A nu face precum mine!
 

Greseala este a mea, nu a lui. Am gresit postand fraze ale unei autoare neortodoxe si astfel conducand, fara sa vreau, la smintire pe altii.
Este bine venita oricand o mustrare pentru indrepare, venita cu dragoste din partea unui frate in Hristos.
Sa-mi fie cu iertare!

Pe viitor,ar fi mai bine sa nu te framante prea tare treburile altora,caci dupa cum vezi,daca taceai filozof ramaneai.

Cat despre disparut, poti sa stai linistit ca nu o sa te mananc,dar daca esti de alta confesiune incearca sA MA LASI CA NU-S CURIOS !!!

Dumnezeu este iubire.....si ne iubeste neconditionat...Ne asculta , ne indruma, ne lasa sa fim corijati prin cate o "atentionare", ne ofera lectii dar totul din dragoste pentru noi , cei lutuiti de EL....Dumnezeu sa fie cu noi!:25:

Păcate împotriva Duhului Sfânt:


Încrederea nesocotită în bunătatea lui Dumnezeu. De acest păcat se face vinovat cel ce păcătuieşte neîncetat, şi totuşi crede că Dumnezeu, fiind atotbun, îl va ierta; de asemenea cel ce socoteşte că se va putea mântui numai prin credinţa lipsită de fapte bune (Rom2.4-5; Iac2.26)

Sa luam aminte ca NU se specifica a se face fapte bune numai pentru unii, pe care ii consideram noi drept credinciosi si demni de fapta noastra buna!

E valabil pentru toata lumea, Melissa draga!

De acord cu tine, Miha draga!:5:

N-am zis ca cibneva greseste da am avut ieri o dipozitie asa vesela si cand am vazut nick ul Vultur,eu fiind COCORel mi-a venit sa fac o gluma.
Nu vreau sa raman filozof pe motiv ca n-am fost niciodata.Si mai lasa mina asta grava parcaai fi Grinch care a furat Craciunul.

Sunt ortodox.

? ? ?
 

Parasirea de Dumnezeu – Sf Diadoh al Foticeei
 

‘ Fiecare dintre cele doua momente, simtirea harului si pierderea lui, are menirea sa-l fereasca pe om (daca el adopta starea cuvenita, de smerenie, in primul caz; de bucurie si nadejde, in al doilea) de primejdia pe care o reprezinta celalalt, adica de mandrie si, respectiv, de deznadejde. Pierzand harul, care este simtit ca sprijin si pavaza dumnezeiasca resimtita de om nu doar ca abandonare din partea lui Dumnezeu, ci si ca o cadere a lui in puterea demonilor si a lucrarii lor.

Parasirea povatuitoare aduce sufletului intristare multa; de asemenea, o anumita smerenie si deznadejde masurata. Aceasta pentru ca partea lui iubitoare de slava si fricoasa sa ajunga, dupa cuviinta, la smerenie. Ea produce in inima indata frica de Dumnezeu si lacrimi de marturisire, precum si multa dorinta de tacere.

Dar parasirea in sens de lepadare lasa sufletul sa se umple de deznadejde, de necredinta, de fumul mandriei si de manie. Parasirea ca pedeapsa este, de fapt, lasarea omului in voia patimilor si in puterea vrasmasilor.
Dumnezeu nu este raspunzator pentru aceasta si nu El este Cel care-l pedepseste pe om; parasindu-l pe cel care L-a parasit, El nu face decat sa-i respecte libertatea.

Omul insusi se plaseaza intr-o stare in care pierde sprijinul si ajutorul lui Dumnezeu si se preda patimilor ’