negresit parinte, ati spus adevarul! Nu stiam unde mergem, nu stiam de Dumnezeu, de credinta. Acest eveniment ne-a trezit, facandu-ne bine. A adus un mare cutremur, dar ne-a schimbat viata cea rea”.
- Da, si acum va construieste o frumoasa casa temeinica. Copilul puteti sa-l pastrati in suflet si sa-l inlocuiti, dar mantuirea voastra, nu venea altfel, trebuia sa cada aceasta cladire putreda!”
Si intr-adevar, acum sunt pe drumul Lui Dumnezeu, se lupta, se gasesc pe calea cea luminoasa a pocaintei si a intoarcerii. Uitati-va ce rod a adus suferinta, durerea! De aceea ea este medicamentul cel mai mare, cel mai puternic, cel mai eficient al Lui Dumnezeu pentru oamenii care nu cunosc calea intoarcerii si a pocaintei”

Părintele Isaia Cotîrleţ (1888-1973)
 

''-Ca monah, să ai blîndeţe şi răbdare, fără de care nimic nu poţi spori şi face nimic în viaţă. Să ai dragoste spre toţi,să fii milostiv, să te rogi mereu şi mai ales să ai smerenie, că fără aceasta nu ne putem mîntui.''



sursa:CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI-Arhim. Ioanichie Bălan

Părintele Nicodim Sachelarie (1902-1973)
 

''-Ei, părinte, dacă aş avea eu timp, aş avea încă multe săţi povestesc! Lucruri adevărate, pe care le-am văzut şi trăit...''

sursa:CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI-Arhim. Ioanichie Bălan

Părintele Climent Cucu (1895-1988)
 

''Deci să primim orice ispită, orice suferinţă ca din mîna lui Dumnezeu. Că fiecare are crucea lui. Tot omul are necazurile şi supărările lui. Noi însă n-am răbdat pînă la sînge pentru dragostea lui Hristos, ca mucenicii. Iar dacă suferim puţin, pentru păcatele noastre suferim. Deci, dacă nici atît nu răbdăm, nu avem nici o plată. Să ne nu ne temem de oameni,părinte, orice rău ar căuta să ne facă, pentru că la cîrma Bisericii întotdeauna este Hristos. Noi să ţinem drumul nostru. Dacă ţinem calea pe care ne-am ales-o, împlinirea făgăduinţelor călugăreşti, nimeni nu are ce ne face. Că frîiele Bisericii sînt în mîna lui Dumnezeu, nu în mîinile oamenilor. Dumnezeu conduce.''


sursa:CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI-Arhim. Ioanichie Bălan

"Ce să faci dacă ţi-e ruşine să mărturiseşti un păcat?
Ieromonah Savatie Baștovoi

Răspunsul la această întrebare îl vei găsi în orice îndreptar de spovedanie, cred însă că nu pe cel tămăduitor. Sunt sigur că tocmai pentru asta cauţi un răspuns, un alt răspuns decât cel pe care nu mă îndoiesc că îl ştii deja, dar care, în starea în care eşti, nu-ţi este de niciun folos. De aceea, nici eu nu te voi apostrofa clasic: „E de la dracu' ruşinea, trebuie să o depăşeşti şi să-ţi mărturiseşti păcatul!”

Vlădica Antonie, episcopul Surojului, îşi amintea cu duioşie o întâmplare din adolescenţa sa, care i-a schimbat viaţa. Mărturisesc că această întâmplare a avut acelaşi efect şi asupra vieţii mele. Odată, după terminarea slujbei, tânărul s-a apropiat la miruit de preotul care îl smintise prin faptul că-i părea beat. Totuşi, dintr-o politeţe făţarnică, a încercat să-i sărute mâna, pe care preotul şi-a tras-o ruşinat, scuzându-se pentru starea în care este.

După ce lumea s-a împrăştiat, tânărul, atins de gestul părintelui, s-a apropiat de el să-şi ceară iertare. Părintele era atât de mâhnit, încât aproape că plângea. Şi i-a mărturisit tânărului că îi pare rău că e aşa, dar nu mai poate, pentru că tocmai i-au murit într-un accident soţia şi copilul.

Atunci, viitorul mitropolit al Surojului a avut următoarea revelaţie simplă, dar fundamentală. El a înţeles că una este a citi în Biblie despre răbdarea lui Iov şi a-l da ca exemplu altora, când îi vezi necăjiţi, şi alta este să ţi se întâmple chiar ţie un necaz atât de mare.

Viaţa creştină autentică începe cu înţelegerea acestui lucru simplu. Să înţelegem că nu întotdeauna putem îndeplini sfaturile atât de bune, de altfel, ale Sfinţilor Părinţi şi chiar ale Mântuitorului.
Nu întotdeauna avem puterea necesară, curajul şi, pur şi simplu, voinţa. Dar, cu toate acestea, să nu uităm că chiar şi atunci, fie că suntem ispitiţi şi chiar stăpâniţi de draci, fie de pornirile normale ale firii, noi, totuşi, rămânem creştini. Nişte creştini loviţi, dar creştini. Să înţelegem că viaţa creştinului nu este alcătuită doar din victorii, doar din reuşite, ci, poate, mai ales, din înfrângeri, dar din nişte înfrângeri suportate cu bărbăţie.

Pentru noi, creştinii, o înfrângere suportată cu bărbăţie e mai mare decât o victorie dobândită mişeleşte, adică cu îngâmfare. Foarte uşor o astfel de victorie te poate arunca în afara terenului de luptă. Adică, în cazul nostru, cineva care îşi mărturiseşte păcatele cu prea multă uşurinţă îşi poate pune întrebarea de ce i se întâmplă asta? Nu cumva tocmai pentru faptul că nu îi par chiar atât de grave? Nu cumva, tocmai pentru faptul că şi-a pierdut duhul adevăratei pocăinţe?

Da, păcatul tău poate fi şi avort, şi homosexualitate, şi crima. Dar să ştii că sunt oameni care mărturisesc aceste păcate aproape cu seninătate, iar undeva, în vreo mănăstire uitată, există poate un frate care se tânguie grozav pentru faptul că a mâncat un măr din copacul din care nu avea binecuvântare să mănânce. Avem în Pateric cazul unui frate care era chinuit îngrozitor de faptul că, făcând ascultare la trapeză (bucătărie), mânca din oala cu unt.
Aşa că, după părerea mea, ruşinea pe care o simţim, atunci când vine vremea să mărturisim un păcat, poate că nu depinde atât de gravitatea păcatului săvârşit, cât de intensitatea pocăinţei noastre. Pentru a nu permite încununarea unei pocăinţe atât de bărbăteşti şi atât de plăcute lui Dumnezeu, diavolul se ridică împotriva noastră şi ne îngreuiază şi mai mult frământarea, sporindu-ne nu doar ruşinea, ci, odată cu ea, şi deznădejdea.

Dar ce înseamnă să te declari învins? Oare faptul că nu poţi mărturisi un anume păcat preotului? Nu. Încă nu. Aceasta este doar o lovitură, o lovitură pe care e şi firesc ca orice luptă să o presupună. Dar încă nu este înfrângere, încă este încăierare. Înfrângerea este atunci când noi începem să fugim nu doar de preot, ci chiar şi de Hristos, când ajungi să crezi că nu doar preotul nu te mai poate înţelege, ci până şi Hristos, până şi El nu te mai poate ierta.

Ziceam că ruşinea aceasta poate fi nu atât din cauza gravităţii păcatului, cât poate din cauza intensităţii pocăinţei. Şi-ar fi prea trist să ratăm şansa unei încununări pe măsura zbuciumului nostru. Cununa însă stă pe un loc mai înalt decât noi şi închipuie-ţi că nu avem nimic pe care să călcăm pentru a o ajunge: nici scaun, nici vreo piatră sau buturugă. Tot ce avem la îndemână e păcatul nostru, pe care trebuie să călcăm, ca pe o scară, ca pe un loc înalt şi să ajungem până la cunună.

Aşadar, dacă nu o poţi spune preotului la care te spovedeşti de obicei, du-te şi o spune unui preot necunoscut, du-te într-un oraş străin, într-o ţară străină, unde nu te mai ştie nimeni, şi spune-o primului preot care îţi iese în cale, numai spune-o.

Dacă ţi-ai pierdut încrederea în preoţi, că poţi cădea şi în această ispită, spune-o unui om în care ai încredere. Dacă nu ai nici măcar un astfel de om, spune-o direct lui Dumnezeu, spune-I-o neîncetat. De fapt, sunt convins că amintirea păcatului te obsedează oricum, dar tu spune-o deschis, cu nădejde, nu fugind de Dumnezeu.

Ia cazul lui Petru şi Iuda. Şi Iuda s-a aprins de pocăinţă, a fugit şi a aruncat banii dobândiţi pe sânge. Iuda, spre deosebire de Petru, a recunoscut sângele lui Hristos ca fiind „nevinovat”, adică, practic, a înfruntat hotărârea iudeilor, a înfruntat tot Templul care L-a condamnat pe Hristos la moarte.

Petru nu a avut putere să facă aceasta, nici măcar în faţa unei simple femei care i-a zis că l-a văzut printre ucenici. Petru s-a lepădat cu jurământ de Hristos, în timp ce Iuda L-a mărturisit fără frică „nevinovat” şi nu doar în faţa unei simple femei, care nu i-ar fi putut face nimic, ci în faţa legiuitorilor iudei, care îl puteau da la moarte.

Şi cu toate acestea, pocăinţa cea mare a lui Iuda nu i-a folosit la nimic, pentru că Iuda, deşi se căia, fugea de Dumnezeu, nu avea îndrăzneala să I se mărturisească. Iuda, care a avut curaj să mărturisească înaintea oamenilor, nu a avut curaj să mărturisească lui Dumnezeu, iar Petru, deşi s-a speriat şi s-a ruşinat de oameni, totuşi, atunci când a fost vremea, s-a mărturisit lui Dumnezeu.

Care a fost mărturisirea lui Petru? A zis el oare: „Doamne am greşit că Te-am trădat, iartă-mă!”? Nu. Petru a mărturisit altfel, şocant pentru noi. Petru a zis: „Doamne, Tu ştii toate, Tu ştii că Te iubesc”. Aşa să repeţi şi tu, chiar dacă nici tu nu o crezi. Să o spui, tocmai pentru că e o minciună, dar e o minciună care ai vrea să fie adevărată. Poate chiar e un adevăr, un adevăr la care puţini dintre noi putem ajunge, dar îl râvnim. Să plângi şi să repeţi minciuna aceasta lui Dumnezeu, să I-o spui în faţă: „Doamne, Tu ştii toate, Tu ştii că Te iubesc!”

Dumnezeu ştie păcatul nostru, Îl ştia chiar mai înainte de a ne fi adus pe lume. Şi totuşi, El nu a împiedicat naşterea noastră. Oare nu arată asta încrederea lui Dumnezeu faţă de noi, oare nu arată marea nădejde pe care şi-a pus-o El în noi? De ce să dezamăgim pe Cineva atât de minunat cum este Dumnezeu?

Acelaşi vlădică Antonie, într-o predică la Naşterea Domnului, care ştiu bine că n-a fost tradusă în româneşte, propune o discuţie, nu atât despre credinţa omului în Dumnezeu, care este o temă arhidiscutată, cât despre credinţa lui Dumnezeu în om.
Vlădica aminteşte de o povestioară, se pare, fără o prea mare valoare literară, în schimb de mare adâncime duhovnicească. Autorul îşi închipuie sfatul Sfintei Treimi la facerea omului. Dumnezeu Tatăl ar fi spus: „Să facem om după chipul şi asemănarea noastră”. „Da, dar omul acesta va cădea - zise Duhul -, şi Tu, Fiule, va trebui să mori pentru El”. „Să-l facem, dar, sau să nu-L facem?” - a întrebat Tatăl. „Să-L facem” - a zis Fiul.
Iată nădejdea pe care şi-a pus-o Dumnezeu în om! Acestui Dumnezeu ne mărturisim noi, de acesta ne ruşinăm, pe acesta Îl iubim.

Dacă încă nu-ţi poţi mărturisi păcatul tău preotului, nu deznădăjdui, spune-l lui Dumnezeu. Şi adaugă la acel păcat şi toate motivele pentru care nu-l poţi mărturisi. Să-i spui lui Dumnezeu toate aşa cum sunt, cu simplitate. Să nu te desparţi de Dumnezeu. Poţi să-I spui că nu e drept cu tine, că este chiar El vinovat pentru păcatul Tău, poţi să cleveteşti tot pământul înaintea Lui, toţi preoţii şi episcopii, dar să spui totul cu faţa către El şi să nu te linişteşti până când nu obţii un răspuns de la El. Poate că, la un moment dat, îţi vei da seama că ceea ce-i spui este o minciună, poate că nu. Să ştii însă că El te va înţelege, orice i-ai spune. Şi să te linişteşti.

Lui ai voie să-i spui toate, tocmai pentru a nu ajunge să te reverşi înaintea oamenilor. Dar să te păzeşti a cleveti pe preoţi sau pe oricare alt om în faţa oamenilor, până ce te vei linişti desăvârşit.
Numai lui Dumnezeu să-i pârăşti pe toţi, că El te va înţelege, El ştie toate. Şi-n toată vremea, oricât de deznădăjduit sau revoltat vei fi, să nu uiţi că totul nu este decât o ispită, o ispită vremelnică, pe care trebuie să o înfrângi.

Va veni şi timpul când o vei putea spune preotului, adica tot lui Dumnezeu, dar cu martor. Nu-ţi va părea atât de greu, om este şi el, chinuit de gânduri ca şi tine, pentru că, aşa cum spune Apostolul Pavel, oare nu „tot trupul geme şi suspină cu suspine negrăite, aşteptând infierea”?

Gândeşte-te că acesta nu e decât un păcat neînsemnat, un păcat oarecare. Că viaţa s-ar putea să te arunce, de acum înainte, în nişte păcate atât de mari, încât cele pentru care te frămânţi acum să-ţi pară fleacuri. Şi, dacă pe acesta nu-l poţi mărturisi, cu acelea ce vei face?

„Îndrăzneşte, Eu am biruit lumea”."

Din invataturile Sfantului Serafim de Virita
 

• “Macar o data in viata trebuie sa aprindem o lumanare pentru cei pe care noi i-am jignit, i-am inselat, le-am furat ceva sau nu le-am intors datoriile”.
• “Cand i se plangeau parintelui Serafim de clevetiri, el spunea: <>”.
• “Nu o data repeta staretul cat ii este de trebuincioasa crestinului rugaciunea pentru vrajmasi. Iata cuvintele lui: <>”.
• “Cand cineva era vreodata grav bolnav, staretul il sfatui sa ia cate o lingura de apa sfintita din ora in ora. Spunea ca nu sunt medicamente mai puternice ca apa si uleiul sfintit“.
• “Cat de des ne imbolnavim numai din aceea ca nu ne rugam inainte de masa si nu chemam binecuvantarea lui Dumnezeu asupra mancarii. Inainte, oamenii faceau toate cu rugaciunea pe buze: cand arau se rugau, de asemenea si semanatul si secerisul granelor il faceau tot cu rugaciune. Acum noi nu mai cunoastem ce fel de oameni au pregatit ceea ce noi mancam, fiindca de multe ori alimentele sunt pregatite cu cuvinte de hula, cu batjocura si blasfemie. De aceea neaparat trebuie sa stropim cu aghiasma de la Boboteaza deoarece ea sfinteste totul si se poate manca ceea ce am pregatit fara sa ne tulburam. Tot ceea ce mancam noi este darul lui Dumnezeu pentru noi, oamenii; prin mancarea pe care o mancam, toata natura si lumea ingereasca slujeste omului. Pentru aceasta, inainte de masa trebuie sa ne rugam in mod deosebit (…) Nu in zadar noi spunem: <>. Si cu adevarat ingerii sunt cu noi la masa cand noi mancam din mancare cu rugaciune si multumire“.
• “Nici o picatura din lacrimile mamei nu piere in zadar! Rugaciunea mamei are mare putere“.
• “Rugaciunea ingradeste si respinge cumplitele indemnuri ale puterii intunecate. Si mai cu deosebire este puternica rugaciunea celor apropiati. Rugaciunea mamei, rugaciunea prietenului – ea are o mare putere”.

Bucuria care vine din pocainta – Cuv. Paisie Aghioritul

Dumnezeu este foarte aproape de noi, dar si la mare inaltime. Pentru ca cineva sa-L “indoaie” pe Dumnezeu, sa-L faca sa Se coboare si sa ramana cu el, trebuie sa se smereasca si sa se pocaiasca. Atunci Preamilostivul Dumnezeu, vazand smerenia lui, il inalta pana la ceruri si-l iubeste foarte mult. “Bucurie se face in cer pentru un pacatos care se pocaieste” (Lc. 15, 7), spune Evanghelia.

Dumnezeu i-a dat minte omului ca sa se gandeasca la greseala sa, sa se pocaiasca si sa ceara iertare. Omul nepocait este nespus de crud cu sine insusi. Este si foarte lipsit de minte, deoarece nu vrea sa se pocaiasca si astfel sa se slobozeasca din iadul cel mic in care traieste, care il duce la cel mai mare si rau, la cel vesnic. Astfel el se lipseste si de bucuriile paradisiace pamantesti, care se continua in rai langa Dumnezeu cu bucurii mult mai mari si vesnice.

Cat timp omul se afla departe de Dumnezeu, este in afara si de sine. Vezi, in Evanghelie ca fiul risipitor “venindu-si in sine, a spus: Merge-voi la tatal meu“.

Adica atunci cand si-a revenit, cand s-a pocait, atunci a zis: “Merge-voi la tatal meu“. Cat timp traise in pacat, era in afara de el, nu era rational, deoarece pacatul este in afara de ratiune.


Invataturi ale Sfantului Siluan Athonitul

Lupta noastra se duce în fiecare zi si în fiecare ceas.

- Daca faci reprosuri fratelui sau îl judeci sau îl întristezi, ti-ai pierdut pacea.
- Daca ai cazut în slava desarta sau te înalti deasupra fratelui, ai pierdut harul.
- Daca-ti vine un gând desfrânat si nu-l departezi de îndata, sufletul tau pierde iubirea lui Dumnezeu si îndrazneala în rugaciune.
- Daca iubesti puterea sau banii, nu vei cunoaste niciodata iubirea lui Dumnezeu.
- Daca-ti împlinesti voia proprie, esti biruit de vrajmasul si urâtul intra în sufletul tau.
- Daca urasti pe fratele tau, înseamna ca ai cazut din Dumnezeu si un duh rau a pus stapânire pe tine. Dar daca faci bine fratelui, atunci vei afla odihna constiintei.
- Daca-ti tai voia proprie, vei izgoni pe vrajmasi si vei dobândi pace în sufletul tau.
- Daca ierti fratelui tau ocarile si iubesti pe vrajmasi, atunci dobândesti iertarea pacatelor tale si Domnul îti va da sa cunosti iubirea Duhului Sfânt. Iar când te smeresti întru totul, atunci afli odihna desavârsita în Dumnezeu.
Doamne ajuta!

Fii smerit, teme-te de tine si de neputinta ta !
 

Nadajduieste numai in Dumnezeu, alearga la El cu dese rugaciuni sa te intareasca si sa te apere de primejdii, dar mai ales de orice prezumtie si nadejde in tine.
Imbraca-te cu ceea ce ii place lui Dumnezeu, zicand cu durere in inima ta:
“Ah, daca ochiul dumnezeestii Providente n-ar fi vazut in mine ingratitudini si neajunsuri, desigur n-as fi ajuns intr-atata ticalosie, ca sa fiu lipsit de harul prea Sfintelor Lui Taine: de aceea vazand ca Domnul meu prin aceasta imi arata nevrednicia mea, laud si preamaresc in veci Numele Lui, zicand catre Dansul:

“Stapane iubitorule de oameni; nadajduind in bunatatea Ta desi sunt nevrednic a Te primi in sufletul meu prin dumnezeiestile Taine, nu incetez in altfel a-Ti deschide inima mea, ca sa intri duhovniceste intr-insa, s-o intaresti contra inamicilor ce cauta s-o desparta de Tine. Eu raman totdeauna multumit de toate cele placute ochilor Tai, Facatorul meu, Rascumparatorul meu, dorind numai ca sa se faca voia Ta, acum si totdeauna; aceasta-i hrana si intarirea mea. Mult iubitul meu, cer numai acest dar de la tine ca sufletul meu fiind liber de tot ce nu-Ti place sa stea totdeauna imbracat cu podoaba poruncilor Tale sfinte, gata pentru venirea Ta duhovniceasca si aplecat spre tot ce-Ti este placut”.
Cand se intampla ca cineva te iubeste si te lauda pentru vreun bine ce ti-a dat Dumnezeu, reculege-te, nu iesi nicidecum din nimicnicia ta, ci intoarce-te intai la Dumnezeu, zicand din toata inima:
“Domnul meu sa nu-mi ingadui vreodata o deveni fur al cinstei si darului Tau; Tie se cuvine lauda, marire, si cinste, iar mie rusine; Tie Doamne dreptatea, iar noua rusinea fetelor” (Daniil, 9, 7) “Doamne nu noua, ci numelui Tau se cuvine marire. A Ta este slava si eu sunt servul Tau“ (Ps. 113, 9).
Apoi intoarce-te la laudatorul tau si zi in cugetul tau; de unde acesta ma socoate bun, cand numai Dumnezeu este bun? “Nimeni nu este bun decat unul Dumnezeu“ (Mt, 19, 17).
Apoi te mai sfatuiesc a nu fi grabnic in a arata darurile ce ti le-a incredintat Dumnezeu. Aceasta niciodata nu-i placut lui Dumnezeu, cum ne-a invatat cu aceasta istorie.
Odata Iisus Hristos s-a aratat ca prunc unui om cucernic si cu viata imbunatatita. Cunoscand acela ca Domnul este, L-a rugat in toata simplitatea sa-i spuna parola ingereasca, cum se obisnuieste, adica, Nascatoare de Dumnezeu Fecioara.
Iar sfantul prunc a inceput a zice: “Bucura-te ceea ce esti cu Dar daruita Marie, Domnul este cu tine; binecuvantata esti tu intre femei”. Aici s-a oprit si n-a voit a se lauda si a zice: “Si binecuvantat este Rodul pantecelui tau”. Iar pentru ca acela L-a rugat sa spuna si acestea, s-a facut nevazut.
Cu aceasta pilda i-a dat aceasta dumnezeeasca invatatura sa nu se laude vreodata cineva cu darurile ce are. Invata-te a te smeri si a nu te lauda. “Sa te laude pe tine aproapele, nu gura ta; strainul, nu buzele tale” (Parim. 27, 2).
Acesta-i fundamentul tuturor virtutilor, Dumnezeu ne-a facut din nimic si acum fiindca suntem ceea ce suntem prin Dansul, voieste a intemeia toata fiinta noastra duhovniceasca pe aceasta cunostinta ca de la noi insine nu suntem nimic. Cu cat ne vom adanci mai mult in aceasta observare, cu atat vom vedea mai clar neajunsurile si ticalosiile noastre, iar Dumnezeu va pune pietre mai tari ca sa se ridice duhovniceasca noastra zidire.
((Sfantul Nicodim Aghioritul, “Razboiul nevazut”)

Nu osandi si nu vei fi osandit - Arhimandrit Serafim Alexeiev.
 

Intr-una din preafrumoasele sale predici, care au fost publicate in parte in anul 1944 intr-o modesta culegere, Arhiepiscopul Serafim (Sobolev) ne spune:
"Noi suntem asa de obisnuit cu osandirea, ca ne-am contopit cu ea, ca ea a devenit propria noastra natura, o rasuflare prin care toate convorbirile noastre sunt pline cu osandirea aproapelui. Un om care nu osandeste pe altii este o prezenta neobisnuita.Totusi, fara sa luam aminte la marea truda a acestei nevointe, suntem datori sa ne lasam de osandire.Ca sa ne indeparteze de aceasta, Sfanta Biserica ne arata cat de greu a pedepsit Dumnezeu chiar din viata aceasta pe cei care osandesc.Oarecand, sora lui Moise, Miriam, l-a osandit, pentru ca el si-a luat de sotie o etiopianca. Moise a aratat o deosebita blandete si dragoste, pentru care Domnul l-a proslavit pe pamant ca pe nimeni altul din dreptii Vechiului Testament. Dumnezeu a vorbit cu el fata catre fata(Numeri 12, 8), iar fata lui Moise a stralucit de lumina dumnezeiasca. Si iata, chiar daca Moise a fost asa apropiat de Dumnezeu si chiar daca el, prin nerautatea sa, L-a rugat pe Dumnezeu s-o ierte pe Miriam , Domnul nu a iertat-o, iar ea s-a imbolnavit de lepra. Asa si pe noi, Domnul greu ne pedepseste cu toate necazurile din pricina osandirii, care Lui Ii este asa de potrivnica.
Pe de alta parte, Vietile Sfintilor si scrierile Sfintilor Parinti dau marturie ca Domnul poate sa ne mantuiasca chiar datorita acestui fapt, ca nu osandim pe aproapele, fara vreo alta nevointa din partea noastra."

Cel mai apropiat vecin de chilia Sfantului Serafim de Sarov in manastire a fost un monah simplu, pe nume Pavel, care nu s-a remarcat cu multe nevointe, Singura lui virtute a fost aceea ca nu osandea niciodata. Sfantul Serafim, caruia i se descopereau Cerestile Taine, vorbea despre el:"Cu toate ca fratele Pavel nu e nevoitor, dar pentru faptul ca niciodata nu osandeste, el va mosteni dupa moartea sa nespusa fericire a Imparatiei Ceresti a lui Hristos".
In Pateric intalnim o povestire despre un alt monah care si-a petrecut viata lui in mare lenevire si negrija.El savarsea numai un singur lucru bun - nu osandea pe nimeni, Si a ajuns la sfarsitul zilelor lui.Pe cand zacea pe patul de moarte, monahul bucuros, linistit si zambitor se despartea de trupul lui. Egumenul si fratii care stateau in jurul lui se minunau de linistea lui inaintea mortii si l-au intrebat:"Stim, frate, ca tu in nepasare ti-ai cheltuit viata ta si nu intelegem de unde se afla atata neintristare si acest zambet linistit la tine, in acest strasnic ceas.De aceea chiar tu, intarit cu puterea lui Iisus Hristos, Dumnezeul nostru, descopera-ne noua aceasta, ca sa ne lamurim si noi!"
Fratele s-a ridicat putin din pat si le-a spus:"Intr-adevar, cinstiti parinti, eu am petrecut viata mea toata intru negrija.Tocmai mi s-au adus si mi s-au citit inscrisurile cu fiecare din faptele mele si ingerii lui Dumnezeu mi-au spus:"Le cunosti tu pe acestea ?", eu am raspuns:"Da, foarte bine le cunosc.Totusi, decand m-am lepadat de lume si m-am facut monah, pe nici un om nu am osandit si catre nimeni nu am tinut in inima pomenirea de rau; pentru aceea ma rog sa se implineasca cu mine porunca lui Hristos, pe care Domnul a spus-o: Nu osanditi, ca sa nu fiti osanditi!Iertati si vi se va ierta voua!"Si, spunand acestea, indata Sfintii Ingeri au rupt zapisul pacatelor mele.Pentu aceea, cu bucurie si fara durere merg acum la Dumnezeu".Si, sfarsind aceste cuvinte, fratele si-a dat cu pace sufletul in mainile lui Dumnezeu.
Dorim si noi, prea-iubitilor, sa ne mantuim sufletele noastre asa usor ca acel monah? Atunci sa nu osandim pe nimeni si nu vom fi osanditi!Amin!
Sursa :

http://cristiboss56.blogratuit.ro/Pr...v-b1-p1943.htm

Rapirea drepturilor lui Dumnezeu - Arhimandrit Serafim Alexiev
 

Sursa :http://cristiboss56.blogratuit.ro/Primul-blog-b1/Rapirea-drepturilor

Osandirea este unul dintre pacatele cele mai potrivnice lui Dumnezeu, pentru ca este rapirea drepturilor Lui. Dumnezeu este judecatorul tuturor oamenilor. Iar noi ne grabim sa fim judecatori ai fratilor nostri, fara sa avem dreptul la aceasta. Inchipuiti-va, iubiti cititori, urmatoarele:Niste parinti tineri au un singur copil, pe care il cheama Gosko si pe care il iubesc nespus de mult. Ei ii dau o buna crestere si cu atata dragoste il ingrijesc, incat sa nu-l atingi cu o floare. Sub parinteasca mangaiere, Gosko a capatat o astfel de buna purtare, ca poate fi exemplu tuturor.Intr-o zi Gosko se juca pe ulita si, in toiul jocului, si-a lovit din neatentie singurul prieten. Acesta cade la pamant si indata, vazand ca din nas ii curge sange, incepu sa planga. Gosko alerga imediat sa-l ajute. Sufletul ii e tulburat de ceea ce a facut fara sa vrea. In acest timp trecu pe acolo o femeie rea. Fiind martora la intamplare, dar necunoscand buna crestere a lui Gosko fara sa stie ca el din intamplare isi lovise iubitul prieten, femeia l-a luat zdravan de ureche, lucru pe care, pana atunci, nici parintii lui nu-l facusera, si incepu sa-l improaste cu cele mai vulgare cuvinte. L-a dus apoi acasa si a povestit parintilor lui intamplarea si, inaintea lor, s-a napustit asupra lui ca sa-l bata, ca si cand ar fi fost copilul ei.
Nu va fi jignit prin comportarea sa pe parintii lui Gosko? Pe buna dreptate, ei se vor fi suparat pe asa-zisa educatore, pentru ca si-a insusit drepturile parintilor. Numai ei aveau puterea sa certe copilul si sa-l educe. Ea nu avea aceasta putere, iar parintii, pe buna dreptate, ar fi putut sa protesteze, pentru ca o astfel de pretinsa educatoare, brutala si nechibzuita, poate, prin interventia ei, in loc sa indrepte greseala copilului, sa dea peste cap toata dreapta conduita a bunei lui cresteri de pana atunci.
Oare nu tot asa gresim si noi in fata lui Dumnezeu cand osandim pe ceilalti. Noi nu suntem stapanii lor si, osandindu-i asa, ii tratam de parca ar fi subordonatii nostri.Ei sunt faptura lui Dumnezeu si Dumnezeu ii va judeca, cand si cum va gasi El de cuviinta. Cine est tu, spune Sfantul Apostol Pavel, ca sa judeci pe sluga altuia?Pentru stapanul sau sta sau cade.Dar va sta, caci Domnul are putere ca sa-l faca sa stea(Rom.14, 4).In loc sa-l indreptam prin osandirea noastra, noi cautam sa-l pravalim, inca mai adanc cazand si noi insine, fara sa ne dam seama, impreuna cu el in groapa pe care i-am sapat-o.Pentru ca, cel mai adesea, se intampla asta:cand osandim, si pe aproapele nostru il aruncam in prapastie, si noi insine cadem in ea. De aceea Dumnezeu a oprit pedepsind foarte aspru osandirea, caci prin ea nu se indreapta nici cel osandit, iar cel ce osandeste se pagubeste.
Foarte pilduitoare in privinta aceasta este urmatoarea povestire:
Traiau undeva niste oameni foarte pacatosi, alaturi de altii, foarte drepti.A trecut multa vreme.Pacatosii au murit si, pentru ca nu s-au pocait, au mers in iad. Au murit si cei drepti.Si pe ei Dumnezeu i-a trimis in iad. Pacatosii au fost foarte mirati cand i-au vazut pe cei drepti impreuna cu ei, in locul de osanda.Si i-au intrebat:"Noi am gresit si nu ne-am pocait, iar pentru aceasta ne aflam in iad; dar voi, drepti fiind, care n-ati savarsit faptele noastre , ce cautati aici?"Dreptii le-au raspuns :"Voi greseati si noi va osandeam!..."
Preaiubitilor, nu este un pacat mic sa ne insusim drepturile Judecatorului Ceresc Cel drept si sa osandim fara mila pe aproapele nostru. Poti sa te umpli de virtuti si de viata curata.Poti sa te lupti cu patimile si sa treci in ochii altora ca drept.Poti chiar, intr-adevar, sa ajungi pe cea mai inalta treapta a dreptatii; daca osandesti cu nerusinare pe fratele tau, te-ai mandrit, ai rapit drepturile lui Dumnezeu si, prin aceasta mandrie oarba a ta, daca nu te pocaiesti, poti sa te pierzi vesnic. Osanditorul este hulitor, si inca cel mai indraznet hulitor, pentru ca el nu fura din cele obisnuite ale lumii, ci incearca sa-L fure chiar pe Dumnezeu.Sfantul Atanasie Sinaitul, cu indrazneala, intareste aceasta:"Cine osandeste inaintea Judecatii de Apoi a lui Hristos, acesta este Antihrist, pentru ca isi insuseste dreptul lui Hristos.Iar Avva Dorotei, dezvaluind nebanuita greutate a osandirii ca pacat, spune:"Nu este nimic mai greu si nu este nimic mai rau decat osandirea.Pacatul osandirii este mai greu decat orice alt pacat, caci chiar Insusi Hristos a spus acelui pretins judecator: Fatarnice, scoate mai intai barna din ochiul tau si atunci vei vedea sa scoti paiul din ochiul fratelui tau (Luca 6, 42); pacatul aproapelui tau e asemenea paiului, iar osandirea asemenea barnei.Iata cat de greu este pacatul osandirii!"
Foarte bine subliniata este aceasta impotrivire fata de Dumnezeu a pacatului osandirii in urmatoarea pilda din Pateric:
Odata, preacuviosul Isaac Tebaidul a vazut un frate cazand in pacat si, maniindu-se pe el, a poruncit sa fie alungat. Dupa aceasta, cand preacuviosul s-a intors in chilia sa, a fost oprit in fata usii de un inger a lui Dumnezeu, care i-a spus:"Nu te lasam sa intri in chilia ta!"Preacuviosul a intrebat pe inger care este pricina.Ingerul i-a raspuns:"Dumnezeu m-a trimis ca sa te intreb unde poruncesti ca sa fie dus acest frate, pe care tu l-ai osandit ?"Preacuviosul Isaac indata s-a rusinat si, pocaindu-se, a spus:"Doamne, am gresit impotriva Ta!" Ingerul i-a spus:"Ridica-te! Dumnezeu te-a iertat, dar de-acum inainte sa nu se mai intample asa; sa nu mai osandesti pe nimeni inainte ca Dumnezeu sa judece. Oamenii, spune Dumnezeu, fara sa aiba un astfel de drept, judeca pe aproapele lor si nu Ma lasa pe Mine ca sa-l judec".

Osandirea fetelor bisericesti - Arhimandrit Serafim Alexiev
 

Sursa :
http://cristiboss56.blogratuit.ro/Pr...v-b1-p1950.htm
Daca este asa de grav pentru mantuirea sufletelor noastre sa osandim pe cei de o masura cu noi, cu atat este mai pierzator pentru noi sa osandim pe mai marii nostri, adica pe preoti, parintii nostri duhovnicesti.Ei sunt slujitorii Imparatului Ceresc.Ei stau in fata dumnezeiescului pristol in sfanta biserica.Ei sunt savarsitorii Sfintelor Taine.Ei aduc lui Dumnezeu preacinstita jertfa cea nesangeroasa.Prin ei ni se trimite cea mai mare mila a lui Dumnezeu - mantuitorul har.Ei ridica maini rugatoare nu numai pentru mantuirea lor, ci si pentru mantuirea intregului popor bine credincios.Ei sunt intermediarii nostri la Dumnezeu.Cu ce mare vina ne incarcam daca ii osandim!Sfantul Ioan Gura de Aur, pretinzand credinciosilor, arata, pe de o parte, cat de mare insemnatate pentru viata duhovniceasca a crestinilor are cinstirea datorata preotilor si, pe de alta parte, cat este de grava osandirea pastorilor duhovnicesti.El invata:"Cel ce cinsteste pe preot va cinsti si pe Dumnezeu, iar cel ce a inceput sa dispretuiasca pe preot, treptat, va ajunge sa-L jigneasca si pe Dumnezeu.Cand evreii L-au jignit pe alesul lui Dumnezeu, Samuel, Dumnezeu a spus: Nu pe tine te-a lepadat, ci pe Mine M-au lepadat(I Regi 8 ,7). Iar Apostolilor Sai, Hristos le-a spus: Cine va primeste pe voi, pe Mine ma primeste (Mt.10, 40)". Amintind ca in Sfanta Scriptura este porunca clara sa cinstim pe preotii lui Dumnezeu (Numeri 18, 8), Sfantul Ioan Gura de Aur continua:"Iudeii au inceput sa dispretuiasca pe Dumnezeu pentru ca au trecut cu vederea pe Moise...Cine venereaza pe preot va avea si mai multa veneratie fata de Dumnezeu.Si daca preotul ar fi necurat, Dumnezeu, vazand ca tu, din veneratie pentru El, il cinstesti chiar si asa, nevrednic de cinste, Dumnezeu Insusi iti va rasplati... Carturarii si fariseii au sezut in scaunul lui Moise, spune El; Deci toate cate va vor zice voua faceti-le , paziti-le;dar dupa faptele lor nu faceti (Mt.23, 2-3)"
"Oare tu nu stii - intreaba mai apoi Sfantul Ioan Gura de Aur - ce e preotul?El e ingerul lui Dumnezeu.Oare graieste ceva de la sine?Daca tu il dispretuiesti, il dispretuiesti nu pe el, ci pe Dumnezeu care l-a uns.Dar de unde, vei spune,e cunoscut ca Dumnezeu l-a uns pe el?Dar daca nu esti convins de aceasta, desarta este nadejdea ta.Daca Dumnezeu nu savarseste ceva prin el, atunci nici tu nu ai botezul, nici cu Sfintele Taine nu te cumineci, nici blagoslovenie nu primesti si, prin urmare, tu nu esti crestin.Dumnezeu... lucreaza pentru mantuirea poporului prin toti preotii, chiar daca ei se arata nevrednici.Daca El a vorbit poporului prin magarita lui Valaam, care era om necurat, cu atat mai mult va vorbi prin preot.Ce nu face Dumnezeu pentru mantuirea noastra?!...Prin ce nu lucreaza!Daca El a lucrat prin Iuda si prin unii prooroci despre care spune:Niciodata nu v-am cunoscut pe voi.Departati-va de la Mine, cei ce lucrati faradelegea (Mt.7, 23), dandu-le putere sa izgoneasca duhurile rele, cu atat mai mult va lucra prin preoti.
Cand incepem sa examinam, viata celor care ne conduc, atunci dorim singuri sa fim unsi ca invatatori si, in acest fel, se deformeaza toate".
Aici Sfantul Ioan Gura de Aur aduce o clauza importanta:
"Pe cel ce propovaduieste nedreptatea, adica invatatura cea eretica, sa nu-l ascultati, chiar daca ar fi si inger;dar daca cineva propovaduieste dreapta invatatura, sa luati atunci aminte, nu la viata lui, ci la cuvintele lui...Dar de ce, vei spune, imi vorbeste mie, iar el nu implineste?Nu el insusi iti vorbeste - lamureste marele propovaduitor - , tie iti porunceste Hristos...Dar preotul, vei spune, trebuie sa fie mai bun decat mine...Ei bine, daca el nu e mai bun decat tine, de ce trebuie, spune-mi, sa te pagubesti chiar pe tine?...Spune-mi, cine era mai rau decat vamesul?E adevarat ca el era si vames, si vinovat de multe fapte rele, si totusi pentru fariseu a fost indeajuns sa spuna numai: Nu sunt ca vamesul acesta (Luca 18, 11), ca sa piarda toate.Daca tu spui despre preot:<>, nu pierzi si tu toate?
Sunt nevoit sa spun aceasta...nu pentru ca ma ingrijesc de preot, ci pentru ca ma tem pentru voi, sa nu va pierdeti virtutile voatsre cu asemenea lauda de sine si osandire a altora...
El, preotul, nu era bun?! Dar, spune-mi mie, are aceasta vreo insemnatate?Oare si cel bun iti daruieste de la sine bunatatile cele de sus?(Harul lui Dumnezeu prin Sfinetel Taine) Nu!Totul este dupa credinta ta;nici cel drept nu-ti va aduce vreun folos daca tu esti necredincios, nici cel necurat nu te va atinge cu ceva daca tu esti necredincios...Darurile lui Dumnezeu nu atarna de virtutea preoteasca, totul provine din har.Lucrul preotului este numai sa-si deschida gura, si totul savarseste Dumnezeu;preotul savarseste numai partea vazuta a lucrurilor".
Aici Sfantul Ioan Gura de Aur ne pune in fata o pilda din Evanghelie."Aminteste-ti - spune el - care era distanta dintre Ioan Botezatorul si Mantuitorul Iisus.Ioan este om si Iisus Hristos - Dumnezeu.Si totusi, prin botezul savarsit de Ioan, in ciuda acestei distante, vedem coborand asupra lui Iisus pe Duhul Sfant, pe care Ioan nu-L avea.
Minunat este ca Duhul Sfant nu a coborat inainte sa fie savarsit botezul de catre Ioan.De ce?Oare Ioan a facut astfel, ca Duhul Sfant sa se pogoare?Nu, venirea Sfantului Duh nu atarna de voia omeneasca.Ioan a savarsit numai partea cea vazuta a lucrurilor, iar Dumnezeu a trimis Duhul Sfant.
Dar de ce s-a intamplat asa?Ca sa stii ca preotul savarseste numai actele cele vazute.Si Dumnezeu este acela care trimite Harul Duhului Sfant.
Daca trimiterea harului asupra credinciosilor ar fi atarnat de vrednicia preotilor, atunci toti crestinii care au pastori nevrednici ar fi lipsiti de El.Dar Sfantul Ioan Gura de Aur marturiseste clar ca Dumnezeu trimite harul Sau si prin pastorii cei nevrednici, ca sa nu ramana pagubiti cei ce inseteaza dupa mantuire.
Dar de aceasta mantuire se lipsesc ei insisi crestinii cei neintelepti, care-si osandesc pastorii.Preotul cel nevrednic nu este piedica la pogorarea harului lui Dumnezeu peste credicnciosi.Dar pacatul osandirii este piedica hotarata pentru primirea acestui har.De aceea, cel care ia aminte la mantuirea sa nu trebuie sa-si osandeasca pastorii duhovnicesti, oricum ar fi ei, afara numai cazul cand au cazut in eres.
Sfantul Anastasie Sinaitul, vorbind in general impotriva osandirii aproapelui, face si un indemn mai aparte - ca mirenii sa nu-si ingaduie a osandi pe preoti.El sfatuieste pe mireni sa nu spuna despre pastorii lor:"E un pacatos si se apropie sa savarseasca Sfintele Taine;pentru aceasta nu pogoara peste el Harul Sfantului Duh."
"Daca cel sfintit este pacatos si cu constiinta necurata indrazneste sa slujeasca in Sfantul Altar, el singur va raspunde in fata lui Dumnezeu pentru sine insusi.Dar, pentru pacatosenia lui, Dumnezeu nu face nelucratoare Sfintele Taine savarsite de catre el.Dar tu vei intreba - spune Sfantul Anastasie Sinaitul - <>Se intelege ca este supus, dar nu aceasta e treaba ta, ca sa-l judeci si sa-l cercetezi.Aceasta este treaba lui Dumnezeu ori treaba celui asezat de Dumnezeu Preasfintit Episcop."
Sfatuind pe credinciosi sa se apropie de Sfintele Taine cu frica lui Dumnezeu si cu constiinta curata, Sfantul Anastasie adauga:"Daca insusi ingerul lui Dumnezeu ti-ar aduce Sfanta cea fara de sange Jertfa, iar tu te impartasesti din mainile lui...nevrednic fiind, atunci nici ingerul nu te-ar curata de pacatul tau.Iuda a primit chiar de la Hristos Preacinstitul Lui Trup, dar s-a impartasit nevrednic si, pentru aceasta, satana a intrat in el."
De aici se vede limpede ca primirea Harului prin Sfintele Taine atarna exclusiv de starea sufletului celui care le primeste.Cel care, pregatindu-se de Sfanta Impartasanie, in afara de alte pacate ale sale isi ingaduie sa osandeasca pe slujitorii lui Dumnezeu, arata ca se apropie de Sfantul Potir cu nevrednicie.Cui face el atunci carare in sufletul sau prin nevrednicia sa? Pe cine ingaduie in sanctuarul inimii sale osandind pe preoti? Nu primeste, oare, pe satana in locul Mantuitorului Hristos?...
Oricat de pacatos ar fi preotul, Taina savarsita de catre el e mantuitoare pentru noi, pentru ca el nu o savarseste cu puterea sa, ci cu puterea Harului lui Dumnezeu, data lui prin hirotonie.

Străvechea înţelepciune a pustiei
- Iubitorii de Adevăr -

Esenta filosofiei zace in faptul ca ii impartaseste omului amintirea mortii - Vasilie cel Mare

Mintea este cea dintai ce se intreaba cand cugeta la nemarginirea a toata lumea a lui Dumnezeu si la acel ocean nazuit, ce este de neatins. Apoi, se uimeste de cum, dintru nimic, a adus intru fiinta tot ceea ce este. Dar precum „nu se afla capat maririi Sale”, asa si intelepciunea Sa este de necercetat. – Maxim monahul

Nenumarati isi doresc sa castige Imparatia fara de nevointe, fara de lupte, fara de sudoare; dar aceasta este cu neputinta.- Sf. Macarie Egipteanul

Daca iubesti slavirile oamenilor, si nazuiesti sa fii cinstit, si cauti confortul, te departezi de la cale. Trebuie sa te rastignesti alaturi de Cel Rastignit, sa patimesti cu El ce a patimit, ca sa te poti proslavi cu El ce este proslavit. – Sf. Macarie Egipteanul

De ce invata oamenii prin durere si suferinta, si nu prin placere si bucurie? Foarte simplu, intrucat placerea si bucuria ii fac sa se multumeasca cu lucrurile date in lumea aceasta, pe cand durerea si suferinta ii fac sa caute o fericire mai adanca, dincolo de marginile acestei lumi.- Par. Serafim Rose

In vremuri de necaz nu cauta mangaiere omeneasca, ca Dumnezeu sa te poata mangaia. – Gheron Iosif Isihastul
bullet Nu te poti ascunde niciunde de ispite, fara numai in adancurile smereniei.- Staretul Macarie de la Optina

Ravna pentru lucrare da, de fapt, masura sporirii duhovnicesti. Acei ce nazuiesc sa-i urmeze lui Hristos isi masoara starea inimii lor si a sporirii lor duhovnicesti in rabdare si smerenie dupa ravna lor pentru lucrare. Daca cineva are ravna pentru lucrare, exista nadejde ca poate dobandi intelegerea celorlalte abc-uri ale vietii duhovnicesti. Fara dragostea nevointei, nici nu se poate intra in lupta duhovniceasca, nici nu se pot intelege cele mai elementare principii ale razboiului duhovnicesc.- Sf. Ioan Cassian

Cea mai scurta cale catre Hristos este de a purta povara celuilalt. – Staretul Ambrozie de la Optina

Dragostea catre un altul, fara cea catre Dumnezeu, nu poate fi dragoste. Si dragostea catre Dumnezeu, fara a-i iubi pe ceilalti, nu poate fi dragoste. - Sf. Teofan

Un crestin isi poarta crucea cand este multumitor si bucuros in toate suferintele. - Arena

Diavolul nu are alta arma mai puternica decat deznadejdea. – Intoarcere la marturisire

Intelepciunea crestina se afla in pastrarea credintei intru Domnul la vremea ispitei. – Staretul Ambrozie de la Optina

De aproapele depinde viata si moartea sufletului nostru. - Arena
bullet Cand ne suparam aproapele, este ca si cum l-am supara pe Insusi Hristos. - Arena

Nu grijile din viata sunt problema noastra, ci cum ne purtam fata de ele. Pacatul este atunci cand folosim grijile pentru a umple desertaciunea noastra, ce provine din lipsa iubirii pentru Dumnezeu. – o parafrazare a Sf. Teofan

Este cu neputinta sa zidesti o casa incepand de deasupra. La fel este si cu sufletul. Iubirea pentru Dumnezeu este acoperisul casei; prin urmare trebuie sa incepem cu dragostea pentru aproapele si apoi sa zidim catre dragostea pentru Dumnezeu. - Arena

Pravila de rugaciune si postul fara tinerea poruncilor nu ne vor mantui. – Staretul Ambrozie de la Optina

Suferinta este cel mai mare dar de la Hristos. - Arena

Daca nu il putem iubi pe fratele nostru pe care l-am vazut, cum il putem iubi pe Dumnezeu pe Care nu L-am vazut? – Sfaturi din Sfantul Munte (Gheron Iosif Isihastul?)
Nu cred in mantuirea celui ce nu lucreaza spre mantuirea celorlalti. – Sf. Ioan Gura de Aur

Daca iti vei aduce aminte mereu de Patimile Domnului, te vei infrana fara cracnire de la orice. - Sf. Dimitrie al Rostovului

Ce nadajduiesti sa castigi? Lumea sau sufletul tau? - Arena

Adevarata bucurie este tacuta si statornica. – Calea Ascetilor

Stapaneste-ti simtirile si pazeste-le de stricaciune asa cum un luptator isi pazeste armele sale. – Sf Efrem Sirul

Constientizarea slabiciunii proprii, osandirea de sine si rabdarea sunt cele trei trepte catre smerenie. – Staretul Ambrozie

Dacă am primit de la Dumnezeu cele bune, nu vom primi oare şi pe cele rele? – Iov, capitolul 2 versetul 10

Smerenia desavarsita a intelepciunii consta in purtarea osandirii si a rusinii si a celorlalte pe care le-a indurat Invatatorul nostru Iisus... Un semn al faptului ca cineva a atins rugaciunea desavarsita este faptul ca nu se mai tulbura, chiar de intreaga lume l-ar necaji. – Sfintii Varsanufie si Ioan

Cand ne rugam si Dumnezeu intarzie in a ne asculta (rugaciunea), o face spre binele nostru, pentru a ne invata indelunga-rabdare; deci sa nu fim abatuti, graind: „Ne-am rugat, si n-am fost ascultati”. Dumnezeu stie ce este spre folos unui om. Bucura-te intru Domnul, lasa-ti toate grijile si roaga-te pentru mine, iubite frate, unul in duh (cu mine). – Sfintii Varsanufie si Ioan

Noi ne facem singuri răni grave
 

Grăirea în deşert pustieşte pînă în adînc sufletul. Noi ne facem singuri răni grave nu numai cînd rostim cuvinte putrede şi deşarte, ci şi cînd ascultăm asemenea cuvinte ieşind din guri străine.

Nu puţini sînt între noi cei care se cred evlavioşi, dar nu îşi înfrînează limba; nu puţini sînt cei care după ce se întorc de la biserică, unde au ascultat cuvintele lui Hristos şi chiar s-au împărtăşit cu Trupul şi Sîngele Lui, varsă cuvinte rele şi veninoase peste aproapele lor. Dar cîţi nu sînt între noi cei ale căror guri nu-s îngrădite cu nimic, ci vorbesc mereu, fără contenire, pălăvrăgind şi iar pălăvrăgind de dimineaţa pînă seara! Şi, se înţelege, în această pălăvrăgeală sunt o mulţime de vorbe deşarte, rele – în timp ce însuşi Domnul Iisus Hristos ne-a zis: Vă spun că pentru orice cuvînt deşert pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteală în Ziua Judecăţii, căci din cuvintele tale vei fi găsit drept, şi din cuvintele tale vei fi osîndit (Mt. 12, 36-37). Grăirea în deşert pustieşte pînă în adînc sufletul. Noi ne facem singuri răni grave nu numai cînd rostim cuvinte putrede şi deşarte, ci şi cînd ascultăm asemenea cuvinte ieşind din guri străine. Multora le place să asculte bîrfe şi clevetiri despre aproapele lor şi sînt la fel de vinovaţi înaintea lui Dumnezeu ca şi cei pe care îi ascultă.
(Sfîntul Luca al Crimeei, Predici)

Poate ierta preotul păcatele?
 

Dar dacă noi putem să ne iertăm unii pe alţii în mod efectiv, ștergându-ne păcatele reciproce, de ce n-ar avea preotul puterea de a ierta păcatele?


„Dumnezeu ne-a dat putere de a ne ierta unii altora, în sensul că ceea ce iertăm noi altora şi alţii nouă, este iertat de fapt şi de către Dumnezeu; că pentru acelea nu vom mai fi judecaţi. Dumnezeu ne-a cedat, în scopul acesta, din puterea Lui. Numai din puterea Lui de judecată nu ne-a cedat, pentru că dăm dovadă că facem uz rău de puterea pe care nici n-o avem de fapt, ci numai ne închipuim că o avem. Dumnezeu lasă să circule bunătatea Sa printre oameni, ca o apă prin canalele subterane ale pământului Său, ca de la plantă la plantă.
Dar dacă noi putem să ne iertăm unii pe alţii în mod efectiv, ștergându-ne păcatele reciproce, de ce n-ar avea preotul, ca reprezentant al întregii Biserici sau comunităţi, din încredinţarea lui Dumnezeu, puterea de a ierta păcatele făcute de unul sau de altul din credincioşi tuturor celorlalţi oameni, şi păcatele împotriva lui Dumnezeu? Dar şi el are numai puterea de a ierta, însă nu de a osândi”.

(Părintele Dumitru Stăniloae, nota 1205 la Avva Dorotei, Diferite învățături de suflet folositoare,traducere, introducere şi note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, în „Filocalia”, vol. IX, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1980, p. 631)

Să vă dau și eu un „blestem”!…Cuv. Paisie Aghioritul
 

https://lh3.googleusercontent.com/-7...aghioritul.jpg

Binecuvântarea ce iese din inimă este binecuvântare dumnezeaiască!
Să vă dau și eu acum un „blestem”!
Dumnezeu să vă umple inima de bunătate, și de multa Sa dragoste până ce o să ,,înebuniți”, astfel ca să vă plece mintea de pe pământ și să vă aflați de pe acum lângă El, în cer.
Să înnebuniți cu nebunia cea dumnezeiască a dragostei lui Dumnezeu!
Să vă aprindă Dumnezeu inimile voastre cu dragostea Sa!
Să nu mă mai siliți altă dată să vă mai dau și un al doilea, pentru că ,,blestemul” meu (cel bun) prinde, fiindcă iese din inima mea. Și atunci când eram în Sanatoriu mi-a fost milă de voi. Unele așteptau de opt ani, spunând: ,,Vom face mânăstire”, dar mănăstire nu s-a făcut. Proiectul se veștejea. Atunci am spus: ,,Cum voi ieși din spital, mănăstirea va răsări ca o ciupercă. Într-un an veți fi în mănstire!” Și într-adevăr, într-un an s-a făcut mănstirea. Am spus aceasta cu toată inima mea. Ați avut dispoziție bună, de aceea nu v-a lăsat Dumnezeu. Altfel nu se explică.
Când te doare de un om care are smerenie și cu toată inima sa îți cere să te rogi, de pildă, pentru o patimă ce îl chinuie și-i spui: ,,Nu te teme, te vei face mai bun”, îi dai o astfel de binecuvântare, care este o binecuvântare dumnezeiască. Ea are multă dragoste și durere, de aceea prinde. Este plăcut lucrul acesta lui Dumnezeu și Dumnezeu împlinește binecuvântarea. Adică și numai durerea ce o simte cineva pentru altul este ca o binecuvântare.
Cu durere și dragoste pentru omul contemporan – Cuv.Paisie Aghioritul (Editura Schitul Lacu)

Când diavolul ne șoptește că suntem prea păcătoși…
 

Adeseori diavolul ne aduce aminte de multele noastre fapte rele, încercând să ne zdruncine încrederea în Dumnezeu.

„Se întâmplă adeseori să-ţi şoptească satana în inimă şi să-ţi spună: ştii toate relele câte le-ai făcut; sufletul tău s-a umplut de fărădelegi, s-a îngreunat de multe şi cumplite păcate.
Să nu-ţi rămână ascuns că el face aceasta ca să te împingă la deznădejde pe motiv de părută smerenie. Căci de când a intrat prin neascultare răutatea, a avut intrare liberă ca să grăiască în fiecare zi sufletului ca un om către alt om şi să-i pună în minte cele necuvenite.
Deci tu răspunde-i aşa: Dar eu am asigurările scrise ale lui Dumnezeu, care zice: Nu vreau moartea păcătosului, ci să se întoarcă prin pocăinţă şi să fie viu. Căci ce a vrut altceva prin pogorârea Lui, decât să mântuiască pe cei păcătoşi, să lumineze pe cei din întuneric şi să învie pe cei morţi?”

(Sfântul Simeon Metafrastul, Parafrază la Macarie Egipteanul, traducere, introducere şi note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, în „Filocalia”, vol. V, Editura și Tipografia Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 1976, p. 364)

Avva Or a zis: „Când se strecoară în tine vreun gând de orgoliu sau de trufie, cercetează-ţi conştiinţa şi vezi dacă ai păzit toate poruncile, dacă îi iubeşti pe duşmanii tăi şi te întristezi de necazurile lor, dacă te socoteşti un rob netrebnic şi cel mai mare păcătos dintre toţi. Şi atunci nu o să te crezi aşa mare ca şi cum le-ai fi făcut tu pe toate. Ştii doar că un asemenea gând distruge totul”.



Avva Zenon a zis: „Cine vrea ca Dumnezeu să-i asculte grabnic rugăciunea, de fiecare dată când se ridică [din pat] şi întinde mâinile către Dumnezeu, mai înainte de toate şi mai înainte de a se ruga pentru sufletul său, să se roage pentru sufletul duşmanilor lui. Purtându-se astfel, ori de câte ori Îl va ruga pe Dumnezeu, Acesta îl va asculta”.



Avva Theodotos a zis: „Nu-l judeca pe desfrânat numai fiindcă tu te înfrânezi. Şi tu încalci legea, dar altfel. Oare cel care a zis „nu preacurvi“, nu a zis şi „nu judeca pe alţii“?



Sf. Ioan Gură de Aur a zis: „Darul de a răbda necazurile este mai mare decât darul de a învia morţii. Pentru că dacă învie cineva un mort, atunci îi rămâne dator lui Dumnezeu, pentru că rugăciunea i-a fost ascultată. Dar dacă cineva rabdă necazurile, atunci acestuia Însuşi Dumnezeu îi rămâne dator“.
http://www.crestinortodox.ro/comunit...4424/96299.jpg

Să iubim binele mai mult decât bunurile din lumea aceasta

https://lh6.googleusercontent.com/-u...ac-sirul-2.jpg

Sfântul Isaac Sirul spune că iubirea curată se naşte din rugăciune. Cu alte cuvinte, iubirea curată este iubire sfinţită de harul iubirii lui Dumnezeu, dacă rugăciunea omului este smerită şi stăruitoare. Cine iubeşte pe Dumnezeu cu toată inima sa, cu tot sufletul său, cu tot cugetul său se uneşte cu Dumnezeu în mod deplin. Deci, din unirea omului cu Dumnezeu prin rugăciune se revarsă harul iubirii divine în viaţa omului, iar prin om se transmite şi în jurul său. Iubirea aceasta duhovnicească şi sfântă este iubirea omului sfânt, care nu judecă pe nimeni, dar ajută pe toţi, nu acumulează averi în mod pătimaş, ci le dăruieşte celor în nevoi. De aceea, iubirea care se naşte din rugăciune este iubire sfinţitoare şi mântuitoare, având în ea arvuna vieţii veşnice.
Aceasta este iubirea Sfinţilor Apostoli şi a sfinţilor martiri, iubire mai tare decât frica de moarte sau instinctul de conservare, iubire care ne ajută să nu ne legăm în mod pătimaş de bunurile trecătoare din lumea aceasta, ci să căutăm binele cel nemuritor, care este legătura sau comuniunea omului cu Dumnezeu. Aşadar, porunca iubirii faţă de Dumnezeu ne cheamă să iubim binele mai mult decât bunurile din lumea aceasta. Altfel spus, binele săvârşit din iubire faţă de Dumnezeu şi de aproapele trebuie să-l dorim sau să-l căutăm mai mult decât bunurile materiale şi trecătoare din lumea aceasta.
Cât priveşte porunca iubirii faţă de aproapele, aceasta este formulată de Mântuitorul Iisus Hristos în Evanghelia după Matei, astfel: "Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi" (Mt. 22, 39), adică să ai grijă de viaţa lui cum ai grijă de viaţa ta, să te interesezi de mântuirea lui cum te interesezi de mântuirea ta. Însă, spre sfârşitul activităţii Sale mântuitoare pe pământ, Hristos Domnul, potrivit Evangheliei după Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan, zice: "Poruncă nouă vă dau vouă: să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul" (In. 13, 34). Vedem aici că Mântuitorul Hristos a dat o măsură nouă iubirii faţă de aproapele decât iubirea faţă de noi înşine, şi anume: "precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul" (In. 13, 34), adică să-l iubim pe aproapele nostru precum îl iubeşte Hristos. Însă noi nu putem iubi pe aproapele nostru aşa cum îl iubeşte Hristos, decât dacă primim iubire din iubirea lui Hristos. Cu alte cuvinte, ceea ce ne cere Mântuitorul Iisus Hristos nu putem împlini decât cu ajutorul Lui. De altfel, El Însuşi ne spune aceasta zicând: "Fără Mine nu puteţi face nimic" (In. 15, 5), adică nimic bun.
Porunca iubirii faţă de Dumnezeu se împlineşte în primul rând prin rugăciunea adresată Lui
Când Îl iubim pe Dumnezeu, dorim să ne întâlnim cât mai des cu El prin rugăciune, dar mai ales dimineaţa şi seara, la începutul şi la sfârşitul activităţii zilnice, înainte şi după ce servim masa, ca să-I mulţumim Lui pentru că ne iubeşte şi ne ajută.
Sfinţii cei mai rugători au ajuns chiar să se roage neîncetat, având permanent mintea şi inima lor îndreptate spre Dumnezeu. Ei împlineau astfel îndemnul Sfântului Apostol Pavel: "rugaţi-vă neîncetat." (I Tes. 5, 17)
Porunca iubirii faţă de Dumnezeu cuprinde în ea şi iubirea faţă de Biserica lui Dumnezeu, care este trupul tainic al lui Hristos, templu al Duhului Sfânt şi popor al lui Dumnezeu Tatăl. Când iubim Biserica lui Dumnezeu, Îl iubim de fapt şi pe Dumnezeu Care locuieşte în ea. Când construim o biserică nouă sau restaurăm una veche, când aducem daruri la biserică sau înfrumuseţăm biserica, iubirea noastră faţă de Dumnezeu se arată şi în această dărnicie a noastră faţă de Biserica Lui Hristos, simbolizată de biserica locaş de închinăciune.
Dar mai ales Îl iubim pe Dumnezeu când ascultăm cuvântul Lui şi îl împlinim, prin fapte, când trăim potrivit voii Lui în sfinţenie, când suntem milostivi aşa cum El este milostiv, când suntem buni aşa cum El este bun, deci Îl iubim pe Dumnezeu în mod deplin când ne asemănăm cu El prin bunătate.
Când recunoaştem că nu am iubit îndeajuns pe Dumnezeu şi nici pe semenii noştri, calea de ridicare şi îndreptare a vieţii noastre este pocăinţa.
Prin pocăinţă ne plângem păcatele săvârşite ca urmare a lipsei de iubire, fie că nu am iubit în mod constant pe Dumnezeu, fie că nu am iubit totdeauna pe semenul nostru.
De aceea, pocăinţa şi dorinţa vie de-a ne înnoi viaţa sunt primii paşi pentru îndreptare şi pentru recuperarea timpului pierdut, a celui petrecut fără rodire duhovnicească. Prin pocăinţă recunoaştem eşecul nostru în iubire, sau căderile noastre din iubirea faţă de Dumnezeu şi de semenii noştri. Dar cerând iertare, Dumnezeu Se milostiveşte de noi, ne iartă, ne ridică şi ne întăreşte, dăruindu-ne puterea de a-L iubi pe El, Biserica Sa sfântă şi pe semenii noştri, cu iubire smerită, izvorâtă din harul milostivirii Sale faţă de oameni.
Sfinţii ne învaţă că, dacă uităm pe Dumnezeu, vom uita şi dimensiunea sacră a vieţii umane. În faţa tentaţiei de a domina asupra altora, sfinţii ne învaţă să descoperim forţa spirituală de a dărui altora şi de a ne dărui lui Hristos. În faţa tentaţiei de a ne afirma în iubire de sine, sfinţii ne învaţă să găsim bucuria în frumuseţea dobândirii iubirii smerite a lui Hristos pentru toţi oamenii, spre slava Preasfintei Treimi şi spre a noastră mântuire! Amin.

(Cf. Filocalia, vol. 2, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă)

Folosul cumpătării
 

Ceea ce este peste trebuinţă nu mai are nici un hotar, ci este o năzuinţă fără sfârşit.

„Bine este să rămânem între hotarele lucrurilor de trebuinţă şi să ne silim cu toată puterea să nu trecem dincolo de acestea, căci dacă suntem duşi de poftă spre cele plăcute ale vieţii, niciun temei nu mai opreşte pornirea noastră spre cele dinainte.
Fiindcă ceea ce este peste trebuinţă nu mai are nici un hotar, ci o năzuinţă fără sfârşit şi o deşertăciune fără capăt sporeşte necontenit osteneala în jurul lor, hrănind pofta, ca pe o flacără, prin adăugarea materiei”.
(Nil Ascetul, Cuvânt ascetic, traducere de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, în „Filocalia”, vol. I, Sibiu, 1947, p. 214)

Iertarea vindeca ranile de pe constiinta - Pr.Dumitru Staniloae
 

In faptul ca omul poate ierta si el, sau ca simti si iertarea de la el ca o despovarare, ca o vindecare, se arata ca Dumnezeu lucreaza prin omul care iarta.


"Iertarea reala a pacatului, ridicarea reala de pe constiinta a raului facut cuiva, vindecarea reala a ranii lasate de el in constiinta, e o fapta pe care numai Dumnezeu o poate face.El iti da linistea constiintei pentru veci.Si prin aceasta, iti da adevarata libertate.

In faptul ca omul poate ierta si el, sau ca simti si iertarea de la el ca o despovarare, ca o vindecare, se arata ca Dumnezeu lucreaza prin omul care iarta, ca el a devenit in adevar asemenea lui Dumnezeu, sau chipul lui Dumnezeu, avand pe Dumnezeu in sine.

In povara netrecatoare, in rana neistovita a mustrarii pentru raul savarsit candva impotriva cuiva, se arata eternitatea viitoare a omului in nefericire si valoarea eterna, sau existenta eterna a celui caruia i-ai facut rau.

Numai Dumnezeu poate scapa pe om de aceasta mustrare sau rana.Iar cel caruia i s-a gresit poate face si el aceasta numai din puterea lui Dumnezeu lucratoare in el, care are sadita aceasta iubire in el si, cu toata piedica ce-a voit sa i-o puna altul in cale, vede asigurata viata sa eterna in Dumnezeu.Dar aceasta viata eterna n-o poate avea decat din viata lui Dumnezeu, in care nu poate sa se afle decat iertand si el, ca si Dumnezeu."

(Pr.Dumitru Staniloae, nota 85 la Sf.Grigorie de Nyssa)
http://cristiboss56.blogratuit.ro/Pr...e-b1-p1976.htm

Cum se dobândește o inimă curată?
 

Lipsa unei singure virtuţi ţine inima pătată şi o singură pată se simte în toate virtuţile, tulburându-le.

Fericiţi, zice Dumnezeu, cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu” (Matei 5, 8). Dar inima curată nu o poate înfăptui nici o virtute, nici două, nici zece, ci toate împreună fiind, aşa zicând, ca una singură şi dusă până la capătul din urmă.
Dar nici acestea nu pot face singure inima curată, fără venirea şi lucrarea Duhului. Căci precum fierarul îşi poate arăta meşteşugul prin uneltele sale, dar fără lucrarea focului nu poate isprăvi nimic, aşa şi omul toate le face şi se foloseşte de virtuţi ca de nişte unelte, dar fără venirea focului dumnezeiesc, ele rămân fără rod şi fără folos, neizbutind să curăţească pata şi întinăciunea sufletului.

(Sfântul Simeon Noul Teolog, Cele 225 de capete teologice şi practice, traducere, introducere şi note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, în „Filocalia”, vol. VI, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 1977, pp. 69-70)

Ce înseamnă să ai o inimă curată?
 

Inimă curată este aceea care e atât de dăruită lui Dumnezeu şi de unită cu El, încât n-are nici o amintire, nici a lucrurilor supărătoare ale vieţii, nici a celor pricinuitoare de bucurie.

„Eu am înţeles că inima curată constă nu numai în a nu fi tulburat cineva de vreo patimă, ci şi în a nu cugeta vreun rău sau ceva al vieţii, atunci când vrea, ci a avea în sine numai amintirea lui Dumnezeu printr-o iubire neînfrânată. Căci numai în lumina curată vede ochiul în chip curat, neașezându-se în calea privirii nimic.
Inimă curată este şi se zice aceea care nu află în sine nici o închipuire sau gând lumesc, care e atât de dăruită lui Dumnezeu şi de unită cu El, încât n-are nici o amintire, nici a lucrurilor supărătoare ale vieţii, nici a celor pricinuitoare de bucurie, ci petrece în contemplaţie ca în al treilea cer şi e răpită în rai (2 Corinteni 12, 2—4) şi vede arvuna bunătăţilor făgăduite sfinţilor şi se face martorul bunurilor veşnice, pe cât e cu putinţă firii omeneşti.
Acesta e semnul adevărat al inimii curate şi dovada sigură prin care cunoaşte cineva şi măsurile curăţiei şi se vede pe sine însuşi ca într-o oglindă”.

(SfântulSimeon Noul Teolog, Cele 225 de capete teologice şi practice, traducere, introducere şi note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, în „Filocalia”, vol. VI, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 1977, pp. 70-72)

„Ai căzut iarăși, ridică-te iarăși!”
 

„Diavolul are obiceiul să atace sufletul cu ceea ce găsește în fața sufletului.”

Să nu ne grăbim și să nu ne obosim, ci pururea să punem din nou început. Ai căzut, ridică-te! Ai căzut iarăși, ridică-te iarăși! Numai pe Doctorul tău să nu-L părăsești, căci atunci vei fi osândit de deznădejde mai rău decât un sinucigaș. Stăruie pe lângă El, și El își va face milă cu tine fie prin întoarcerea ta, fie prin încercare, fie prin altă faptă a purtării Sale de grijă, fără să știi tu.
Căci diavolul are obiceiul să atace sufletul cu ceea ce găsește în fața sufletului, fie cu bucurie și cu părere de sine, fie cu întristare și cu deznădejde, fie cu oboseală covârșitoare, fie cu desăvârșita nelucrare, fie cu lucruri și cugetări nelavreme și fără folos, fie cu întunecime și ură nesocotită față de toate cele ce sunt. Și, simplu grăind, cu materia pe care o află în fiecare suflet cu aceea îl atacă spre a nu-i fi de folos... (...)
De aceea, pentru tot lucrul bun trebuie să întrebe omul, ca Sfântul Antonie, nu pe oricine se nimerește, ci pe cei ce au darul deosebirii, ca nu cumva, cei întrebați, fiind necercați (lipsiți de experiență) să cadă amândoi în groapă, după pilda Evangheliei (Matei 15, 14). Pentru că fără dreapta socoteală nu se face nici un lucru bun, chiar dacă li se pare celor neștiutori că e bun, fie pentru că se face nelavreme și fără să fie de trebuință, fie că nu se ține seama de măsura lucrului sau de tăria omului, sau de cunoștința lui și de alte multe. Iar cel ce are darul deosebirii l-a primit prin smerita cugetare. De aceea toate le cunoaște după har și la vremea sa vine la puterea străvederii.
(Sfântul Petru Damaschin, Învățături duhovnicești, Editura Humanitas, Bucureşti, 2001, p. 2004-205)

În răbdare se simte puterea lui Dumnezeu
 

Cu cât rabzi necazurile cu voia, cu atât pui un efort care le mărgineşte puterea.

Răbdarea e o tărie spirituală care micşorează tăria necazurilor. Prin faptul că nu le rabzi, nu le micşorezi şi nu le înlături. De suportat tot le suporţi, căci n-ai ce face. Dar suportarea fără răbdare e îndoit sau însutit de grea. Cu cât rabzi necazurile cu voia, cu atât pui un efort care le mărgineşte puterea; cu cât eşti mai fără răbdare în ele, cu atât le măreşti prin aceasta, părându-ţi de nesuportat, fără limită şi de nestăpânit prin puterea ta. Necazul care-ţi apare, când nu-l rabzi, ca nemărginit îl mărgineşti, îl stăpâneşti prin răbdare, căci în ea e puterea lui Dumnezeu, care-l mărgineşte. Propriu-zis simţi această putere cum îl limitează. E şi aceasta o formă a sinergiei: cu cât te încordezi mai mult în răbdare, cu atât puterea lui Dumnezeu îţi ajută să biruieşti necazul.
(Părintele Dumitru Stăniloae, nota 698 la Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoinţă, în Filocalia XI, Editura Humanitas, Bucureşti, 2008, p. 221)

De ce este important exemplul personal?
 

Mântuirea mea depinde mai mult de lucrarea mea pentru mântuirea altora, decât de lucrarea egoistă pentru mântuirea mea.
E mai grav a duce cineva pe altul la pierzare prin pildă, prin îndemnul său, decât pe sine însuşi. În mod sigur acela îl va trage şi pe el în prăpastie, pe când altfel poate să fie tras la bine de cei ce sunt la bine.
Mântuirea mea depinde mai mult de lucrarea mea pentru mântuirea altora, decât de lucrarea egoistă pentru mântuirea mea.
Semnul aflării tale pe drumul mântuirii e depăşirea egoismului, nu numai în a lucra pentru celălalt ca existenţă trecătoare, relativă, ajutându-l în cele pământești, ci ca existenţă sortită veşniciei. Aceasta e suprema preţuire a lui.

(Părintele Dumitru Stăniloae, nota 1066 la Avva Dorotei, Diferite învățături de suflet folositoare,traducere, introducere şi note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, în „Filocalia”, vol. IX, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1980, p.520)

Vinul, folositor sau dăunător?
 

Când mintea noastră înoată în valurile băuturii, nu numai că vede în somn cu patimă chipurile zugrăvite de draci, ci îşi plăsmuieşte şi în sine anumite vederi frumoase, îmbrăţişând cu foc nălucirile sale.
Precum pământul udat cu măsură face să răsară cu cel mai mare spor sămânţa curată semănată în el, dar înecat de multe ploi aduce numai spini şi mărăcini, aşa şi pământul inimii, de vom folosi vinul cu măsură, va scoate la iveală, curate, seminţele ei fireşti, iar pe cele semănate de Duhul Sfânt în ea le va face să răsară foarte înfloritoare şi cu mult rod; dar de o vom scălda în multă băutură, va preface în spini şi mărăcini toate gândurile ei.
Când mintea noastră înoată în valurile băuturii, nu numai că vede în somn cu patimă chipurile zugrăvite de draci, ci îşi plăsmuieşte şi în sine anumite vederi frumoase, îmbrăţişând cu foc nălucirile sale, ca pe nişte amante.
Căci înfierbântându-se mădularele ce servesc la împreunarea trupească de căldura vinului, mintea e silită să-şi înfăţişeze vreo umbră plăcută a patimii. Se cuvine deci ca, folosindu-ne de dreapta măsură, să ne ferim de vătămarea ce vine din lăcomie. Căci dacă nu s-a născut în minte plăcerea, care să o împingă spre zugrăvirea păcatului, ea rămâne întreagă, lipsită de năluciri şi, ceea ce-i mai mult, neafemeiată.

Diadoh al Foticeii, Cuvânt ascetic în 100 capete

De ce avem nevoie de mai multe virtuți?
 

O înfrânare fără smerenie are în ea o nedesăvârşire, căci e împreunată cu mândrie. O hărnicie fără iubire e aspră, e rigidă. O iubire fără înfrânare nu poate fi iubire deplină, căci nu are în sine uitarea de sine a celui ce iubeşte.
Nici o virtute luată despărţit de celelalte nu e virtute desăvârșită. O înfrânare fără smerenie are în ea o nedesăvârşire, căci e împreunată cu mândrie. O hărnicie fără iubire e aspră, e rigidă. O iubire fără înfrânare nu poate fi iubire deplină, căci nu are în sine uitarea de sine a celui ce iubeşte.
Fiecare virtute se desăvârșește prin toate celelalte. Lipsind o părticică dintr-o haină frumoasă, sau având o gaură, sau un petic vechi, haina se urâțește întreagă.
Omul e un întreg. Când are o ştirbitură în fiinţa lui, fiinţa întreagă se vede, se zice şi se resimte ca ştirbită şi slăbită.
Virtuţile înaintează împreună ca o linie de bătaie. Când unele din ele lipsesc din linie, nici celelalte nu pot înainta. Un miros urât într-o combinaţie de mirodenii rafinate le face neplăcute pe toate.

(Părintele Dumitru Stăniloae, nota 73 la Sfântul Grigorie de Nyssa, Despre Fericiri, în „Părinți și Scriitori Bisericești”, vol. 29, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1982, p. 364)

Oglindă pentru păcate
 

sursa: orthodoxwayoflife.blogspot.ro



Când o persoană nu se îngrijește de sine, diavolul cel viclean o va face să se îngrijească de greșelile altora.


Fiecare dintre noi duce o luptă veşnică împotriva ispitei păcatului. Cel mai greu este să ne recunoaștem slăbiciunea, să dobândim o viziune limpede asupra defectelor și lipsurilor astfel încât să le putem depăși. De obicei putem reuşi singuri aceasta printr-o introspecția interioară. Alteori, cele care ne atrag atenția asupra slăbiciunilor vor fi persoanele din jur, iar in acest caz trebuie să avem grijă să nu reacționăm necontrolat ci să acceptăm sfatul primit ca pe un dar de la Dumnezeu.
Un ucenic al părintelui Paisie l-a întrebat dacă este posibil să vrem să ne cunoaștem sufletul cu adevărat și să nu reușim. Răspunsul acestuia a fost: Bineînţeles. Dacă încercarea noastră izvorăște din mândrie, nu vom reuși niciodată aceasta. Avem nevoie de un dram de smerenie pentru a izbuti să ne descoperim pe noi înșine și pentru a putea începe lupta spre urcușul spiritual. Pentru asta putem folosi o oglindă bună.
Părintele Paisie ne sfătuiește ca până reușim să smulgem defectele ce s-au înrădăcinat adânc în noi, ar trebui să ne oglindim în defectele altora. Acesta mărturisește că oamenii din jur sunt oglinda în care ne putem vedea propria reflexie.
Considerați că oamenii tind să vadă mai ușor defectele altora, iar când trebuie să le descopere pe ale lor întâmpină dificultăți? Atunci când părintele Paisie a fost întrebat despre aceasta a subliniat faptul că vedem adesea boala altora, dar nu o putem vedea pe a noastră. Este unul din cele mai întâlnite cazuri.
Dacă ne-am cunoaște propria boală, n-am mai vedea-o pe cea a altora. Nu spun că nu ar trebui să ne intereseze durerea sau suferința lor, ci că nu ar trebui să ne preocupe greșelile aproapelui. Când o persoană nu se îngrijește de sine, diavolul cel viclean o va face să se îngrijească de greșelile altora. Dacă ne concentrăm asupra sinelui, vom ajunge să ne cunoaștem pe noi, iar așa îi vom cunoaște și pe ceilalți. Altfel, ajungem să îi judecăm pe alții din prisma presupunerilor greșite pe care le facem despre noi.
În spusele sale există două puncte cheie. Primul este acela că ne putem vedea greșelile prin faptele altora dacă nu suntem orbiți de mândrie. Efortul pe care îl facem atunci când ne concentrăm pe defectele altora ne împiedică să le vedem pe ale noastre din cauza mândriei. Cel de-al doilea este că odată ce ne vedem greșelile în cele ale aproapelui nu îl vom mai judeca pentru că le-am cunoscut și noi. Le-am conștientizat în noi, și astfel ne vom concentra pe cele proprii fără să îi mai judecăm pe ceilalți.
Data viitoare când vă găsiți judecând sau criticând comportamentul celor din jur opriți-vă și gândiți-vă ce anume din personalitatea dumneavoastră se reflectă în faptele lor, oare nu fac și eu același lucru fără să-mi dau seama? În cazul în care găsiți acel defect și la dumneavoastră, observați dacă nu cumva se schimbă perspectiva din care îl priviți acum pe cel care mai înainte îl condamnați. Cel mai probabil veți descoperi că nu mai aveți timp să faceți asemenea critici întrucât sunteți ocupat să vă desăvârșiți pe sine.
Potrivit părintelui Paisie, atunci când ne descoperim punctele slabe, nu avem nevoie decât de voința de a le schimba. Procesul este la fel ca în cazul unei boli. Trebuie să acceptăm tratamentul pentru ca mai apoi să ne facem bine și să îl aplicăm în continuare.
Părintele Paisie spunea:
De aceea, punctul de început nu este acela de a ne rușina ci de a ne conștientiza de bună voie boala şi propriile greșeli. După aceea trebuie să acceptăm tratamentul necesar, medicamentele potrivite și să fim recunoscători față de medicul nostru, duhovnicul sau părintele, și să nu ne opunem lor.
Când vedem că îi judecăm pe alții, să încercăm să ne oprim și să vedem mai întâi dacă nu cumva găsim acea slăbiciune şi la noi. Să ne prefacem că ne privim într-o oglindă. Folosindu-i pe alții ca oglindă putem pătrunde mai adânc în sufletul nostru. Cu ajutorul duhovnicului vom găsi vindecare pentru ele și vom vedea că odată cu noi se schimbă şi relația cu aproapele și cu Dumnezeu.

De ce a blestemat Hristos smochinul?
 

Ucenicii s-au mirat foarte tare că s-a uscat smochinul, deşi Hristos făcuse până atunci minuni şi mai mari. O astfel de minune era o noutate pentru ei; acum, pentru prima oară Şi-a arătat Hristos puterea Lui pedepsitoare.
„Şi văzând un smochin lingă cale, a venit la el şi n-a găsit nimic în el decât numai frunze”(Matei 21, 19). Un alt evanghelist spune: „Că încă nu era vremea smochinelor”. Dacă nu era vremea smochinelor, pentru ce evanghelistul acesta mai spune că „a mers să vadă de va găsi ceva în el”? De aici se vede că aceasta era numai o bănuială a ucenicilor; că ucenicii nu erau încă desăvârșiți. De altfel evangheliştii scriu totdeauna în Evangheliile lor şi ce bănuiau ucenicii. După cum bănuiala lor era că Hristos S-a dus la smochin ca să vadă de va găsi ceva în el, tot aşa, tot o bănuială a lor era că l-a blestemat, pentru că smochinul n-a avut rod.
- Dar atunci pentru ce l-a blestemat?
- Pentru ucenici; ca să le dea curaj, să-i întărească. Până atunci Hristos făcuse numai bine; nu pedepsise pe nimeni; trebuia, dar să dea dovada că are şi puterea de a pedepsi, ca să afle şi ucenicii şi iudeii că poate usca pe răstignitorii Lui, dar de buna Sa voie îi iartă şi nu-i usucă. N-a vrut să-Şi arate puterea Sa pedepsitoare asupra oamenilor, ci a dat dovadă de această putere, blestemând un pom. Când se întâmplă una ca aceasta cu un pom, cu un animal necuvântător sau cu un loc, nu iscodi, nu spune: „Era drept să se usuce smochinul, dacă nu era vremea smochinelor?” A grăi aşa este cea mai mare ocară; ci uită-te la minune; minunează-te şi slăveşte pe Cel Ce a făcut minunea.
- Dar atunci pentru ce a dat o astfel de înfăţişare acestui fapt şi pentru ce acest temei pentru blestem?
Uscarea smochinului nu are această însemnare, ci, după cum am spus, arată puterea pedepsitoare a lui Hristos. De altfel cuvintele: „Că nu era vremea smochinelor” ne arată că nu S-a dus la smochin pentru că-i era foame, ci pentru ucenicii Săi. Ucenicii s-au mirat foarte tare că s-a uscat smochinul, deşi Hristos făcuse până atunci minuni şi mai mari. Dar, după cum am spus, o astfel de minune era o noutate pentru ei; acum, pentru prima oară Şi-a arătat Hristos puterea Lui pedepsitoare. De aceea nici n-a făcut minunea aceasta cu un alt pom, ci cu un smochin, cel mai umed dintre toţi pomii, ca şi prin aceasta să se arate şi mai mare minunea. Şi ca să afli că minunea aceasta a făcut-o Hristos pentru ei, ca să-i îndemne să fie curajoşi, ascultă ce le spune mai departe!
- Ce le spune?
„Şi voi veți face lucruri mai mari dacă veți avea credință şi nu vă veți îndoi” (Matei 21, 21). Vedeţi, dar, că totul s-a făcut pentru ei, ca să nu se teamă şi să nu se înfricoşeze de uneltiri şi de necazuri. De aceea, pentru a-i lipi de rugăciune şi de credinţă, le mai spune încă o dată: „Dacă veţi avea încredere în credinţă şi în rugăciune, nu veţi face numai această minune, ci veţi muta şi munţii si veţi face şi alte minuni mai mari”.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, traducere de Pr. D. Fecioru, în „Părinți și Scriitori Bisericești”, vol. 23, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994, pp. 770-772).

Mormânt văruit pe dinafară, putred pe dinăuntru
 

Şi astăzi sunt mulţi oameni la fel ca și cărturarii şi fariseii. Se împodobesc pe din afară, dar pe dinăuntru sunt plini de toată nelegiuirea. Şi astăzi mare e grija şi multe sunt chipurile curăţirii pe din afară; dar pentru curăţirea sufletului, nici o grijă. Dacă ai zgândări puţin de tot conştiinţa unui om, ai da peste grămezi de viermi, peste venin şi peste duhoare nespusă.

„Hristos îi mustră pe farisei pentru umblatul lor după slavă deşartă, numindu-i „morminte văruite” şi spunându-le: „făţarnicilor” (Matei 23, 27). Că slava deşartă. este pricina tuturor relelor şi pricina pieirii lor. Nu i-a numit numai morminte văruite, ci a spus că sunt plini de necurăţie şi făţărie. Spunea acestea ca să arate pricina pentru care n-au crezut; n-au crezut pentru că sunt plini de făţărnicie şi nelegiuire.
Şi astăzisunt mulţi oameni la fel ca și cărturarii şi fariseii. Se împodobesc pe din afară, dar pe dinăuntru sunt plini de toată nelegiuirea. Şi astăzi mare e grija şi multe sunt chipurile curăţirii pe din afară; dar pentru curăţirea sufletului, nici o grijă. Dacă ai zgândări puţin de tot conştiinţa unui om, ai da peste grămezi de viermi, peste venin şi peste duhoare nespusă, adică poftele cele desfrânate şi rele care sunt mai necurate decât viermii.
Că fariseii şi cărturarii sunt aşa nu-i atât de grozav, deşi e grozav, dar ca noi, care am fost învredniciţi să fim temple ale lui Dumnezeu, noi să ajungem dintr-o dată morminte pline de atâta duhoare, da, asta este culmea ticăloşeniei. Cât de mare ne e, oare, ticăloşia când ajunge mormânt locul unde locuieşte Hristos, unde a lucrat Duhul Sfânt, unde s-au săvârșit atâtea taine? Câte bocete şi plânsete nu trebuie scoase când mădularele lui Hristos ajung morminte pline de necurăţie?
Gândește-te, omule, că te-ai născut a doua oară, gândește-te la darurile de care ai fost învrednicit; gândește-te la haina ce-ai primit, că ai fost făcut templu de nesfărâmat, că ai fost făcut templu frumos împodobit. N-ai fost împodobit cu aur, nici cu mărgăritare, ci cu Duhul Sfânt, mai de preţ decât aurul şi mărgăritarele. Gândește-te că nimeni nu zideşte mormânt în oraş; aşadar nici tu nu poţi fi mormânt în cetatea cea de sus. Dacă nu-i îngăduit să zideşti mormânt în oraş, aici pe pământ, cu atât mai mult acolo.
Dar, mai bine spus, chiar aici pe pământ eşti de râsul tuturor dacă plimbi un suflet mort; dar nu numai că eşti de râs, dar mai fug şi toţi de tine. Spune-mi, nu s-ar da toţi la o parte, n-ar fugi toţi de tine dacă ai plimba de colo până colo un cadavru? Gândește aşa şi de sufletul tău! E mult mai groaznic să plimbi prin lume un suflet omorât de păcate, un suflet stricat, decât un cadavru. Cine va avea, dar, milă de un astfel de suflet? Nimeni! Când tu nu ai milă de sufletul tău, cum va avea milă de el un alt om când tu te porţi atât de crud cu propriul tău suflet, ca un duşman, ca un vrăjmaş?
Ce n-ai face, oare, unui om care ar îndrăzni să îngroape un mort acolo unde dormi şi mănânci tu? Tu însă îngropi sufletul tău mort nu acolo unde mănânci, nici acolo unde dormi, ci în biserică, între mădularele lui Hristos, şi nu te temi că are să cadă de sus mii de trăsnete şi fulgere pesta capul tău? Cum îndrăzneşti, dar, să păşeşti în biserica lui Dumnezeu, în templul cel sfânt, când iese din tine o duhoare atât de grea?
Ai primi cea mai cumplită pedeapsă dacă ai duce un mort în palatul împărătesc şi l-ai îngropa acolo. Gândește-te ce cumplită, ce mare pedeapsă vei primi pentru că intri în biserică şi umpli casa cea sfântă a lui Dumnezeu cu atâta duhoare!
Adu-ţi aminte de femeia cea păcătoasă, care a uns cu mir picioarele lui Hristos şi a umplut toată casa cu bun miros. Tu însă faci cu totul altceva în casa lui Dumnezeu. Spui că nu simţi duhoarea ce iese din tine?
Dar asta mai ales e grozăvia bolii; de aceea nici nu te poţi vindeca; eşti mai bolnav decât cei care au răni pe trupurile lor, de care nu te poţi apropia din pricina mirosului greu ce iese din rănile lor. Cei bolnavi de astfel de boli simt mirosul rănilor lor; boala lor nu merită osândă, ci milă; boala ta însă, ură şi osândă”.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, traducere de Pr. D. Fecioru, în „Părinți și Scriitori Bisericești”, vol. 23, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994, pp. 832-833)

Patima ce a provocat moartea Fiului lui Dumnezeu
 

Iubitorul de argint este duşmanul lui însuşi şi duşman al întregii lumi. Urăşte pe toţi; şi pe săraci şi pe bogaţi. Socoteşte că toţi stăpânesc avuţiile lui şi se uită urât la toţi. De îndestulare nu ştie, saţ nu cunoaşte. Este mai nenorocit decât toţi oamenii.

„Atunci unul din cei doisprezece, numit Iuda Iscarioteanul, ducându-se la arhierei, a zis: Ce voiţi să-mi daţi şi eu Îl voi da în mâinile voastre? Iar ei i-au dat treizeci de arginţi. Şi de atunci căuta un prilej potrivit ca să-L dea în mâinile lor” (Matei 26, 14-l6).
„Ascultaţi toţi iubitorii de argint, toţi câţi sunteți bolnavi de boala lui Iuda! Ascultaţi şi feriţi-vă de boala aceasta! Dacă Iuda, care a fost împreună cu Hristos, Care a săvârşit atâtea minuni, care s-a bucurat de atâtea învăţături, s-a scufundat într-o prăpastie atâta de mare, pentru că nu s-a desprins de boala aceasta, cu mult mai mult voi, care nici nu ascultaţi Scripturile şi care sunteți şi mereu prinşi de grijile lumii acesteia, cu mult mai mult voi veţi fi mai uşor doborâţi de patima aceasta dacă nu veţi avea grijă necontenit de voi înşivă.
În fiecare zi era Iuda cu Acela Care nu avea unde să-şi plece capul, în fiecare zi îl învăţa cu cuvântul şi cu fapta să nu aibă nici aur, nici argint, nici două haine, şi totuşi nu s-a înţelepţit. Şi cum nădăjduieşti tu să scapi de boala iubirii de arginţi, când nu te îngrijeşti deloc şi nici nu-ţi dai multă silinţă.
Cumplită, cumplită e fiara aceasta; totuşi, dacă vrei, o poţi birui cu uşurinţă. Nu-i o poftă legată de fire. Arată lucrul acesta şi cei ce au scăpat de ea. Poftele legate de fire le au îndeobşte toţi oamenii; pofta aceasta însă se naşte numai din pricina trândăviei; ea o odrăsleşte, ea o creşte; iar când pofta aceasta pune stăpânire pe cei orbiţi de ea, îi face să trăiască împotriva firii. Şi trăiesc împotriva firii când nu mai ştiu de cei de o fire cu ei, de prieteni, de fraţi, de rudenii, într-un cuvânt, de nimeni; şi pe lângă aceştia nici de ei înşişi. De aici se vede că păcatul acesta al iubirii de arginţi este ceva împotriva firii. În această boală căzând Iuda, a ajuns vânzător.
Iubitorul de argint este duşmanul lui însuşi şi duşman de obşte al întregii lumi. Se îndurerează că pământul nu face aur în loc de spice de grâu, că izvoarele nu izvorăsc aur în loc de apă şi că munţii nu sânt de aur în loc de piatră. Se necăjeşte când anul e îmbelşugat, e negru la faţă când lumea o duce bine; întoarce spatele oricărei trebi care nu poate să-i aducă bani; îndură orice, chiar când e vorba să câştige numai doi bănuţi.
Urăşte pe toţi; şi pe săraci şi pe bogaţi; pe săraci, ca nu cumva să vină să-i ceară; pe bogaţi, că nu are averile lor. Socoteşte că toţi stăpânesc avuţiile lui şi se uită urât la toţi, ca şi cum ar fi nedreptăţit de toţi. De îndestulare nu ştie, saţ nu cunoaşte. Este mai nenorocit decât toţi oamenii; după cum cel eliberat de toate acestea, cel care filozofează, este mai de invidiat decât toţi.
Omul virtuos, chiar dacă e slugă, chiar dacă e întemniţat, e mai fericit ca toţi. Nimeni nu va putea să-i facă vreun rău, nici dacă s-ar aduna toată lumea împotriva lui, nici dacă s-ar pune în mişcare arme şi oştiri şi i-ar duce război. Dar omului ticălos şi rău, omului aceluia al cărui chip l-am făcut mai sus, de-ar fi împărat, de-ar purta mii şi mii de coroane, un oarecare poate să-i facă cele mai mari necazuri. Atât de neputincios e viciul, atât de puternică e virtutea!”

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, traducere de Pr. D. Fecioru, în „Părinți și Scriitori Bisericești”, vol. 23, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994, pp. 910-912).

Maica Siluana
 

"Cum să ajungem la bucurie în felul acesta? E imposibil. Dacă suntem invidioși, dacă judecăm pe aproapele, poarta bucuriei va fi închisă în veci. Și e o poveste atât de tristă, să mă iertați că v-o spun! Într-un sat era un om foarte credincios. Se ducea la biserică și nu numai că se ducea la biserică și cânta lui Dumnezeu și se ruga, dar făcea și fapte bune: a împodobit biserica – și să știți că e o faptă bună. Făcea veșminte pentru preoți, și să știți că e o faptă bună! Veșmintele preoțești trebuie să fie făcute de dumneavoastră, nu de preoți – că nici n-au bani! Dar, să nu le faceți costume de mers la bal, ci din acelea cu care slujesc în biserică! Așadar, omul nostru făcea multe fapte bune, dar avea un păcat, o patimă: era invidios. Voia să fie primul și nu suporta ca cineva să aibă mai mult decât el. Și se ruga mult: să aibă, să aibă! Și, la un moment dat, vine îngerul la el și-i spune: „Uite, m-a trimis Dumnezeu la tine și, pentru râvna ta pe care o ai și pentru toate cele bune, vrea să te scape de patima asta de a avea mai mult decât alții. Și a zis Dumnezeu așa: că-ți dă tot ce vrei tu și orice cantitate vrei, cu o condiție: ca Ion, vecinul tău, să aibă de două ori mai mult. „Ha?! Zice: tot, tot, tot?!“ „Tot, tot, tot!, zice îngerul“. „Dar dacă cer eu zece case?!“ „Îți dă zece case!“ „Zece case?!“ „Zece case!“ „Și Ion o să aibă douăzeci?“ „Da, douăzeci!“ „Dar boi, dacă îi cer o sută de boi, îmi dă?“ „Da, îți dă.“ „Și Ion să aibă două sute?“ „Da, două sute!“ „Nu, nu, nu! Nu pot să accept!“ Și, orice ar fi cerut, și oricât de mult, când se gândea că Ion o să aibă de două ori mai mult, nu putea! „Lasă-mă trei zile să mă mai gândesc, să mă mai rog“ Și s-a rugat, a postit, s-a chinuit așa și a venit îngerul peste trei zile și zice: „Ei, Vasile, te-ai gândit?“. „Da, zice Vasile!“ „Și ce vrei să-ți dea Domnul, întreabă îngerul?“ „Să-mi ia un ochi!“
Râdeți, dar ar trebui să plângem, nu? Ar trebui să plângem, da! Atunci, vedeți… "
Mai multe aici - http://www.doxologia.ro/conferinte/u...a-aproapelui-2

Cuvântul Sf. Ioan Gură de Aur
 

„Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu, întru Mine petrece şi Eu întru el” (In. 6, 56)

Despre Sfânta Cină

Noi avem de gând a ne apropia de masa cea prea sfântă, care umple pe fiecare de o sfială cucernică. Să ne apropiem dară de ea cu o conştiinţă curată. Să nu fie aici vreun Iuda, care poartă în inimă înşelăciunea împotriva aproapelui său, să nu fie vreun înrăutăţit, care ascunde în sufletul său otrava prihanei.

Aici se află de faţă Însuşi Hristos, spre a găti pentru noi această masă, căci nu omul a putut să prefacă pâinea şi vinul în trupul şi în sângele lui Hristos, ci preotul stă acolo numai spre a înfăţişa pe Hristos şi a săvârşi rugăciunea; numai harul şi puterea lui Dumnezeu lucrează acea prefacere. „Acesta este trupul Meu” (Lc. 22, 19). Aşa se rosteşte cuvântul, care aduce acea prefacere. Precum glasul acela, care a zis: „Creşteţi şi vă înmulţiţi, şi umpleţi pământul” (Fac. 1, 28), deşi era numai un cuvânt, dar a trecut în faptă, şi a înmulţit omenirea, aşa şi la Cina cea Sfântă glasul acesta al lui Dumnezeu înmulţeşte harul la toţi cei ce se împărtăşesc din ea cu vrednicie.

De aceea să nu fie părtaş la această sfântă masă nici un făţarnic, nici un înrăutăţit, nici un răpitor, nici un hulitor, nici un învrăjbit, nici un zgârcit, nici un beţiv, nici un lacom de avere, nici un desfrânat, nici un pizmăreţ, nici un fur, nici unul cu răutatea ascunsă în inimă, ca nu cumva el însuşi să-şi atragă judecata, adică hotărârea osândirii. Iată, Iuda s-a împărtăşit cu nevrednicie din Cina cea tainică, şi apoi de acolo s-a dus şi a vândut pe Domnul. De aici tu trebuie să vezi că diavolul tocmai asupra acelora are stăpânire, care cu nevrednicie se împărtăşesc din această Sfântă Taină, şi că ei înşişi se aruncă într-o osândă încă mai mare.

Eu aceasta o zic nu pentru a vă înspăimânta de această sfântă masă, ci pentru a vă face mai cu luare aminte. Adică, precum hrana cea trupească, intrând într-un stomac bolnav, mai mult sporeşte boala, aşa hrana cea sufletească, gustându-se cu nevrednicie, mai mult măreşte răspunderea şi osânda. De aceea vă conjur să nu ascundem în sufletul nostru nici un gând păcătos, ci să curăţim inima noastră, căci noi suntem Biserica lui Dumnezeu, dacă facem aceasta! Aşa, să curăţim sufletele noastre, şi să facem aceasta curând.

Cum şi în ce chip? – întrebi tu. Iată cum: dacă tu ai ceva împotriva vrăjmaşului tău, stârpeşte mânia şi curmă duşmănia, pentru ca la această masă să dobândeşti iertarea păcatelor tale. Tu te apropii de jertfa cea prea sfântă, cea înaltă. Hristos este aici Cel jertfit. Socoteşte, deci, pentru ce Hristos S-a adus pe Sine jertfă? El a pătimit de bună voie, pentru ca să surpe zidul ce era între Dumnezeu şi oameni, să împace cerul şi pământul, iar pe tine, din vrăjmaş lui Dumnezeu, să te facă iarăşi soţ al îngerilor.

Hristos a dat viaţa Sa pentru tine, iară tu nu voieşti să curmi vrăjmăşia contra aproapelui tău? Cum poţi tu aşa să te apropii de masa păcii?

Domnul nu a pregetat pentru tine a răbda toate patimile, iar tu pregeţi a te lepăda de mânia ta!

Gândeşte, însă, că dragostea este rădăcina, izvorul şi muma a tot binele.

Dar pentru ce nu voieşti tu să ierţi? „M-a mâhnit foarte adânc, zici tu, mi-a făcut o nedreptate înmiită, m-a adus chiar la primejdie de viaţă”.

Dar ce sunt toate acestea? El, totuşi, nu te-a răstignit, ca jidovii pe Domnul! Dacă tu nu ierţi mâhnirea pricinuită ţie de aproapele tău, nici Tatăl cel ceresc nu-ţi va ierta ţie păcatele tale; şi cu ce conştiinţă vei putea tu să te rogi şi să zici: „Tatăl nostru, care eşti în ceruri, sfinţească-se numele Tău”, şi celelalte mai departe?

Hristos tocmai pentru mântuirea oamenilor a dat însuşi sângele Său, pe care aceştia l-au vărsat. Ce poţi tu să faci, care să se asemene cu aceasta?
Când, tu nu ierţi pe vrăjmaşul tău, strici nu atât lui, cât ţie însuţi, gătindu-ţi pentru ziua cea viitoare a Judecăţii o osândă veşnică.

Căci Dumnezeu de nimenea nu se îngreţoşază aşa de tare şi pe nimenea nu osândeşte aşa de mult ca pe cel ce rămâne neîmpăcat, a cărui inimă este umflată de mânie şi aprinsă de izbândire.

Ascultă, numai, ce zice Domnul: „Când aduci darul tău la altar, şi acolo îţi vei aduce aminte că fratele tău are ceva asupra ta, lasă darul tău înaintea altarului şi mergi de te împacă mai întâi cu fratele tău; apoi, venind, adu darul tău” (Mat. 5, 23-24).

Ce zici? Trebuie oare eu să las darul şi jertfa? Desigur, aceasta este jertfa păcii, iar dacă tu nu năzuieşti la pace, părtăşia ta la jertfă nu-ţi aduce nici un folos.

Aşadar, dobândeşte mai întâi pacea, apoi vei putea să tragi şi folosul de la jertfă. Pentru pace este întemeiată această jertfă, căci pentru aceasta a venit în lume Fiul lui Dumnezeu, pentru ca iarăşi să împace neamul omenesc cu Tatăl, precum zice Pavel: „Acum El a împăcat toate şi a nimicit vrajba pe cruce” (Col. l, 22; Efes. 2, 16). Şi El însuşi nu numai că a venit ca să întemeieze pacea, ci ne şi fericeşte pe noi, dacă vom face şi noi la fel, când zice: „Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema” (Mt. 5, 9).

Deci, precum a făcut Hristos, Fiul lui Dumnezeu, aşa fă şi tu acum, pe cât este aceasta omului cu putinţă, căutând a face pace ţie şi aproapelui tău.

Dragostea este cea mai mare între faptele cele bune, pentru aceea Hristos pe împăciuitori îi numeşte „fii ai lui Dumnezeu”; şi pentru aceea El, în cuvântarea cea pentru lăsarea jertfei la altar, a pomenit numai de împăcarea cu aproapele.

Gura ta primeşte acum trupul Domnului. De aceea păstrează limba ta curată de vorbele cele de ruşine şi semeţe, de batjocură şi de hulire; căci este foarte pierzător de a întrebuinţa la ocară şi batjocură şi la vorbe nebuneşti limba care a fost părtaşă acestor prea Sfinte Taine.
Nu pângări cinstea pe care Dumnezeu ne-a dat-o în Cina cea Sfântă, ca ea să nu se facă pentru tine o mai mare răspundere şi păcat. Dar tu primeşti Taina cea Sfântă nu numai cu gura, ci şi cu inima; de aceea, să nu gândeşti rele şi viclenie asupra aproapelui tău, ci ţine sunetul tău curat de toată răutatea.

Aş putea, iubiţilor, să vă vorbesc mai mult despre aceasta, dar şi cele ce s-au zis ajung pentru cei ce au primit întru sine sămânţa cucerniciei, cu luare aminte şi cu pricepere, dornici să urmeze celor zise. Aşadar, vă rog neîncetat să gândiţi la aceste cuvinte şi de-a pururea să vă aduceţi aminte de această sfântă unire, pe care o săvârşim noi acum, la masa Domnului!
Aici sufletele noastre se curăţesc şi toţi ne facem mădulare ale lui Hristos; căci aici este un trup căruia toţi ne facem părtaşi.

Aşa, prin aceasta, noi ne facem un trup, ca sfânta dragoste cea întru Hristos să lege toate sufletele noastre.

Dacă vom face aceasta, atunci putem să gustăm hrana cea sfântă cu o siguranţă îmbucurătoare şi ne vom face locaşuri ale păcii celei agonisite de Hristos.
Dimpotrivă, dacă ne lipseşte împăcarea, atunci, de am avea mii de fapte bune, toate acelea vor fi deşarte şi zadarnice.

Când Hristos S-a înălţat la Tatăl, în loc de bogăţie şi mărire, a lăsat ucenicilor Săi altă moştenire, prin cuvintele: „Pacea Mea dau vouă, pacea mea las vouă” (Ioan. 14, 27). Însă ce bogăţie şi ce comoară poate să fie mai mare şi mai scumpă decât pacea lui Hristos, care este un bine negrăit, pe care nu-l poate cuprinde cu desăvârşire nici o minte omenească?

Fiindcă şi profetul Zaharia ştia acestea şi vedea ce mare nelegiuire este ne-pacea, de aceea a zis: „Ascultă poporul meu, fiecare să grăiască adevăr cu aproapele său şi nimenea să nu amintească întru inima sa jignirile suferite de la aproapele; fugiţi de cuvintele cele mincinoase şi nu veţi vedea moartea [cea sufletească], zice Domnul” (Zah. 8, 16-17). El vrea să zică: De veţi fi mincinoşi şi neîmpăcaţi, de veţi jura jurăminte mincinoase şi veţi uita poruncile mele, veţi muri (adică sufletele voastre se vor osândi).

Deci, iubiţilor, ştiind noi toate acestea, să părăsim orice mânie, să ţinem pacea unii cu alţii, să smulgem rădăcina răutăţii, să curăţim conştiinţa noastră, să ne împărtăşim de înfricoşatele taine ale Sfintei Cine cu blândeţe şi cu bunătate, să ne apropiem de masa cea sfântă cu umilinţă, cu smerenie, cu frică şi cu lacrimi pentru păcatele noastre, pentru ca înduratul Dumnezeu, privind din cer simţămintele noastre cele paşnice, dragostea noastră cea nefăţarnică şi conglăsuirea noastră cea frăţească, să ne facă părtaşi tuturor bunătăţilor celor făgăduite, prin harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh se cuvine lauda şi închinăciunea în vecii vecilor ! Amin.

Nebunia omului și tăcerea lui Dumnezeu
 

Hristos tăcea; dar, cu mulțimea dovezilor că era nevinovat, erau puşi la stâlpul infamiei. Hristos tăcea, dar îi biruia pe cei ce vorbeau atâtea, pe cei ce se înnebuneau.

Dregătorul s-a minunat; şi era într-adevăr de mirare să vezi pe Hristos că e atât de blând, că tace, deşi avea atâtea şi atâtea de spus. Nici arhiereii nu-l învinuiau pentru că îl ştiau cu vreo faptă rea, ci numai din ură şi invidie.
Iudeii aveau obiceiul să elibereze un osândit; şi Pilat a încercat să-L scape pe această cale, zicând: „Dacă nu vreţi să-L eliberaţi ca nevinovat, dăruiţi-L sărbătorii ca osândit (Matei 27, 15-17)!”. Ai văzut cum s-a stricat rânduiala? Rânduiala era făcută în aşa fel încât cererea pentru eliberarea osândiților să fie făcută de popor, iar darea eliberării, de dregător. Acum s-a întâmplat contrariul: dregătorul cere poporului. Cu toate acestea nici aşa nu s-au îmblânzit arhiereii şi bătrânii poporului, ci s-au sălbăticit mai mult şi strigau înnebuniţi de patima invidiei.
Nici nu-i puteau aduce lui Hristos vreo vină! Hristos tăcea; dar, cu mulțimea dovezilor că era nevinovat, erau puşi la stâlpul infamiei. Hristos tăcea, dar îi biruia pe cei ce vorbeau atâtea, pe cei ce se înnebuneau.
Pilat ar fi trebuit să caute dovezişi mărturii şi tot ce putea face dovada că Hristos a vrut să pună mâna pe putere, de pildă dacă a strâns oştire, dacă a adunat bani, dacă a făurit arme, dacă a încercat altceva asemenea. Dar, nu; se lasă dus de arhierei şi de bătrâni. De aceea nici Hristos nu-l absolvă de vină, că spune: „Cel ce M-a dat ţie mai mare păcat are (Ioan 19, 11)”. Deci din slăbiciune S-a plecat voinţei arhiereilor şi bătrânilor; din slăbiciune L-a dat să fie biciuit. Pilat era laş, un om slab; arhiereii însă, răi şi vicleni. Căci ce uneltesc ei când Pilat a găsit un mijloc de a-L scăpa pe lisus? Găsesc legea sărbătorii care le poruncea să elibereze un vinovat.
„Au înduplecat mulţimea să ceară pe Varava” (Matei 27, 20). Evanghelistul Matei n-a spus că „aveau un tâlhar”, ci: „un tâlhar vestit (Matei 27, 16)”, adică vestit pentru răutatea lui, un tâlhar care făcuse nenumărate crime.
Şi totuşi arhiereii l-au preferat pe acela, Mântuitorului lumii. Nu s-au ruşinat nici de timp, că era sfântă ziua aceea; nu s-au ruşinat nici de legile iubirii de oameni; nu s-au ruşinat de nimic altceva; i-a orbit invidia. Şi odată cu răutatea lor au mai stricat şi mulţimea, ca să primească cea mai mare osândă şi pentru înşelarea poporului.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, traducere de Pr. D. Fecioru, în „Părinți și Scriitori Bisericești”, vol. 23, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994, pp. 965-967).