Folosiţi o traducere contrafăcută a textului sacru. Termenul în originalul ebraic este [רוּחֵ] duh/spirit/suflare de viaţă, iar în Septuaginta [πνεύμα] duh/spirit. Nici pomeneală de suflet!

Observ că reveniți la aceeași obsesie. Faceți vă rog un efort și concentrați-vă pe subiect dacă aveți ceva de spus. Dacă nu, puteți deschide un nou topic.

Sunteţi sigur că aţi răspuns la postarea mea? Ce să scrie clar? Că scena se petrece după moartea, învierea, înălţarea şi revenirea lui Hristos?

Păi nu vă supăraţi pe mine, dar chiar asta faceţi acum: transformaţi o parabolă ridicând-o la rang de dogmă! Pentru un adevăr teologic de necontestat, aveţi nevoie de ceva mai mult decât un verset falsificat şi o parabolă (în care, fie vorba între noi, nici nu se vorbelte despre suflet).

Poate ati citit ca πνεύμα (pnevma) mai inseamna si vant (vedeti la Ioan 3, 8) , si aer, si actiunea de suflare a aerului pe gura. Si mai poate insemna si fantoma, naluca, aratare imateriala (dupa inviere, la prima aratare a lui Hristos, ucenicii credeau ca vad un duh).

Poate ne explicati si noua de ce exista o antinomie intre "duh" si "suflet". Ce intelegeti dvs. prin aceste doua cuvinte ?
Daca scrie ca Hristos "si-a dat duhul" sau "si-a dat sufletul", care ar fi marea diferenta ?

Ca vad ca ne certam fara sa avem definite clar notiunile.

Tot ma intreb: chiar sunt sectantii vicleni sau suntem noi prea slabi in credinta?

Ce se judeca la judecata particulara si ce se judeca la cea universala ? (banuiesc ca nu te judeca pentru aceleasi lucruri de 2 ori)

Scrie in Biblie de vreo judecata particulara ?

Din punctul meu de vedere, noţiunile acestea de antropologie biblică sunt clar definite. Scriptura nu face confuzie între trup, duh (spirit, suflare de viaţă) şi suflet.

Da, exact ca în limba ebraică πνεύμα/רוּחֵ poate avea şi aceste sensuri. În funcţie de context.

Aici nu aş fi atât de sigur. E adevărat că manuscrisele mai vechi (cu excepţia unuia) prezintă forma πνεύμα la Luc. 24,37, deşi sensul ar fi mai degrabă [φάντασμα] fantomă/arătare/apariţie/spectru/nălucă precum în Mat. 14,26 şi Marcu 6,49. Cum ziceam, trebuie să ţinem cont şi de context.

Nu mi se pare a fi o antinomie, mai degrabă este vorba de doi termeni diferiţi, unul (duh/spirit/suflare de viaţă) desemnând principiul vieţii pus de Dumnezeu în om, iar celălalt (suflet) desemnând fiinţa vie, rezultanta unirii trupului cu suflarea de viaţă: Gen.2,7.

Din fericire nu scrie că "Şi-a dat sufletul", ci că:

• "Şi-a dat duhul(πνεύμα)" Mat.27,50 şi Ioan 19,30.
• "Şi-a dat răsuflarea (έκπνέω)" Marc. 15,37; 15,39 şi Luc.23,46.

Bună întrebare... aş fi şi eu curios unde scrie în Biblie de "judecata particulară".

“Randuit este oamenilor o data sa moara, iar dupa aceea sa fie judecata” (Evr., 9, 27).
Ca aceasta judecata si trimitere a sufletelor la rai sau la iad are loc indata dupa moarte, vedem din cuvintele Mantuitorului catre talharul de pe Cruce : “…astazi vei fi cu Mine in Rai” (Luca, 23, 43)

Cu toată bunăvoinţa, dar aici nu văd scris "judecata particulară". Cred că la această expresie se referea dl. NeInocentiu.


Din alte "cuvinte" se mai vede această teorie (a primirii răsplatei/pedepsei imediat după moarte)? Căci textul indicat de dumneavoastră (mai exact interpretarea lui) este foarte discutabil.

Se arata clar ca exista o judecata imediat dupa moarte. Alta, fata de cea de la sfarsitul veacurilor .
In acest sens pot fi edificatoare si citatele din Biblie referitoare la rugaciunea pentru cei morti.

Se numeste "particulara" pentru ca se face fiecarui suflet in parte. Se numeste asa ca sa se diferentieze de cea "de obste", de cea "universala".

Pai nu vi se pare logica sa rasplata/pedeapsa sunt produsul unei judecati. Pe ce considerente este rasplatit sau pedepsit cineva? Odata ce are loc aceasta cantarire a faptelor sa zicem, nu inseamna ca are loc o judecata?