Wow, nu stiam ca e atat de grea viata in manastire, credeam ca acolo sunt oameni cu frica de Dumnezeu si cu buna purtare, din moment ce una din cele mai mari porunci e sa iti iubesti aproapele ca pe tine insuti... stiam ca acolo trebuie sa fii mereu sub ascultare, sa faci multa munca, rugaciune si post... dar nu credeam ca e la 'moda' sa te porti urat cu aproapele tau ca sa-l asezi pe calea mantuirii! Si pe mine m-a batut gandul sa ma duc la manastire dar m-a cam speriat ce am citit aici! E chiar trist ca nu mai exista empatie nici macar printre cei cu pretentii de oameni induhovniciti. Off, cat ne mai rabda Dumnezeu :(

........................

Dezamagire
 

Sunt dezamagit sa constat ca exista atata negativitate chiar si pe un forum ca acesta. Cristalin, prin cuvintele tale nu faci decat sa adancesti si mai mult indoiala (din sufletele multora), pe care cel rau o seamana de cand e lumea. Cei mai multi dintre noi nu au inca "stabilitatea trairii" care sa le dea maturitatea unei gandiri drepte. Multi dintre cei care-ti citesc postarile nu fac decat sa devina, din nefericire, si mai rataciti decat erau...
Am zambit ingaduitor cand ti-am citit randurile, prin care ai zugravit atat de negativ viata (monahala) atator bieti calugari care s-au chinuit si se mai chinuiesc inca in locuri uitate de lume (da, in Romania). Nu am idee daca vorbesti din experienta personala sau din pura nevoie de a face rau. Cu siguranta exista si exemple negative, dar nu trebuie sa generalizam (calugarii, preotii sunt si ei oameni ca mine, ca tine, supusi tentatiilor vietii acesteia plina de atata rau. Unii reusesc sa iasa victoriosi din acest razboi al ispitelor, altii nu). Am avut fericirea sa cunosc de-a lungul timpului calugari, frati care nu faceau decat sa-si planga pacatele, fie in chiliile lor reci fie in avalansa muncilor fara sfarsit...si o faceau cu mare dragoste, smerenie si ravna (si nu cred ca ar fi dat aceasta viata, fara sens pentru tine poate, pentru nimic altceva). Am avut bucuria sa stau intr-o manastire (nu-i dau numele..) pentru o scurta perioada de timp si am vazut lucruri pe care multi dintre voi le-ar cataloga minuni (nimeni nu vorbea despre ele pentru a nu cadea in slava desarta...uimitor cate valori pot fi cuprinse in unii oameni). Aceea experienta spirituala ma va urma pana la sfarsitul vietii mele pacatoase.
In incheiere, pentru cei ce doresc sa aleaga calea calugariei: dragi frati si surori, este o decizie uriasa, personala si trebuie sa se dovedeasca foarte inteleapta. Inceputul trebuie sa fie extrem de greu, mai ales cand "trairea" (acel izvor de apa vie) este aproape inexistenta. Cu timpul insa, apropierea de Hristos sterge cea mai mica urma de indoiala si transforma calugarul dintr-un om mort intr-unul "extrem" de viu, nemaiavand nevoie nici de sfaturi, nici de carti, avand acces direct la "sursa" intregii existente. Nu, nu vorbesc din carti, credeti-ma...
Ma astept la replici extrem de virulente din partea unora, pe care cu siguranta le voi intelege si respecta deopotriva.
Iertati-ma

Conditia esentiala pentru calugarurie este chemarea. Daca nu ai chemare pentru calugarie din partea lui Dumnezeu si te consideri chemat, ai gresit. Ajungi un asa zis monah, in sensul ca porti o rasa, ca ai un anumit program, dar in niciun caz nu ajungi un adevarat monah.

Problema este ca multi confunda chemarea cu dorinta de a gasi pacea,linistea si iubirea in alt loc,pentru ca in lume nu le pot gasi.
Am citit cu foarte mare atentie tot ce s-a scris pe acest topic,este un subiect care si pe mine m-a interesat personal,insa tind sa cred ca adevarul se afla undeva la mijloc,adica: sunt intr-adevar oameni daruiti pentru asa ceva si ajung sa se desavarseasca prin calea calugariei,insa deasemenea sunt si persoane care nu fac altceva decat sa fuga in manastiri,din cauza incapacitatii de a se adapta social (chiar si parintele Arsenie Boca vorbeste intr-una din scrierile sale despre ei) ,oameni cu multe frustrari personale si care ajung sa ii asupreasca,in numele ascultarii,pe fratii/surorile din manastire.
Personal nu am trait intr-o manastire,nu pot vorbi prin prisma propriei mele experiente in acest sens,admit asta,insa am destule cunostinte si prieteni,care sincer nu aveau de ce sa fabuleze si care sunt in legatura directa cu acest mediu monahal si am auzit despre multe cazuri nefericite,de oameni care s-au dus dintr-o convingere sincera pe aceasta cale,insa au fost nevoiti sa renunte din cauza mediului din manastire,care in anumite cazuri impunea ascultare chiar si contra invaturii crestine si datorita unor adevarate abuzuri,mai ales de ordin emotional.
Parerea mea este ca daca cineva realmente simte aceasta chemare,sa ia contact in primul rand cu vietuirea pe langa mai multe manastiri o perioada si abia apoi,cu discernamant si in deplina cunostinta de cauza, sa intre ca sora/frate de manastire intr-un loc in care cu adevarat simte ca isi poate urma calea.

Buna Ioana
Eu cred ca la calugarie te duci numai si numai din dragoste pentru Dumnezeu, te duci pentru a te jertfi lui Dumnezeu.
Il iubesti pe Dumnezeu, cu El esti gata sa treci peste toate nu conteaza ce-ti vine in cale

umila mea parere
 

Sa ridice mana cel care nu L-a gasit pe Dumnezeu in suferinta! Sa ridice mana cel ce nu a primit mangaiere de la Domnul pentru suferinta lui! Multe pot fi ispitele acolo, dar si multa dulceata!...Multe pot fi si aici! Acolo te duci pentru dragostea de Domnul. Nu mai stiu unde exact, am citit ca cu cat patimile noastre sunt mai mari, cu atat suntem mai potriviti pentru manastire (ce presupune o viata traita continuu in pocainta). Ce dar mai placut Domnului ar fi decat acela de a ne darui pe noi insine Lui? Ce dragoste fata de aproapele poate fi mai mare decat sa fi una cu ei prin rugaciunea catre Domnul?

intrebare
 

daca esti divortzat, te primeste la calugarie? ai voie sa te calugaresti? multumesc.

În principiu și din câte știu, nu; nici nu te primește, nici nu ai voie, pentru că, prin cununie, deja te-ai dedicat soțului.
Dar cel mai bun răspuns ți-l poate da numai starețul mănăstirii.