Forum Crestin Ortodox - Talcuirea evangheliilor de peste an

[SIZE=3]71[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia la[/SIZE]
[SIZE=5]Botezul Domnului [/SIZE]
[SIZE=3](6 Ianuarie)[/SIZE]
[SIZE=3](Matei 3, 13-17)[/SIZE]

13. Atunci a venit Iisus din Galileea la Iordan, către Ioan ca să se boteze de la dânsul. 14. Iar Ioan oprea pe El, zicând: eu trebuie să mă botez de la Tine, şi Tu vii la mine; 15. Şi răspunzând Iisus a zis către dânsul: lasă acum, că aşa se cade nouă să împlinim toată dreptatea. Atunci L-a lăsat pe El. 16. Şi botezându-se Iisus, a ieşit îndată din apă, şi iată i s-au deschis lui cerurile, şi a văzut pe Duhul lui Dumnezeu pogorându-se ca un porumb, şi venind peste El. 17. Şi iată glas din ceruri zicând: acesta este Fiul meu cel iubit, întru care bine am voit.

Împlinirea angajamentelor.
Curăţia intenţiei

1. Ajuns în vârstă de 30 de ani, Mântuitorul, ca om, după legile iudaice, avea majoratul şi, prin urmare, facultatea de-a păşi în public ca Învăţător – adevărat, şi El, ca şi Ioan, fără autorizarea sinedriului (Ioan 1, 19). Dar, înainte de a-Şi începe activitatea, El, ca om, face o serioasă pregătire. Aceasta constă din trei acte:
a) Botezul, în care Sfânta Treime mărturiseşte Mesianitatea Lui.
b) Alipirea aderenţilor de persoana Sa şi intrarea Sa în societate, în care El Însuşi Îşi dovedeşte Dumnezeirea (Ioan 1, 35; 2, 12).
c) Postul şi ispita, în care I se simbolizează misiunea.
Într-aceea Ioan Botezătorul se afla în plină activitate la Iordan (a se vedea cap. 60, Duminica înainte de Botezul Domnului). El spăla cu apă, boteza pe cei ce se pocăiau şi se angajau să nu mai păcătuiască, spre a putea primi cu vrednicie pe proorocitul şi mult aşteptatul Împărat Mesia.
Pe Mesia, al Cărui herald era, Ioan nu-L cunoştea. Lui i se dăduseră numai semnalmentele, după care poate să-L cunoască: „Peste Care vei vedea Duhul pogorându-Se şi rămânând peste Dânsul, Acela este Care botează cu Duhul Sfânt“ (Iuda 1, 33).
2. Printre cei mulţi care vin la Ioan şi, „mărturisindu-şi păcatele“, iau angajament că-şi vor îndrepta viaţa morală, şi, deci, se botează – se arată un om, la părere, aproape tot aşa de sărman ca şi Ioan.
Acest om modest în faţa Căruia se oglindeşte blândeţe, vine şi El de-a dreptul la Ioan. El nu mărturiseşte nimic, căci fiind fără păcat, n-are ce mărturisi, ci cere simplu: să fie şi El botezat.
Asprul Ioan Îl priveşte, Îl priveşte cu interes şi... rămâne uimit. El, după semnalmentele primite, recunoaşte în noul venit pe Domnul său, pe Mesia. Noul venit era Iisus.
Când vede că Iisus cere serios să fie botezat, Ioan crede că doar Stăpânul său îl pune la probă şi I se opune.
Cum – Îi zice el –, Tu care n-ai trebuinţă să Te botezi, vii la mine, care nu sunt vrednic, nu să pun mâna asupra capului Tău, spre a Te boteza, dar nici asupra picioarelor Tale, spre a-ţi dezlega curelele încălţămintelor?! Eu am trebuinţă să mă botez, nu Tu; prin urmare, dacă ai venit aici, botează-mă Tu pe mine, că eu pe Tine n-am nici un titlu să Te botez.
Cam aşa-L întâmpină Ioan, neştiind ce intenţionează Iisus.
La împotrivirea lui Ioan, Iisus răspunde: „Lasă acum, că aşa este de cuviinţă să se împlinească toată dreptatea“. Era cu dreptul înaintea lui Dumnezeu ca Iisus, Dumnezeu-Omul, să se pună pe sine pildă vie de împlinirea angajamentului luat pildă la care omenirea să privească veşnic, ca la un ideal şi să tindă a-L imita.
Iisus, înainte de începerea activităţii Sale mesianice, cere Botezul nu pentru Sine, ci pentru noi. Ca toată lumea, ia şi Dânsul angajamentul că are să ducă o viaţă fără de păcate, sfântă. Şi, pentru întreaga lume şi pentru toate timpurile, El voieşte să Se stabilească de la început, ca exemplu de curăţenie a intenţiei cu care întreprinde activitatea Sa şi de conştiincioasa împlinire a angajamentului luat.
Spălarea prin Botez, pentru viitor, simboliza curăţenia intenţiilor Lui, curăţenie, pe care să o aibă toţi când se apucă de vreo lucrare. Angajamentul luat El l-a ţinut cu sfinţenie. În aceste două puncte, Iisus, la Botez, ni s-a dat ca model de imitat.
3. Cum intră alţii, intră şi Iisus în apele Iordanului şi primeşte Botezul de la Ioan. În momentul acela, mare şi sărbătoresc, se deschid cerurile şi Duhul Sfânt, întrupat ca porumbel, se vede planând asupra lui Iisus, iar, din înălţimea cerurilor, se aude glasul Tatălui ceresc zicând: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit, întru Care bine am voit“.
Mulţimea adunată la Iordan, vede pe Sfântul Duh în chip de porumbel, aude glasul Tatălui şi, de la sine înţeles, se cuprinde de mirare, de frică şi de îngrijorare pentru cele ce vor să urmeze, şi cu respect se prosternă înaintea Măririi dumnezeieşti, care i s-a arătat.
Botezul lui Iisus, astfel săvârşit, nu avea numai însemnătatea pe care am arătat-o. Arătarea Duhului Sfânt în chip de porumbel şi a Tatălui prin glasul Său ceresc, constituie o mărturie, un Testimoniu pentru Iisus; anume că El nu este singur, nu este om simplu, ci este şi Dumnezeu: este Fiul Celui care a grăit din înălţimea cerurilor şi este una cu Acela Care, spre a fi putut să fie văzut, a planat asupră-I ca un porumbel. Cu acest prilej înaintea mulţimii, îngrămădite la Iordan în jurul lui Ioan, se arată Sfânta Treime, ca cea mai convingătoare dovadă că mântuirea omenirii s-a apropiat. Scopul era ca, aceia care asistă la acest eveniment epocal, care aud şi văd ce se petrece, să se convingă şi să convingă şi pe alţii, că Iisus este un adevărat Mesia cel proorocit. Această arătare a fost ultima, dar cea mai importantă şi mai convingătoare învăţătură de pregătire pentru poporul cel ales spre primirea lui Mesia Cel aşteptat, acum sosit şi mărturisit în persoana lui Iisus.
De aici arătarea aceasta mai are încă un înţeles: să nu lase nici cel mai mic pretext de scuză pentru evreii care, în orbirea şi în îndărătnicia lor, nu vor primi pe Iisus, şi ca astfel osânda lor să fie deplin motivată.
Dacă Iisus, până a nu-Şi începe activitatea Sa mântuitoare, S-a plecat înaintea lui Ioan, s-a umilit; dacă El S-a botezat în apele Iordanului, manifestând, prin aceasta intenţia cea bună, cu care întreprinde lucrarea Sa; şi dacă, în faţa lumii şi a lui Dumnezeu a luat un angajament pe care l-a împlinit cu sfinţenie – dacă le-a făcut toate acestea, le-a făcut ca să ne dea învăţătură.
a) Angajamentele pe care le luăm să le împlinim cu orice preţ. Noi, peste tot, luăm uşor angajamente şi tot aşa de uşor unii le şi uităm. Cu deosebire luăm angajamente, la Sfânta Taină a Pocăinţei, că ne vom îndrepta viaţa, abţinându-ne de la repetarea păcatelor mărturisite. Aceste angajamente, călcate de noi sunt pedepsite şi în lumea aceasta, prin urmările fireşti ale păcatelor şi ale viciilor şi, mai ales, după moarte. Deci, decât să luăm angajamente numai de formă, mai bine să nu luăm deloc, mai bine să nu primim cu nevrednicie Sfânta Taină a Pocăinţei şi a Cuminecăturii.
Dar şi în viaţa socială angajamentul luat obligă la împlinirea lui. Cel ce nu se ţine de angajament e considerat ca om neserios, necinstit, gata să înşele şi să comită orice fapte rele. Într-un astfel de om lumea nu mai are încredere, şi urmările sunt uşor de prevăzut.
Preotul, ca educator al poporului, trebuie să fie pentru fiii săi sufleteşti model de imitat, şi, prin cuvânt, un neadormit povăţuitor la ţinerea cuvântului dat, ştiind vorba poporului: pe unde iese cuvântul, pe acolo iese şi sufletul.
b) Orice lucrare întreprindem, noi trebuie să o începem umilindu-ne înaintea lui Dumnezeu, al Cărui ajutor să-L cerem din toată inima. Dar lucrarea, oricare ar fi ea, trebuie să o întreprindem cu gând bun: înainte de a o începe, să ne spălăm de toate gândurile rele de a strica aproapelui. Orice lucrare a noastră încât s-ar referi la alţii, trebuie să fie spre binele, nu spre răul lor, cum trebuie să fie spre binele nu spre răul nostru.

[SIZE=3]72[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia la[/SIZE]
[SIZE=5]Sfinţii trei Ierarhi[/SIZE]
[SIZE=3](30 Ianuarie)[/SIZE]
[SIZE=3](Matei 5, 14-20)[/SIZE]

14. Voi sunteţi lumina lumii, nu poate cetatea să se ascundă deasupra muntelui stând. 15. Nici nu aprind lumina, şi o pun sub obroc ci în sfeşnic, şi luminează tuturor celor din casă. 16. Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca văzând faptele voastre cele bune, să mărească pe Tatăl vostru cel din ceruri. 17. Să nu gândiţi că am venit să stric Legea, sau proorocii, n-am venit să o stric, ci să o împlinesc. 18. Că adevăr zic vouă până ce va trece cerul şi pământul, o iotă, sau o cirtă nu va trece din lege, până ce toate se vor face. 19. Deci, cel ce va strica una dintru aceste porunci mai mici, şi va învăţa aşa pe oameni, mai mic se va chema întru împărăţia cerurilor. Iar cel ce va face, şi va învăţa, acela mare se va chema întru împărăţia cerurilor. 20. Că zic vouă: că de nu va întrece dreptatea voastră mai mult decât a cărturarilor şi a fariseilor, nu veţi intra întru împărăţia cerurilor.

Misiunea preoţilor.
Perfecţionarea Legii

1. În marea Sa predică de pe munte, după ce în Fericiri, şi special în Fericirea I, şi-a desfăşurat drapelul Său, ca drapel al culturii, al progresului, al luminii, sub care să se grupeze omenirea, Mântuitorul se adresează către aceia care vor avea menirea să-L suplinească, să-I poarte drapelul, sub care să cucerească lumea.
Cum, despre Sine, ca Învăţător, zice că este lumina lumii (Ioan 8, 12; 9, 5, 12, 35-36, 46), aşa zice şi despre cei ce sunt chemaţi să-I ia locul, ca învăţători, să-I continue opera, că (vs. 14) sunt lumina lumii. Cu alte cuvinte: prin lumina învăţăturii şi a faptelor lor, Apostolii şi urmaşii lor, preoţii au menirea să reformeze lumea cea întunecată de întunericul ignoranţei şi al decadenţei morale.
Înţelesul acestor cuvinte, sub altă formulare, îl adresase Iisus ucenicilor atunci când, după întoarcerea de la Ispită i-a aflat lângă marea Galileii. Atunci am văzut cum Învăţăceii, înţelegând marea misiune ce li se pune în vedere, lasă tot şi urmează lui Iisus (cap. 18).
Aici, Mântuitorul nu se mulţumeşte numai a arăta din nou importanţa cea mare a misiunii lor pentru întreaga lume, ci de această importanţă leagă răspunderea cea mare nu numai a Apostolilor, ci mai mult a urmaşilor lor, a preoţilor. El zice: „Nu poate cetatea să se ascundă deasupra muntelui stând“, adică poziţia Apostolilor şi, după aceştia, a preoţilor, este aşa de înaltă, ei sunt aşa de sus puşi faţă cu ceilalţi oameni, cum este cetatea cea zidită pe vârful muntelui, faţă de cele de pe şes. Şi, cum cetatea cea de pe munte nu se poate ascunde dinaintea privitorilor, ci, vrând-nevrând, rămâne în văzul tuturor: aşa şi ei. Prin poziţia lor excepţional de înaltă ei, preoţii, atrag asupra-şi atenţia tuturor. Orice ar face, ei nu se pot sustrage de la controlul lumii, care le măsoară fiecare pas, le cântăreşte cu cumpăna de aur fiecare cuvânt.
Înălţimea poziţiei lor, a preoţilor cu deosebire, rezultă şi din compararea lor cu cel mai mare Prooroc, cu Ioan Botezătorul. Acesta, deşi înger în trup, faţă de Hristos s-a recunoscut atât de mic, încât nu era vrednic nici măcar să-I dezlege curelele încălţămintelor, dar să-şi pună mâna pe capul Lui. Preotul, însă, după puterile darului dumnezeiesc, la fiecare Sfântă Liturghie, face să se nască, să crească şi să se jertfească Hristos, pe Care el Îl ia pe mâini şi Îl împărtăşeşte credincioşilor. Oricât de mare a fost Ioan Botezătorul, după darul dumnezeiesc, el dispare în faţa preotului liturghisitor. Atât de înaltă este poziţia preotului, căruia Iisus i se adresează.
În proporţie cu ameţitoarea înălţime a poziţiei preoţeşti este şi greutatea răspunderii, izvorâtă din împlinirea datoriei. Cum Mântuitorul Hristos, dacă a venit în lume ca lumină, n-a venit să stea în nelucrare, să fie ca o lumânare aprinsă şi pusă „sub obroc“, ci, ca, prin muncă neîntreruptă, să lumineze lumea: aşa şi preotul. Oricât ar fi el personal de instruit, de luminat, dacă nu luminează pe alţii, învăţătura lui, lumina lui n-are nici un preţ; ea e ca şi lumânarea aprinsă şi pusă „sub obroc“. El, preotul, nu poate deci să se sustragă de la datoria care e strâns legată de poziţia lui. Îndată ce s-ar sustrage, ar înceta a mai fi reprezentantul, purtătorul drapelului lui Iisus Hristos, şi (vs. 13) cum sarea, oricât ar fi ea de bună şi de indispensabilă pentru oameni, dacă s-ar strica, n-ar mai fi de nici un folos, ci s-ar arunca şi s-ar călca de oameni: aşa şi preotul, care nu-şi face datoria înaintea acelora pe care el dator este să-i lumineze. El încetează a mai avea nimbul sacru al Sacerdotului; opinia publică trece peste el, îl calcă în picioare, ca pe un lucru de nimic. Deci, ca preotul să fie adevăratul reprezentant al lui Hristos, adevărat purtător al drapelului Lui (vs. 16): bine să-şi tragă seama cu sine: luminarea lui prin învăţături şi prin fapte aşa să lumineze înaintea oamenilor, încât oamenii, văzând faptele lui, să rămână încântaţi, să-l urmeze cu entuziasm, şi, prin aceasta, să preamărească pe Tatăl cel ceresc.
Mântuitorul accentuează aici anume faptele, nu învăţătura. Faptele preotului să fie întruparea învăţăturilor lui: să fie ca nişte făclii luminoase şi luminătoare, prin care, deoparte să se confirme adevărul şi valoarea învăţăturilor, a luminii teoretice, de alta, văzându-le oamenii şi, recunoscând că învăţăturile şi faptele preotului sunt dumnezeieşti, cu atât mai mult să-l respecte pe preot, şi cu drag să-i urmeze poveţele.
Faptele, ca confirmare a vorbelor preotului, sunt de aşa mare importanţă pentru viaţa socială, încât, la începutul Sfintei Liturghii, după ce preotul cel mare, Arhiereul, s-a îmbrăcat în întregul său veşmânt sacerdotal, Biserica îi aduce aminte Arhiereului că cea mai înaltă şi mai demnă podoabă arhierească este lumina faptelor lui: Diaconul, luând trichierul, simbolul luminii, adresează Arhiereului cuvintele: „Aşa să lumineze lumina ta înaintea oamenilor, ca, văzând faptele tale cele bune, să preamărească pe Tatăl cel din ceruri“.
După păstor se orientează turma. Dacă păstorul rătăceşte în întuneric, el duce toată turma în pierzare, în abis. Păstorul de suflete, în caz analog, nu răspunde numai pentru sufletul său, ci şi pentru a întregii turme, pe care el, dacă nu ştie să fie lumină, o duce în întuneric, în pieire.
2. Sarcina misiunii de a lumina poporul, Biserica a împărţit-o cu fiica ei, cu şcoala. Alături de preot trebuie să muncească învăţătorul, care, şi el trebuie să întrunească aceleaşi nobile însuşiri ca şi preotul. Căci, dacă preotul este învăţător în biserică, schimbând pentru cei vârstnici, amvonul în catedră, aşa, în şcoală, învăţătorul, în anumite momente, este preot; el schimbă catedra în amvon. Acelaşi fiind scopul ambilor: să lumineze şi să moralizeze – mijloacele sunt aceleaşi: învăţătura şi exemplul faptelor bune.
Ca să ajungă cu siguranţă la scop, ei trebuie să lucreze în perfectă armonie, ca şi cum ar fi unul singur.
3. Fericirile pe care Mântuitorul le-a dezvoltat ceva mai înainte (vs. 3-12) şi peste tot doctrinele lui Iisus, ridicate la un nivel înalt, ideal, puteau uşor să fie exploatate de către farisei şi de către cărturari ca reforme, ca răsturnare a poruncilor lui Moise şi a Proorocilor. Spre a preveni orice mistificare, Iisus declară (vs. 17) că El nu numai n-a venit să strice Legea sau Proorocii, ci a venit să o susţină în cele mai mici detalii. Misiunea Lui e să perfecţioneze, să-i scoată la iveală adâncimea înţelesului. Această perfecţionare a Legii are să fie normativă. Deci (vs. 19): acela, care, cu intenţie bună, va tălmăci Legea astfel, nu cum Eu învăţ, prin urmare va strica chiar şi numai vreuna din poruncile secundare, şi va învăţa pe oameni după cum îl va tăia capul, acela mic va rămâne în împărăţia cerurilor. Iar acela, care chiar şi pe cele mai neînsemnate porunci le va împlini aşa cum legea perfecţionată cere, şi aşa va învăţa pe oameni, acela mare, bun, virtuos se va chema.
Împlinirea riguroasă a formelor exterioare din Lege nu este suficientă. Cei ce împlinesc numai forma Legii sunt departe de a fi buni, virtuoşi. Virtuos poate fi numai acela care împlineşte fondul, înţelesul mai înalt al Legii, „Că zic vouă...“ (vs. 20). Cărturarii şi fariseii erau cei mai riguroşi împlinitori ai formelor exterioare, cerute de Lege. Pentru aceea însă dreptatea, moralitatea, departe era de ei. Inima lor era coruptă: ei tot ce făceau, în conformitate cu Legea, nu făceau din convingere că este bine aşa să facă, ci făceau fiindcă vânau popularitatea gloatelor, căutau ca prostimea să-i creadă că sunt buni, virtuoşi, şi să li se supună orbeşte. De aceea zice Hristos în teză generală, că, dacă dreptatea şi virtutea ucenicilor Săi nu va întrece cu mult (de nu va prisosi) pe aceea a fariseilor şi a cărturarilor, cum aceştia o practică, ucenicii nu vor fi oameni buni, virtuoşi, deci nu vor intra întru împărăţia cerurilor.