Cum ai putut?
Autor: Jim Willis, 2001

Cand eram un catelus te binedispuneam cu impleticelile mele, te faceam sa razi. Ziceai ca sunt copilul tau si, indiferent de cate perechi de pantofi ti-am distrus, de cate perne am smotocit, am devenit prietenul tau cel mai bun. Cand eram ‘rau’, imi aratai degetul si ma intrebai ‘Cum ai putut?’. Apoi te uitai in ochi mei nevinovati, te cuceream si ma rostogoleai, ne jucam si ma mangaiai pe burtica. A durat ceva pana am invatat ca treburile se fac afara, dar eram primul tau catel si tu erai teribil de ocupat. Intr-un final am inteles, chiar daca nu ai stiut cum sa-mi spui, si, impreuna, am depasit barierele de comunicare. Imi amintesc noptile in care ma strecuram langa tine in pat si iti ascultam confidentele si visele secrete. Sa fiu langa tine era tot ce-mi doream, chiar si atunci cand pareai absent. Au fost clipele in care credeam ca viata e perfecta.


Am strans atatea amintiri placute alaturi de tine incat imi vor ajunge pentru mai multe vieti. Tin minte plimbarile lungi prin padure, alergatul prin parc, excursiile cu masina, imi amintesc inghetatele savurate impreuna (eu rontaiam cornetul, ‘inghetata nu-i buna pentru caini’, ziceai). Dupa-amiaza motaiam cumintel la soare asteptand sa vii acasa, oricat de tarziu apareai. Treptat, ai inceput sa petreci tot mai mult timp la serviciu, trebuia sa-ti cladesti o cariera. Ai inaintat in varsta si ai vrut sa-ti cauti pereche. Te-am asteptat cu rabdare, ti-am stat alaturi si te-am consolat cand veneai cu inima zdrobita. Nu ti-am judecat niciodata deciziile, nici chiar atunci cand erai si tu constient ca te inseli. Am suferit alaturi de tine, dar incercam sa ma arat vesel cand te intorceai acasa, imi doream sa te fac sa zambesti. Una dintre cele mai fericite zile din viata mea a fost cea in care ai adus-o acasa. Am stiut, de cum v-am vazut, ca ea este aleasa. Am mirosit ca nu prea iubeste cainii, dar nu mi-am facut probleme. Am primit-o in casa noastra, am indragit-o si am ascultat-o. Eram fericit pentru ca tu erai fericit. Pentru mine, doar asta conta. Apoi au aparut copilasii vostri. M-am bucurat ca si cum ar fi fost ai mei. Eram fascinat de culoarea lor rozalie, de mirosul lor, de scancetele firave. Voiam sa-i ingrijesc asa cum ii ingrijeati voi, doar ca va era teama sa nu-i ranesc. Asa ca imi petreceam timpul inchis in cealalta camera sau in cusca pe care mi-ai construit-o in curte. Stateam cu botul pe labe si visam cu ochii deschisi. Visam ca sunt cu voi langa puiutii vostri, ca suntem o familie mare si fericita. Numai eu stiu cum ii iubeam si cum imi doream sa fiu langa ei. Am ajuns ‘prizonierul iubirii’.

Dupa ce au mai crescut, le-am devenit prieten. Se agatau de blana mea, se sprijineau pe spinarea mea ca sa-si poata tine echilibrul pe picioarele lor micute. Imi bagau degetele in ochi, imi cercetau curiosi urechile, imi dadeau sarutari pe nas. Ma simteam la fel ca la inceput. Iubeam atingerile lor, ale tale erau din ce in ce mai rare. Simteam ca viata mea are din nou un rost. Simteam ca traiesc din nou. Am fost cel care le-a vazut primii pasi, asa ca am sters cu buretele toate suferintele. Am simtit ca rabdarea si stradaniile mele de a va fi pe plac au fost rasplatite. Ma strecuram in patul lor si le ascultam respiratia usoara, le vegheam visele asa cum faceam noi doi cand eram puiandru. I-as fi aparat cu pretul vietii mele daca ar fi fost nevoie.
A fost o perioada in care purtai fotografia mea in portofel si le povesteai tuturor cat de bine ne intelegeam. In ultimul timp, insa, ziceai doar ‘da, am caine’ si schimbai subiectul. Cand ti-a fost mai greu cu banii, jucariile mele si zgarda pe care o primeam in fiecare primavara au fost primele taiate de pe lista. La inceput am fost ’cainele tau’, acum eram ‘doar un caine’.

Ti s-a oferit apoi sansa de a te muta cu serviciul in alt oras, pentru un job mai bine platit. Trebuia sa locuiesti cu familia intr-un apartament in care animale de companie nu aveau voie. Ati hotarat sa faceti asta pentru ca era cel mai bine pentru ‘familie’. Uitasesi vremea in care eu ti-am fost singura ‘familie’. M-a incantat plimbarea cu masina pana la adapostul de animale. Odata ajunsi am simtit un miros ciudat, de caini, de pisici …. de frica. Parea un loc lipsit de speranta, un loc uitat pana si de bunul Dumnezeu. Ai completat documentele si le-ai spus tinerilor de acolo ‘stiu ca veti gasi o casa buna pentru el’. Au dat din umeri si au coborit privirea in pamant. Cunosteau greutatile cu care se confrunta un caine de varsta mijlocie, chiar si unul cu ‘acte’, asa ca nu au promis nimic. A trebuit sa-i rogi pe copii sa dea drumul zgarzii, apoi a trebuit sa le desfaci degetelele inclestate pe lesa. Tin minte cum strigau, cum te rugau, cum implorau “Nu, tati! Te rugam sa nu-i lasi sa ne ia cainele!” M-am ingrijorat pentru ei, pentru modul in care vor intelege viata si respectul pentru viata, prietenia, loialitatea, dragostea, responsabilitatea. Tu m-ai mangaiat usor pe cap, de bun ramas, mi-ai evitat privirea. Am plecat si eu capul in timp ce, politicos, ai refuzat sa pastrezi ca ultima amintire zgarda si lesa. Aveai o intilnire la care trebuia sa ajungi. Aveam si eu una …
Apoi ai plecat. Tinerii s-au apucat sa puna la loc hartiile, spunand ca ar fi trebuit sa incerci sa-mi gasesti o familie care sa ma vrea. Unul dintre ei si-a intors capul si, in timp ce isi stergea lacrimile, a intrebat ‘Cum ai putut?‘ Nu vreau sa ma plang, sunt foarte draguti cu noi. Incearca sa-si faca timp pentru fiecare, sa ne aduca o raza de speranta, desi programul lor este foarte incarcat. Cu mancarea nu e problema, doar ca nu prea mai am eu pofta sa mananc. La inceput, in zilele de vizita, saream in fata sperand ca te-ai razgandit.. Speram sa fii printre oamenii care veneau sa adopte. Speram ca totul sa fi fost doar un vis urit. Cand mi-am dat seama ca nu se va intampla asta, am sperat ca printre vizitatori sa fie unul care sa ma placa, sa vrea sa fiu catelul lui, sa ma salveze. Apoi am vazut in jurul meu puiandrii care nu isi puteau face loc in fata. Mi-am zis ca nu e corect sa concurez cu ei si am hotarat sa le dau lor o sansa. Erau dragalasi, aveau o viata inainte, asa ca m-am retras intr-un colt si am asteptat.

I-am auzit pasii, stiam ca a venit dupa mine. Era la sfarsitul zilei. Am mers tacuti de-a lungul unui coridor, intr-o camera separata. Era o camera goala, doar cu o masa, iar intr-un colt o carte de rugaciuni luminata de flacara jucausa a lumanarii. O camera goala, dar plina de liniste binecuvantata. M-a ridicat pe masa, si-a plimbat mainile pe capul si pe urechile mele, mi-a soptit sa nu am nicio teama. Inima a inceput sa-mi zvacneasca nebuneste. Brusc, m-am simtit liber, mi-am dat seama ca zilele mele de prizonierat in dragoste s-au terminat. Printre visuri si aduceri-aminte, am simtit ca sufletul ii era plin de remuscari. Am simtit ca mi-a luat grijile toate asupra ei. Mi-a strans garoul pe un picior din fata in timp ce o lacrima i-a alunecat de pe obraz. I-am lins lacrima de pe mana, asa cum te lingeam si pe tine cand cautai alinare. Am simtit o intepatura, apoi lichidul rece imprastiindu-se in corpul. Mi-am lasat capul pe-o parte, privirile ni s-au intalnit. Ochi in ochi, am murmurat ‘Cum ai putut’. Ca si cum ar fi inteles, m-a imbratisat si mi-a raspuns ‘Imi pare asa de rau’. S-a grabit sa-mi explice ca rolul ei este sa-mi asigure drumul catre un loc mai bun, un loc in care nu voi mai fi ignorat, abuzat sau abandonat. Rolul ei este sa ma trimita intr-un loc plin de dragoste, plin de lumina, care nu seamana cu nimic din viata pamanteasca. Cu ultimele farame de energie am incercat sa-i transmit, printr-o bataie din coada, ca acel ‘Cum ai putut’ nu ii era adresat. Iti era adresat tie, bunul si iubitul meu stapan. Si in ultimele momente din viata gandul mi-a fost indreptat spre tine. Ma voi gandi mereu la tine si te voi astepta in lumea minunata spre care ma indrept acum. Sper ca toti cei dragi sa-ti fie loiali si sa te iubeasca macar atat cat te-am iubit eu .

———— ——— ——
Sfarsit

Sursa: http://neamtu.wordpress.com/2011/05/

Sophia sa-ti spun si eu o poveste,una reala.In dimineata aceasta,in centrul orasului Targu Jiu,o mama a iesit in parc cu copilul la plimbare in carut.Cand a vrut sa-l scoata din carut un maidanez s-a repezit din senin la copil.Mama,in ultima clipa,a reusit sa fereasca copilul,astfel incat maidanezul nu i-a muscat decat urechea,daca mama reactiona mai greu il musca direct de gat si aveam un alt copil mort.Conform martorilor acel caine era demult pe acolo si pana azi nu mai atacase,a atacat din senin si tot un copil.A fost stirea la Antena1.

Asta este realitatea nu texte lacrimogene precum cel de mai sus,in care in mod fals cainele este prezentat cu trairi omenesti.Nu are asa ceva,are doar instinct.Intrebare pentru tine:ce ai fi facut in locul acelei mame daca ti-ar fi omorat copilul in fata ta?Treziti-va la realitate,nu de povesti patetice avem nevoie ci de masuri,uite ca ce s-a intimplat nu este un accident izolat.Mai trebuie sa moara si alti copii pt ca cei ca tine sa inteleaga realitatea?

Să fim recunoscători cerului că acest cățeluș nu mai trăiește drama unei vieți de câine ci a ajuns într-un loc de fericiri: Raiul Cățelușilor Cuminți.

Și să-i ajutăm pe toți acei maidanezi care nu vor fi adoptați de părinții cățelofili ai patriei, să meargă fără grijuri și fără dureri direct în acea lume minunată ce le este pregătită. Dar să-i ajutăm repede. Repede de tot. Să ne mișcăm prompt și cu talent.

E spre binele cățelușilor.
Și al copilașilor noștri.

Ziarista arestata pt ca a vrut sa se implice personal in actiune
 

Raluca Bibiri iubește animalele și a decis împreună cu mama sa să ia câțiva câini din zona Pieței Crângași din Capitală și să îi ducă la un adăpost în afara Bucureștiului. Găsiseră și sponsor din America pentru a ține câinii. Doar că a fost săltată de polițiștii de la secția 20 pe motiv că nu are autorizație, singurii care pot face acest lucru fiind cei de la ASPA. Reușiseră să prindă 5 din cei 14 câini. Doi câini au rămas tranchilizați în mașină.



„Polițiștii au fost alertați de oamenii din zonă. Inițial s-au legat de lipsa autorizației. Le-am explicat că președintele Traian Băsescu este cel care a declarat că putem lua câini acasă, fără să specifice nimic de autorizație. În acel moment, polițiștii și-au redirecționat acuzațiile înspre modul de tranchilizare folosit. Am dat declarație că nu știu ce tranchilizant s-a folosit, dar că sunt sigură că e totul în regulă. Acum ducem cei doi câini rămași înspre adăpost. I-am fi luat pe toți 14 din zona pieței Crângași dacă am fi fost lăsați”, a declarat pentru De Ce News Raluca Bibiri.

Eu m-am referit la altceva, in mesajele anterioare am facut si precizarile necesare.
Daca observi am pus "iubitori de animale" intre ghilimele din doua motive. In primul rand ma refeream la cei ce sustin cu un fel de inversunare cauza cainilor maidanezi si se declara tot timpul "iubitori de animale" si in al doilea rand cred ca este o expresie gresita. Cei ce se autoproclama asa cred ca ei sunt iubitori de animale, iar restul nu. De fapt nu este asa, nu exista iubitori de animale si uratori de animale decat in conceptia celor ce cred ca sunt iubitori. Cum am mai spus in alt mesaj adevaratii iubitori de animale sunt taranii care cresc animale, dragostea aceasta de care se tot vorbeste mi se pare mai mult o exagerare, o dragoste exagerata combinata si cu o intelegere deformata a aceea ce este un animal. Posibil aceasta intelegere moderna (doar pentru unele persoane) are oarecare influente si din evolutionism, care spune ca omul e doar o specie, la fel ca celelalte, doar mai evoluata, sau din religiile orientale, care sustin ca animalele au suflet ca si oamenii.
Eu mi-am petrecut copilaria la bunici, iar dupa ce a inceput scoala eram tot timpul in vacante acolo. Aveau nu doar caine, ci si o gramada de alte animale, inclusiv cal si manz la un moment dat. Cei ce cresc animale mai taie din cand in cand din ele si le mananca. Chiar si asa nu le omorau ei, bunicul meu nici pasari nu putea sa taie pentru ca ii era mila si nu suporta. Exista o persoana care taia animalele, toti din comuna chemau o astfel de persoana cand vroiau sa taie un porc, de exemplu. Toti tineau cainii in lant dupa ce cresteau si nu mai erau pui. Nu-i urau deloc pe caini.

[quote=sophia;
.......
Si nu gasesc potrivit sa punem toti oamenii mai presus decat cainii.
O fi fost asa la inceputuri, in scripturi.
Dar acum sunt atatia oameni care nu-si merita numele si caini care pot fi numiti Oameni. Chiar dintre maidanezi.[/QUOTE]

E trist ca deschideți un topic în care invitați la rugăciune pentru Ionuț și pace în țară și dumneavoastră postați de zor tot felul de (hai să folosesc un eufemism) bazaconii, alimentând controversele.

Încercați să vă imaginați cam ce impresie produce o persoană care nu mai locuiește în țară, nu are copii, dar se erijează în apărătoarea maidanezilor, în contextul în care recent, în București, un copil a fost sfâșiat.

În speranța că poate, pe viitor, o să gândiți mai mult înainte de a posta fraze gen *caini care pot fi numiti Oameni*, vă invit să vă răspundeți la întrebarea: Oare pentru Grivei o fi imnul din Panihidă: “Chipul slavei Tale celei negrăite sunt, deși port rănile păcatelor...” ?

Este normal Yasmina sa se intample asa. Daca dupa doi ani adapostul unde i-a dus nu mai functioneaza si ziarista binevoitoare nu doreste sa ii ia acasa, ei raman pe strada. Daca sunt agresivi si musca sau omara, cine raspunde pentru ei? Mi se pare normal ca de acum incolo nu doar sa-i hranim si sa-i iubim de la distanta, ci mai mult decat atat sa raspundem de ceea ce fac acesti caini intr-un mod cat se poate de direct.

In alta ordine de idei un om sadic poate sa faca acelsi lucru: sa spuna ca ii ia sa-i duca la un adapost si sa-i omoare cu cruzime la marginea campului. Nu vrem ca acesti caini sa fie torturati si omorati cu cruzime, eutanasierea nu face acest lucru. Vrem sa traim intr-un oras in care sa nu fim amenintati de haite de caini infometati si agresivi. Vrem ca in parcuri copiii sa fie in siguranta.

Cainii nu pot fi oameni este clar pt oricine,dar din maretia rasei noastre grandioase trebuie sa fim milosi dar mai ales sa rezolvam problema curat,fara baie de sange.
Dar de fapt ce mai gandesc eu asa,cand vad la stiri ca omul nu mai reprezinta nimic pt multi si sunt atatea bai de sange intre oameni.

Referirile facute Sophiei sunt sub forma unor magarii cu care doresti s-o palmuiesti peste fata,pt curajul ei de a spune un cuvant bun pt o faptura.
Sophia nu are copii ca nu poate,nu pt ca ar avea vreun simt matern denaturat,orientat catre jivine.
De asemeni,locuieste cand in tara ,cand pe afara;deci nu este rupta de Romania.
Si chiar si asa,nu stiu in care context orice destept se trezeste atacand cetatenii romanii emigranti.
Daca inca guvernul Romaniei ne da dreptul sa votam din diaspora deci INCA avem drepturi politice nu stiu de ce unii de'alde aubergine si mata va roadeti unghiile de ciuda ca inca ne mai doare grija de Romania!
Bazele familiei noastre sunt acolo,poate inca tragem nadejde sa ne mai intoarcem,nu suntem dezradacinati,mai venim pe acasa,nu suntem dintre cei care mint prin tari straine ca au alta nationalitate.
Ne intereseaza si ne pasa de unde am plecat.

Si de fapt ce legatura are asta cu isteria sangeroasa din tara? Insasi cetatenii altor tari sunt oripilati de nemernicia slab evolutiva a noastra si de cum"eutanasiam" cainii cand cu otrava cand cu lopeti.
Da,si ei eutanasiaza dar in alte conditii in care toti rudimentarii de Romania nu vor ajunge prea curand.

Copiii nu vor fi in siguranta niciodata daca nu sunt supravegheati!
Aviz amatorilor!

Asta nu inseamna ca sunt de acord ca haite de caini sa locuiasca in parc,dar sunt deosebit de furioasa pe bunica aceia natanga si cam dusa cu Duhul care i-a lasat haihui sa ajunga singuri destul de departe-practic ei nemaifiind in parc.La cat de relaxata ii lasa sa se piarda,ca nu mureau din cauza cainilor si isi gaseau o alta cauza in curand,in paza ei!

"dusa cu Duhul"?