Imi place Toparceanu:

Câţi ca voi!

Sus, pe gardul dinspre vie,
O găină cenuşie
Şi-un cocoş împintenat
S-au suit şi stau la sfat:
- Ia te uită, mă rog ţie,
Cât de sus ne-am înălţat!...

Şi deodată, cu glas mare,
Începură amândoi,
Să cotcodăcească-n soare:
- Nimeni-nu-mai-e-ca-noi!...
Nimeni-nu-mai-e-ca-noi!...

Dar de sus, din corcoduş,
Pitulându-se-ntre foi,
Mititel şi jucăuş,
Le-a răspuns un piţigoi:
- Câţi-ca-voi! Câţi-ca-voi!...

Anton Pann

Vulpea şi pădurarul

O vulpe, urmărită de vânători, îi cere pădurarului să o ascundă în casa sa din pădure. După un timp, vânătorii ajung la el şi îl întreabă de vulpe. Acesta răspunde, arătând cu mâna spre casă, că nu a văzut-o.
Vânătorii nu înţeleg gestul lui şi pleacă mai departe. Vulpea iese din casă, îl priveşte pe pădurar o clipă, apoi pleacă fără să-i mulţumească.
Pleci fără să-mi mulţumeşti că te-am salvat, îi reproşează pădurarul.
Ţi-aş fi mulţumit cu prisosinţă, dacă mâinile şi gura ta ar fi făcut acelaşi lucru, răspunde vulpea.
Nu nega cu faptele, ceea ce spun vorbele tale.

"Invatatura data rau se sparge in capul tau."

DESPRE CUSURURI
SAU URÂCIUNI
Aideti sã vorbim degeabã,
Cã tot n-avem nici o treabã.
Fiindcã
Gura nu cere chirie,
Poate vorbi orice fie.
De multe ori însã
Vorba, din vorbã în vorbã
Au ajuns si la cociorbã (vãtrai de lemn)
S-atunci vine proverbul:
Vorba pe unde a iesit
Mai bine sã fi tusit.
De aceea
Când vei sã vorbesti, la gurã
Sã aibi lacãt si mãsurã.
Adicã:
Vezi bârna din ochiul tãu
Si nu vorbi p-alt’ de rãu.
Spre pildã:
Când vei vorbi de mucos,
Nici tu sã fii urduros.
Cã nu e mai urât când cineva
Face pe frumos cã e ponevos
Si pe cel urât cã e aurit.
Altul iar
Trânteste cuvântul tronc,
Ca closca când face clonc.

Si se pomeneste vorbind:
Frumoasã nor dobândisi,
Dar se uitã cam piazis.
Si cã
Dupã ce e neagrã, o cheamã si Neagã;
Dupã ce e mutã, apoi e si slutã.
Sau
Urât mester a croit-o,
Rãu ciocan a ciocânit-o.
Sau
Bun ciocan te-a ciocãnit,
Cã frumos te-a potrivit.
Si
Urât tatã a avut,
Sã-i semene l-a fãcut.
Sau
Fã-mã, tatã, ca sã-ti seamãn
Ca frate cu frate geamãn.
Dar însã
A semãnat crastaveti
Si au rãsãrit scãieti.
Sau cã
Tata avea armãsar,
Dar el a iesit mãgar.
Si asa,
Cu vorbe îmbolditoare
Îl atinge unde-l doare.
De aceea niciodatã
Chelului despre chilie
Sã nu-i spui vro istorie.
Si
Cu plesuvul când vorbesti
Tigvã sã nu pomenesti.

Si nici
Sã nu râzi de mãgar cumva,
Cã poate îl încaleci cândva.
Totdauna
Gura care e-mputitã
Altui e nesuferitã,
Cã dacã
Mie-mi miroasã a floare,
Dar altuia a putoare.
Si în scurt,
Noi râdem de unul-doi
Si patruzeci râd de noi.
Pentru cã
Nu este rãsur sã n-aibã cusur.

Învață de la toate – de Traian Dorz
 

E timpul, Doamne! vara a fost lungă.
Intinde-Ți umbra peste ceas solar
si lasa-Ți peste câmpuri vântu-n dungă.

Roadei belsug să-i dai ultima oară
si incă două zile australe
adu-le-n pârg și-n vinul greu strecoară
dulceata lor, de ultime petale.

O casă cine n-are nu-și mai face,
și singur cine-i mult o sa rămână,
va priveghea, citi si scrie-n rână
scrisori prelungi. Pe-alei fără de pace
va rătăci, când frunze-o să apună. (Rilke)

Toiag de înger

Autor / Poet: Vasile Voiculescu




http://poeziisiversuri.com/wp-conten...voiculescu.jpg
Îmbătrânesc. Destinul mi-e însă tot copil;
Isteţ să prinză păsări şi să doboare poame
Aruncă lesne pâinea la câini şi când i-e foame
Întinde mâna goală spre-arhanghelul Gavril.
Hoinar prin codrii lumii, nu ţii cu el la mers,
Dar n-are spor, ci cată comori peste coclaur,
În pietre sparte vede scântei de-argint şi aur
Şi-n orice suferinţă, sămânţa unui vers.
Sătul de slovă neagră, cu degetul condei,
Izvoade noi de stele şi flori vrea să dezlege.
Şi-ades se pleacă-n tină cu frică şi culege
Porunci de mult uitate în urme vechi de zei.
În van îi spui de moarte, de Domnul Sabaot,
Zâmbind curat ca unul ce nu-şi ştie păcate,
El se şi vede-n ceruri, mai mare peste toate,
Că-şi ia toiag de înger şi umblă raiul tot.


Sonet 235

Mă lupt să scap iubirea de pătimașul trup.
Să n-o mai sorb cu ochii, să n-o mai mușc cu gura.
Din lațu-mpreunării sălbatice s-o rup.
S-o curățesc de carne, ca de pe aur zgura;
Să te ador în suflet; doar duhul să-ți aleg–
O veșnică-mbinare a două raze line…
Dar cum te-arăți, mă-ntunec… și sufletul întreg
Se face ochi, piept, brațe… zbucnite către tine,
Pâlpâitor de pofte, iar dinainte-ți cad;
Din nou vremelnicia își cască-n mine abisul.
Rostogolit pe dâre de flăcări, ca-ntr-un iad,
Mă-ntorc, cântând în carne… Mă doare numai visul
Ca mai presus de fire, putând să o răstoarne,
Iubirea e sămânța eternității-n carne.

SONETUL CCXVIII (64)

îţi scriu sonete!... rîvnă pitică şi deşartă,
Cînd tu, corp-suflet-spirit, eşti cel mai pur sonet.
Nu Te-a făcut natura, ci în suprema-i artă
Chiar cel Etern te scrise cu mînă de poet:
Ce-adînc rimează ochii-ţi cu cerul vast de vară;
Şi buzele sînt rima suavei aurori;
Iar duhul, panoplie de foc, fără povară
Stă-n carnea-ţi cu lumina aşijderea surori.
Cum se mlădie versul grumazului, răsare
Un istm de frumuseţe să lege-n armonii
Nemuritoarea strofă a pieptului din care
Ies braţe, -ngemănate ca două melodii.

Şi-un orizont de slavă în tine-nchizi şi-l iei
Cu glorioase coapse sonetul cînd închei.

19 august 1956


SONETUL CCXX (66)

...Am scris iubire? Iartă... Citeşte: adorare;
Sus, pîn'la tine, unde rîvneşte al meu dor,
Cuvîntul e omidă, cînd eu îl vreau condor,
Să spintece vremi, spaţii, cu geniul în gheare...
Stă necurmat în poartă-ţi, cu ochii la ospeţe,
Să-ţi ceară milă, Timpul, hainul cerşetor:
în scîrnava lui mînă, tot mai nepăsător
Tu zilnic svîrli, fărîme, slăvita-ţi frumuseţe...
Nu-s rege, nu am aur să-mprăştii, nici onoruri;
Atît: eternitatea mi-e singura unealtă
Să nemuresc în spirit icoana ta înaltă,
Sub ea să-ngheţe vecii cu cîrdul lor de zboruri,

Să-nmărmurească lumea de o iubire, care...
...Am scris iubire? Iartă... Citeşte: disperare...

Miercuri, 5 dec. 1956

Ştefan Augustin Doinaş [SIZE=+1]Mistreţul cu colţi de argint[/SIZE]

Un prinţ din Levant îndrăgind vânătoarea
prin inimă neagră de codru trecea.
Croindu-şi cu greu prin haţişuri cărarea,
cântă dintr-un flaut de os şi zicea:

- Veniţi să vânăm în păduri nepătrunse
mistreţul cu colţi de argint, fioros,
ce zilnic îşi schimbă în scorburi ascunse
copita şi blana şi ochiul sticlos...

- Stăpâne, ziceau servitorii cu goarne,
mistreţul acela nu vine pe-aici.
Mai bine s-abatem vânatul cu coarne,
ori vulpile roşii, ori iepurii mici ...

Dar prinţul trecea zâmbitor înainte
privea printre arbori atent la culori,
lăsând în culcuş căprioara cuminte
şi linxul ce râde cu ochi sclipitori.

Sub fagi el dădea buruiana-ntr-o parte:
- Priviţi cum se-nvârte făcându-ne semn
mistreţul cu colţi de argint, nu departe:
veniţi să-l lovim cu săgeată de lemn!...

- Stăpâne, e apa jucând sub copaci,
zicea servitorul privindu-l isteţ.
Dar el răspundea întorcându-se: - Taci...
Şi apa sclipea ca un colţ de mistreţ.

Sub ulmi, el zorea risipite alaiuri:
- Priviţi cum pufneşte şi scurmă stingher,
mistreţul cu colţi de argint, peste plaiuri:
veniţi să-l lovim cu săgeată de fier!...

- Stăpâne, e iarba foşnind sub copaci,
zicea servitorul zâmbind îndrăzneţ.
Dar el răspundea întorcându-se: - Taci...
Şi iarba sclipea ca un colţ de mistreţ.

Sub brazi, el strigă îndemnându-i spre creste:
- Priviţi unde-şi află odihnă şi loc
mistreţul cu colţi de argint, din poveste:
veniţi să-l lovim cu săgeată de foc!...

- Stăpâne, e luna lucind prin copaci,
zicea servitorul râzând cu dispreţ.
Dar el răspunde întorcându-se: - Taci...
Şi luna sclipea ca un colţ de mistreţ.

Dar vai! sub luceferii palizi ai bolţii
cum stă în amurg, la izvor aplecat,
veni un mistreţ uriaş, şi cu colţii
îl trase sălbatic prin colbul roşcat.

- Ce fiară ciudată mă umple de sânge,
oprind vânătoarea mistreţului meu?
Ce pasăre neagră stă-n lună şi plânge?
Ce veştedă frunză mă bate mereu?...

- Stăpâne, mistreţul cu colţi ca argintul,
chiar el te-a cuprins, grohăind, sub copaci.
Ascultă cum latră copoii gonindu-l...
Dar prinţul răspunse-ntorcându-se. - Taci.

Mai bine ia cornul şi sună întruna.
Să suni până mor, către cerul senin...
Atunci asfinţi după creste luna
şi cornul sună, însă foarte puţin.

Poetul şi dragostea

Te-ai făcut subţire şi prelung,
şi un sentiment ciudat te doare,
şi eşti mândru, şi ţi-l porţi pe umăr
ca pe-un şoim de vânătoare.

Şi prelungi, privirile îţi trec
chiar prin zidul greu şi prin lăcate
şi se-opresc la piatra unui chip, mereu,
cu sprâncenele-mbinate.

Se petrec atunci întreceri, lupte,
şi răpiri imaginare,
ora se înclină, bate
cu secunde tot mai rare.

Şi trec ani, şi şoimul zvelt
de pe umăr nu-l mai lepezi,
doar secundele din el
bat din ce în ce mai repezi.

Nichita Stănescu

Din nou Nichita
 

Ce bine că eşti

E o întâmplare a fiinţei mele
şi atunci fericirea dinlăuntrul meu
e mai puternică decât mine, decât oasele mele,
pe care mi le scrâşneşti într-o îmbrăţişare
mereu dureroasă, minunată mereu.

Să stăm de vorbă, să vorbim, să spunem cuvinte
lungi, sticloase, ca nişte dălţi ce despart
fluviul rece în delta fierbinte,
ziua de noapte, bazaltul de bazalt.

Du-mă, fericire, în sus, şi izbeşte-mi
tâmpla de stele, până când
lumea mea prelungă şi în nesfârşire
se face coloană sau altceva
mult mai înalt şi mult mai curând.

Ce bine că eşti, ce mirare că sunt!
Două cântece diferite, lovindu-se amestecându-se,
douâ culori ce nu s-au văzut niciodată,
una foarte de jos, întoarsă spre pământ,
una foarte de sus, aproape ruptă
în înfrigurata, neasemuită luptă
a minunii că eşti, a-ntâmplării că sunt.