|
Talcuirea evangheliilor de peste an (71)
[SIZE=3]63[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia la[/SIZE] [SIZE=5]Înălțarea Sfintei Cruci[/SIZE] [SIZE=3](14 Septembrie)[/SIZE] [SIZE=3](Ioan 19, 6-35)[/SIZE] 6. Iar dacă L-au văzut pe El Arhiereii și slugile, au strigat zicând: răstignește-L, răstignește-L pe El; zis-a lor Pilat: Luați-L voi pe El și-L răstigniți, că eu nu aflu vină întru El. 7. Răspuns-au lui Iudeii, noi lege avem și după legea noastră trebuie să moară, că pe Sine Fiul lui Dumnezeu S-a făcut. 8. Iar dacă a auzit Pilat acest cuvânt, mai mult s-a temut. 9. Și a intrat în divan iarăși, și a zis lui Iisus: de unde ești Tu? Iar Iisus răspuns nu i-a dat lui. 10. Deci a zis Pilat Lui: mie nu-mi grăiești? nu știi că putere am să Te răstignesc, și putere am să te slobozesc? 11. Răspuns-a Iisus: nu ai avea nici o putere asupra Mea, de nu ți s-ar fi dat ție de sus. Pentru aceea cel ce m-a dat pe mine ție mai mare păcat are. 12. De aceea căuta Pilat să-l sloboadă pe El. Iar Iudeii strigau: de vei slobozi pe acesta, nu ești prieten al Cezarului, că tot cel ce se face pe sine Împărat, stă împotriva Cezarului. 13. Iar Pilat auzind cuvântul acesta, a scos pe Iisus afară, și a șezut la judecată, în locul ce se zice pardosit cu pietre, iar evreiește Gavvatha. 14. Și era venirea Paștilor, ca la al șaselea ceas, și a zis iudeilor: Iată Împăratul vostru. 15. Iar ei strigau: ia-L, ia-L, răstignește-L pe El, zis-a lor Pilat: dar răstigniți voi pe Împăratul vostru? răspuns-au Arhiereii: nu avem Împărat, ci numai pe Cezarul. 16. Deci atunci L-a dat pe El lor, ca să-L răstignească, și au luat pe Iisus și L-au dus. 17. Și purtându-Și crucea sa au ajuns la locul care se zice evreiește Golgota. 18. Unde L-au răstignit pe El, și împreună cu El, și pe alți doi de ceastă parte și de cealaltă, și în mijloc pe Iisus. 19. Și a scris și titlu Pilat, și l-a pus pe cruce, și era scris: Iisus Nazarineanul, Împăratul Iudeilor. 20. Și acest titlu mulți din iudei l-au citit, căci aproape era locul de oraș, unde au răstignit pe Iisus. Și era scris evreiește, elinește și latinește. 21. Deci zicea lui Pilat Arhiereii iudeilor: nu scrie Împăratul Iudeilor. Ci pentru că El a zis, Împăratul Iudeilor sunt. 22. Răspuns-a Pilat: ce am scris, am scris. 23. Deci ostașii, dacă au răstignit pe Iisus, au luat hainele Lui și le-au făcut patru părți, fiecăruia parte și cămașa lui necusută, de sus țesută peste tot. 24. Deci au zis unii către alții, să nu o sfâșiem, ci să aruncăm sorții pentru ea, a cui va fi. Ca să se împlinească scriptura, care zice: Împărțit-au hainele mele lor și, și pentru cămașa mea au aruncat sorți! Și ostașii acestea au făcut. 25. Și sta lângă crucea lui Iisus, mama Lui, și sora mamei Lui, Maria a lui Cleopa, și Maria Magdalena. 26. Deci Iisus văzând pe Mama Sa, pe ucenicul pe care-l iubea, stând, a zis Mamei Sale: Femeie, iată fiul tău! 27. După aceea a zis ucenicului: Iată mama ta! Și din acel ceas a luat-o ucenicul întru ale sale. 28. După aceea știind Iisus că toate s-au sfârșit, ca să plinească scriptura, a zis: mi-e sete. 29. Și un vas plin de oțet zăcea, iar ei umplând un burete de oțet și de isop, și punându-l într-o trestie l-au adus la gura Lui. 30. Iar dacă a luat oțetul Iisus, a zis: sfârșitu-s-au și plecându-și capul și-a dat sufletul. 31. Deci Iudeii ca să nu rămână pe cruce trupurile Sâmbăta, pentru că era Vineri, că era mare zi aceea a Sâmbetei, rugat-au pe Pilat ca să se sfărâme fluierele lor, și să se ia. 32. Deci au venit ostașii, și celui dintâi i-au sfărâmat fluierele, și celuilalt, care era răstignit cu el. 33. Iar la Iisus venind, dacă l-au văzut că a murit, nu i-au sfărâmat lui fluierele. 34. Ci unul din ostași cu sulița în coasta Lui a împuns și îndată a ieșit sânge și apă. 35. Și cel ce a văzut a mărturisit și adevărată este mărturisirea lui. Și acela știe că adevărat zice, ca și voi să credeți. |
Talcuirea evangheliilor de peste an (72)
I. Iisus judecat
[SIZE=3](19, 6-16)[/SIZE] Pilat, reprezentantul Cezarului, având să revizuiască sentința Sinedriului contra lui Iisus și să se pronunțe hotărâtor asupra ei, arată încă de la început mare slăbiciune. El considerase toată afacerea ca un ce bagatel: o ceartă evreiască pentru chestiuni doctrinale. În loc să procedeze cu energie, să enunțe cu autoritatea sa aprobarea ori respingerea sentinței, el, ca să nu se pună rău cu fruntașii Iudeilor, încearcă să-i împace, să-i înduplece ca să-L ierte pe Iisus, despre care de la început are convingerea că e nevinovat. Văzând că și-a greșit calea, el, luând pe Iudei în bătaie de joc cu „Împăratul lor“, încearcă să-L scape prin îngrozirea cu liberarea unui bandit, Baraba. Ura Iudeilor este însă mai presus de frica banditului. Atunci Pilat recurge la milă, la compătimirea evreilor. El dă pe Iisus în mâinile soldaților să-L bată, să-I producă sânge, crezând că evreii, când Îl vor vedea plin de sânge, se vor mulțumi cu atât. Ostașii, luând pe Iisus și ducându-L în curte, Îl dezbracă de hlamida cu care-L îmbrăcase Irod, Îl bat cu vergile peste spate și peste cap, și când Îl văd plin de răni Îi pun iarăși purpura. Și ca persiflarea și batjocura să fie desăvârșite, în nemărginita lor ură contra Iudeilor, soldații iau niște spini dintr-un gard și repede împletesc o cunună, căreia îi zic diademă. Unul din ei ia „diadema“ și o pune pe capul lui Iisus, apăsând-o așa fel că spinii sfâșie pielea de pe cap și sângele curge șiroaie pe față și pe umeri. Acum Îi dau și o trestie în mână, pretinzând că este sceptrul împărătesc, și intitulându-L „Împăratul iudeilor“, Îl bat din nou; îngenunchează înaintea Lui, ca semn de supunere, apoi Îl scuipă și-I dau palme. După ce își varsă asupra lui Iisus tot necazul pe care-l aveau contra iudeilor, soldații Îl duc la Pilat. 2. Pilat ia pe Iisus astfel batjocorit și plin de sânge și-L prezintă Iudeilor, să-L vadă și să se mulțumească cu atât. El le zice: „Iată Omul“ vrednic de compătimirea, de mila, nu de ura voastră (vs. 61). Iată omul inofensiv, nevinovat în ce hal vi se prezintă, și, prin mine vă cere iertare. Iudeii însă n-aveau milă. Ei se mai vedeau și persiflați în aspirațiunea „Împăratului lor“ prin hlamida de la Irod, care le arată că Iisus, cel batjocorit, ar fi Împăratul lor. Ei turbează de mânie și strigă: „Răstignește-L, răstignește-L pe El“. Neizbutind nici cu această încercare rău dirijată, Pilat își pierde răbdarea, și, iritat, le răspunde: „Luați-L voi și-L răstigniți, că eu nu aflu vină întru El“. Dacă nu afli tu, te privește. Aflăm noi! „Noi avem Lege și după Legea noastră trebuie să moară, căci ne-a profanat-o, făcându-se Fiul lui Dumnezeu“. Cinic și necredincios, dar în același timp superstițios, Pilat, când aude că Iisus „s-a făcut Fiul lui Dumnezeu“, se cuprinde de frică superstițioasă: nu cumva Iisus totuși să fie vreo ființă superioară, fiul vreunui Zeu. Stăpânit de această frică, ca să-și câștige siguranță, (vs. 9) se îndreaptă din nou spre Iisus cu gândul să-L sondeze, să-L ispitească. Deci, deși știa că Iisus este din Galileea, numai ca să înceapă vorba, Îl întreabă „de unde ești tu?“. Iisus îl înțelege pe Pilat, și nu-i răspunde (vs. 13). Văzând că Iisus nu-i răspunde, Pilat recurge la autoritatea sa, declarând că el poate și abuza de puterea sa. Această vorbă mare a lui Pilat nu rămâne fără de răspuns (vs. 11): Da, îi zice Iisus, tu poți să abuzezi de puterea dată ție! tu poți să fii fără conștiință, să condamni pe un nevinovat! Mai mare vină decât tine are însă acela care M-a dat pe mâna ta: Primul vinovat este sinedriul și tu al doilea. Acest răspuns demn al lui Iisus îl deșteaptă pe Pilat. În el se trezește demnitatea înaltului funcționar roman și conștiința responsabilității sale. Rușinat de nesocotința cu care tratase pe Iisus, pe Care acum Îl cunoaște că nu e un om de toate zilele și nici un vizionar, precum își închipuise. El (vs. 12) încearcă să repare ce stricase, să elibereze pe Iisus, dar tot cu concursul iudeilor. Iudeii, care se simt pe cale a câștiga lupta rămân neînduplecați și, în cele din urmă îl amenință cu apelul la Cezarul, apel în care Pilat să fie implicat ca conspirator contra Cezarului. Văzându-se strâns cu ușa, Pilat își pierde din nou energia și, ca să scape din situația penibilă ce însuși își crease, (vs. 13) scoate pe Iisus înaintea Iudeilor, și, pozând întreagă gravitatea Judecătorului, le zice cu dispreț: „Iată Împăratul vostru“ – iată acela, al Cărui complice credeți voi să mă faceți pe mine. Întărâtarea Iudeilor ajunge la paroxism (vs. 5). Ei răspund insultei cu zbierătul: „Ia-L, ia-L, răstignește-L“. „Cum?“ continuă Pilat pe tonul batjocurii „să răstignesc pe Împăratul vostru?“. Evreii, care nu vor să știe de Împărăția lui Iisus, și care consideră ca ofensă a le aminti și numai în glumă că Iisus le-ar fi Împărat, din neîmpăcați dușmani ai Cezarului, pozează în cei mai credincioși dinastici: „Nu avem Împărat, fără numai pe Cezar“. 3. Pilat își pierduse și energia și cumpătul. El se văzu bătut, fiindcă procedase de la început greșit, nedemn. Acum nu mai găsește nici un mijloc de scăpare, ci (vs. 16) cedează cu lașitate, recunoscând, după cum ne spune Evanghelistul Matei (27, 24 ș.u.) că cedează să se facă o înfricoșătoare nedreptate, deși el are puterea și datoria a lua sub scut pe cel nevinovat. Ca să decline răspunderea – la aparență, căci în faptă nu o putea declina – el, în fața publicului ia apă și se spală pe mâini, declarând că el este nevinovat de sângele Nevinovatului pe care-L osândește la moarte. El face răspunzători pe evrei, care îl silesc să verse sânge nevinovat. Și, evreii, în orbirea lor, fără să se gândească la urmări, primesc asupră-le toată răspunderea, declarând: „Sângele Lui asupra noastră și asupra fiilor noștri“. Dacă va fi nevinovat, noi să suportăm urmările: toată responsabilitatea cadă asupra noastră și asupra urmașilor noștri. Această teribilă legătură a fost, spre nenorocirea Evreilor, o înfricoșată cobe rea, care s-a împlinit cu o nemaipomenită strășnicie. Cruce au cerut ei pentru Iisus; crucea au invocat-o ca pedeapsă pentru ei și pentru copiii lor, la caz de nevinovăția Celui osândit: cruce li s-a dat. Căci, căzând Ierusalimul sub osânda judecății dumnezeiești, cu trei rânduri de cruci, pe care erau răstigniți evreii, au înconjurat Ierusalimul nemiloșii romani, conduși de Cezarul Tit. Învățătură găsim în purtarea lui Pilat, învățătură în purtarea ostașilor, învățătură în ținuta Evreilor. Din purtarea lui Pilat învățăm să ne ferim a nu da importanța cuvenită lucrurilor și chestiunilor, asupra cărora avem să ne pronunțăm, știind că aprecierea greșită ne duce ușor la noi și grele greșeli, ale căror consecințe nu se pot prevedea. Iar fiind chemați să judecăm: cu orice preț să susținem și să apărăm dreptatea și nevinovăția. De la ostași învățăm să ne ferim de patima urii și mai ales de a o descărca asupra celor nevinovați, care, personal, cu nimic nu și-au atras ura noastră. Ura orbește pe om și-l duce la tot soiul de rele, la crime. Ea nu este niciodată îndreptățită! De la iudei învățăm să ne ferim de preocupare, care, ca și ura orbește pe om și-i închide inima pentru sentimente nobile, aducând nenorocire asupra celor stăpâniți de dânsa. |
Talcuirea evangheliilor de peste an (73)
[SIZE=3]64[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia la[/SIZE] [SIZE=5]Înălțarea Sfintei Cruci[/SIZE] [SIZE=3](14 Septembrie)[/SIZE] II. Iisus răstignit (19, 17-35) 1. Răstignirea pe cruce era cea mai grea și totodată cea mai rușinoasă pedeapsă. Cel răstignit se zvârcolea zile întregi în cele mai cumplite dureri. Pedeapsa nu era evreiască, ci importată de romani, care și ei o împrumutaseră de la cartagineni, și o aplicau celor mai mari răufăcători de rele. După legea lor, Iudeii trebuia să-L omoare pe Iisus cu pietre. Această moarte însă li se părea prea ușoară, însoțită de prea puține suferințe. Ei I-ar fi aplicat lui Iisus toate chinurile pe care mintea le-ar putea născoci, numai să-și poată mulțumi neîmpăcata lor ură contra Lui. De aceea, negăsind în mintea lor o pedeapsă cu mai multe suferințe, ei cer răstignirea lui Iisus. Această pedeapsă infamantă, cerută de Iudei, e încuviințată de nevrednicul procuror roman, deși el avea deplină convingere despre nevinovăția Aceluia, pe Care el L-a osândit. Osândiții trebuiau să-și ducă înșiși crucea. Și Iisus își ducea crucea. Deodată cu Iisus sunt duși la răstignire doi bandiți, tovarăși de-ai lui Baraba. Ajunși la Golgota, ostașii, însărcinați cu executarea condamnaților, răstignesc întâi pe Iisus, apoi pe cei doi bandiți, punând pe unul de-a dreapta, pe altul de-a stânga Lui, anume ca, la cererea Iudeilor, pe Iisus să-L arate ca mai criminal decât cei împreună răstigniți. 2. Răsplata ostașilor executori era avutul celor executați; în cazul de față hainele lor. Ei le iau, și, în fața celor ce se zbăteau în durerile morții, brutali și nesimțitori, cum erau, le împart între ei. Când ajung să împartă cămașa lui Iisus, rămân uimiți de valoarea ei. Era un lucru de artă, adus din India, și dat lui Iisus în dar, probabil de femeile bogate care-I urmau Lui. Cămașa era ieșită gata din stative, fără să se fi cusut ceva, prin urmare neatinsă de ac și de foarfecă, cum era prescris să fie cămașa Arhiereului (Ieșirea 28, 31-32). Prin aceasta se simboliza Arhieria lui Iisus. Ca să-și ia o satisfacție oarecare față de iudei (vs. 18 ș.u.) Pilat pune drept motiv al răstignirii lui Iisus că e Împăratul iudeilor. Acest motiv, această vină capitală, o scrie pe tablă în limba evreiască, limba țării, în cea latină, limba statului și în cea greacă, limba culturii – așa ca toată lumea să vadă și să înțeleagă batjocura, ce înșiși evreii își aduc: că ei își răstignesc Împăratul, numai pentru că e împărat. Arhiereii simt lovitura și protestează, cerând să schimbe inscripția, să se adauge: „El a zis că e Împărat al iudeilor“. Această concesie Pilat nu voiește să le-o facă. El îi refuză scurt și dezgustat de toată afacerea, zicând: „Ce am scris am scris“ – și nu modific. Într-aceea poporul se îndepărtează, rămânând lângă cruce o patrulă de ostași, și mai la o parte cu sfială, Fecioara Maria, Apostolul Ioan și mai multe femei din Galileea. Văzând Iisus pe mama Sa, îi zice: „Femeie, iată fiul tău“, apoi privind spre Ioan, îi zice: „Iată mama ta“ (vs. 26). Prin aceasta Iisus recomandă pe Mama Sa în îngrijirea iubitului Său ucenic care a și luat-o la sine. Pe lângă durerile cele nespuse, răstigniții sufereau de o sete infernală. Iisus, găsindu-se în agonie (vs. 28) zice: „Mi-e sete!“. Atunci unul din ostași ia un burete, îl moaie în oțetul amestecat cu fiere, pe care îl luau ostașii romani cu sine, spre a-și astâmpăra setea, și împlântând buretele într-un cotoraș de isop, îl duce la gura lui Iisus, Care, sugând și umezindu-Și buzele arse de focul setei, exclamă „Săvârșitu-s-a“ (vs. 30). Și zicând acestea, Și-a dat duhul! Sinedriștii vedeau cu groază cele trei cruci, care cu osândiții de pe ele stăteau amenințătoare asupra Ierusalimului (vs. 31).. Petrecerea pe cruce a celor răstigniți era o profanare a sărbătorilor, care aveau să înceapă în seara acelei zile. Ca să înlăture deci acest inconvenient, sinedriștii aleargă la Pilat și cer să dispună grabnic ca cei răstigniți să se omoare în torturi și să-i ia de pe cruce, spre a evita profanarea sărbătorii. Dându-și Pilat învoirea, soldații, înarmați cu ciocane mari de fier, se duc la cei osândiți și sfărâmă fluierele celor doi bandiți, care erau vii. Sfărâmarea deoparte provoca o potențare a durerilor, de alta aducea moartea cu sine, și chiar în caz de-a rămâne în viață – cel cu fluierele sfărâmate era incapabil să umble și, deci, să mai facă rele. Când vor să sfărâme fluierele picioarelor lui Iisus, soldații văd, spre mirarea lor, că Iisus este mort. Deci își cruță osteneala de-a mai sfărâma picioarele mortului. Dar, ca să fie deplin siguri de moartea Lui, unul dintr-înșii, luând sulița, Îl străpunge cu ea în așa fel ca să-I străbată inima, și, la caz de-a mai fi rămas vreo licărire de viață într-Însul, și la caz de-a mai fi rămas vreo îndoială în adevărata și reala Lui moarte, să înceteze orice nedumerire și să producă deplina siguranță în moartea Lui. Din rana produsă de sulița ostașului a ieșit sânge și apă, indicând că Iisus și în moarte este viață, dătător de viață. Toate acestea, câte s-au întâmplat cu Iisus au fost proorocite cu sute de ani înainte. Ele trebuiau să se împlinească, și s-au împlinit. Gândindu-ne la răstignirea lui Iisus și la înfricoșatele dureri împreunate cu acest supliciu, ne umplem de mirare și ne întrebăm cum a putut să le suporte de bună voie, fără să fi avut cea mai mică vină. Răspunsul îl aflăm în economia dumnezeiască. Dumnezeu crease pe om pentru viață. Dar omul prin păcat se făcuse vinovat de pedeapsa cu moartea, moartea veșnică. Omul însuși nu mai putea face nimic pentru ieșirea de sub sentința de moarte. Și Dumnezeu, în nemărginita Sa iubire de oameni, ca să schimbe acea sentință fatală, Se face Însuși om, și, ca om nevinovat primește să ia asupra-Și întreagă vina omului păcătos și Se supune la cea mai înfricoșătoare pedeapsă pe care omul păcătos I-o poate dicta, dar pe care omul păcătos însuși o merită. El, Dumnezeu-omul, primește această pedeapsă cu toate durerile ei fizice și morale numai ca să scape pe om de moarte. Gândindu-ne la aceasta, nemărginită trebuie să fie recunoștința noastră către Dumnezeu-omul, Care, prin chinuri și prin moarte, ne-a scăpat de chinuri și de moarte, și deci, încordată trebuie să ne fie silința de a ne arăta vrednici de mărimea jertfi Sale necuprinsă de mintea omenească, de-a ne purta așa, cum El dorește să ne purtăm spre binele nostru. Preotul, mai ales preotul, care zilnic jertfește pe Cel ce s-a răstignit pentru noi, dator este neîncetat să pună în vederea turmei sale jertfa adusă de Dumnezeu-omul pentru binele ei, și să o îndemne prin fapte și prin cuvinte să se arate vrednică de jertfa adusă, ca nu cumva pentru ea, jertfa să fi fost zadarnică. |
Talcuirea evangheliilor de peste an (74)
[SIZE=3]65[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE] [SIZE=5]Ziua Nașterii Domnului1[/SIZE] [SIZE=3](25 Decembrie)[/SIZE] [SIZE=3](Matei 2, 1-12)[/SIZE] 1. Iară dacă s-a născut Iisus în Betleemul Iudeii, în zilele lui Irod împăratul, iată magii de la răsărit au venit în Ierusalim, zicând: 2. Unde este cel ce s-a născut Împăratul Iudeilor, că am văzut steaua Lui la Răsărit, și am venit, să ne închinăm Lui. 3. Și auzind Irod Împăratul, s-a tulburat, și tot Ierusalimul cu dânsul. 4. Și adunând pe toți Arhiereii, și cărturarii poporului, i-a întrebat pe ei unde este să se nască Hristos. 5. Iar ei au zis lui: în Betleemul Iudeii, că așa este scris prin proorocul. 6. Și tu Betleeme, pământul Iudei, cu nimic nu ești mai mic întru căpeteniile Iudeii, că din tine va ieși conducătorul, care va paște pe poporul meu Israel. 7. Atunci Irod în ascuns chemând pe Magi a întrebat de la ei vremea stelei, care s-a arătat. 8. Și trimițându-i pe ei în Betleem, a zis: mergând întrebați cu deadinsul de prunc, și dacă-l veți afla, dați-mi de știre, să vin și eu să mă închin lui. 9. Iar ei ascultând pe Împăratul, s-au dus; și iată steaua care o văzuse la răsărit, mergea înaintea lor, până când a venit, de a stătut deasupra, unde era pruncul. 10. Iar ei văzând steaua s-au bucurat cu bucurie mare foarte. 11. Și intrând în casă, au aflat pruncul cu Maria mama lui, și deschizând vistieriile sale au adus lui daruri, aur și tămâie și smirnă. 12. Și luând știre în vis să nu se întoarcă la Irod, pe altă cale s-au dus în țara lor. Iisus Împărat și Dumnezeu și al păgânilor 1. După cele petrecute la Nașterea lui Iisus (Luca 2, 1-38), iată, niște călători misterioși se apropie de Ierusalim. După obiceiul de călătorie de pe atunci ei formau o caravană, în fruntea căreia, pe cămile încărcate, împodobite, călătoreau niște principi, care în același timp erau filozofi și astrologi, – urmați de mari cete de oșteni și robi înarmați, călări și ei pe cai superbi. Acești călători, veniți din Orient sunt cunoscuți sub numele „magi“. Ei atrăgând asupră-le atenția tuturor, se îndreaptă fără înconjur, la palatul împărătesc și cer audiența. Împăratul Irod îi primește și ei îl surprind cu întrebarea: „unde este Principele de curând născut“, care e menit să fie Împărat Universal, că am venit să i ne închinăm în numele orientului, pe care noi îl reprezentăm. Ei presupuneau că Principele de care vorbeau ei, a trebuit să se nască în familia Împăratului Irod, după cum, omenește judecând, așa ar fi trebuit să fie. Irod, care era bătrân și de mult nu avuse prunci, spre a se încredința dacă din dinastia sa se va fi născut pretinsul Principe, sondează mai deaproape pe Magi și află, spre îngrozirea sa, că în adevăr s-a născut în timpul ca de doi ani, de când s-a arătat steaua, dar că acest Principe nu este și nu poate fi din familia sa. Concluzia pentru Irod era că acest Principe are să-l răstoarne de pe tron și să întemeieze o nouă domnie. Întrebarea cea mare era însă: unde s-a născut, cine sunt părinții lui, cine este El? Vestea despre nașterea minunatului Principe, comunicată de Magi lui Irod, se aude și în Ierusalim, între locuitorii cetății. Irod era păgân; el n-avea știință de proorociri. Auzise și el ceva vești vagi despre așteptarea unui Mesia evreiesc, și atâta tot. Nu așa însă și locuitorii Ierusalimului. Ei erau pregătiți de sute și sute de ani, prin nenumărate profeții pentru primirea lui Mesia, pe care tocmai Îl așteptau. Și cu toate acestea, în loc să se bucure la auzul acestei vești minunate, ei, conștienți de răutatea lor, și temându-se că nou născutul Principe are să aducă schimbări în modul lor de trai și de câștig (vs. 3) ei se cutremură alături cu Irod, numai la auzul împlinirii profeții. Astfel vedem dar că încă la nașterea lui Iisus, evreii, reprezentați prin cei din Ierusalim, iau poziție ostilă față de Mântuitorul lor, și nu e nici o mirare dacă această predispoziție sufletească a lor își află încheierea în tragedia îngrozitoare de pe Golgota. Irod împăratul, când simte primejdia, și plănuiește un chip infernal de scăpare: moartea Principelui. Dar rămânea deschisă întrebarea: unde s-a născut, cine-i sunt părinții, cine este primejdiosul copil? Spre a se dumeri și a lua măsuri (vs. 4) el cheamă în consiliu de stat pe Arhiereii și Învățații poporului și-i întreabă dacă nu știu ei cumva din sfintele lor Scripturi, să-i dea răspuns la întrebările care pentru el erau enigme. Tot ce pot să-i spună cei întrebați de proorocia lui Miheea (5, 2) care arată că Betleemul este locul unde trebuie să se nască Hristos. Aflat odată locul, după socoteala omenească era ușor de aflat cine este Principele, care a produs atâta neliniște numai prin vestea nașterii Sale. Această afacere își rezervă șiretul Irod să o dezlege cu ajutorul Magilor. 2. Spre a-și putea pune în aplicare planul, fără să se dea de gol, Irod cheamă în taină pe Magi, se informează mai deaproape de timpul când li s-a arătat steaua cea minunată și, prin urmare de timpul când, aproximativ, se va fi născut Hristos, și apoi, tot în taină le spune că Principele misterios pe Care ei Îl caută, s-a născut în Betleem. Arătându-le locul, el îi trimite să-L caute și, fățărind dorința sinceră de a I se închina și el, îi roagă ca, dacă îl vor afla, să se informeze de-aproape despre casa în care se găsește, despre părinți și alte relații, și să se înapoieze prin Ierusalim să-l pună în cunoștință de cele aflate – ca să meargă și el și să I se închine. Când magii se apropiaseră de Ierusalim, steaua după care ei veniseră, se ascunsese, ca semn că nu în Ierusalim este Acela, Care este Domn și al stelelor – lucru pe care magii nu l-au înțeles. Când însă magii, la sfatul lui Irod, pleacă spre Betleem (vs. 9), steaua se arată din nou, merge înaintea lor și se oprește deasupra casei în care era pruncul Iisus. 3. În vechime era obiceiul ca cei care mergeau să vadă pe alții, mai ales pe cei mai mari decât dânșii, să ia cu sine lucruri de preț și să le prezinte ca daruri acelora pe care îi cercetau. Aceste daruri de la sine înțeles, erau cu atât mai mari și mai bogate cu cât erau mai bine situați cei ce le dăruiau și erau mai sus puși cei ce le primeau. Magii, oameni bogați, când pleacă din Persia iau cu sine nu numai scule de aur ci și alte lucruri de preț, spre a le dărui Marelui Împărat, întru întâmpinarea Căruia ei fac o așa lungă și obositoare călătorie. Ajungând însă în Iudeea, din vorbele lui Irod, din impresia ce a produs în popor vestea despre nașterea Lui, și din starea excepțional de modestă, ba de extremă sărăcie, în care găsesc ei pe Cel atât de cu dor căutat, se conving că Acesta nu este un Principe ca alți Principi; din convorbirea cu Maria și cu Iosif se conving că El nu e născut în chip natural, ca alți copii, că, prin urmare El nu e numai viitor Împărat, ci și Dumnezeu totodată. Ei își schimbă planul stabilit de mai înainte în privința darurilor, și, prosternându-se înaintea Lui ca înaintea lui Dumnezeu, își deschid visteriile și depun la picioarele Lui aur, ca semn de tribut, că ei, în calitate de învățați, care pricep ce fac, și ca Principi supuși, aduc Împăratului, Stăpânului lor; apoi smirnă și tămâie, în calitate de Preoți, care Îi aduc jertfă, ca adevăratului Dumnezeu. Astfel vedem că, pe când la Nașterea Mântuitorului Iudeii se înspăimântă și I se arată dușmani, străinii, reprezentanții păgânismului, nu numai evreii se bucură de Nașterea Lui, dar Îl recunosc de Împărat și Dumnezeu al lor. Acesta era un prognostic despre creștinătatea Păgânilor în timp ce evreii vor rămâne în orbirea lor. Dacă din depărtări mari, cu primejdia vieții călătoresc Învățații orientului, nu să asculte învățăturile, ci numai să vadă venirea în lume a Mântuitorului – aceasta s-a întâmplat ca nouă să ne fie de mare învățătură. Noi nu suntem învățați, deci cu atât mai mult avem nevoie de învățătură, de lumină. Nu ca să-L vedem în fașă, ci desăvârșit, să-I auzim învățăturile și povețele, avem să călătorim nu în depărtări mari, ci numai până la Sfânta Biserică, unde găsim tot ce ne dorește inima în sfintele Scripturi, Cuvântul Lui. Dacă Magii I-au adus daruri aur, smirnă și tămâie, noi trebuie să-i oferim, în loc de aur, inima noastră; în loc de smirnă și tămâie, faptele noastre cele bune. Acestea Îi sunt lui Iisus cele mai plăcute daruri de la noi. |
Talcuirea evangheliilor de peste an (75)
[SIZE=3]66[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia la[/SIZE] [SIZE=5]Tăierea împrejur[/SIZE] [SIZE=3](1 Ianuarie)[/SIZE] [SIZE=3](Luca 2, 20-21, 40-52)[/SIZE] 20. Și s-au întors păstorii slăvind, și lăudând pe Dumnezeu de toate cele ce auzise și văzuse, precum le se zisese lor. 21. Și când s-au umplut opt zile, ca să taie pruncul împrejur, chemat-au numele lui Iisus, care a fost zis de Înger, mai înainte până nu s-a zămislit în pântece. 40. Iar pruncul creștea, și se întărea cu Duhul, umplându-se de înțelepciune, și Darul lui Dumnezeu era pe dânsul. 41. Și se duceau părinții lui în toți anii în Ierusalim, la praznicul Paștilor. 42. Și când a fost de doisprezece ani, suindu-se Iisus în Ierusalim după obiceiul praznicului. 43. Și sfârșindu-se zilele, când s-au întors ei, a rămas Iisus pruncul în Ierusalim și n-au știut Iosif și mama lui. 44. Și părându-li-se că este cu alți călători, au venit cale de o zi, și l-au căutat pe dânsul prin rudenii, și prin cunoscuți. 45. Și neaflându-l, s-au întors în Ierusalim, căutându-l pe el. 46. Și au fost după trei zile, l-au aflat în biserică în mijlocul dascălilor, și ascultându-i și întrebându-i pe ei. 47. Și se minunau toți, aceia ce-l auzeau pe dânsul de înțelepciunea și de răspunsurile lui. 48. Și văzându-l pe el s-au mirat: și a zis către el mama lui: fiule, pentru ce ai făcut nouă așa? Iată tatăl tău și eu dorindu-te, te-am căutat pe tine. 49. Și a zis către dânșii: ce este că m-ați căutat, ori n-ați știut că întru cele ce sunt ale Tatălui Meu se cad să fiu. 50. Și ei n-au înțeles graiul care grăi lor. 51. Și s-a pogorât cu dânșii, și au venit în Nazaret, și era sub ascultarea lor, iară mama lui ținea toate cuvintele acestea întru inima sa. 52. Și Iisus creștea cu înțelepciunea, și cu vârsta, și cu dar de la Dumnezeu și de la oameni. Cercetarea bisericii 1. După Legea lui Moisi (Facerea 17, 12; Leviticul 12, 3) fiecare prunc, a opta zi de la nașterea sa, trebuia să fie supus circumciziunii sau tăierii împrejur, cu care ocazie i se punea nume. Circumciziunea la iudei era aceea ce este botezul la creștini: punerea omului în legătură cu Dumnezeu („Și veți tăia împrejur marginea trupului vostru, și va fi semn de legătură între Mine și între voi” – Facerea 17, 11). Mântuitorul Hristos, născându-se sub domnia Legii lui Moisi, se supune Legii și se taie și El împrejur a opta zi de la Nașterea Sa. Cu acest prilej I s-a pus numele Iisus, după cum zisese Îngerul, când a anunțat Mariei că va naște pe Mântuitorul lumii (Matei 1, 21; Luca 1, 31). Numele Lui este în deplină consonanță cu misiunea Lui, căci înseamnă Mântuitor. 2. Biserica la Iudei de pe timpul lui Iisus era, nu a lui Solomon, nici a lui Zorobabel, zidită pe ruinele celei dintâi, ci biserica lui Irod cel mare, biserică a cărei zidire a ținut de la 20 î.Hr. până la 62 d.Hr., care, prin urmare, pe timpul lui Hristos încă nu era gata. Biserica, propriu zisă (casa Domnului) era o zidire nu tocmai mare: 20 coți lărgimea și 60 coți lungimea, înconjurată de o curte mare, numită „curtea interioară“, în care puteau intra numai evreii. Curtea aceasta era împrejmuită cu un colosal zid, care în partea lui interioară, adică spre Casa Domnului, avea impozante edificii, care cuprindeau camere mari menite pentru păstrarea vistieriei bisericii. Jur-împrejurul acestei curți se întindea o altă curte vastă, numită „curtea exterioară“ sau „curtea păgânilor“, în care aveau voie să intre și păgânii, și din care Evreii făcuseră o piață formală, de speculă necurată. Din această curte a alungat Hristos pe neguțători. Curtea exterioară era și ea înconjurată cu un zid, încă mai puternic decât zidul curții interioare, așa că din afară, făcea impresia unei inexpugnabile fortărețe. Un aspect impozant primea curtea aceasta de la grandioasele și luxoasele foișoare (pridvoare, hale) de columne corintice, alipite de zidul înconjurător. Pe lângă aceste foișoare, în dosul lor, adică între ele și zidul înconjurător și, poate și printre ele și apoi deasupra lor, în etaj, se aflau locuințe pentru personalul de serviciu și pentru preoți, cum și saloane largi pentru întrunirile Sinedriului. Întreg complexul acesta de zidiri purta numele de biserică. |
Talcuirea evangheliilor de peste an (76)
2. Legea lui Moisi (Ieșirea 23, 14-17; 34, 23; Deuteronomul 16, 16-17) prescrie ca fiecare părinte de familie să meargă la biserică cel puțin la cele trei sărbători mari (Paști, Rusalii, Corturi). Era de la sine înțeles că și Iosif a trebuit să se supună legii. Când Iisus era de 12 ani Iosif L-a luat cu sine împreună cu Maria, ca să meargă la sărbătoarea Paștilor în Ierusalim la biserică. Ajunși în Ierusalim, firește, ei merg la biserică, unde atenția lui Iisus este atrasă de cărturari, care își improvizau tribunele prin foișoarele curții exterioare și își arătau publicului erudiția – din Sfânta Scriptură.
Din expunerea evanghelistului se vede că metoda cărturarilor era cel socratic (cap. 31): cei doritori de-a ști ceva întrebau pe cărturari, care apoi, referindu-se la texte din legea lui Moisi, răspundeau și dumereau pe interogator. La rândul lor puneau apoi și cărturarii întrebări, ca să vadă întrucât asistenții au înțeles, ori întrucât sunt de versați în Sfintele Scripturi, spre a se ști orienta în explicările ce dădeau. Întrebările puse și răspunsurile date erau dovada agerimii minții și a cunoștinței și aplicării sfintei Scripturi. Între cei mai dornici de-a ști cât mai mult era, de bună seamă, Iisus. El, copil sărman, modest, copleșește pe învățați cu întrebări la care ei trebuie bine să se gândească spre a putea găsi răspunsul potrivit, căci la rândul Său, acest minunat copil dădea răspunsuri care îi puneau în uimire pe cărturari. De aceea lumea se grupează cu plăcere pe lângă El, minunându-se de întrebările profunde ce le punea învățaților și de ușurința și claritatea cu care El răspundea la cele mai grele întrebări ale lor. 3. După terminarea sărbătorilor oamenii se grupează în cete mari spre a se întoarce acasă. Iosif cu Maria și cu Iisus își găsiseră și ei tovarăși de călătorie de prin Nazaret și împrejurime, cu care să se asocieze în o ceată. În timpul grupării, imediat înainte de plecare, aflându-se, pesemne, în curtea exterioară a bisericii, Iisus se furișează din ceata în care intrase și se duce la interesanții cărturari. Ceata pleacă, Iisus (vs. 43), preocupat de a ști tot mai mult, nu se mai gândește la părinții Săi, ci uită de Sine, rămânând ca fermecat între cărturari. Iosif și Maria cred că El este și merge înainte cu ceilalți copii de seama Lui, între care îl postaseră. Seara, când Îl caută, Iisus nicăieri. Înspăimântați (vs. 45) se întorc în Ierusalim, unde-L caută zadarnic până a treia zi, când îl găsesc în biserică, între Cărturari, discutând cu ei, spre uimirea tuturor. Iosif nu îndrăznește să-i facă vreo observație; aceasta și-o rezervă Maria, mama pruncului. Ea îl mustră foarte blând: „Fiule, de ce ne-ai făcut aceasta? Iată, tatăl tău și eu, dorindu-Te Te-am căutat“. Iisus însă Își legitimează petrecerea între Cărturari cu misiunea Sa. De ce M-ați căutat aiurea, zice El; nu știați că aici, în casa Tatălui Meu, Mi se cuvine să fiu? În același timp El răspunde Maicii Sale că nu Iosif, după cum presupun oamenii, ci Dumnezeu este adevăratul Său Tată. Dar, Se supune mamei Sale și lui Iosif și pleacă în Galileea, unde petrece în supunere față de mama Sa și față de Pedagogul Său, sub a căror îngrijire Își face educația, iubit de Dumnezeu și apreciat de oameni. Iisus Hristos, deși Dumnezeu, ca om, simte nevoia să cerceteze biserica, și încă atât ca copil, cât și în cursul activității Sale mântuitoare. Ca să ajungă la biserică El trebuia să facă pe jos o călătorie obositoare de mai multe zile, străbătând trei țări (Galileea, Samaria și Iudeea). El o face aceasta, mai ales, ca pentru noi să fie un îndemn de a-L imita. Că, dacă El, ca Fiul lui Dumnezeu, simte trebuință să fie în casa Tatălui Său și să se întrețină cu învățăturile Sfintei Scripturi, cu cât mai mult noi păcătoșii și ignoranții. Pe când El, ca să ni se arate model de imitat, călătorește cu mari greutăți, pe jos, zile întregi, până la biserică, de la noi nu așteaptă să facem câțiva pași până la biserică, pe care a întocmit să o avem în apropiere; nu așteaptă să petrecem zile întregi în călătorie și în biserică, ci abia câte un ceas-două. A nu cerceta biserica, după astfel de exemple și în astfel de împrejurări lesnicioase, este deci a te da lenei cu îndărătnicie, a nu voi să asculți cuvântul lui Dumnezeu, a nu voi luminarea minții și hrana sufletului, a nu dori viața – este a sfida bunăvoința și jertfa dumnezeiască făcută pentru tine, a sfida pe Dumnezeu Însuși, și inconștient a-ți provoca pieirea. Acestea avându-le în vedere preotul nu poate în destul îndemna pe enoriașii săi cu graiul și cu exemplul să cerceteze biserica, în care el, preotul, să fie totdeauna la locul său de onoare și cu onoare. Ca preotul să aibă adevărată dragoste și plăcere a fi în casa Domnului și a-I servi cu râvnă și cu vrednicie, el trebuie din tinerețe și îndelung să se exercite. Cel mai propriu timp de exercițiu este fără îndoială timpul de pregătire seminaristă. Seminaristul, ca oarecând Sfântul Vasile cel Mare, trebuie să cunoască numai două căi: calea la biserică și calea la școală, dacă voiește să fie preot la locul lui. |
Talcuirea evangheliilor de peste an (77)
[SIZE=3]67[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia la[/SIZE] [SIZE=5]Întâmpinarea Domnului[/SIZE] [SIZE=3](2 Februarie)[/SIZE] [SIZE=3](Luca 2, 22-40)[/SIZE] 22. Și când s-au împlinit zilele curățiri lor, după legea lui Moisi, l-au dus pe el în Ierusalim, ca să-l pună înaintea Domnului. 23. Precum este scris în legea Domnului, că toată partea bărbătească, care deschide pântecele, sfânt lui Dumnezeu se va chema. 24. Și ca să dea jertfă, precum s-a zis în legea Domnului, două turturele, sau doi pui de porumbel. 25. Și iată era un om în Ierusalim, anume Simeon, și omul acela era drept, și temător de Dumnezeu, așteptând mângâierea lui Israel, și Duhul Sfânt era peste dânsul. 26. Și era lui făgăduit de Duhul Sfânt, să nu vadă moartea până ce va vedea pe unsul Domnului. 27. Și a venit cu Duhul în Biserică, și când au dus părinții pe Iisus pruncul, să facă după obiceiul legii pentru el. 28. Și acela l-a luat pe dânsul în brațele sale, și a binecuvântat pe Dumnezeu și a zis: 29. Acum slobozește pe robul tău stăpâne, după cuvântul tău în pace; 30. Că văzură ochii mei mântuirea ta. 31. Care ai gătit înaintea feței tuturor popoarelor; 32. Lumină întru descoperirea neamurilor, și mărire poporului tău Israel. 33. Și era Iosif și cu mama lui mirându-se de cele ce grăia pentru dânsul. 34. Și i-a binecuvântat pe dânșii Simeon, și a zis către Maria mama lui: iată acesta este pus spre căderea, și scularea multora în Israel și spre semnul căruia se va zice împotrivă. 35. Și prin singur sufletul tău va trece sabie, ca să se descopere de la multe inimi cugetele. 36. Și era Anna proorocița fata lui Fanuil, din neamul lui Asir, aceasta îmbătrânise în zile multe, care locuise cu bărbatul său șapte ani din fecioria sa. 37. Și a fost văduvă ca la optzeci și patru de ani, care nu se depărta de biserică, cu postul și cu rugăciuni, slujind ziua și noaptea. 38. Și aceasta întru acel ceas venind s-a mărturisit Domnului și a grăit pentru dânsul tuturor, celor ce așteptau mântuirea în Ierusalim. 39. Și după ce au săvârșit toate după legea Domnului, s-au întors în Galileea, în cetatea sa Nazaret. 40. Iar Pruncul creștea, și se întărea cu Duhul, umplându-se de înțelepciune, și darul lui Dumnezeu era pe dânsul. Supunerea 1. În legea lui Moisi (Ieșirea 13, 2, 12; 22, 29-30, 34, 19; Leviticul 12, 2, 6, 8) tot cel întâi născut al unei mame, om și animal, dacă e parte bărbătească, trebuie să fie dus jertfă lui Dumnezeu, animalele la șapte zile, pruncul la 40 de zile de la naștere. Pruncul, dus la jertfelnic, se răscumpără prin un miel de un an și un pui de porumbel, ori o turturea, ori, din partea celor săraci – înlocuindu-se mielul cu un pui de porumbel – prin doi pui de porumbel ori prin două turturele. În conformitate cu prescripțiunile acestea ale Legii, Iosif și Maria, la 40 de zile după Naștere, se duc cu Iisus la biserică, spre a-L prezenta la jertfelnic Domnului și a-L răscumpăra după lege. 2. Între evrei era vie așteptarea Mântuitorului. Între cei mulți era (vs. 25) și un bătrân, om bun și temător de Dumnezeu. Acest bătrân se chema Simeon. Lui îi fusese făgăduit de la Duhul Sfânt că nu va muri până nu va vedea pe Mesia. Tocmai pe când se apropie Iosif cu Maria și cu Iisus de Ierusalim, Simeon bătrânul este inspirat și el și vine la biserică, unde așteaptă sosirea lui Mesia cel făgăduit și mult așteptat. Și (vs. 27), când au sosit Iosif și Maria cu pruncul Iisus, ca să-L răscumpere, după Lege, Simeon ia pe Iisus în brațe și, mulțumind lui Dumnezeu că l-a învrednicit să nu moară înainte de a vedea pe Mântuitorul, zice: (vs. 29) Acum, Doamne, pot să mor în pace (vs. 30), că cu ochii mei am văzut întrupată mântuirea mult dorită (vs. 31) pe care ai pregătit-o pentru toate popoarele (vs. 32), mântuire, care e lumină spre a lumina și învăța pe păgâni și spre a fi mărire și laudă pentru poporul Israel. Iosif și Maria deși știau destul de bine cele ce se întâmplaseră mai înainte în Nazaret și apoi în Betleem, ei totuși rămân uimiți de vorbele acestui bătrân. Ei nu-și puteau explica de unde și cum a știut Simeon să le iasă înainte și să primească pe micul Iisus cu așa cuvinte. Pe când Iosif și Maria stăteau nedumeriți, bătrânul Simeon le adresează și lor câteva cuvinte sentențioase, profetice, cuvinte, în care el cuprinde pe scurt efectul activității lui Iisus. El zice întâi cu referință la Iisus (vs. 34): Iată, mulți din Israel se vor ridica, vor fi fericiți, ascultând învățăturile Lui, și iarăși mulți care vor auzi învățăturile Lui, vor cădea, vor pieri, fiindcă nu vor crede într-Însul și nu se vor îndrepta. Semnul Lui, Crucea, are să fie obiect de scandal, de contradicție, de opoziție (I Corinteni 1, 18), prin care mulți își vor descoperi tainele inimilor lor – apoi cu referință la Maria (vs. 35): iar prin inima ta va trece sabia – tu vei simți cea mai cumplită durere de mamă atunci când vei vedea pe Fiul tău răstignit și te vei crede părăsită de toată lumea. Pe când se petreceau cele descrise la grupa cea sfântă se alătură o evlavioasă bătrână, proorocița Anna, care-și petrecea ziua și noaptea la biserică în rugăciune și în post. Și ea văzând cele ce se întâmplă, vestește tuturor celor care, ca și ea și ca și bătrânul Simeon, așteptau venirea Mântuitorului, că Mesia Cel așteptat S-a născut, S-a arătat în biserică. Deși e mai presus de Lege, câtă vreme în fața lumii e născut sub Lege, Mântuitorul se supune Legii, se taie împrejur și se prezintă la biserică spre a se răscumpăra. El Se supune Legii întru toate, aici, ca și la Botez, la începutul activității Sale, ca și în întreagă viața Sa. Și, deși, ca Dumnezeu, e superior Mariei și lui Iosif, El, ca om, Se supune lor, ascultă de ei, până ajunge la majorat. El se supune anume ca să se arate model de imitat, ca izvor de învățătură pentru noi. Învățătura este supunerea față cu legea Statului și a Bisericii, supunerea față de părinții și profesorii noștri. În orice poziție socială ne-am afla nu ne putem dispensa de la supunere, de la ascultare de legi și de superiori. Ba, tocmai prin faptul că Dumnezeu fiind ca om, Se supune legilor până în cele mai mici prescripții ale lor, Domnul Hristos ne învață prin chiar exemplul Său, că cu cât ocupăm poziții mai însemnate în societate, cu atât trebuie să ne supunem legilor cu mai mare rigoare, dând exemplu bun celor inferiori nouă. Una din pozițiile cele mai înalte în societate o ocupă preotul. La dânsul, la conduita lui privesc mai mulți, ca să-și acomodeze viața după a lui. Urmează, deci, pentru el îndatorirea ca întru toate model de supunere și de ascultare către lege și către autorități constituite în stat și în Biserică, el să se facă pentru enoriașii săi. Preot supus și ascultător de legi va fi numai acela, care în tinerețea sa s-a obișnuit cu supunerea către părinți și către învățători. Seminarul pentru viitorul preot, este locul unde el trebuie să se exercite cu toată inima în supunere – în supunere către legile școlii și supunere către profesorii săi. Profeția lui Simeon, bătrânul nu se raportează numai la contemporanii lui Iisus. Ea are în vedere întreagă creștinătatea din toate veacurile, prin urmare ea ne are în vedere și pe noi. Și între noi mulți se găsesc care, fie din ușurința minții, fie din exemplele rele ce le văd, fie din învățăturile greșite, pe care le aud ori le citesc, se abat de la povețele cuprinse în învățături ale Mântuitorului nostru Hristos, țin de viață dătătoare de modă, că treci de om cult, om de spirit, independent, să nu crezi, ori mai bine, să paradezi cu necredința și chiar să ridiculizezi pe cei credincioși. Aceștia sunt, care, în adevăr, cad; cad sufletește, cad moralmente, și cad, se ruinează și trupește. Sunt iarăși alții între noi, care ascultă cu evlavie învățăturile sublime ale lui Iisus, cred în Dumnezeirea Lui așa cum învață și mărturisește Biserica și își întocmesc viața după povețele Domnului: pentru aceștia Iisus este spre ridicare, spre înălțare, spre viață. În Biserică, în parohia sa, preotul trebuie să fie un vehicul puternic și neadormit spre a opri căderea și a înlesni și ajuta ridicarea. Toți enoriașii îi sunt lui încredințați. El răspunde cu sufletul său pentru cei ce cad. Deci silință fără preget trebuie să-și dea ca pe cei ce înclină spre cădere să-i oprească în pornirea lor și să-i ajute ca să se ridice. Această oprire și acest ajutor spre ridicare este adevărata artă: s-ar putea zice că este arta artelor. Acei care n-au avut prilej să o învețe, găsesc povețe mai ales în Epistolele Apostolului Pavel către Timotei, special II, 4, 2 ș.u. Seminariștii însă au prilejul să-și însușească această artă aprofundând povețele pe care profesorii le dau. |
Talcuirea evangheliilor de peste an (78)
[SIZE=3]68[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia la Bunavestire[/SIZE] [SIZE=3](25 Martie)[/SIZE] [SIZE=3](Luca 1, 24-33)[/SIZE] 24. Iar după zilele acelea, a purces grea Elisabeta femeia lui, și s-a ascuns cinci luni, zicând: 25. Că așa mi-a făcut mie Domnul în zilele întru care am socotit să ridic ocara mea dintre oameni. 26. Iară în luna a șasea trimis a fost îngerul Gavriil de la Dumnezeu, în cetatea Galileii, al cărei nume era Nazaret. 27. La fecioara cea logodită cu bărbat, al căruia nume Iosif, din casa lui David, și numele fecioarei Maria. 28. Și intrând Îngerul la dânsa, a zis: Bucură-te, ceea ce ești plină de dar, Domnul este cu tine: Binecuvântată ești tu între femei. 29. Iar ea văzând s-a spăimântat de cuvântul lui, și cugeta ce închinare va fi aceasta. 30. Și a zis Îngerul ei: nu te teme, Maria, că ai aflat har la Dumnezeu. 31. Și iată vei lua în pântece, și vei naște Fiu, și vei chema numele lui Iisus. 32. Acesta va fi mare, și Fiul Celui Preaînalt se va chema, și-i va da lui Domnul Dumnezeu scaunul lui David părintelui său. 33. Și va împărăți în casa lui Iacov în veci, și împărăția lui nu va avea sfârșit. Maica Domnului 1. La iudei era socotită ca o pedeapsă dumnezeiască, ca o mare rușine pentru femeia care n-avea copii. Elisabeta, soția bătrânului Preot Zaharia, nu avusese copii până la vârsta în care, după legile firii, femeile nici nu mai pot avea copii. Ea, văzându-se stearpă, se simțea nenorocită, umilită între celelalte femei binecuvântate de Dumnezeu cu prunci, se considera de ocară între oameni. Într-aceea intervine în biserica din Ierusalim anunțarea nașterii lui Ioan Botezătorul (Luca 1, 5-23) și Elisabeta, care de mult nu se mai gândea să aibă copii (vs. 24) se simte însărcinată. Bucuria ei este așa de mare, și recunoștința către Providența dumnezeiască așa de nemărginită, încât, văzând că scapă de ocara care o umilea între oameni în smerenia ei nu voiește să se mândrească cu fericirea ce a ajuns-o, nu voiește să spună nimănui taina cea mare a bucuriei ei. Ea se tăinuiește cinci luni de zile, și numai când însărcinarea ei este vădită, când ea nu se mai poate tăinui, numai atunci anunță pe prieteni și pe cunoscuți despre îmbucurătorul eveniment. 2. (vs. 26). Pe când bătrâna Elisabeta, plină de fericire, se afla în luna a șasea a însărcinării sale, într-un orășel nebăgat în seamă, în Nazaretul Galileii, se petrece o scenă analogă cu cea petrecută în biserica din Ierusalim la anunțarea nașterii lui Ioan Botezătorul. În Nazaret, adică, se afla o fecioară cu numele Maria. Ea era fiica lui Ioachim și a Anei din neamul Împăratului David. Această fecioară, precum ne spune tradiția bisericească, încă de la etatea de trei ani fusese dusă și crescută în internatul bisericii din Ierusalim. Acum, de curând, după nepătrunsa economie dumnezeiască, ea fusese adusă din Ierusalim și logodită cu bătrânul teslar Iosif. Iosif era o rudenie a Mariei, de la sine înțeles, și el din neamul lui David. Această fecioară logodită petrecea, după obiceiul oriental în singurătatea locuinței sale, ocupându-se cu lucrul manual, cu rugăciunea și cu citirea Sfintei Scripturi. Și, cum petrecea ea așa în ziua de 25 Martie 749 î.Hr. (vs. 28), fără de veste apare înaintea ei Arhanghelul Gavril, trimis de Dumnezeu. Arhanghelul o salută, anunțându-i o veste negrăit de bună, și zicându-i: Bucură-te, tu, care ești cea mai fericită între femei, că tu ești plină de dar dumnezeiesc, Domnul fiind cu tine. (vs. 29). Văzând Fecioara această minunată apariție și auzind această neînțeleasă salutare se cuprinde de frică. Ea nu poate înțelege cele ce vede și aude. Arhanghelul o încurajează, zicându-i (vs. 29): Nu te teme! Tu ești aleasă de Dumnezeu ca să zămislești și să naști Fiu, pe Care Îl vei numi Iisus, Mântuitor. El, Fiul tău, se va chema Fiul Celui Preaînalt, și va întemeia o Împărăție veșnică, peste care El va împărăți fără de sfârșit. Maria, și așa emoționată și tulburată, se minunează și mai mult de vestea pe care ea nu o înțelege, veste, a cărei realizare I se pare imposibilă. Căci imposibil este ca o fecioară să nască fiu! Ea își exprimă mirarea întrebând: Cum se poate admite realitatea celor ce-mi vestești, deoarece eu sunt fecioară? (vs. 35). Nedumerirea Ei o liniștește Arhanghelul spunându-I că ea va zămisli în chip supranatural, prin intervenirea puterii dumnezeiești, și, sub scutul Celui Preaînalt, va naște pe Fiul lui Dumnezeu. Că (vs. 37) unde intervine puterea lui Dumnezeu, acolo se face abatere de la legile naturii, pe care, cum le-a creat, Dumnezeu le poate și schimba și poate face abatere de la ele. Și ca să-I dea posibilitate de a se dumeri desăvârșit prin exemplu, Gavriil adaugă: Ca probă servească-ți faptul că (vs. 36) și rudenia ta, bătrâna Elisabeta, cea stearpă, este însărcinată, cu toate bătrânețile ei adânci. În fața acestei solemne declarații, Maria Se supune cu respect, cu mulțumire și cu încredere în voința lui Dumnezeu, zicând: Dacă Dumnezeu voiește așa: Eu sunt roaba Lui, întâmple-se cu Mine după cuvântul tău. 3. Când preotul Zaharia se îndoiește în realizarea celor anunțate lui prin Arhanghel, el, Preotul este pedepsit cu muțenie. Maria încă Se îndoiește în împlinirea veștii, aduse Ei de Înger. Pe Ea însă nu o pedepsește pentru îndoiala Ei. Motivul este că, deoparte Maria nu avea chemarea cum o avea Preotul, să se ocupe cu proorociile și cu împlinirea lor, și, deci, îndoiala Ei era scuzabilă; de altfel, Ea, tocmai prin aceea că era aleasă de Dumnezeu să fie mama lui Mesia, a Fiului lui Dumnezeu, Care, „împreună cu glasul Arhanghelului“, S-a și sălășluit în sânul Ei, era mult mai pe sus decât să poată fi pedepsită. Arhanghelul stă înaintea Ei cu respectul cuvenit și nu-și permite decât să O îmbărbăteze și să-I dea explicații de rigoare. Din ținuta respectuoasă a Arhanghelului ne putem închipui că, dacă, încă fiind cu trupul pe pământ, Maria Fecioara se bucură de atâta cinste înaintea puterilor cerești, încât Arhanghelul să stea cu respect înaintea ei, – de ce slavă se va fi bucurând Ea după înălțarea Ei la ceruri?! Ea este cu adevărat, după cântarea Bisericii: mai cinstită decât Heruvimii și mai slăvită, fără de asemănare, decât Serafimii. Și dacă pe ea cetele cerești O slăvesc și O cinstesc în așa mare măsură, cum să nu O cinstim și să nu O preamărim noi, când Ea, ca o mamă iubitoare și miloasă, este gata în fiecare moment să intervină pe lângă Fiul Său, ca să-I fie milă de noi, să nu ne pedepsească după cum merităm, ci să ne ierte și să ne dăruiască bunătățile pe care noi, de altfel, nu le merităm. Cultul Maicii Domnului este o parte constitutivă a cultului Bisericii noastre, și creștinii evlavioși îl țin cu drept cuvânt în mare cinste. El înalță evlavia credincioșilor, le hrănește sufletul cu mângâiere și cu nădejde, în măsura în care, la servirea lui, se arată evlavia și respectul preotului oficiant. Din pedeapsa preotului Zaharia și din nepedepsirea Fecioarei Maria, pentru îndoiala manifestată în cuvintele Îngerului, învățăm că, dacă pentru anumite fapte, cei neînvățați pot să fie iertați, Preoții, care nu pot invoca neștiința, nu au scuză, pedeapsa lor e inevitabilă. |
Talcuirea evangheliilor de peste an (79)
[SIZE=3]69[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia la[/SIZE] [SIZE=5]Înălțarea Domnului[/SIZE] [SIZE=3](Luca 24, 36-53)[/SIZE] 36. Și grăind ei acestea, Însuși Iisus a stat în mijlocul lor, și le-a zis: pace vouă. 37. Iar ei înspăimântându-se, și înfricoșându-se, le părea că văd Duh. 38. Și a zis lor: ce sunteți tulburați și pentru ce intră gânduri în inimile voastre; 31. Vedeți mâinile și picioarele mele, că însumi eu sunt, pipăiți-mă, și vedeți că Duhul carne și oase nu are, precum mă vedeți pe mine având. 40. Și aceasta zicând le-a arătat lor mâinile și picioarele. 41. Și încă necrezând ei de bucurie, și mirându-se, le-a zis lor: aveți ceva de mâncare aici; 42. Iar ei au dat lui o parte de pește fript și un fagure de miere. 43. Și luând înaintea lor a mâncat. 44. Și a zis lor: acestea sunt cuvintele care am grăit către voi încă fiind cu voi, că se cade a se împlini toate cele scrise în legea lui Moisi și în Proorocii și în Psalmi pentru mine. 45. Atunci a deschis mintea lor, ca să înțeleagă Scripturile. 46. Și a zis lor: că așa s-a scris, și așa trebuia să pătimească Hristos și să învieze din morți a treia zi. 47. Și să se propovăduiască întru numele Lui pocăința și iertarea păcatelor la toate neamurile, începând de la Ierusalim. 48. Iară voi sunteți martorii acestora. 49. Și iată eu voi trimite făgăduința Părintelui meu la voi, iar voi ședeți în cetatea Ierusalimului, până când vă veți îmbrăca cu putere de sus. 50. Și i-a scos pe ei afară până la Betania; și ridicându-și mâinile Sale i-a binecuvântat pe dânșii. 51. Și dându-i binecuvântarea pe ei, s-a depărtat de la dânșii și s-a înălțat la ceruri. 52. Iar ei închinându-se Lui s-au întors în Ierusalim cu bucurie mare. 53. Și erau pururea în biserică lăudând și binecuvântând pe Dumnezeu. Amin. Dovadă despre Învierea lui Iisus și despre Înălțarea Lui la ceruri 1. Cum Mironosițele n-au voit să creadă în realitatea Învierii Mântuitorului nici după declarația Îngerului (cap. 9. Evanghelia din Duminica Mironosițelor): tot asemenea n-au voit să creadă nici Învățăceii, nici cei mai intimi din Apostolii Lui, când li s-a spus că Iisus a înviat și că Maria L-a văzut și a vorbit cu El (Ioan 20, 14-17). Iar când spun și celelalte Mironosițe că la mormânt au văzut Îngeri, care le-au spus că Iisus a înviat, Apostolilor li se pare că ele spun „minciuni“ (Luca 24, 11). Mai mult: ei nu-i cred nici lui Petru, care le spune că și el L-a văzut pe Iisus viu. Ba nu cred nici atunci când Luca și Cleopa, reîntorși din Emaus, spun Apostolilor adunați că au călătorit cu Dânsul, au vorbit cu Dânsul și li S-a descoperit la „frângerea pâinii“, la cină. Această necredință putea să îndreptățească necredința urmașilor lor, deși Moartea și Învierea lui Iisus era dovedită oficial prin autoritatea publică a Imperiului roman (cap. 9). Ca să spulbere și umbra îndoielii despre reala Sa Înviere, Mântuitorul găsește că e necesar să intervină Însuși ca garanție prin prezența Sa reală. 2. În consecință, pe când Apostolii stăteau adunați, și tocmai ascultaseră istorisirea lui Luca și a lui Cleopa despre întreținerea lor cu Iisus, fără de veste (vs. 36) se pomenesc că Iisus e în mijlocul lor și-i salută cu obișnuita Sa salutare: „Pace vouă!“. Apostolii Îl văd, Îl aud; dar ei sunt atât de preocupați de imposibilitatea Învierii Lui, încât nici acum nu admit că este El real, ci li se pare „că văd duh“ – duhul, fantoma Lui. Această îndărătnică preocupare Mântuitorul o înlătură invitându-i să-L pipăie, spre a se convinge că nu e fantomă, ci El Însuși în carne și în oase. Apostolii Îl pipăie și, de emoția bucuriei și de mirare, tot nu se pot împăca cu gândul că în adevăr este El Acela, pe Care ei L-au văzut mort și Îl știau îngropat. Și, ca să-i dumerească desăvârșit că nu e fantomă, El mănâncă înaintea lor pâine, pește și miere. Apoi, văzându-i deplin încredințați despre prezența Sa trupească între dânșii, prin urmare despre reala Sa Înviere din morți, le aduce aminte că El le spusese de atâtea ori că trebuie să moară și să învieze, deoarece aceste două evenimente erau proorocite, și proorociile în El trebuiau să se împlinească, așa cum s-au și împlinit. Arătarea aceasta numai pentru Apostoli I se părea insuficientă. Învierea Lui, pe lângă mărturia celor 100 ostași păgâni, cărora le era interzisă propovăduirea, trebuia să aibă, ca martori oculari, un număr mai mare de oameni liberi, care să poată mărturisi „urbi et orbi” că El, Cel omorât de evrei, a înviat într-adevăr. De aceea Se și arată, dar pentru ultima dată la mai mult decât 500 de aderenți ai Săi (I Corinteni 15, 5-6). Cu această ocazie (vs. 49), revocând Apostolilor în memorie făgăduința Sa de la Cina cea de Taină, anume că le va trimite pe Duhul Sfânt ca să-i lumineze și să-i povățuiască la tot adevărul (Ioan 14, 17, 26; 16, 7, 13) – le poruncește să aștepte în Ierusalim împlinirea acelei făgăduințe, care se va întâmpla peste puține zile. (vs. 50). După aceasta ieșind la Betania, le dă ultimele povețe și autorizația să-L suplinească (a se vedea și cap. 7), apoi, în fața celor 500, binecuvântându-I S-a înălțat la cer. Înălțarea la cer este urmarea firească a Învierii: ambele evenimente sunt mărturisite nu numai de cei 11 Apostoli, ci și de cei 500 de frați. Îndărătnica necredință, descrisă cu atâta sinceritate și obiectivitate necalculată și fără umbră de gânduri rezervate de către cei patru scriitori ai întâmplărilor de la Înviere, înfrântă numai prin repețita arătare a Lui, servește pentru toate timpurile ca dovada cea mai strălucită despre adevărul relativ la Înviere, și prin urmare despre temeiul credinței și a mântuirii noastre (I Corinteni 15, 14, 17-20). Căci: Dacă este adevărat că document istoric indiscutabil poate servi actul scris de un scriitor, care a fost martor ocular și auricular a celor descrise de dânsul, și care a voit și a putut spune adevărul: nu este mai puțin adevărat că Scriitorii Evangheliilor toți patru au fost martori oculari și auriculari ai celor descrise; iar voința lor de a spune adevărul și putința de a-l și spune, abstracție făcând de la inspirația dumnezeiască, de care ei prin Duhul Sfânt au fost povățuiți, ne-o dovedește însuși scrisul lor, care ne pune în uimire prin simplitatea și sinceritatea naivă, ce-I caracterizează. Dar realitatea Învierii, despre care ei s-au convins prin propria lor intuiție, se dovedește prin chiar îndărătnicia cu care Apostolii stăruiau în a nu admite Învierea, pretinzând cu încăpățânare cei ce nu-L văzuseră, că cei ce L-au văzut pe Mântuitorul viu, numai și-au închipuit că L-ar fi văzut: L-ar fi văzut numai în închipuire, ori ar fi văzut o nălucă1). În fața dovezilor acestora plecându-se și cei mai neîncrezători, siliți sunt împreună cu noi, să se închine cu respect Celui Înviat și la Ceruri Înălțat și nădejdea Învierii și a vieții într-Însul să o aibă. Vai celor „care n-au nădejde!“. |
Talcuirea evangheliilor de peste an (80)
[SIZE=3]70[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia la[/SIZE] [SIZE=5]Schimbarea la Față[/SIZE] [SIZE=3](6 August)[/SIZE] [SIZE=3](Matei 17, 1-9)[/SIZE] 1. Și după șase zile a luat Iisus pe Petru și pe Iacob, și pe Ioan fratele lui, și i-a suit pe dânșii într-un munte înalt. 2. Și și-a schimbat fața înaintea lor și a strălucit fața lui ca soarele, iară hainele lui s-au făcut albe ca lumina. 3. Și iată s-au arătat lui Moise, și Ilie cu dânsul grăind. 4. Și răspunzând Petru a zis lui Iisus: Doamne, bine este nouă a fi aici, de vrei să facem aici trei colibe, una ție, și lui Moise una, și una lui Ilie. 5. Și încă vorbind el, iată nor luminos i-a umbrit pe ei, și iată glas din nor, zicând: acesta este Fiul meu cel iubit, întru care bine am voit, pe acesta să-l ascultați. 6. Și auzind Învățăceii au căzut pe fețele sale și s-au spăimântat foarte. 7. Și apropiindu-se Iisus s-a atins de ei, și a zis: sculați-vă, și nu vă temeți. 8. Și ridicându-și ochii lor, pe nimeni n-au văzut, fără numai pe Iisus singur. 9. Și pogorându-se ei din munte, le-a poruncit Iisus, zicând: nimănui să nu spuneți vederea aceasta, până când Fiul omenesc se va scula din morți. Garanția Învierii lui Iisus 1. Întors din Ierusalim, unde petrecuse învățând și vindecând la sărbătoarea Corturilor și la a Înnoirilor (Ioan cap. 7, 8, 9, 10), Iisus trece întâi în părțile Cezareei lui Filip, în nordul Palestinei (Matei 16, 13-28), unde se informează de la ucenici despre opinia lumii cu privire la Dânsul, apoi le proorocește că, mergând la Ierusalim, evreii Îl vor prinde, Îl vor batjocori și Îl vor omorî, dar că El a treia zi va învia. După șase zile de la cele descrise (vs. 1) Iisus ia cu sine pe Petru, pe Ioan și pe Iacov și Se suie în munte înalt (probabil Tabor) ca să se roage. Pe când se ruga El, și cei trei ucenici erau îngreunați de oboseală și de somn (Luca 9, 32), deodată se produce o lumină extraordinară, care-L învăluiește pe Iisus, a Cărui față se schimbă strălucind ca soarele și ale Cărui veștminte devin albe ca lumina. În această lumină și strălucire se deșteaptă ucenicii și, uimiți, văd că lângă Iisus, Cel astfel preamărit, stau Moise și Ilie, cu care El vorbește despre rezultatul activității Sale (Luca 9, 30-31). Petru, cel mai lesnicios la vorbă între Apostoli, când vede slava Învățătorului său, zice cu grăbire: Doamne, bine mai este să fim noi aici neîntrerupt! Să facem trei colibe, una lui Moise, una lui Ilie și alta Ție, Care ești Stăpânul tuturor (Luca) – prin urmare Stăpân și a lui Moise și a lui Ilie. Încă zicând aceste vorbe se arată Dumnezeu-Tatăl, personal și mărturisește despre Iisus, zicând: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit, pe Acesta să-L ascultați“, – o mărturie analoagă cu cea de la Botezul Domnului. Ucenicii, emoționați de mărirea văzută, când aud glasul Tatălui, de spaimă, cad cu fețele la pământ. Deodată cu încheierea mărturisirii, dispare lumina extraordinară, dispar și Moise și Ilie, iar Iisus, reluându-și înfățișarea obișnuită, vine la ucenici și, atingându-Se de ei, îi invită să se scoale și să nu se teamă. Apoi, pogorându-se din munte le poruncește ca, până nu Se va scula din morți, să nu spună nimănui ce au văzut. 2. Anume spre a încredința pe Apostoli și cu ei și prin ei pe toată lumea că El este Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul, prin minunile Sale Se arătase Domn al naturii, atât al celei anorganice cât și al celei organice, pe care o schimbă și o îndreaptă după buna Sa voință. În același scop Se arătase Domn și asupra vieții și a morții. Spre a completa educația ucenicilor Săi, trebuie să Se arate Domn și asupra corpului Său, pe care El îl poate schimba după cum voiește. Aceasta, anume, ca ucenicii să fie pregătiți pentru ultimul act al dramei, ce se va dezlănțui în Ierusalim, pentru Moartea Sa. În Moartea lui Iisus ei trebuie să vadă că este numai o stare provizorie de tranziție, că El Se supune de bună voie la această schimbare, spre a reveni iarăși la cea dintâi în preamărire, cum a revenit după Schimbarea la Față. Dar pentru ucenici Schimbarea la față era o garanție mai mult că El este cu adevărat Fiul lui Dumnezeu, Stăpânul tuturor creaturilor Lui, cum a anunțat Petru când L-a văzut în strălucirea luminii dumnezeiești, și cum a confirmat glasul Părintelui. Cu El vorbeau Moise și Ilie, cei doi mari reprezentanți ai Testamentului Vechi: unul, reprezentantul și mijlocitorul Legii (Ioan 1, 17), celălalt, reprezentantul proorocilor. Prin ei se arată că Legea își are perfecțiunea și proorociile, împlinirea în persoana lui Iisus Hristos, că, deci, Iisus Hristos, în persoana Sa și în învățătura Sa, concentrează cuprinsul, perfecțiunea și realizarea aspirațiilor Testamentului Vechi. Moise și Ilie „spunea ieșirea Lui, care era să o plinească în Ierusalim“ (Luca 9, 31), adică unde are să iasă El la sfârșitul activității Sale: Moartea și Învierea, despre care Iisus înainte cu șase zile le vorbise ucenicilor, și despre actul Schimbării la Față era o garanție. 3. În Ieșirea zice Dumnezeu lui Moise: „Nu vei putea vedea fața Mea, că nu va putea vedea omul fața Mea și să fie viu“ (33, 20). Dar la Schimbarea la Față S-a arătat Dumnezeu-Tatăl personal. După cuvintele citate, Apostolii, dacă L-ar fi văzut, ar fi trebuit să moară. Ca să nu-L vadă și, deci, ca să rămână vii, Dumnezeu-Tatăl, Care Însuși este Lumină și Părintele Luminilor, Se arată într-un nor, care acoperă pe Apostoli, ca să nu vadă fața Tatălui. Ei aveau numai să-I audă mărturia, care lor le era adresată. Lumina Tatălui luminează și norul, care devine luminos. Norul luminos nu luminează pe Apostoli, ci-i umbrește, adică îi scutește de razele omorâtoare ale feței Tatălui. Apostolul Petru, încântat de slava ce vedea, nu-și putea închipui o mai înaltă mulțumire și o mai desăvârșită fericire, decât o petrecere neîntreruptă în societatea cea plină de lumină și de mărire a lui Iisus cu Moise și cu Ilie. De aceea, grabnic cum era, el își face planul cum s-ar putea executa această petrecere: să facă locuințe stabile pentru Iisus și pentru cei doi mari tovarăși ai Lui, iar Apostolilor le rezervă mulțumirea a-I privi de afară și a se veseli de vederea Lor, de auzul convorbirii Lor. Noi pe Mântuitorul Îl vedem neîncetat schimbat la față, preamărit prin Moartea, prin Învierea și prin Înălțarea Sa și preamărit prin Învățătura pe care ne-a dat-o. Ca să-L vedem noi nu suntem nevoiți să suim munți înalți în sudoarea feței noastre, cum făcuseră cei trei Apostoli, ci ne este foarte lesnicios să mergem la Taborul parohiei în care locuim, în biserică, unde ni se arată întreagă mărirea lui Dumnezeu, unde cu ochii sufletului nostru vedem în față pe Tatăl, pe Fiul și pe sfântul Duh, nu numai fără ca să murim, cum Apostolii erau amenințați să pățească, dar ca să viem, să luăm viață nouă. „Bine este nouă a fi aici“ se referă cu toată tăria la noi. Bine este pentru noi să fim în biserică și să fim cât mai mult, ca să ne luminăm cât mai mult de lumina Dumnezeirii, care se revarsă asupra noastră prin Sfintele Scripturi, prin învățăturile Bisericii și prin Sfintele Taine. Dacă „bine este“ pentru tot creștinul să fie în biserică, pentru preot este nu numai bine, dar este o datorie. El are să fie în biserică nu numai pentru sine personal, ci mai ales pentru turma sa cuvântătoare și ca să fie un exemplu atrăgător, și, cu deosebire, ca graiul lui să fie organul prin care Duhul Sfânt să reverse lumină și căldură, mângâiere și îmbărbătare, bucurie și nădejde în sufletele credincioșilor. Apoi, știind că nimeni nu este în stare să înoate de nu s-a exercitat îndelung cu înotatul, de n-a învățat: dacă pentru preot este o datorie să fie cât mai mult în biserică – o îndoită datorie este pentru seminarist, care, spre a putea fi cu plăcere în biserică, trebuie să se exerciteze îndelungat, special în timpul cât își face pregătirea ca să înoate ca preot, spre a salva pe cei ce sunt în primejdie să se înece. Iisus Hristos, înainte de a se schimba la față, Se roagă! El, Fiul lui Dumnezeu, în ajunul fiecărui act important, ca om, Se roagă, Se roagă în singurătate Tatălui Său. Și rugăciunea Lui nu rămâne niciodată neauzită, neîmplinită: O învățătură și un îndemn pentru noi: cu deosebire când suntem în fața câte vreunei întreprinderi mai grele, întâi să ne rugăm lui Dumnezeu din toată inima și apoi să ne apucăm de lucru, fiind încredințați că rugăciunea noastră nu va fi zadarnică. |
| Ora este GMT +3. Ora este acum 23:39:23. |
Rulează cu: vBulletin Version 3.7.3
Copyright ©2000 - 2025, Jelsoft Enterprises Ltd.