|
Citat:
http://str1.crestin-ortodox.ro/foto/...02_w70_h70.jpg Camelia Cristea Colaborator 31 articole postate Publica din 02 Ianuarie 2013 |
LUCIAN BLAGA, TÂLCURI
Tâlcul florilor nu-i rodul, Tâlcul morții nu e glodul, Tâlcul flăcării nu-i fumul, Tâlcul vetrei nu e scrumul, Tâlcul frunzei nu e umbra, Tâlcul toamnelor nu-i bruma Dar al drumului e dorul, Tâlcul zărilor e norul, Ducăușul, călătorul. |
"Era in noaptea Invierii,
Ingenuncheatului popor I se canta legenda sfanta A marelui Mantuitor. Nepasator eu stam de-alaturi Privind modernii carturari O copilita-ngenuncheata Ma tot privea cu ochii mari. Vazand ca singur in picioare Asa nepasator raman, Mi-a zis naiv si cu mustrare: Da ce? matale esti pagan? A fost un fulger mititica Si in genunchi eu am cazut Ca un fricos in fata mortii; Si-n clipa asta am crezut!" *Cântece - George Coșbuc* |
M-as face toamna aurie, Cu crengile la pamant, Leganata doar de vant. Si as pune lacrima, Sa ude gradina Ta. Frunzele le'as pune-n ie, Dorul meu sa nu mi-l stie.... As inmulti granele Si-as umple hambarele! In livezi gutui si pere As umple cu drag panere. Peste campuri auri, Spicele le-as inmulti ! As picta pi’un sevalet Roua ce-a picat pe floare Si i-a dat o sarutare, Dimineata pe racoare ! Sus in varf de munte-as sta. In genunchi, eu m-as ruga, Pentru intreaga bogatie Slava sa-ti aduc doar Tie ! Cristea Camelia |
[SIZE=+1]Iubire[/SIZE] L. Blaga
Iubești - când ulciorul de-aramă se umple pe rând, de la sine aproape, de flori și de toamnă, de foc, de-anotimpul din vine. Iubești - când suavă icoana ce-ți faci în durere prin veac o ții înrămată ca-n rana străvechiului verde copac. Iubești - când sub timpuri prin sumbre vâltori, unde nu ajung sorii, te-avânți să culegi printre umbre bălaiul surâs al comorii. Iubești - când simțiri se deșteaptă că-n lume doar inima este, că-n drumuri la capăt te-așteaptă nu moartea, ci altă poveste. Iubești - când întreaga făptură, cu schimbul, odihnă, furtună îți este-n aceeași măsură și lavă pătrunsă de lună. |
Sonete de Shakespeare
XLII
A fost a mea, a ta-i acum, și știi Că o iubeam; mă așteptam să doară, Dar că acum de drept îi aparții, E-o pierdere ce-aproape mă omoară... Dar tot vă iert, și-n gânduri vălmășag Îți zic: era firesc să o alegi, și tu Iubești precum iubesc; și că-mi ești drag știind, la fel, ea-n grabă-ți se dădu... Te pierd, o pierd, ferice dar de voi, Că v-ați găsit! Câștigul e-ndoit Iubire-având din mine amândoi, Cât eu rămân de chin blagoslovit. Batjocură a sorții: frați de sânge, Nu pot de neiubire a mă plânge... LV Ce rost au marmura de pe morminte și aurul din cripte? Versul doar E de folos aducerii aminte, O știi; clepsidra-i regilor gropar. Statuile, sub sabia lui Marte, Umil vor săruta cândva țărâna, Palate vor cădea, dar nu e moarte Să-ți ardă, vie, amintirea: una Cu versul meu fiind, strivind uitarea, În glorie te vei afla în toți Ce vor trăi atunci, grăbind spre zarea De nepătruns a marii judecăți, Când soarta îți vei ști și tu: dar azi Trăiește-n ochii-mpătimirii, calzi. LXV Când moartea-i peste tot, în lut, în ape, În bronz, în piatră, mă întreb cum oare Putea-va frumusețea ta să-i scape, Cu brațu-i slab, neștiutor, de floare? Ar fi în stare dulcea ei lumină Să-nduplece a Timpului stihie, Când porți de-oțel ruginei se închină și-n praf s-a-ntors a stâncilor tărie? Ce gând înfricoșat! și oare unde Să îți ascunzi, tu, Lume, giuvaerul Cel mai de preț, când criptele-s flămânde? E cineva s-oprească Temnicerul? Nu-i nimeni, doar miracolul ce-mi duce Cerneala-n vers, iubirea când străluce. LXVI De tot scârbit, în moarte-aș vrea să fug, Sa nu-i mai văd în zdrențe pe cei buni, Sluțenia ornată cu belșug, Credința compromisă de minciuni, Pe harnic în batjocură plătit, Fecioarele împinse la desfrâu, Dezonorat pe cel desăvârșit, Pe șchiop ținând zburdălnicia-n frâu, știința-nlănțuită de tiran, Talentul explicat de idioți, Apostrofat cel pur, ca grobian, și gardianul slugărind la hoți. Sleit de toate astea, aș pleca, Dar lumii pradă las iubirea mea. |
George Topârceanu [SIZE=+1]Rapsodii de toamnă[/SIZE]
I A trecut întâi o boare Pe deasupra viilor, Și-a furat de prin ponoare Puful păpădiilor. Cu acorduri lungi de liră I-au răspuns fânețele. Toate florile șoptiră, Întorcându-și fețele. Un salcâm privi spre munte Mândru ca o flamură. Solzii frunzelor mărunte S-au zburlit pe-o ramură. Mai târziu, o coțofană Fără ocupație A adus o veste-n goană Și-a făcut senzație: Cică-n munte, la povarnă, Plopii și răsurile Spun că vine-un vânt de iarnă Răscolind pădurile. Și-auzind din depărtare Vocea lui tiranică, Toți ciulinii pe cărare Fug cuprinși de panică... Zvonul prin livezi coboară. Colo jos, pe mlaștină. S-a-ntâlnit un pui de cioară C-un bâtlan de baștină Și din treacăt îi aruncă Altă veste stranie, C-au pornit-o peste luncă Frunzele-n bejanie! II Într-o clipă, alarmate, Ies din șanțuri vrăbiile. Papura pe lac se zbate Legănându-și săbiile. Un lăstun, în frac, apare Sus pe-un vârf de trestie Ca să ție-o cuvântare În această chestie. Dar broscoii din răstoacă Îl insultă-n pauze Și din papură-l provoacă Cu prelungi aplauze. Lișițele-ncep să strige Ca de mama focului. Cocostârci, pe catalige, Vin la fața locului. Un țânțar, nervos și foarte Slab de constituție, În zadar vrea să ia parte Și el la discuție. Când deodată un erete, Polițai din naștere, Peste baltă și boschete Vine-n recunoaștere Cu poruncă de la centru Contra vinovatului, Ca să-l aresteze pentru Siguranța statului... De emoție, în surdină, Sub un snop de bozie, O păstaie de sulcină A făcut explozie. III Florile-n grădini s-agită. Peste straturi, dalia, Ca o doamnă din elită Își îndreaptă talia. Trei petunii subțirele, Farmec dând regretelor, Stau de vorbă între ele: "Ce ne facem, fetelor?..." Floarea-soarelui, bătrână, De pe-acum se sperie C-au să-i cadă în țărână Dinții, de mizerie. Și cu galbena ei zdreanță Stă-n lumina matură, Ca un talger de balanță Aplecat pe-o latură... Între gâze, fără frică Se re-ncep idilele. Doar o gărgăriță mică, Blestemându-și zilele, Necăjită cere sfatul Unei molii tinere, Că i-a dispărut bărbatul În costum de ginere. Împrejur îi cântă-n șagă Greierii din flaute. "Uf, ce lume, soro dragă!" Unde să-l mai caute? L-a găsit sub trei grăunțe Mort de inaniție. Și-acum pleacă să anunțe Cazul la poliție. IV Buruienile-ngrozite De-așa vremi protivnice Se vorbiră pe șoptite Să se facă schivnice. Și cum știe-o rugăciune Doamna măsălariță, Tot soborul îi propune S-o aleagă stariță. Numai colo sus, prin vie, Rumenele lobode Vor de-acuma-n văduvie Să trăiască slobode. Vezi! de-aceea mătrăguna A-nvățat un brusture Să le spuie-n față una Care să le usture!... Jos, pe-un vârf de campanulă Pururea-n vibrație, Și-a oprit o libelulă Zborul plin de grație. Mic, cu solzi ca de balaur, Trupu-i fin se clatină, Giuvaer de smalț și aur Cu sclipiri de platină. V Dar deodată, pe coline Scade animația... De mirare parcă-și ține Vântul respirația. Zboară vești contradictorii, Se-ntretaie știrile... Ce e?... Ce e?... Spre podgorii Toți întorc privirile. Iat-o!... Sus în deal, la strungă, Așternând pământului Haina ei cu trenă lungă De culoarea vântului, S-a ivit pe culme Toamna, Zâna melopeelor, Spaima florilor și Doamna Cucurbitaceelor... Lung își flutură spre vale, Ca-ntr-un nimb de glorie, Peste șolduri triumfale Haina iluzorie. Apoi pleacă mai departe Pustiind cărările, Cu alai de frunze moarte Să colinde zările. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Gâze, flori întârziate! Muza mea satirică V-a-nchinat de drag la toate Câte-o strofă lirică. Dar când știu c-o să vă-nghețe Iarna mizerabilă, Mă cuprinde o tristețe Iremediabilă... |
[COLOR=#0b5394] Rost de cruce
Din tot ce-a fost doar crucea Ta rămîne[/COLOR] [COLOR=#0b5394] și toate cîte-aievea vor mai fi[/COLOR] [COLOR=#0b5394] doar taina ei le poate face vii[/COLOR] [COLOR=#0b5394] în asfințitu-acestei lumi bătrîne.[/COLOR] [COLOR=#0b5394] [/COLOR] [COLOR=#0b5394] Pe moarte sînt doar rănile-Ți stăpîne[/COLOR] [COLOR=#0b5394] și-Eli, Eli, lama sabahtani[/COLOR] [COLOR=#0b5394] e strigătul ce-alungă pe pustii[/COLOR] [COLOR=#0b5394] și dracii goi, și liftele păgîne.[/COLOR] [COLOR=#0b5394] [/COLOR] [COLOR=#0b5394] Blestem e viața dacă n-ar fi moarte,[/COLOR] [COLOR=#0b5394] și moartea-ar fi blestem fără-nviere,[/COLOR] [COLOR=#0b5394] iar trupu-acesta, vrednic să Te poarte,[/COLOR] [COLOR=#0b5394] cum oare după cruce nu s-ar cere?[/COLOR] [COLOR=#0b5394] De cînd ne face Duhul frați cu Tine,[/COLOR] [COLOR=#0b5394] e moartea slugă-a Vieții care vine.[/COLOR] |
|
Emil Brumaru - Balada crinilor care si-au scris frumos
[COLOR=#422817]Traia într-un oras din miazazi Un crin înzapezit în datorii Care primea, scrise pe plus cu lapte, Scrisori de la alt crin, din miazanoapte; Oh, pentru cruda lor corespondenta Aveau cea mai naiva diligenta! Ei îsi taiau cu zimtii de la timbre Miresmele-ntre dânsii sa le schimbe, Postasi înflacarati puneau stampile, Cântând din corn, pe sacii cu pistile, Plicuri adânci pudra, sculat din zori Însusi directorul calestilor!! Dar crinul ce traia în miazazi, Fiind înzapezit în datorii, Îi raspundea din ce în ce mai rar Celuilalt crin ce bea pe-ascuns marar. Apoi tacu de tot. O roua grea Strivi parfumul amândurora. Si astfel cei doi crini nu si-au mai scris, Postasii au murit, posta s-a-nchis, Doar uneori mai trece monoton Prin bulion un vechi postalion...[/COLOR] |
| Ora este GMT +3. Ora este acum 12:28:34. |
Rulează cu: vBulletin Version 3.7.3
Copyright ©2000 - 2025, Jelsoft Enterprises Ltd.