Sigur că ne sunt de folos. Dar pe cea bolduită n-am prea înțeles-o, poate detaliezi un pic pe marginea ei.

Şi pe mine m-a pus pe gânduri pasajul acela, însă în cele din urmă cred că mi-am dat seama despre ce e vorba. În text, "plictiseala" traduce grecescul "akedia", care înseamnă semnificativ mai mult decât "stare sufletească apăsătoare, ușoară depresiune morală provocată de singurătate, de lipsa de ocupație sau de o ocupație neatrăgătoare, de monotonie" (dex), este o boală duhovnicească considerată mortală în literatura ascetică, ale cărei caracteristici sunt, printre altele, paralizia minţii (mai ales a discernământului) şi anularea voinţei. La acestea două cred că se referă Sfântul Grigorie.

Muţumesc Monnis şi Mirela pentru încurajări, urmează runda a doua de definţii duhovniceşti ale aceluiaşi întru sfinţi părintele nostru Grigorie de Dumnezeu Cuvântătorul.

Ambiţia este dorinţa moderată de cinstire, iar o ambiţie fără măsură este insolenţa.
Slava deşartă ştiu că e pofta de cele vide.
O părere este faptul de a părea într-un fel sau altul, altă părere sunt închipuirile lucrurilor.
Insulta este acţiunea şi cuvântul unui răuvoitor.
Ocărâtorul este cel ce proferează lucruri de ruşine.
Reproş fără pedeapsă e critica din partea unui prieten, iar acuza e învinuirea de cele ce trebuie pedepsite; cea care nu e adevărată e calomnie. Un reproş fără dovezi este hulă.
Gură rea e cel ce-şi înarmează vorbirea împotriva tuturor.
Politeţea e strălucirea purtării în colectivitate, iar zeflemeaua e strălucire în afara raţiunii.
Superficialitatea e neghiobia cuvântului şi a gândirii.
Râsul e scurtătura fălcii, dar şi săltarea inimii.
Ebrietate numeşte folosirea fără măsură a vinului, beţie e excesul care vine din ebrietate, iar mahmureala e durerea de cap care vine din beţie.

Mulțumesc frumos pentru răspuns. It makes more sense now.. :)

[quote=Mihailc;556527]
[i]Simplitatea e o deprindere inactivă spre rău,..]

Eu cu această definiţie am probleme, de când aţi postat-o; speram să mă lămuresc singură, dar.....nu s-a întâmplat, astfel încât, orice lămurire e binevenită!

[quote=Mihailc;556527]Lămurirea o găseşti, cred, în modul cum citeşti propoziţia. Simplitatea e o deprindere care nu e activă spre rău. Cuvântul grecesc tradus prin simplitate (haplotes) mai înseamnă şi sinceritate, onestitate, neprefăcătorie, generozitate a inimii.

[quote=Mihailc;556683]Mulţumesc! nu ştiu de ce, pentru mine se estompase atât de mult cuvântul ''inactivă'', sau îl percepeam inactiv=latent, încât mă ''bântuia'' fraza ,,simplitatea e o deprindere ...spre rău''.

Cred că asta este singura definiție al cărei sens îl cunoșteam corect :)
Celelalte chiar mi-au fost de folos.

:21: Bună observaţie, Cristian!

Runda a treia, tot definiţii ale Sfântul Grigorie Teologul.

Lentoarea e mişcarea cu anevoie spre ceva.
Zelul e, pe de o parte, imitare, iar, pe de altă parte, un chin.
Când afecţiunea este furată spre un străin dorit, cei vechi o numesc gelozie.
Mândria ştiu că e o umflare a inimii, iar orgoliul este o aprindere pe care o trezeşte uşurătatea.
Trufaş este pentru mine cel ce vrea să pară, iar aroganţa spun că e complăcere de sine.
Smerita-cugetare înseamnă a nu te socoti vrednic, iar aparenţa acesteia e ironia.
Generozitatea e dăruirea simplă a lucrurilor proprii, iar risipirea lor ştiu că e destrăbălarea.
Zgârcenia spun că e lipsă de generozitate.
Măreţia e strălucirea faptelor, iar meschinăria înseamnă a gândi mic despre cele mari.
Propriu unui suflet mare este să poarte toate uşor, iar faptul de a nu suporta nici măcar cele mici e propriu unui suflet mic.

E rândul meu, acum, să te rog a-mi tâlcui aceasta. Aparența smeritei-cugetări este ironia?

Ironia socratică, adică a folosi cuvintele în aşa fel încât să se înţeleagă exact opusul lor. Când Socrate se plângea că nu înţelege ceva, de fapt vroia să spună că el înţelege cel mai bine.

Acum înțeleg. Mulțumesc.

Alte definiţii ale Sfântului Grigorie Teologul

Înomenirea lui Hristos e o altă plămădire a mea, întrucât Dumnezeu a pătimit trupeşte pentru patima mea, iar în schimbul celor ale mele a dat tuturor toate.
A venit dintr-o femeie pentru Eva, dar dintr-o Fecioară, El, care mai înainte vine numai din Tatăl, nenuntit din nenuntiţi.
Încrierea Lui prefigura înscrierea noastră dumnezeiască.
Înfăşarea lui în scutece a fost în locul dezbrăcării lui Adam.
Omorârea pruncilor era desfiinţarea prefigurărilor copilăreşti.
Steaua care a alergat era închinarea creaţiei.
Magii care au alergat şi ei erau intrarea păgânilor în Biserică.
Baia botezului Său a fost curăţirea apelor mele.
Duhul arătat a fost înrudirea Lui mărturisită.
Postirea lui a fost ungerea pentru lupta cu vrăşmaşul.
Ispitirea din Gheţimani a fost o punere la încercare a unirii Sale cu Dumnezeu.
Cununa de spini şi haina de purpură au fost prădarea prin lupte a puterii vrăşmaşului.
Crucea a fost un lemn înalţat în semn de triumf asupra lemnului pomului din rai.
Piroanele au fost fixarea păcatului meu; înăuntrul mâinilor Sale întinse sunt toate.
Gustarea fierii s-a opus gustării din pomul raiului.
Tâlharul care crezând s-a mântuit a fost Adam; celălalt însă a perseverat în rău, măcar că era şi el răstignit.
Întunericul de la ceasul al şaselea a fost doliul lumii pentru Cel ce pătimea, despicarea pietrelor a fost pentru pietrele inimilor, iar scularea morţilor şi intrarea lor în cetate e mutarea adormiţilor la cele de sus.
Coasta din care curge sânge şi apă a fost dublul botez: al înnoirii şi a pătimirii, atunci când vremea prigoanei aduce cu ea primejdie.
Moartea Lui e desfiinţarea morţii mele.
Învierea Lui din morţi e dezlegarea mea din iad, iar suirea Sa la cele de sus mă poartă sus şi pe mine.

Cateva ganduri in Vinerea Mare
 

Mereu m-am intrebat ce ar fi putut simti Lazar daca l-a vazut pe Fiul Omului ucis si ingropat,el,cel inviat,sa-l vada cuprins de moarte pe Cel care-l inviase.,,Iubitorul de oameni ucis de oameni" dupa cum spunea Sfantul Nicolae Velimirovici.Este un abis infricosator si sinistru in fata caruia mintea umana se retrage timida in tacere,moarte ne sperie,nu este deloc naturala,este un dusman hidos,pe care poetii il inobileaza adeseori,dandu-i o haina pe care nu o merita.Cu atat mai putin iti poti imagina acest monstru infigandu-si coltii si puterea in insasi Viata.Si totusi s-a intimplat,undeva intr-un colt de lume,intr-o zi care,pentru multi,a fost o zi ca oricare alta.Si totusi lumea nu a mai fost niciodata la fel din acel moment despre care Teodor Studitul,percepandu-i profunda cauza spunea:,,Cu cat mai mare este dragostea cu atat mai mare este suferinta.".Noi,in general,nu dorim sa murim pentru nimeni,am dori sa fim vesnici,fara moarte si suferinta si un scriitor spunea odata,imaginandu-si un dialog cu EL: ,,Te-ai simtit vreodata singur?".Inclin sa cred ca si daca astazi s-ar fi suit pe cruce tot la fel de singur ar fi fost in incercarea ce-i ranjea intunecat.Dar acum,ca si atunci,nu ar fi ezitat nici o clipa.Quo vadis Domine?

În non-timpul divin, cînd Tatăl a propus ”să facem om”, Fiul era deja sus pe Cruce. Cel Care este Amin S-a supus smerit dorinței creatoare. În veșnicia Lui Dumnezeu, Crucea și suferințele devin și ele fără de sfîrșit. Nu de patimile fizice îl doare pe Domnul, ci din cauză că omul alege să se îndepărteze de El. Nu chinurile L-au îngrozit pe Hristos, ci faptul că în 6 ore a fost martor direct nevăzut la toate relele comise de toți oamenii. De mine, de tine, de oricine, orice grozăvenii abominabile am făcut. Dar cred că Duhul Sfînt suferă cel mai mult, pentru că El este Cel Care menține în existența EEEEEEEEE-TEEEEEEEEEERRRRR-NĂĂĂĂĂĂĂ atît oamenii păcătoși cît și pe demonii răzvrătiți.

Toate astea fac parte dintr-o taină pe care nici Îngerii nu cred c-o înțeleg pe deplin. Ce să mai zic de diavoli, căzuți din toate ierarhiile cerești, care nu au fost în stare să realizeze ce se întîmplă cu Iadul lor dacă Hristos e omorît pe Cruce.

Cred ca Lazar s-a 'distrat' cel mai tare. Caci el e singurul care stia cel mai bine zadarnicia uneltirilor satanei. Stia ca moartea e fara putere in fata lui Dumnezeu, si ca daca Cel care il inviase moare , o face cu un scop .Cel care invie nu poate fi inviat de cineva ,caci chiar El da viata.
Deosebirea dintre Lazar si Iisus a fost ca Lazar a fost inviat ,iar Hristos a inviat !
Nu se zice usual despre Hristos ca a fost inviat ,ci ca a inviat. A inviat odata cu viata cea noua .
Lazar a murit de boala. Iar Hristos a murit special ca sa omoare moartea.

Iustin,tare imi este teama ca,din mai multe perspective,intrebarea mea,cel putin pentru mine,va ramane una partial retorica.Reusesc cu greu sa-i mai inteleg pe contemporanii mei :) dar sa mai pot deduce ce gandea un evreu inviat din primul secol.Adeseori suntem tentati sa proiectam retrospectiv o intelegere diferita de gandirea acelui moment.Am incercat procedeul pe idei mult mai simple si rezultatele,privite realist,au fost cel putin artificiale.Intrucat Lazar nu a lasat nici un fel de marturie personala iar NT nu intra in detalii doua lucruri pot spune cat de cat sigur: 1.A trecut printr-o experienta unica care in mod cert i-a modificat intelegerea si 2.A avut un fel de revelatie(poate chiar deloc departata de ce spui tu)care in mod cert a fost efectul experientei avute.Intrucat traditia afirma ca Lazar a fost hirotonit ulterior episcop al Ciprului se poate afirma ca acest element de legatura poate arunca lumina corecta asupra intelegerii lui Lazar si a consecintelor experientei avute.

As aduce in discutie faptul ca suferinta lui Hristos, atat cea fizica(secundara) cat si cea metafizica(povara pacatelor intregii omeniri), a avut loc in timp.

Clement Romanul in ,,Epistola Bisericii din Roma catre Biserica din Corint"
 

,,Va smereati cu totii,fara sa va mandriti;doreati mai mult sa va supuneti decat sa comandati;doreati mai mult sa dati decat sa primiti;va erau indestulatoare mijloacele de trai cele date voua de Hristos si cautati cu luare aminte la ele;primeati cu ravna in inimile voastre cuvintele lui Hristos iar patimile Lui erau inainte ochilor vostrii.Traind asa,pace adanca si minunata vi se dadea tuturora si doar nesaturat pentru facerea de bine,iar revarsarea Duhului Sfant era deplina peste voi toti.Plini de o sfanta hotarare si cu buna ravna,intindeati mainile voastre catre Atotputernicul Dumnezeu cu evlavioasa convingere, rugandu-L sa va fie indurator,daca ati pacatuit cumva fara de voie.

Va straduiati,zi si noapte,pentru toti fratii,ca datorita milei si constiintei voastre numarul alesilor Lui sa se mantuiasca.Erati sinceri,neprihaniti si fara dusmanie unul fata de altul.Va era urata orice rascoala si orice dezbinare.Plangeati pentru pacatele semenilor vostrii si socoteati ca ale voastre slabiciunile lor.Nu va parea rau de binele pe care il faceati si erati gata pentru orice lucru bun.Impodobiti cu o vietuire virtuoasa si sfanta savarseati totul in frica de Dumnezeu;erau scrise pe latul inimii voastre poruncile si indreptarile Domnului"

Grigore de Nazianz: viata ascetica si statutul de episcop
 

Articolul complet il puteti citi aici. Un scurt citat,extraordinar ca si viziune si profunzime,din ,,Cuvantari" : ,,Inchizand ochii in fata senzatiilor,parasind carnea si lumea,stand intors catre tine insuti,fara a atinge nimic din lucrurile lumesti daca nu este absolut necesar,vorbind cu tine insuti si cu Dumnezeu,sa traiesti mai presus de lucrurile care se vad si sa porti mereu pure in ele insesi imaginile lui Dumnezeu,neatinse de impresiile din aceasta lume si de erori,fiind cu adevarat o oglinda imaculata a lui Dumnezeu si a realitatilor divine si astfel mereu devenind,reunind fara oprire lumina cu lumina si asumand-o pe cea mai stralucitoare cu cea mai estompata,bucurandu-te deja prin speranta de binele eternitatii viitoare si traind intre ingeri"

sublim....

Vlad poti citi in continuarea un articol foarte interesant despre cunoastere in teologia sfantului Grigore de Nazianz aici. Numai bine si spor in toate!

Maxime duhovniceşti ale avvei Evagrie Ponticul

E absurd ca acela care urmăreşte cinstirile să fugă de ostenelile prin care se ajunge la aceste cinstiri.
Vrei să cunoşti pe Dumnezeu? Cunoaşte-te mai înainte pe tine însuţi.
Prieten adevărat este cel care împărtăşeşte cu tine nenorocirile.
E ciudat să te gândeşti la lucruri mari făcând lucruri mici.
În toate, părerea de sine împiedică cunoaşterea.
Conducătorul unei vieţi iraţionale este demonul.
Nobleţea sufletului se arată din buna sa încordare.
Cinstitor de Dumnezeu este cel ce nu grăieşte împotriva lui însuşi.
Templu al lui Dumnezeu este bărbatul ireproşabil.
Cea mai rea agoniseală e o viaţă neprobată.
Grăieşte cele ce se cuvin şi atunci când se cuvin şi nu vei auzi cele ce nu se cuvin.
Cea mai mare posesiune este un prieten care nu te lasă la greu.
Boală a sufletelui e socotinţa iubitoare de slavă.
Străinul şi săracul este leacul lui Dumnezeu pentru ochi. Cine îi primeşte îşi va recăpăta repede vederea.
E frumos să facem binefaceri tuturor, dar mai cu seamă celor ce nu pot să ne dea ceva în schimb.
Retorul care vorbeşte cu dreptate e un pahar cu apă rece.
Cuminţeniea şi blândeţea sunt heruvimii sufletului.
Cinstirea la bătrâneţe e o dovadă a iubirii de osteneală dinainte de bătrâneţe; sârguinţa la tinereţe e o chezăşie a cinstirii ce va fi la bătrâneţe.
Contemplaţia adevărată e etajul de sus al sufletului.
Iubind cele ce nu se cuvin, nu vei iubi cele ce se cuvin.
E mai bine să ai aur nerafinat decât un prieten nesincer.
Sufletul curat e un dumnezeu după Dumnezeu.
Departe să fim de iubirea de sine care urăşte toate.

Multumesc frumos!
De asemenea :)

In continuarea citatelor postate de Mihai,din Evagrie,puteti citi aici o interesanta prezentare a Egiptului monastic,prezentare in care sunt incluse si succinte detalii despre Evagrie Ponticul,pentru cei mai putin familiarizati cu contextul istoric,viziunea si personalitatea sa complexa.

Deasemenea daca cumva aveti prilejul sa cititi o carte intitulata ,,Gastrimargia sau nebunia pantecelui-stiinta si invatatura Parintilor pustiei despre mancat si postit plecand de la scrierile avvei Evagrie Ponticul", scrisa de ieroschimonah Gabriel Bunge,veti gasi,la pagina 85,un foarte interesant capitol despre postire,tema des discutata pe forum.

Sfantul Grigorie de Nyssa-filosoful si misticul. Puteti citi aici un alt articol interesant despre viata sfantului. Un scurt frumos citat ilustrativ al perspectivei sale teologice:

,,Daca ai primit pe Dumnezeu in tine si te-ai invrednicit sa fii fiu al Lui,atunci arata ca in tine se afla Cel Ce te-a nascut.Cine este de asa fel intre cei alesi,ca sa fie ucenic al Cuvantului,sa urce impreuna cu El de jos,de la gandurile coborate din vai,pe muntele duhovnicesc al vederii inalte? Caci este vorba de muntele care s-a ridicat peste toata umbra colinelor rautatii si care,luminat din toate partile de raza luminii adevarate,da aceluia sa priveasca toate in seninul cel curat al adevarului,de pe varful din care se vad toate cate raman nevazute celor inchisi in vale.Sa alergam deci si noi in urcus"(Sfantul Grigorie de Nyssa)

"Ingratitudinea omului trupesc faţă de binecuvântarea primită în dar o ilustrează cazul unui logodnic care dăruieşte un inel logodnicei sale, dar aceasta iubeşte inelul astfel primit mai mult decât pe logodnicul care i l-a dat; nu va fi ea adulteră în însuşi darul pe care i l-a făcut logodnicul ei? Desigur, ea iubea ceea ce i-a dăruit logodnicul ei, dar dacă spune <acest inel îmi e de ajuns, nu vreau să-i mai văd faţa>, ce va fi ea? Cine nu ar detesta acest delir? Cine n-ar convinge-o de adulter? Iubeşti aurul în locul bărbatului tău, iubeşti inelul în locul logodnicului tău. Dacă în tine e cu adevărat acest gând să iubeşti inelul în locul logodnicului tău şi nu mai vrei să-l vezi, atunci din zălog al iubirii sale arvuna pe care ţi-a dat-o devine un semn al căderii tale depline în cele ale trupului " (Fericitul Augustin - Omilie la Epistola a II -a a lui Ioan)

Comentariul lui Jean-Luc Marion: "În cazul acestei ingratitudini caricaturale teologul stigmatizează păcatul în general care ne conduce să iubim darurile lui Dumnezeu, respingându-L pe Dumnezeu care ni le-a dat. Descrierea fenomenologică a darului nu e mai puţin pertinentă: logodnica vede mai întâi logodnicul, dăruitorul, apoi darul, inelul; intenţia logodnicului consta în chip firesc în aceea ca, văzând darul (inelul), logodnica să nu înceteze să vadă faţa dăruitorului; socotea să beneficieze de o structură fenomenală de tipul trimiterii: inelul care-şi oferă vizibilitatea şi, în plus, o împrumută şi retrimite prin transparenţă vizibilităţii absente a dăruitorului, care, prin acest indiciu, ar beneficia de o vizibilitate de împrumut. Astfel dăruitorul, invizibil ca atare, dă fiinţă darului vizibil, iar darul vizibil i-ar da în schimb o vizibilitate prin delegaţie. Or acest schimb, în aparenţă simplu, nu e valabil la nivel superficial: logodnica nu vede, sau nu vrea să vadă, prin semn, o trimitere la prezenţa în absenţă a dăruitorului. Darul oferit ca atare acaparează întreaga vizibilitate şi condamnă dăruitorul la dispariţie din vizibilul de grad secund. Atunci nu doar că logodnicul dăruitor este exclus din fenomenul darului, dar chiar caracterul de dăruit al darului se şterge: inelul devine posesiunea logodnicei în care nu se mai vede decât pe ea însăşi şi nimic altceva. Odată cu dăruitorul dispare darul însuşi"

Ma uimeste ca acest topic a ajuns la 35 de pagini iar eu l-am descoperit abia acum :)
Este destul de citit si aprofundat asa ca am sa incep cu prima pagina.

Diferenta dintre litera si Duh,sau un punct de vedere cu privire la studiului Patristicii.Cand cititi topicul nu uitati de titlul topicului,este vorba in primul rand de o anumita viziune vie,nu incremenita,transpusa-n viata,acesta este mesajul principal care,am sperat si sper,sa ajute pe toti cei care vor citi.Fara aceasta transpunere nu va exista nici viata,care emana cu puterea unui izvor pt insetati,pe care ei incerca sa o transmita.Dumnezeu sa va ajute.

Maxime ale Cuviosului Nil Ascetul

Calea bună şi scurtă spre virtute este fuga de lume.
Cine pofteşte cele nestricăcioase trebuie să socotească drept nimic cele stricăcioase.
Dacă doreşti viaţa cea adevărată, ucide în tine omul cel vechi.
Urăşte viaţa de faţă, căci vezi roata ei mişcându-se fără rânduială.
Nu pofti bunuri a căror folosire trece şi agoniseală piere.
Râzi de cei ce prosperă în afaceri şi compătimeşte cu cei ce pierd în ele; căci cel dintâi lucru aduce răsplată, iar celălalt iubire de înţelepciune.
Deprinde răbdarea, în care au ştiut să se exerseze martirii, fiindcă şi de la noi se cere martiriul conştiinţei.
Preferă tuturor lucrurilor sufletul şi alergarea virtuţii îţi va fi fără osteneală. Căci toate sunt stricăcioase, dar sufletul e nemuritor; se cuvin, aşadar, ca în locul celor stricăcioase să preferăm nemurirea.
Pregăteşte-te pentru cele triste şi vei fi scutit de întristări mai multe.
Nu cere de la Dumnezeu cele plăcute, numai cele folositoare; căci cerându-le pe acelea nu ţi le va da, iar dacă le primeşti, degrabă se vor strica.
Nu dispreţui sărăcia, căci ea îl face pe luptător să nu fie distras de la porunci.
Nu te bucura de bogăţie, căci grijile pentru ea separă de cele mai multe ori pe om de Dumnezeu, chiar şi împotriva socotinţei sufletului.

Bune de citit, ne mai aducem aminte de Dumnezeu. Mulțumim ! :53: și mai așteptăm și altele ...

Sfantul Simeon Noul Teolog si experierea luminii dumnezeiesti
 

Extras din articol: ,,Sfântul Simeon spune că lumina transformă şi preface în lumină tot ceea ce atinge. În Imnul 16, Sfântul Simeon mărturiseşte despre faţa sa şi despre toate mădularele sale devenite purtătoare de lumină: „El însuşi Se găseşte întru mine, fulgerând înăuntrul inimii mele ticăloase, învăluindu-mă de jur-împrejur cu strălucirea Lui nemuritoare, făcând să scânteieze toate mădularele mele cu razele Sale, împletindu-Se întreg cu mine, mă sărută întreg, Se dă întreg mie, nevrednicului, şi mă satur de iubirea şi frumuseţea Lui, mă umplu de plăcerea şi îndulcirea dumnezeiască, mă împărtăşesc de lumină, mă împărtăşesc şi de slavă, iar faţa mea străluceşte ca şi a Celui dorit de mine şi toate mădularele mele devin purtătoare de lumină“.

Articolul complet,scris de preot Liviu Petcu,il puteti citi aici

O rugăciune a Sfântului Simeon Noul-Teolog:
„…cu focul mă împărtăşesc, iarbă uscată fiind eu, si – străină minune! – mă răcoresc nears, ca rugul de demult care, aprins fiind, nu se mistuia”.
Acest foc necreat este un foc spiritual şi iubitor, fiindcă Dumnezeu este Iubire, iar focul divin al prezenţei Sale este Iubire. Sfântul Simeon Noul-Teolog a spus următoarele:
„Dumnezeu este foc şi foc a venit să arunce pe pământ; de aceea aleargă căutând lemne, adică o intenţie şi o hotărâre liberă bună, ca să cadă pe ele şi să le aprindă. Iar în cei care sunt aprinşi, se înalţă ca o flacără mare şi ajunge până la ceruri… Dar după ce ne-am făcut cu desăvârşire curaţi de întinăciunea patimilor, [focul] se face neîncetat înăuntrul nostru hrană şi băutură, luminare şi bucurie şi ne face pe noi înşine lumină prin împărtăşire”

Santul Ioan Gura De Aur
 

Multe sunt lucrurile care îi caracterizează pe creştini, dar mai presus de toate sunt pacea şi iubirea. De aceea a spus Hristos: Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii (Ioan 13, 35) şi Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă (Ioan 14, 27).

După cum rădăcinile pomului înşile sunt amare şi cu toate acestea din ele ies roade care ne plac, tot aşa întristarea după voia lui Dumnezeu ne va aduce o mare bucurie.

Ştiu cei ce adesea s-au rugat şi-au vărsat lacrimi în suferinţă, câtă bucurie au cules, cum şi-au simţit conştiinţa curăţită şi de jos s-au ridicat cu o şi mai mare de nădejde.

Cum totdeauna am zis, nu din firea lucrurilor, ci din înclinările noastre se ivesc, necontenit, întristarea sau bucuria. Aşadar, de vom face ca ele să fie ceea ce se cade să fie, avem bun temei de bucurie neamestecată. Cât priveşte trupul, felul văzduhului şi înrâuririle dinafară îi pricinuiesc mai puţin rău sau mai puţin bine decât propria lui alcătuire. Tot asemenea este şi pentru suflet, ba încă mai limpede, căci asupra trupului vine de se năruie trebuinţa cea trupească, pe când, pentru suflet, totul este atârnător de voinţă.

Dacă râvniţi după mulţumire, nu urmăriţi bogăţia, nici sănătatea trupească, nici slavă, nici puterea, nici luxul, nici ospeţele desfătătoare, nici veşmintele de mătase, nici ogoarele mănoase, nici casele arătoase, nimic asemenea acestora.

Ci căutaţi înţelepciunea cea după Dumnezeu, şi alegeţi calea virtuţii. Şi nimic din ce este, nimic din ce poate fi, nu va avea tăria să vă mâhnească. Ce zic eu să vă mâhnească? Ceea ce mâhneşte pe alţii, vouă vă va spori bucuria…

"Viata mea in Hristos"
 

Sfantul Ioan din Kronstadt - Traia in Hristos si cu Hristos prin slujirea dumnezeiestii Liturghii. Din ea isi tragea puterea de a continua marea sa lucrare pastorala. Jumatate de veac din 1885 si pana in 1908, a slujit aproape zilnic si n-a incetat pana in ultima clipa sa sfatuiasca, sa mangaie si sa calauzeasca.
Multe au fost inimile care langa el au inviat trupeste si sufleteste. Cu un remarcabil simt al concretului, el a reusit sa reimpuna in constiinta contemporanilor insasi realitatea "pragmatica", liturgica si sacramentala, personala si comunitara, mistica si sociala a Bisericii. in fata reductiei simplificatoare a crestinismului la morala, la etica si pietatea individuala, Biserica reapare din nou ca realitate divino-umana intrupata in cult si caritate, ca o comuniune vie ("familie") a oamenilor in Hristos si Duhul Sfant, cu Dumnezeu, cu sfintii si cu ingerii, ca loc al Adevarului si Libertatii autentice.

Poporul a gasit in el un parinte plin de dragoste, au recunoscut in el pe adevaratul indrumator, pe pastorul cel bun si pe urmatorul lui Hristos. Dumnezeiasca Liturghie era pentru parintele Ioan tot ceea ce omul poate avea pe pamant mai inalt si mai sfant. Liturghiile savarsite de el erau cutremuratoare, era un om de taina al inimii daruit rugaciunii cu o mare caldura, ocrotitor al tuturor neputinciosilor si al oamenilor marginalizati - multi dintre acestia au fost insufletiti de el si calauziti catre Biserica lui Hristos. Toate acestea alaturi de darul facerii de minuni cu care atat de bogat l-a impodobit Dumnezeu. Iata insa ce spunea despre Sfanta Liturghie: "Domnul isi arata indelunga rabdare fata de lume, se arata milostiv tocmai pentru ca inca se mai savarseste Sfanta Liturghie. Daca lumea nu ar fi avut preacuratul Trup si preacuratul sange al Domnului, s-ar fi lipsit de supremul bine, de adevarata viata si de darul sfintirii. Liturghia este adevaratul ferment al vietii duhovnicesti, ceresti si sfinte care lucreza in omenire. Liturghia este lumina sufletului nostru, nadejdea si taria noastra".

http://www.crestinortodox.ro/religie...adt-87660.html

,,Gandirea patristica si gandirea economica"
 

,,Sfinţii Părinţi ne pun la îndemână o tâlcuire de o importanţă cardinală, am zice noi, şi anume: făgăduinţa Domnului Hristos pentru bunătăţile cereşti este totodată însoţită şi de făgăduinţa Sa pentru cele pământeşti. Adevărat grăiesc vouă: Nu este nimeni care şi-a lăsat casă, sau fraţi, sau surori, sau mamă, sau tată, sau copil, sau ţarină pentru Mine şi pentru Evanghelie, şi să nu ia însutit - acum, în vremea aceasta, de prigoniri - case şi fraţi şi surori şi mame şi copii şi ţarine, iar în veacul ce va să vină: viaţă veşnică" (Marcu 10, 29-30).

Reiese că făgăduinţa dată de Domnul Hristos vizează simultan ambele planuri ale existenţei umane: cel pământesc şi cel ceresc. Astfel: în plan ceresc, făgăduinţa Mântuitorului se referă la faptul că sărăcirea milostivă, lepădarea de bogăţia ca patimă, aduce transfigurarea bunurilor materiale, jertfite de la consumul din viaţa trecătoare pământească, în bunuri duhovniceşti, ca merinde agonisite în viaţa pământească trecătoare pentru a fi consumate în viaţa cerească veşnică; în plan pământesc, făgăduinţa se referă la faptul că sărăcirea milostivă în bunuri materiale, lepădarea de bogăţia ca patimă, aduce răsplată însutită în bunuri materiale. Ceea ce echivalează cu formularea paradoxală: lepădarea bogăţiei în bunuri materiale îmbogăţeşte în bunuri materiale. În final, ca o încununare a tâlcuirii adevărurilor revelate, Sfinţii Părinţi duc până la limita consecinţelor lor îndemnurile paradoxale de învăţătură pe care le dau: Împrăştie-ţi, dar, bogăţia, ca să n-o pierzi! N-o ţine la tine, ca s-o ai! Aruncă-o, ca s-o păstrezi! Cheltuieşte-o, ca s-o câştigi! îndeamnă Sfântul Ioan Gură de Aur."

Interviul complet cu domnul profesor Costea Munteanu, doctor in economie, poate fi citit aici

Un interviu interesant si aproape un act de curaj in contextul lumii academice de azi. Mereu m-am intrebat: daca s-ar lua oamenilor dorinta de inavutire, ce anume ar impinge economia inainte ? "Dumnezeu" este raspunsul profesorului Munteanu.

Doua exceptionale predici,le-as pune drept concluzie la acel interviu,le puteti gasi in doua scrieri ale Sfantului Ambrozie al Milanului.Prima dintre ele se refera la Nabot israelitul, cred ca se regaseste intr-un volum intitulat ,,Scrieri".A doua predica, cu tema ,,saracii sunt mai valorosi decat aurul", o gasiti in ,,Despre indatoriri". Eu le am pe ambele dar trebuie traduse si momentan nu am timpul necesar din pacate.Daca nu le puteti gasi imi spuneti si cu prima ocazie le traduc.Numai bine.

Despre Sfântul Ioan Gură de Aur se pot afla mai multe din romanul lui Constantin Virgil Gheorghiu, "Gură de Aur, atletul lui Hristos".

ftp://ftp.logos.md/Biblioteca/_Colec...%20Hristos.pdf

Am găsit în carte un episod impresionant, despre evenimentele petrecute in Antiohia in anul 387, respectiv pericolul exterminării totale a locuitorilor Antiohiei ca urmare a dărâmării statuilor împăratului Teodosie şi ale membrilor familiei sale, din cauza impunerii unor obligaţii fiscale suplimentare.

Sfântul Ioan Gură de Aur, preot în Antiohia în acea vreme şi predicator renumit, încearcă să îi convingă pe antiohieni să nu le fie teamă de moarte, crezând că prin atitudinea lor curajoasă ar fi putut chiar să îi convingă pe sodaţi şi pe călăi să înceteze masacrul.

Dar antiohienii au fost slabi. Erau pierduţi pentru că le era teamă de moarte. Dar Gură de Aur îi iubea pe oameni, aşa cum învăţase Iisus pe munte, nu numai pentru calităţile lor, dar chiar şi cu defectele lor. Şi voia să-i salveze acum pe oameni de la masacru, deşi fuseseră slabi. Dar pentru a-i dezarma pe soldaţi, pe poliţişti şi magistraţi, Gură de Aur avea nevoie de adevăraţi creştini, care să meargă la moarte cu surâsul pe buze şi plini de măreţie.
Gură de Aur şi-a adus aminte că existau pe pământ creştini autentici, adică oameni care-şi puteau oferi viaţa cu aceeaşi nepăsare cu care ofereau o haină veche. Aceşti creştini adevăraţi erau eremiţii şi asceţii deşertului şi ai vârfurilor munţilor. Erau pustnicii, vechii colegi de singurătate ai lui Gură de Aur. "Anahoreţii sunt păstrătorii comorii învăţăturii şi ai religiei apostolilor."
Conduşi în faţa călăilor, aceşti eremiţi ar fi făcut să înceteze masacrul, i-ar fi uimit prin atâta măreţie creştină; Gură de Aur a trimis deci mesageri în deşert, pe vârfurile munţilor, în locurile cele mai ascunse unde trăiau anahoreţii. Era greu să-i găsească. Unii dintre ei erau zidiţi în peşteri şi doar un mic orificiu în zid îngăduia unui frate să le dea puţină apă şi legume din când în când. Alţii erau ascunşi pe vârfurile munţilor unde doar pasărea în zbor putea pătrunde. Alţii erau în inima deşertului. Alţii, în adâncul pădurilor.
Gură de Aur cunoştea locurile şi pe pustnici. Trăise şase ani printre ei. Le-a trimis un mesaj, i-a implorat să apară neîntârziat în Antiohia pentru a-i salva pe fraţii lor de la moarte şi de la tortură.
Nu se ştie în ce fel a fost difuzat acest mesaj. Dar el a ajuns până la ultima peşteră, până la cel mai îndepărtat şi mai izolat dintre pustnici. Toţi au primit mesajul lui Gură de Aur şi eremiţii au început să-şi facă apariţia în Antiohia. Erau adevăraţi creştini care nu se înspăimântau nici de moarte, nici de durere. Erau ca Pavel. Erau ca Iisus. Erau creştini. Şi veneau unul după celălalt. Unii erau goi. Alţii erau îmbrăcaţi în zdrenţe. Alţii erau acoperiţi cu piei de animale. Unii dintre ei nu mai erau decât piele şi os. Cu bărbile şi părul până la centură, cu toiege mari au apărut în Antiohia. Pentru a face să înceteze masacrul.
...
Gură de Aur se gândea la convocarea trimisă asceţilor. Ştia că asceţii puteau încăleca crocodilii şi traversa Nilul. Sfinţii deşertului puteau îmblânzi fiarele sălbatice şi barbarii. El îi chemase pe aceşti sfinţi la Antiohia.
I-a chemat ca să realizeze o minune mai grea decât îmblânzirea crocodililor, a leilor, a tigrilor şi sălbaticilor. I-a chemat sfinţii deşertului ca să-i îmblânzească pe judecători, pe poliţişti şi pe soldaţi. Singur Sfântul Pavel reuşise până la acea dată să-i îmblânzească pe judecători, pe poliţişti şi pe soldaţi.
Îi aştepta pe sfinţii asceţi cu emoţie. Căci este un lucru cumplit de greu să găseşti un rest de inimă la un poliţist. Dar Gură de Aur avea o credinţă imensă. Credea din toată fiinţa sa, chiar atunci când raţiunea îi spunea că nu mai e posibil să creadă.
Într-o bună zi sfinţii şi-au făcut apariţia pe străzile Antiohiei. Ca şi cum ar fi căzut din cer. Nu aveau nimic uman în aspectul lor. Unii erau aproape lipsiţi de veşminte: nu erau decât chelete acoperite cu piele arsă de soare. Alţii aveau trupul învelit în piei de animale. Gură de Aur a strigat: "Ei, care de atâţia ani erau închişi în peşterile lor... părăsiţi pe stâncile lor, în chiliile lor, au alergat aici din toate părţile, asemenea îngerilor coborâţi din ceruri."
Oameni săraci care aveau drept întreagă avere o haină grosolană, care duceau cea mai aspră viaţă, a căror existenţă era chiar ignorată înainte, care trăiau în mijlocul munţilor şi în păduri. "... Aceşti sfinţi coborau acum pe străzile Antiohiei îndoliate." Străzile erau pline de aceste sfinte personaje "a căror singură prezenţă slujea de mângâiere nenorociţilor noştri concetăţeni şi îi îndemna să dispreţuiască dezastrele care îi ameninţau".
Sfinţii deşertului veneau să-i salveze de la masacru pe oamenii „pe care nu-i mai văzuseră niciodată, pe care nu-i auziseră niciodată vorbind, cu care nu avuseseră niciodată legături, pe care îi cunoşteau numai prin nefericirea lor. Pe aceştia i-au iubit într-atât, încât dacă ar fi avut o infinitate de vieţi, le-ar fi dat de bunăvoie pentru a-i salva pe aceşti nefericiţi.