continuare
 

Domnul nu a făcut minuni pentru a primi laudă de la oameni. Merge vreunul dintre noi la spital, printre nebuni, surzi şi muţi şi leproşi, ca să primeasc laudă? Îşi vindecă păstorul oile pentru ca acestea să behăie laude pentru el? Domnul a săvârşit minuni numai pentru a da ajutorul Său milostiv celor care se află în nevoi şi sunt neajutoraţi, şi ca să arate oamenilor că Dumnezeu, în mila şi iubirea Sa, S-a arătat printre oameni.
Pericopa Evanghelică de astăzi istoriseşte una dintre nenumăratele minuni săvârşite de Dumnezeu, prin care se arată iubirea lui Hristos pentru oamenii în suferinţă, şi Dumnezeirea Sa sunt descoperite încă odată.
La vremea aceea, trecând Iisus, a văzut un om orb din naştere. Înainte de aceasta, se spune că iudeii au luat pietre ca să arunce în Domnul chiar în Templu, pentru că El vorbise adevărul. Dar în timp ce iudeii cei răi se gândeau doar cum ar putea să se poarte cu răutate faţă de Domnul, El Se gândea doar cum să le facă bine oamenilor. În faţa Templului şedea un om orb din naştere care cerea milă. Nici unul dintre opresorii cei răi ai lui Hristos, cârmuitorii ruşinaţi şi bătrânii poporului, nu era pregătit să se gândească la acest om sărman. Chiar dacă vreunul dintre ei îi arunca câţiva bănuţi pe genunchi, făcea aceasta numai ca să se arate înaintea oamenilor, iar nu din iubire şi milă pentru om. Pe vremea lui Moise, Domnul zicea despre aceşti oameni: ” Căci neam ticălos sunt ei şi copii în care nu este credincioşie” (Deuteronom 32:20). Domnul cel milostiv S-a oprit lângă acest om, gata să-i fie de un ajutor adevărat.

Continuare
 

Şi ucenicii Lui L-au întrebat, zicând: Învăţătorule, cine a păcătuit: acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb? Înainte de aceasta, Domnul vindecase paraliticul de la Scăldătoarea Oilor, şi îi spusese: “De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău” (Ioan 5:14), de unde este limpede că omul acela, care fusese bolnav ani îndelungaţi, îşi adusese suferinţa prin păcatele sale. Dar situaţia cu omul care s-a născut orb este neclară, şi ucenicii au întrebat ca să se lumineze: “Cine a păcătuit?” Faptul că adesea copiii suferă pentru păcatele părinţilor lor, s-a făcut lămurit încă de la începuturi. Faptul că Dumnezeu îngăduie ca suferinţa să vină asupra copiilor pentru păcatele părinţilor este de asemenea lămurit din Sfânta Scriptură (I Regi 11:12; 21;29). Acest lucru poate să pară nedrept numai celor care s-au obişnuit să privească oamenii ca pe persoane separate, cu totul despărţite una de alta. Dar celui care priveşte omenirea ca un organism întreg, aceasta nu i se va părea nici nedrept nici nefiresc. Când un om păcătos se răneşte, ceilalţi, care nu au păcătuit, suferă. Este mult mai greu de lămurit cum şi când putea să fi păcătuit omul cel născut orb, şi de a lămuri pricinele orbirii sale. Ca oameni simpli, ucenicii iau în socotinţă cea de a doua posibilitate, fără să se gândească îndelung la aceasta, sau să creadă că ar putea exista şi o a treia posibilitate. În acest caz, pentru ei era cel mai probabil că părinţii orbului păcătuiseră. Dar amintindu-ne cuvintele lui Hristos adresate slăbănogului: “Să nu mai păcătuieşti” – ei au făcut o legătură între o împrejurare şi cealaltă, ca şi cum ar spune: Ne este lămurit din cuvintele Tale că cel ce suferă îşi pricinuise suferinţa sa: dar este adevărat aceasta şi pentru împrejurarea de faţă? A păcătuit orbul, ori – dacă nu el – atunci părinţii lui? Dacă Domnul Şi-ar fi întrebat atunci ucenicii: “Cum credeţi voi că a putut păcătui acesta, ca să se nască orb?”, ucenicii s-ar fi aflat în încurcătură, şi, ca o ultimă rezolvare, poate că ar fi invocat păcatul comun întregii omeniri prin păcatul lui Adam, după cum spune psalmistul: “Că iată întru fărădelegi m-am zămislit şi în păcate m-a născut maica mea” (Psalm 50:6).
Este foarte puţin probabil ca ucenicii să fi vorbit şi despre ceea ce socoteau anumiţi cărturari şi farisei – gândind că nu era de la ei, ci venea din orientul îndepărtat – că sufletul omenesc mai trăise în vreun alt trup înainte de naşterea sa, a trăit într-un chip ce merita răsplată sau pedeapsă în această viaţă prezentă. Aceasta este o presupunere filozofică care nu era uşor de cunoscut pescarilor acelora simpli şi cu gândire dreaptă, din Galileea.
Cel mai înţelept rabi a răspuns la întrebarea ucenicilor: “Nici el n-a păcătuit, nici părinţii lui, ci ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu”. Cu alte cuvinte, aşa cum spune Ioan Gură de Aur: “pricina orbirii lui nu se află nici în păcatul lui, nici în cel al părinţilor lui.” Despre Iov nu se spune nici că a păcătuit el, nici că părinţii lui păcătuiseră, ci faptul că el a fost lovit de o boală cumplită, a fost astfel silit să strige: “Trupul meu e plin de păduchi … pielea mea crapă şi se zbârceşte” (Iov 7:5). Pe lângă păcatul părinţilor şi cel propriu, trebuie să mai existe şi alte pricini ale suferinţei oamenilor pe pământ. În cazul omului născut orb, pricina stătea în aceea ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu. Binecuvântaţi sunt cei în care se arată lucrările lui Dumnezeu; care le simt, şi le folosesc pentru mântuirea sufletului lor. Binecuvântat este omul cel 44 sărac pe care mila lui Dumnezeu îl face bogat şi vestit, şi el simte această milă a lui Dumnezeu cu recunoştinţă. Binecuvântat este deznădăjduitul neputincios căruia Dumnezeu îi dă înapoi sănătatea, şi el îşi înalţă inima la Dumnezeu ca spre singurul şi neaşteptatul său Binefăcător. O, cum se văd lucrările lui Dumnezeu în fiecare zi, în fiecare dintre noi! Bucuraţi-vă pentru toţi cei cărora, prin aceste lucrări, Dumnezeu le deschide ochii cei duhovniceşti, ca să vadă vedenia lui Dumnezeu! Amar de toţi cei care, cu mâinile îmbelşugate de darurile lui Dumnezeu, Îi întorc spatele şi merg orbeşte, urmând căile lor întunecate şi pline de slavă deşartă. Lucrările lui Dumnezeu se arată în noi toţi în fiecare zi, fiindcă Dumnezeu este cu noi toţi în toate zilele vieţii noastre pe pământ. Lucrările lui Dumnezeu în noi sunt pentru mântuirea fiecăruia dintre noi în parte. Dar lucrările lui Dumnezeu în omul care s-a născut orb sunt spre mântuirea multora. Prin lucrările acestea, se vădeşte cu adevărat faptul că Dumnezeu coborâse cu adevărat între oameni. Prin lucrările acestea, se arată că printre oameni se află cu mult mai mulţi orbi în duh decât în trup. Mai mult, se arată prin acestea cum cel înţelept, dându-i-se lui un dar trupesc de la Dumnezeu, îl va folosi ca să-şi sporească sufletul cu dreaptă credinţă. Văzând mai dinainte toate aceste roade ale tămăduirii omului născut orb, Domnul spune ucenicilor Săi cu bucurie mare: “Nici el n-a păcătuit, nici părinţii lui, ci ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu.” Ca şi cum ar spune: lasă acum întrebarea despre cine a păcătuit: el sau altul. Nu are asta însemnătate acum. Dacă el şi părinţii săi au păcătuit, aş putea în clipa aceasta să le iert păcatele luându-le asupra Mea, asigurându-i că sunt iertaţi. Toate astea au acum o însemnătate mai mică pentru ceea ce trebuie să se lucreze. Şi lucrările lui Dumnezeu – nu una, ci multe – trebuie să fie lucrătoare în el, şi se va spune în Evanghelie că sunt spre mântuirea multora. Cu adevărar, anii de suferinţă ai omului născut orb vor fi răsplătiţi însutit. Cu adevărat, răsplata pentru cei care suferă pentru Dumnezeu, măcar şi o zi, este nepieritoare. Un înţelept tălmăcitor al Evangheliei, Nichifor, spune despre omul acesta care s-a născut orb: “Omul care s-a născut orb, care nu ştiuse niciodată ce putea să însemne vederea, va simţi o mâhnire cu mai mică decât omul care văzuse odinioară, şi apoi şi-a pierdut vederea. Acesta fusese orb, şi a primit mai târziu răsplata pentru această stare de jale aproape nesimţită. Căci el a primit vederea de două ori: vederea trupească, prin care el a văzut lumea din jurul lui; şi vederea duhovnicească, prin care el L-a recunoscut pe Ziditorul lumii.

Continuare
 

“Trebuie să fac, până este ziuă, lucrările Celui ce M-a trimis pe Mine; că vine noaptea, nimeni nu poate să lucreze.” Astfel a vorbit Domnul ucenicilor. Cu aceste cuvinte, El le-a desluşit pricinele pentru care El urma să săvârşească minunea asupra orbului. “Aceasta este lucrarea lui Dumnezeu, nu a omului”, El a vrut să spună, “şi lucrările lui Dumnezeu sunt ziditoare şi minunate, ale Celui care M-a trimis pe Mine”, El a vorbit cu smerenie şi iubire pentru Tatăl – “El săvârşeşte lucrările acestea pentru Mine, Fiul Său Cel Unul Născut, săvârşeşte de asemenea numai astfel de lucrări. Folosirea puterii ţine de obişnuinţa omenească; aceasta nu este de la Mine. Oamenii sunt încurajaţi de pizmă şi răzbunare, dar Eu sunt încurajat de milă şi adevăr. Oamenii pot arunca cu pietre în Mine, dar Eu voi continua să le dau lor pâinea vieţii.” Dar pentru câtă vreme? Până este ziuă: altfel spus, cât ţine viaţa. Vine noaptea: adică, moartea, când nimeni nu poate să lucreze. Aceasta se spune ca o problemă generală, şi nu este adevărat şi pentru Domnul, căci El a săvârşit lucrări şi în moarte, pogorându-Se în iad, biruindu-l şi eliberând pe strămoşii noştri cei drepţi şi pe cei plăcuţi lui Dumnezeu; şi după Înviere, din lumea cea nevăzută, El a continuat să facă minuni până în ziua de astăzi, şi va mai face aceasta până la sfârşitul veacurilor. Pentru El, nu poate veni niciodată noaptea ca să-L oprească pe El din lucrare. Ziua Lui cuprinde veacurile în toată întregimea lor, şi depăşeşte capătul lor până în veşnicie. Cu adevărat, atâta timp cât este ziua Lui, El lucrează fără încetare. Şi astfel oamenii, urmând pilda Său, trebuie să fie lucrători în toată vremea zilelor lor; de la naştere până la moarte. Căci pentru oameni va veni noaptea – moartea – şi atunci nimeni nu va mai putea lucra după cum doreşte. Este adevărat că sfinţii sunt lucrători după moartea lor, lucrând prin Biserica lui Dumnezeu de pe pământ în felurite chipuri, şi ajutând-o; dar ei nu mai lucrează după voia lor, ci a lui Dumnezeu: Dumnezeu lucrează Voia Lui prin ei, din iubirea Sa de oameni, fiindcă aceştia L-au iubit pe Dumnezeu în timpul zilelor lor de pe pământ. După moarte, nimeni nu poate să mai săvârşească nici o lucrare care să-i fie de folos lui în lumea aceea sau, cu nici un chip, nu poate să-şi mai îmbunătăţească soarta în lumea aceea. După moarte, nimeni nu poate să câştige vreun fel de preţuire de la Dumnezeu; nici măcar un sfânt nu poate dobândi preţuire mai mare decât aceea pe care o are deja, căci meritul se dobândeşte numai în această viaţă. Bogăţia duhovnicească, ori pierzarea duhovnicească se dobândeşte numai aici pe pământ. Aşadar aceste cuvinte ale Mântuitorului: “vine noaptea, când nimeni nu poate să lucreze”, nu trebuie tălmăcite ca o expresie a stării Sale la moarte sau după moarte, ci ca o atenţionare grea şi potrivită a lumii.
“Atât cât sunt în lume, Lumină a lumii sunt”, spune Domnul Însuşi. Prin El, prin Cuvântul lui Dumnezeu Cel veşnic, a fost zidit tot ceea ce există. Prin El, a fost dată vederea heruvimilor celor cu mulţi ochi şi orbilor şi ţărânei celei stricăcioase din care şi-au luat chip toate fiinţele zidite. El a dat lumină soarelui; El a dat vedere tuturor celor ce văd. Dar, aşa cum a dat vederea trupească, El a dat omului darul vederii lăuntrice, vederea înţelegerii. Prin lumina Lui soarele străluceşte; prin vederea Lui ochii văd; prin vederea Lui mintea omului vede. El este adevărata lumină a lumii întregi – de la începuturi până la sfârşit. Ca Mântuitor al lumii, ca Dumnezeu întrupat, El a venit ca o lumină nouă pentru lume, să sfărâme întunericul care s-a adunat în lume, să lumineze înţelegerea întunecată a oamenilor, să refacă vederea celor orbiţi din pricina păcatului; altfel spus, ca să fie lumină oamenilor în viaţă şi în mormânt, pe pământ şi în cer, în trup şi în minte. “Atât cât sunt în lume” – a spus El celor ce erau pe vremea Lui pe pământ, ca ei să-L cunoască pe El ca lumina spre care năzuiseră ei, şi să nu rămână în întuneric. “Umblaţi cât aveţi lumină, ca să nu vă prindă întunericul” (Ioan 12:35)!
Vai de cei care L-au văzut pe El faţă către faţă, şi nu L-au cunoscut pe El, dar nu L-au primit şi au rămas în întunericul lor aducător de moarte. Dar acest răspuns al Lui ni se spune şi nouă; noi suntem în vremea Lui, căci El este viu pentru veşnicie. Şi astăzi noi avem adeverirea cuvintelor Lui: “Cât sunt în lume, Lumină a lumii sunt.”Câtă vreme El este în sufletul omului, El este lumina acelui om. Câtă vreme El se află în mijlocul unui popor, El este lumina acelui popor. Câtă vreme El se află într-o şcoală, El este lumina acelei şcoli. Câtă vreme El este într-un atelier, El este lumina muncii şi muncitorilor. Oricare este locul de unde El pleacă, se aşează întunericul desăvârşit: sufletul omului fără Dumnezeu se face iad; poporul fără de
Dumnezeu se face o haită de lupi înfometaţi şi răpitori; şcoala fără de Dumnezeu se face o fabrică-otravă a prostiei; atelierul fără de Dumnezeu se face un loc al nemulţumirii şi urii. Şi gândiţi-vă la spitalele şi temniţele fără de Dumnezeu – ele se fac peşteri întunecate ale disperării! Într-adevăr, cine se gândeşte la zilele vieţii lui, la zilele fără Hristos şi zilele cu El, acest om are în el un mărturisitor al adevărului acelor cuvinte ale Domnului: “Cât sunt în lume, Lumină a lumii sunt.”

Continuare
 

Acestea zicând, a scuipat jos şi a făcut tină din scuipat şi a uns cu tină ochii orbului. Şi i-a zis: Mergi de te spală în scăldătoarea Siloamului (care se tâlcuieşte: trimis). De aceea el a mers pe cale, şi s-a spălat şi a văzut. Tot ceea ce spusese Domnul ucenicilor Săi până atunci, se petrecuse în faţa orbului, cu scopul precis ca orbul să audă cuvintele Lui, căci Domnul dăduse întâietate deschiderii ochilor duhovniceşti ai orbului. Este mai greu de deschis ochii duhovniceşti decât cei trupeşti; mai greu şi de mai mare preţ. Pentru a arăta că este mai uşor de dat vederea trupească, şi că aceasta este de mai mică însemnătate, Domnul a scuipat pe pământ, a făcut tină din scuipat şi a uns cu tină ochii orbului, ca şi cum ar spune: “Iată că din scuipat batjocorit şi din ţărână, din tină batjocorită, el îşi va primi vederea trupească şi va vedea. Dar cum va primi vederea duhovnicească? Gândiţi-vă mai mult la duh decât la trup, căci trupul este veşmântul şi arma duhului.” În chipul acesta, Domnul a mai vrut să amintească ucenicilor despre facerea omului din ţărâna pământului. Atunci El a dovedit că El este Ziditorul care a făcut trupul omului din ţărână, atunci când a făcut ochii orbului din tină. Domnul a mai vrut să arate ucenicilor cum curge puterea Sa Dumnezeiască din duhul Lui, nu numai prin cuvintele Sale, prin care El a înviat morţi şi a dat vederea multor orbi; nici numai prin mâinile Sale, pe care le punea peste bolnavi ca să-i tămăduiască; nici numai prin atingerea veşmântului Său, prin care, femeia cu scurgere de sânge numai s-a atins de veşmântul lui, s-a vindecat de îndată – dar chiar şi prin scuipatul Său.
Dar de ce Domnul îl trimite pe orb la scăldătoarea Siloamului? De ce nu i-a redat vederea de îndată, ci l-a trimis la apă, cu ochii unşi cu tină, ca să se spele? Aceasta este singura împrejurare din Evanghelie în care Domnul Se foloseşte de lucruri făcute în facerea minunilor Sale. Poate că Domnul a voit prin aceasta să cinstească natura zidită. Poate fi bine pentru oameni, să căute ajutor pentru bolile lor folosind leacuri naturale şi ape minerale. Dar oamenii trebuie să ştie că toate leacurile naturale şi toate apele minerale sunt slujitori ai puterii lui Dumnezeu. Fără puterea lui Dumnezeu, toate leacurile sunt nimic, şi toate izvoarele de ape minerale sunt apă moartă. Câţi orbi se spălaseră în scăldătoarea Siloamului până atunci, fără să primească tămăduirea nădăjduită? De câte ori trebuie să se fi spălat orbul în scăldătoarea aceea fără nici o izbândă? Puterea lui Hristos a tămăduit pe acest orb, iar nu Scăldătoarea Siloamului; fără această putere, orbul s-ar fi putut spăla în fiecare zi în acea scăldătoare, şi să se fi întors acasă tot orb. “Siloamul, care se tâlcuieşte: trimis”, lămureşte Evanghelistul. Numele tainic al acestei ape vindecătoare nu este simbolic al Vestitorului şi Doctorului făcător de minuni din cer, Domnul Hristos? Dacă s-ar socoti înţelesul duhovnicesc mai larg al întregii întâmplări, s-ar putea spune că omul născut orb reprezintă întreaga omenire, şi Scăldătoarea Siloamului Îl reprezintă chiar pe Domnul, care a fost trimis din cer, pentru a da înapoi vederea întregii omeniri, care orbise din pricina păcatului, cu ajutorul apei vii a Duhului Sfânt, prin sfinţirea Botezului.
Cât de blând şi ascultător era orbul! El nu numai că a îngăduit Domnului să ungă cu tină ochii lui, dar apoi, a şi ascultat îndată porunca de a merge la Scăldătoarea Siloamului ca să se spele. Spunând când omul acela era de faţă că El este lumina lumii, Domnul răspunde duhului orbului, ca să se nască credinţa în duhul lui. Acum, El îl învaţă ascultarea, trimiţându-l la Scăldătoarea Siloamului, căci credinţa este nedespărţită de ascultare. Omul care crede în Dumnezeu ascultă Voia lui Dumnezeu îndată şi de bună voie. O, fraţii mei, credinţa ne ajută foarte puţin dacă facem Voia lui Dumnezeu fără ascultare şi cu cârteală! Uitaţi-vă la orbul acesta: el, cu credinţă şi ascultare, a mers îndată la Siloam, s-a spălat şi a văzut! Ioan Gură de Aur spune: “Dacă cineva întreabă: ‘Cum a văzut el, spălându-se de tină?’, acela nu va auzi de la noi nimic altceva, decât că noi nu ştim cum s-a întâmplat. ‘Şi cel fel de minune este aceasta dacă noi nu ştim?’ Evanghelistul nu ştia, şi nici omul cel tămăduit.” Cu toate acestea, de ce se pune această întrebare numai în acest caz? Dacă aşa stau lucrurile, fraţilor, să se cerceteze şi sutele şi sutele de împrejurări ale vindecărilor săvârşite de Hristos. Să întrebe lumea întreagă, toate epocile istoriei omeneşti cum s-au întâmplat toate – şi nu vor primi nici un răspuns. Lucrarea cui a fost, rămâne taina cunoscută numai de El. Nici măcar Apostolul Pavel, care era cu mult mai înţelept şi mai învăţat decât acest orb, nu ar putea spune cum el, ca şi Saul, a orbit, sau cum şi-a recăpătat vederea când Anania, în numele lui Hristos, şi-a pus mâinile pe el (Fapte 9:10*18), schimbându-l în Paul.
Şi de fapt, chiar omul care s-a născut orb nu cunoştea cum primise vederea ceea ce se vede din cuvintele sale. Când s-a întors de la apa Siloamului văzând, mulţi se întrebau dacă era el sau altul care semăna cu el. Şi când el a spus “Eu sunt”, ei l-au întrebat cum s-au deschis ochii lui. Ca răspuns, el a povestit pe scurt toată întâmplarea, dar nu a putut spune cum văzuse. “Ducându-mă şi spălându-mă, am văzut.” Când l-au dus pe el înaintea fariseilor, şi ei l-au întrebat cum a văzut, el le-a răspuns: “El (Iisus) a făcut tină şi a uns ochii mei, … şi spălându-mă am văzut.” Asta a fost tot ce a putut spune el, dând o descriere amănunţită şi fără frică a împrejurării care a avut loc.
Lumina lui Hristos, prin care El luminează lumea şi dă pricepere oamenilor, se arată înaintea ochilor noştri în adevărata ei strălucire, numai atunci când noi o privim prin împotrivirea faţă de întunericul oamenilor. Şi ce a urmat după vindecarea minunată a orbului reprezintă, cu adevărat, întunericul cel mai gros şi mai îngheţat al inimii şi al minţii omeneşti; un întuneric care, în Evanghelia de astăzi, stă ca o umbră adâncă sub lumina aprinsă a Soarelui Hristos. Acesta este întunericul cumplit al inimilor şi minţilor oarbe ale fariseilor. Fariseii, nu numai că nu s-au bucurat că cerşetorul orb din faţa Templului putea acum să vadă, ci ei se simţeau chiar batjocoriţi şi amărâţi. Templul lor fusese deja schimbat într-un păzitor al zilei de sâmbătă, în acelaşi chip în care întreaga lor credinţă se schimbase în slăvirea zilei de sâmbătă precum un zeu. Ei nu au întrebat orbul cu duioşie, cum trăise el atât de mulţi ani în întuneric, ci l-au lovit cu îmbufnare cu întrebarea iscoditoare: cum de ai cutezat să-ţi capeţi vederea în zi de sâmbătă? Şi cum de a cutezat cel ce te-a vindecat să facă aceasta în zi de sâmbătă? Au zis ei: “Acest om nu este de la Dumnezeu, fiindcă nu ţine sâmbăta.”
Pentru ei, omul este “de la Dumnezeu” dacă se odihneşte în ziua de sâmbătă, fără să-şi lase cămara lui, ca să nu încalce ziua sâmbetei umblând, lucrând ori văzând cu ochii; iar nu acest om care, în ziua de sâmbătă, dă vedere orbului! Şi, potrivit judecăţii lor întunecate, cei dintâi ţineau ziua de sâmbătă aşa cum trebuia, iar cei din urmă nu!
Dar când s-a iscat între ei o neînţelegere despre Hristos, ei l-au întrebat pe orb ce credea el: Iar el a zis că prooroc este. Este puţin probabil ca ei să-l fi întrebat ca să audă de la el adevărul, ci ca să dobândească de la el o osândire a lui Hristos ca încălcător al zilei de sâmbătă. Dar orbul a mărturisit cu îndrăzneală despre Hristos, folosind cuvintele după cum a priceput el, ca să grăiască cel mai bine şi cu cea mai mare tărie din lume. Cei mai buni şi cu cea mai mare tări între oameni erau proorocii, despre care el trebuie să fi auzit şi ştiut. Şi el a cugetat în chipul acesta şi a răspuns: “Prooroc este.”
Primind un răspuns atât de neaşteptat şi nedorit, nu le-a mai rămas nimic iudeilor mânioşi în neajutorarea lor, decât să nu mărturisească minunea şi să susţină că ei nu credeau că omul fusese vreodată orb şi şi-a căpătat vederea: Dar iudeii n-au crezut despre el că era orb şi a văzut. Adică: ei nu puteau să nu creadă într-o asemenea lucrare săvârşită în mijlocul mulţimii, dar se făceau că nu pricep nimic, pentru a nu da nici un preţ întâmplării, şi astfel să oprească într-un fel răspândirea bunului renume al Făcătorului de Minuni Hristos. Şi ei au pretins cu făţărnicie că nu credeau ce vedeau şi au mers la părinţii orbului să-i întrebe pe ei. Dar ei nu au făcut aceasta ca să lămurească situaţia şi să afle adevărul cel adevărat, ci nădăjduind ca părinţii lui să nu întărească minunea ori să aducă îndoiala sau să-i micşoreze însemnătatea. Dar părinţii lui, fiind cu mare grijă, din frica de bătrâni, au adeverit că el era fiul lor, şi că fusese orb, Dar cum vede el acum, noi nu ştim; sau cine i-a deschis ochii lui, nou nu ştim. Întrebaţi-l pe el; este în vârstă; va vorbi singur despre sine. Iată încă o dezamăgire pentru bătrânii iudei urâtori de Dumnezeu! Ce pot face ei acum? Dacă omul insistă să umble în întunericul din adâncul pământului, fără să aibă nici o dorinţă de a ieşi la lumina soarelui, cum se poate aştepta el să treacă de pe o cale întunecată pe alta?

Primind un răspuns atât de neaşteptat şi de nedorit şi din partea părinţilor aceluia, fariseii cei răi îşi găsesc acum scăparea în mijloacele cele mai aspre şi cele mai însemnate: pieirea conştiinţei omului. Ei au întrebat orbul din nou şi i-au dat o părere josnică şi necinstită: “Dă slavă lui Dumnezeu. Noi ştim că omul acesta e păcătos.” Cu alte cuvinte: noi am cercetat problema în întregime, şi am aflat că noi toţi avem dreptate: şi tu şi noi. Tu ai spus adevărul când ai zis că fuseseşi orb şi ţi-ai căpătat vederea. Dar am avut dreptate şi noi când ne-am îndoit că acest păcătos ţi-a deschis ţie ochii. Noi ştim că el este păcătos, şi că el nu ar fi putut face aceasta. Dar cu privire la chipul în care s-a făcut aceasta, noi am ajuns la credinţa că numai lui Dumnezeu Îi stătea în putinţă să facă aceasta. Aşadar dă slavă lui Dumnezeu, şi leapădă-te de acest păcătos, neavând nici o legătură cu el.
O, iudei bolnavi! În orbirea lor, ei nu puteau să vadă că lepădându-se de Hristos, ei Îl recunoşteau, de fapt, pe El ca Dumnezeu. Dă slavă lui Dumnezeu! – căci numai Dumnezeu putea face aceasta. Dar Domnul Iisus a făcut aceasta – şi aceasta înseamnă că Domnul Iisus este Dumnezeu! “Cădea-vor în mreaja lor păcătoşii … ” (Psalm 140:10).
Orbul a dat un răspuns înţelept fariseilor făţarnici: A răspuns deci acela: Dacă este păcătos nu ştiu. Un lucru ştiu: că fiind orb acum văd. El vrea să spună: Eu sunt om simplu, fără şcoală, şi voi sunteţi învăţaţi şi cu îndemânare în vorbiri despre păcătuire şi nepăcătuire. Voi Îl preţuiţi pe Tămăduitorul meu după ziua de sâmbătă, iar eu după minunea pe care a făcut-o. Dacă este păcătos, şi în ce măsură, potrivit preţuirii voastre, eu nu ştiu. Eu ştiu numai că El a făcut o minune cu mine şi asta înseamnă pentru mine cât întreaga zidire a lumii. Până când El mi-a deschis ochii, lumea era pentru mine ca şi cum nu ar fi existat.
Călătorind pe toate căile întunecate de sub pământ, fariseii nu aveau unde merge în altă parte, ci stăteau pe loc şi întrebau orbul: “Ce ţi-a făcut? Cum ţi-a deschis ochii? Ei au pus această întrebare cu şiretenie iscusită, nădăjduind să audă ceva nou de la om, care putea sluji pentru a da o însemnătate mai mică minunii sau pentru a-L osândi pe Hristos. Dar acest om simplu şi cinstit în judecata sa, a căpătat scârbă mare de mânuirea aceasta a bătrânilor poporului, faţă de care, până atunci, simţise un respect oarecare, necunoscându-i pe ei bine. De aceea el le-a răspuns scurt: “V-am spus acum şi n-aţi auzit? De ce voiţi să auziţi iarăşi? Nu cumva voiţi şi voi să vă faceţi ucenici ai Lui?” El nu le putea da un răspuns mai răstit şi mai potrivit. După asemenea răspuns, împotrivitorii lui au luat o poziţie de apărare:
Şi l-au ocărât şi i-au zis: Tu eşti ucenic al Aceluia, iar noi suntem ucenici ai lui Moise.Noi ştim că Dumnezeu a vorbit lui Moise, iar pe Acesta nu-L ştim de unde este. Ei s-au folosit de Moise ca să se îndreptăţească; ei s-au folosit de Moise ca să se laude. Ei l-au recunoscut ca învăţător al lor, şi că ei îi erau ucenici. Dar Domnul Îşi făcuse deja lămurită credinţa cu privire la această problemă: ” Cărturarii şi fariseii au şezut în scaunul lui Moise … şi le place să stea în capul mesei la ospeţe şi în băncile dintâi, în sinagogi … că mâncaţi casele văduvelor şi cu făţărnicie vă rugaţi îndelung (Matei 23:2, 6, 14; cf. Luca 20:47). Ce fel de ucenici ai lui Moise sunt aceştia? Iar Domnul le-a spus: “Oare nu Moise v-a dat Legea? Şi nimeni dintre voi nu ţine Legea.” (Ioan 7:19). Neîmplinind Legea lui Moise, şi încălcând-o prin făţărnicia şi lăcomia lor, ei nu numai că au încetat de a fi ucenici ai lui Moise, dar şi faţă de Moise s-au făcut trădători şi încălcători de lege. Moise a încetat de a fi învăţătorul lor, şi s-a făcut osânditorul lor înaintea lui Dumnezeu. “Să nu socotiţi că Eu vă voi învinui la Tatăl; cel ce vă învinuieşte este Moise, în care voi aţi nădăjduit” (Ioan 5:45). Nădăjduirea voastră în Moise este deşartă, căci voi aţi tăiat Legea lui din rădăcini. Nădejdea voastră în Moise este mincinoasă, căci voi vă încredeţi numai în puterea şi bogăţia voastră şi în nimic altceva. Că dacă aţi fi crezut lui Moise, aţi fi crezut şi Mie, căci despre Mine a scris acela (Ioan 5:46; cf. Deuteronom 18:15-19). Dar, cum sufletele fariseilor, legate de cele pământeşti, nu mai puteau crede în Moise, şi mai puţin decât atât erau în stare să creadă în Domnul Iisus. Vedeţi cum aceşti farisei, aşa numiţii ucenici ai lui Moise, se folosesc de minciuni? Cerşetorului celui simplu, neştiutor, ei îi spun despre Domnul: “… iar pe Acesta nu-L ştim de unde este.” Ei ştiau foarte bine de unde este Domnul. Aceşti prigonitori ai Lui, aceşti împăraţi şi cârmuitori ai poporului, ar fi trebuit să ştie foarte bine. Locuitorii Ierusalimului au zis: “Pe Acesta Îl ştim de unde este. Însă Hristosul, când va veni, nimeni nu ştie de unde este” (Ioan 7:27). Poate că fariseii ştiau de unde este Domnul, poate că nu ştiau. Dacă ştiau – aşa cum ştiau alţi locuitori ai Ierusalimului – atunci ei au minţit pe omul născut orb când au spus: “Nu ştim de unde este.” Dacă nu ştiau şi, după atâta iscodire, sfădire, prigonire şi zarvă despre El, după pogorârea Lui, cuvintele Lui şi lucrările Lui, ei se făceau că nu ştiu de unde este El, atunci asta înseamnă că El este Hristosul. Căci crescuse credinţa: “Însă Hristosul, când va veni, nimeni nu ştie de unde este.” Iată cum aceasta întăreşte încă odată cuvintele proorocului: “Cădea-vor în mreaja lor păcătoşii” (Psalm 140:10).
Totuşi, toate astea au slujit ca să arate cerşetorului slăbiciunea morală deznădăjduită şi nimicnicia acestor bătrâni ticăloşi ai poporului. De aceea, acesta îi judeca tot mai tare, şi tot mai deschis mărturisindu-L pe Domnul. Ultimelor cuvinte ale lor, el le-a răspuns în chipul acesta:

Ultima parte la Sf. Nicolae Velimirovici – Predică la Duminica orbului din naștere
 

“Tocmai în aceasta stă minunea: că voi nu ştiţi de unde este şi El mi-a deschis ochii.” Adică: “Ce fel de cârmuitori şi bătrâni ai poporului sunteţi voi, că ştiţi toate mărunţişurile neînsemnate ale tipicului, şi nu ştiţi despre omul care mi-a făcut o asemenea minune? Cine ar trebui să ştie, dacă nu voi care staţi în jilţul lui Moise? Cine poate desluşi toate cele despre acest om oamenilor dacă nu voi, care în fiecare sâmbătă îl tălmăciţi pe sfântul Moise şi pe prooroci?” Şi omul acesta simplu continuă grăirile lui despre învăţătorii mincinoşi ai poporului, zicând:
“Şi noi ştim că Dumnezeu nu-i ascultă pe păcătoşi; dar de este cineva cinstitor de Dumnezeu şi face voia Lui, pe acesta îl ascultă.” Cu aceste cuvinte răspunde omul cel simplu, cuvintelor fariseilor: “Noi ştim că Omul acesta e păcătos.” Acum omul spune: “… Noi ştim că Dumnezeu nu-i ascultă pe păcătoşi.” În Sfânta Scriptură nu se află nici o mărturisire când Dumnezeu ascultă pe vreun păcătos şi, la cererea păcătosului, să facă cea mai mică minune. “Când ridicaţi mâinile voastre către Mine”, vorbeşte Dumnezeu prin proorocul, “Eu Îmi întorc ochii aiurea, şi când înmulţiţi rugăciunile voastre, nu le ascult. Mâinile voastre sunt pline de sânge” (Isaia 1:15). Şi Saul s-a rugat lui Dumnezeu în deşert pe când era păcătos: Dumnezeu nu-l asculta. Dumnezeu nu-l ascultă pe păcătos, şi cu atât mai puţin să săvârşească vreo minune printr-un păcătos, decât numai dacă păcătosul se pocăieşte cu adevărat, îşi spală păcatele sale cu lacrimi, ajungând să-şi urască păcatele sale, hotărându-se să facă Voia lui Dumnezeu şi, pocăit fiind şi hotărât, cade în rugăciune din toată inima lui, înaintea lui Dumnezeu. Dumnezeu îl iartă pe el, aşa cum a iertat pe păcătoasa, şi pe Zaheu vameşul, şi pe tâlharul de pe cruce – şi după aceea ei nu mai sunt păcătoşi. Atunci când ei nu sunt păcătoşi, Dumnezeu îi ascultă pe ei ca pe cei pocăiţi pentru păcatele lor. Dumnezeu nu-i ascultă pe păcătoşii care se roagă Lui şi rămân în păcatul lor. “Domnul se ţine departe de cei nelegiuiţi, dar ascultă rugăciunea celor drepţi” (Pilde 15:29).
Acest om simplu, învăţându-i pe învăţătorii cei mincinoşi, care sunt cei pe care îi ascultă Dumnezeu şi care sunt cei pe care nu-i ascultă El, strigă acum cu glas mare că Hristos este cel mai mare făcător de minuni din toată istoria lumii.
“Din veac nu s-a auzit să fi deschis cineva ochii unui orb din naştere. De n-ar fi acesta de la Dumnezeu, n-ar putea să facă nimic.” Aşa Îl proslăvea omul pe Tămăduitorul său. Prin aceasta, se face desluşit că acesta era următor al Lui. Şi prin aceasta el le arată fariseilor că toate încercările lor de manevrare pentru a nu recunoaşte nici cea mai mică minune sau de a o suci după judecata lor, ca şi cum Domnul ar fi un păcătos, sunt deşarte.
Auzind aceste ultime cuvinte de la săracul care fusese vindecat, fariseii i-au spus lui: “În păcate te- ai născut tot, şi tu ne înveţi pe noi?” Şi l-au dat afară. Făţarnicii şi mincinoşii, în deznădejdea lor mânioasă, întotdeauna ajung la război în cele din urmă. Fariseii, văzând că au fost izgoniţi cu toate socotelile lor, şi că toate maşinaţiunile lor se dovediseră zadarnice, atunci – mânioşi şi ruşinaţi – au mustrat acest om simplu, cinstit, numindu-l păcătos înrăit şi l-au dat afară.
Până aici, Evanghelistul înfăţişează norul gros, întunecat, care s-a arătat degrabă pe feţele fariseilor după descoperirea luminii minunate a Mântuitorului Hristos şi a lucrării Sale Dumnezeiaşti. Lumina este adevărul; întunericul este minciuna. Lumina este iubire; întunericul este ură. Lumina este tărie; întunericul este lipsa de tărie.
Începând Evanghelia de astăzi cu lumină, Evanghelistul o sfârşeşte cu lumină: lumină, nu întuneric. După săvârşirea minunii, Domnul Iisus S-a îndepărtat, lăsându-l pe omul pe care îl vindecase singur o vreme, ca să ţină piept ispitelor fariseilor şi să se ridice pentru adevăr asupra minciunii, apoi S-a arătat din nou şi a mers ca să întâmpine pe cel pe care El dorea să-l mântuiască.
Şi a auzit Iisus că l-au dat afară. Şi, găsindu-l, i-a zis: Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu? Orbul care fusese tămăduit trecuse de prima încercare: el se arătase blând şi ascultător când Domnul l-a trimis cu tină pe ochi ca să se spele la Scăldătoarea Siloamului. Aceasta a fost proba de ascultare. Apoi a trecut a doua probă: el s-a arătat stăruitor pe când se afla în ispită, şi nu L-a vândut pe Domnul fariseilor mincinoşi. Aceasta este proba ispitei. Apoi Domnul a încercat proba a treia şi cea din urmă; proba cea mai mare: aceea a credinţei adevărate. “Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu?”
El a răspuns şi a zis: Dar cine este, Doamne, ca să cred în El? El Îl cunoscuse pe Hristos ca pe un făcător de minuni. El Îl numise prooroc faţă de farisei, dar el nu cunoştea nume mai mare cu care să-L numească. El încă nu era în stare să-L numească Fiul lui Dumnezeu. Ascultător întru toate către Domnul, ca cel mai mare binefăcător care Se afla sub soare, acesta dorea să audă de la El cine era Fiul lui Dumnezeu, ca să creadă în El.
Şi a zis Iisus: L-ai şi văzut! Şi Cel ce vorbeşte cu tine, Acela este. Iar el a zis: “Cred, Doamne”, şi s*a închinat Lui. Domnul vorbeşte cu blândeţe şi duioşie cu cei pe care El îi mântuieşte, ca doctorul cel bun cu bolnavii pe care îi vindecă. Aşadar El nu-i porunceşte: “Crezi în Mine!”, şi nici nu-l sileşte cu cuvintele: “Eu sunt Fiul lui Dumnezeu!”, ci îi spune: “L-ai şi văzut! Şi Cel ce vorbeşte cu tine, Acela este.” Fiinţei omeneşti libere şi cu judecată, Domnul îi dă locul unde să cugete şi să hotărască pentru sine. De îndată ce omul care fusese tămăduit, a auzit cât de mare este Vindecătorul, cu mult mai mare decât proorocul, el a strigat îndată cu bucurie: “Cred, Doamne!” El a strigat nu numai cu buzele, ci I s-a închinat Lui, ca o mărturie mai mare pentru credinţa lui. (Ioan Gură de Aur spune: “Prin aceasta el a mărturisit puterea Lui Dumnezeiască; şi că nu trebuie să se creadă că era numai vorbă simplă, mai era şi fapta.”) Aşa cum ochii lui trupeşti fuseseră deschişi mai înainte, tot aşa erau acum deschişi ochii lui duhovniceşti. Şi el privea atât cu ochii săi trupeşti cât şi cu cei duhovniceşti, şi a văzut înaintea lui pe Omul-Dumnezeu, Dumnezeu în trup omenesc.
Dumnezeul nostru este cu adevărat mare, şi face minuni; şi minunile Lui nu au sfârşit. Noi credem că Domnul Iisus Hristos este Mântuitorul nostru; noi credem că Tu eşti Fiul lui Dumnezeu şi Lumina lumii. Noi, dimpreună cu cetele îngerilor şi ale sfinţilor din ceruri, şi cu întreagă Biserica Ta de pe pământ, Te slăvim pe Tine, Preasfinte Doamne: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt – Treimea cea deofiinţă şi nedespărţită, acum şi pururea şi-n vecii vecilor. Amin.
Sf Nicolae Velimirovici – Predici si Omilii

Duhul Sfânt dăruieşte oamenilor iubirea Sfintei Treimi
 

Cuvânt teologic al Părintelui Dumitru Stăniloae

Duminica a opta după Paşti (a Pogorârii Sfântului Duh)

Fiul înviat şi înălţat lucrează în noi prin Duhul Sfânt pentru a parcurge şi noi drumul spre starea de fii, în care trupul e schimbat la faţă sau îndumnezeit prin Duhul. Hristos Cel înălţat săvârşeşte în noi această lucrare prin Duhul Său, aşa cum a săvârşit-o şi El în umanitatea Sa cât a fost pe pământ. Duhul Lui ne duce spre starea în care a fost dus trupul lui Hristos prin Înviere, spre starea de fii schimbaţi la faţă cu trupul, străluminaţi, îndumnezeiţi. Lucrarea aceasta a Fiului înălţat prin Duhul este o lucrare de viaţă făcătoare şi sfinţitoare. Aceasta nu o poate face Fiul cu oamenii de pe pământ, rămânând El pe pământ, ci numai după ce a ajuns la capătul deplinei pătrunderi a trupului Lui de Duhul de viaţă Făcător şi Sfinţitor. Lucrarea aceasta sfinţitoare şi de viaţă făcătoare e şi a Fiului şi a Duhului, sau e a Fiului prin Duhul.

Astfel, Duhul purcede din Tatăl şi Se odihneşte în Fiul, nu numai pentru a arăta deplina unire în dragoste dintre Tatăl şi Fiul, dragostea Fiului venită de la Tatăl întorcându-se spre Tatăl, ci pentru a trece şi la oameni dragostea Fiului, al Cărui chip sunt făcuţi oamenii, iar după ce aceştia se despart prin păcat de Dumnezeu, de-a Se face însuşi Fiul om în care lucrează Duhul, ca din El să treacă în oameni.

Această lucrare a Duhului din Fiul e prevestită întâi prin prooroci, pentru a-i întoarce şi pe ei spre Tatăl, sau a-i atrage şi pe oamenii uniţi cu Fiul prin credinţă spre Tatăl, umpluţi deplin de Duhul din Fiul.

De aceea, Biserica a numit pe Duhul în Simbolul niceo-constantinopolitan nu numai Sfânt şi de viaţă Făcător, ci şi Cel care a grăit prin prooroci. Cuvântul neîntrupat a pregătit astfel în prealabil pe oameni pentru lucrarea ce-o va săvârşi prin Sine, atât cât va fi pe pământ, şi apoi în oameni, după ce Se va înălţa înviat şi îndumnezeit cu trupul.

„Hristos, Marele Înainte-Mergător al Duhului Sfânt“

Lucrarea revelatoare comună şi complementară a Fiului şi a Sfântului Duh are o dezvoltare. Paul Evdokimov vede această dezvoltare ca o alternare a lucrărilor mereu mai vădite ale Duhului şi Cuvântului, mai bine zis ale Ambilor, arătându-Se când unul, când celălalt mai vădit în această lucrare comună. Duhul Sfânt a pregătit venirea Cuvântului în trup, Care va lucra întâi în mod văzut asupra trupului Său, nu fără prezenţa lucrătoare a Duhului în El, ducând trupul până la înviere, ca apoi să prelungească această împreună-lucrare Hristos nevăzut, iar lucrarea Duhului săvârşindu-se în mod simţit în înduhovnicirea trupului celor credincioşi, spre învierea din viaţa viitoare. „Prin spusa proorocilor, tot Vechiul Testament este o Cincizecime preliminară în vederea apariţiei Fecioarei şi a acelui «Fie»“1. Apoi „Cincizecimea apare ca scopul ultim al iconomiei trinitare a mântuirii. Urmând Părinţilor bisericeşti se poate chiar spune că Hristos este «Marele Înainte-Mergător al Duhului Sfânt»“2. Pe de altă parte, Evdokimov observă că Duhul Sfânt şi Cuvântul sunt mereu împreună, dar într-o perioadă se află Unul pe planul prim, iar în altă perioadă, Celălalt. „În timpul lucrării pământeşti a lui Hristos, relaţia oamenilor cu Duhul Sfânt se efectua prin Hristos. Din contră, după Cincizecime, relaţia cu Hristos se efectuează prin şi în Duhul Sfânt. Înălţarea suprimă vizibilitatea istorică a lui Hristos. Dar Cincizecimea restituie lumii prezenţa interiorizată a lui Hristos şi acum îl revelează nu în faţă, ci în interiorul ucenicilor Săi“3.

A fost necesară lucrarea profetică a Duhului Cuvântului neîntrupat, pentru ca oamenii să creadă în El când va veni în trup în chip minunat. Şi a fost necesară venirea în trup a Fiului, pentru ca să înfieze cu adevărat prin Dumnezeu umanitatea în trup, ducând-o la înviere. Dar a fost necesară şi lucrarea Fiului întrupat şi înviat în chip nevăzut prin Duhul Sfânt, pentru a face pe oameni să înainteze într-o viaţă pământească după modelul lui Hristos spre a ajunge la trupul înviat şi înduhovnicit, asemenea celui al lui Hristos.

Creştinismul occidental nu dă aproape nici o însemnătate lucrării Duhului Sfânt în oameni după înălţarea lui Hristos sau lucrării lui Hristos cel înălţat prin Duhul Sfânt. Observăm o ruptură între Hristos şi Duhul Sfânt. Se afirmă în Hristos, separat, un Hristos al discursurilor, nu al harului necreat din Sfintele Taine, al Celui ce uneşte cu subiectul nostru energia dumnezeiască necreată, sfinţitoare, transformatoare, de ridicare a credinciosului în alt plan. Ortodoxia e singura care vorbeşte continuu de lucrarea Duhului Sfânt cel de viaţă Făcător şi Sfinţitor, Cel prin care Hristos ne face fii ai lui Dumnezeu, cu un trup înviat, străluminat, împreună cu toată creaţia. Pentru ortodocşi, nu ajunge oamenilor să fie iertaţi numai pentru suprameritele lui Hristos, sau să fie curăţiţi de păcate doar în viaţa viitoare printr-o credinţă în efectul jertfei Lui, ci viaţa lor creşte în sfinţenie şi creşterea oamenilor în sfinţenie după modelul lui Hristos tinde spre a ajunge la un trup transfigurat, asemenea Lui, în viaţa viitoare, prin Duhul lui Hristos.

Pentru Ortodoxie Dumnezeu îşi poate însuşi umanitatea în mod real, ca mediu de transformare (transfigurare) şi normalitate asemenea Dumnezeirii în sfinţenie.

Dar pentru aceasta trebuie să ne silim şi noi să ducem o viaţă pe pământ pe cât se poate după modelul lui Hristos. Dar şi această silinţă a noastră de vieţuire ca fii ai lui Dumnezeu ne este ajutată de Duhul lui Hristos. Ea începe prin naşterea noastră din nou prin Duhul Sfânt, care ni se dă în Botez. Prin aceasta ieşim din moartea spirituală care e una cu alipirea la lumea aceasta, socotită ca unica realitate. Duhul ne naşte la o viaţă adevărată în Dumnezeu şi ne susţine în ea, şi aceasta e o înaintare în sfinţenie.

Duhul Sfânt în Tainele Bisericii

Mântuitorul promite pe de o parte pe Duhul ce-L va trimite pe seama celor ce vor crede în El, pe de alta le spune că ei trebuie să-L primească prima dată prin Botez, pentru a se naşte din nou, deci ca fii ai lui Dumnezeu, încetând să fie robii lumii materiale (Gal. 4, 7-9). El spune lui Nicodim: „Adevărat, adevărat zic ţie: De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în Împărăţia lui Dumnezeu. Ce este născut din trup, trup este; şi ce este născut din Duh, duh este... Trebuie să vă naşteţi de sus“ (Ioan 3, 5 - 6, 7). Dar aceştia se nasc ca fii ai lui Dumnezeu pentru că Fiul lui Dumnezeu cel întrupat se uneşte cu ei prin Duhul. „Celor ce L-au primit (pe Cuvântul), care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu“ (Ioan 1, 12). De aceea preotul întreabă pe cel venit să se boteze (sau pe naşul lui): „Te lepezi de Satana?“ şi: „Te uneşti cu Hristos?“ Iar acela răspunde afirmativ la amândouă întrebările. Prin Duhul vine Hristos, sau prin Hristos vine Duhul lui Hristos Care S-a înălţat.

Duhul Sfânt dăruieşte oamenilor iubirea Sfintei Treimi ( continuare )
 

Pentru prefacerea pâinii şi vinului în Trupul şi Sângele Domnului Hristos este cerută iarăşi lucrarea Sfântului Duh: „Încă aducem Ţie această slujbă duhovnicească şi fără de sânge şi Te chemăm, Te rugăm şi cu umilinţă la Tine cădem: trimite Duhul Tău Cel Sfânt peste noi şi peste aceste daruri ce sunt puse înainte şi fă pâinea aceasta cinstit trupul Hristosului Tău, iar ce este în potirul acesta cinstit sângele Hristosului Tău, prefăcându-le cu Duhul Tău cel Sfânt“. Este în lucrare întreaga Sfântă Treime: Tatăl preface darurile, dar prin Duhul, şi pâinea, şi vinul nu se pot preface în Trupul şi Sângele lui Hristos fără să vrea aceasta Hristos Însuşi.

Iertarea păcatelor în Taina Spovedaniei iarăşi se produce prin Duhul Sfânt. Căci Hristos a suflat şi suflă puterea Duhului peste Apostoli şi urmaşii lor spre iertarea păcatelor (Ioan 20, 22-23). Fiul suflă asupra lor puterea iertării păcatelor, dar puterea aceasta este Sfântul Duh.

Şi sfinţirea apei, prin care se sfinţesc toate cele stropite prin ea, are loc prin Duhul Sfânt cerut de la Domnul Hristos: În rugăciunea de sfinţire a apei, preotul se adresează Celui ce a venit să aducă tămăduiri oamenilor: „Şi acum trimite harul Preasfântului şi de viaţă Făcătorului Tău Duh, care sfinţeşte toate, şi sfinţeşte apa aceasta“. Duhul este puterea suflată de Dumnezeu, care sfinţeşte toate. Duhul purcede pururea din Tatăl, e trimis prin Fiul spre a sfinţi toate, a înălţa viaţa oamenilor şi, când voieşte, a tămădui toată boala.

Sfânta Treime întreagă este în lucrare asupra întregii creaţii, de la Tatăl purcezând Duhul, trecând prin Fiul, şi realizându-Şi lucrarea asupra celor cerute, mai ales ca să atragă pe oameni spre calitatea de fii ai Tatălui. Creaţia e atrasă spre Tatăl prin lucrarea pornită din Tatăl, trecută prin Fiul şi unificată prin Duhul Sfânt cu umanitatea Fiului. Umanitatea e sfinţită prin mişcarea pornită din Tatăl şi făcută spre Tatăl, asemenea Fiului, fiind încadrată în mişcarea Treimii de la Tatăl spre Fiul şi de la Fiul spre Tatăl, prin Duhul. Iubirea, pornită de la Tatăl spre Fiul prin Duhul şi întoarsă iarăşi spre Tatăl, prinde în cadrul ei şi umanitatea.

Dar să insistăm puţin şi asupra sensului calităţii Duhului ca Persoană de viaţă făcătoare şi sfinţitoare, deci şi asupra efectelor ce le are Duhul asupra oamenilor prin lucrările Lui.

Duhul este de viaţă Făcător, pentru că scoate pe oameni din moartea sufletească, încadrându-i în viaţa de un conţinut tot mai înalt şi tot mai bogat pe cei morţi sufleteşte, prin căderea în trecătoarele plăceri şi prin continua sărăcire produsă de egoism. De aceea, pe când în cântarea întreit sfântă Tatăl e numit „Dumnezeu“, Fiul, „tare“, ca Cel Care a învins moartea răbdând-o, Duhului I se spune „fără de moarte“. El ne-a dat prin naşterea prin Botez o viaţă nouă, în sensul de viaţă în continuă creştere spirituală, o viaţă neslăbită de moartea spirituală.

Apostolul Pavel descrie în Epistola către Romani în cuvinte de adânc înţeles viaţa cea nouă a celor ce au primit „Duhul înfierii“. El spune că devenind prin Duhul fii ai lui Dumnezeu, ne facem şi moştenitori, împreună cu Hristos ca om, ai Împărăţiei cerurilor. Însă aceasta înseamnă preamărirea noastră cu Hristos după ce am pătimit împreună cu El: „Şi dacă suntem fii, suntem şi... împreună-moştenitori cu Hristos, dacă pătimim împreună cu El ca împreună cu El să ne şi preamărim. Căci socotesc că pătimirile vremii de acum nu sunt vrednice de mărirea care ni se va descoperi“ (Rom. 8, 17-18).

Prin Duhul devenim hristofori

Dar pătimirea prin care ne pregătim pentru slava vieţii noastre viitoare în Dumnezeu şi pe care o suportăm prin duhul de fii, dăruit nouă de Hristos, nu poate avea loc fără să avem şi pe Hristos, Care ne întăreşte în această pătimire a înfrânării de la cele rele şi a răbdării unei vieţi supuse pentru credinţă la tot felul de greutăţi şi necazuri. De aceea primim pe Hristos şi ca jertfă în Sfânta Împărtăşanie, ca să putem suporta şi noi o viaţă de jertfă, nesupusă plăcerilor. Această viaţă pătimitoare era suportată în Hristos ca foame, ca oboseală, ca batjocură, ca lovituri, ca răstignire; era o pătimire prin care întărea firea Sa omenească împotriva ispitei de hrană, de odihnă, de slăvire lumească, de frica morţii. El ne ajută şi pe noi, prin puterea Duhului dăruit nouă, să slăbim şi să desfiinţăm patimile plăcerii şi ale egoismului. E o mare taină cum Hristos, deşi înălţat la o viaţă deplin îndumnezeită ca om, poate să ne dea nouă puterea suportării pătimirii dureroase. El nu rămâne nesimţitor la această simţire a noastră. E ceva analog cu simţirea mamei care trăieşte durerile copilului, ajutându-l să le învingă. Anunţarea patimilor Sale Îl face pe Iisus să retrăiască spiritual acele pătimiri şi deci şi pătimirile celui ce le trăieşte şi el din dragostea pentru El. Iar scăparea de patimile plăcerii şi egoismului este una cu o viaţă ridicată în legătură cu Dumnezeu într-un plan care nu mai e inclus în creaţie, ci într-o trăire mai îndumnezeită, care e una cu o viaţă de sfinţenie. Ţinta înălţării în această viaţă e una cu silinţa sporirii în iubirea lui Dumnezeu, Care ne uneşte tot mai mult cu El. Sfântul Apostol Pavel descrie pe cel înaintat în această viaţă astfel: „Sunt încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici puterile, nici înălţimea, nici adâncul şi nici o altă făptură nu va putea să ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru“ (Rom. 8, 38-39). Prin Duhul purtăm „totdeauna în trup omorârea lui Iisus pentru ca şi viaţa lui Iisus să se arate în trupul nostru“ (2 Cor. 4, 10).

„Fiindcă Dumnezeu, Care a zis: «Strălucească, din întuneric, lumina», El a strălucit în inimile noastre, ca să strălucească cunoştinţa slavei lui Dumnezeu pe faţa lui Hristos“ (ca om), care „ne va aduce şi nouă... slava veşnică covârşitoare“ (2 Cor. 4, 6, 17).

Duhul dumnezeiesc este Duhul de viaţă Făcător şi Sfânt, pentru că El este Cel în Care Dumnezeu Tatăl, prin Fiul, ajunge până la noi, aducându-ne toată curăţia, slava şi sfinţenia dumnezeiască.

Duhul se numeşte aşa ca suflare dumnezeiască, sau ca o adiere spirituală care ajunge din Tatăl prin Fiul întrupat până la noi, adiere pe care o simţim dintr-un plan superior lumii, ca o adiere de bunătate, de iubire, de curăţie. Prin această adiere în noi Treimea iubitoare şi atotsfântă e „ca un vânt“, ca „o suflare“ spirituală, deci ca un vânt care are un glas, „care nu ştii de unde vine, nici încotro se duce“. Astfel se întâmplă cu oricine e „născut din Duhul“, după spusa Mântuitorului către Nicodim (Ioan 3, 5).

Duhul Sfânt dăruieşte oamenilor iubirea Sfintei Treimi
 

În această tainică adiere cunoşti prin experienţă tainică pe Dumnezeu, dar şi El te cunoaşte pe tine şi te face să te cunoşti pe tine în Dumnezeu. Şi, cunoscând pe Dumnezeu şi cunoscând drumul ce te poate duce la adevărata ta realizare, nu mai slujeşti lumii trecătoare, ci lui Dumnezeu, Care-ţi asigură viaţa veşnică. „Atunci necunoscând pe Dumnezeu, slujeaţi celor ce din fire nu sunt dumnezei. Acum însă, după ce aţi cunoscut pe Dumnezeu, sau mai degrabă după ce aţi fost cunoscuţi de Dumnezeu, cum vă întoarceţi iarăşi la stihiile cele slabe şi sărace, cărora voiţi iarăşi să le slujiţi ca înainte?“ (Gal. 4, 8-9).


Credinţa în Hristos, sau conştiinţa prezenţei lui Hristos în sine, nu o poate avea nimeni decât prin Duhul. Aceasta arată cât de uniţi sunt Duhul şi Hristos în cel credincios. Dar, pe lângă credinţa în Hristos şi viaţa curată şi iubitoare de Dumnezeu, Duhul dă fiecăruia şi unele daruri potrivite firii lui. „Nimeni nu poate să zică: Domn este Iisus, decât în Duhul Sfânt. Darurile sunt felurite, dar acelaşi Duh... Unuia I se dă prin Duhul Sfânt cuvânt de înţelepciune, iar altuia, după acelaşi Duh, cuvântul cunoştinţei“ (1 Cor. 12, 3-4, 8). Şi darurile felurite ale celor mulţi se întregesc între ele şi folosesc tuturor. Căci calitatea cea mai înaltă, spre care trebuie şi pot înainta toţi prin Duhul, este iubirea. De aceea, dacă ar avea cineva vreun dar cât de mare, dar dragoste nu are, mincinos este (1 Cor. 13). Sfântul Vasile cel Mare a spus în acest sens că orice dar are cineva, nu-l are numai pentru sine, ci în primul rând pentru alţii.

Importanţa acordată de Biserica Ortodoxă lucrării Sfintei Treimi prin Duhul Sfânt în cei credincioşi şi în toată creaţia, lucrare ce aduce acestora viaţa nouă şi veşnică şi sfinţenia, se vede din rugăciunea „Împărate ceresc“, adresată Sfântului Duh, prin care începe Biserica unele din slujbele ei. În această rugăciune îi spunem Duhului Sfânt „Împărate ceresc“, pentru că El ne înalţă în Împărăţia cerurilor, unde stăpâneşte ca Duh peste cele materiale. El este „Mângâietorul“, pentru că ne dă mângâiere în greutăţile şi necazurile vieţii pământeşti. El este „Duhul Adevărului“, pentru că ne descoperă calea adevărată, care este viaţa în Hristos, Fiul lui Dumnezeu Cel întrupat, sau Adevărul. El este „pretutindeni Acelaşi“, unind în credinţă şi iubire pe toţi. El „împlineşte toate“, pentru că ne scapă de toate lipsurile, ne dă viaţa în Dumnezeu, care ne satisface în toate. El este „Vistierul bunătăţilor“, căci toate cele bune ne vin de la El şi le putem comunica altora. Prin aceasta împlineşte de fapt toate. El este „Dătătorul de viaţă“, scăpându-ne de sărăcia existenţei moarte, dându-ne nemurirea existenţei tot mai fericite. Pe El îl rugăm să Se sălăşluiască întru noi şi să ne curăţească de toată întinăciunea, sfinţindu-ne, şi, prin aceasta, mântuindu-ne.

* Preot profesor Dumitru Stăniloae, Sfânta Treime sau la început a fost iubirea, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Ediţia a 3-a, Bucureşti - 2012, Lucrarea Fiului întrupat în noi, după Înălţare, prin Duhul de viaţă făcător şi sfinţitor, pp. 81-89.


Note:
1 L'Esprit Saint dans la tradition orthodoxe, Ed. Du Cerf, Paris, 1969, p. 87.
2 Ibidem.
3 Ibidem, p. 96.

CUVÂNT TEOLOGIC al părintelui Dumitru Stăniloae:
 

Duminica a IV-a după Rusalii (Vindecarea slugii sutaşului)

Rugaţi-vă unii pentru alţii“ (Iacob 5, 16)

Sfânta Scriptură ţine în mare cinste rugăciunea. Pe fiecare pagină vorbeşte despre puterea şi roadele rugăciunii. În rugăciune se înfăptuieşte legătura omului credincios cu Dumnezeu. Pentru omul care se află în starea de rugăciune, Dumnezeu nu mai este numai o te-mă de gândire, ci o realitate prezentă în faţa lui. În momentele de rugăciune creştinul nu este singur, chiar dacă nu e în legătură cu nimeni dintre oameni, ci vorbeşte cu Dumnezeu, mai bine zis este în dialog cu Dumnezeu, întrucât nu numai el vorbeşte către Dumnezeu, ci şi Dumnezeu vorbeşte către el, răspunzând cu făgăduinţele, cu asigurările şi cu mângâierile Lui la cererile celui ce se roagă, la grijile şi la durerile acestuia.

De aceea, din rugăciune îi vine celui ce se roagă liniştire, răbdare, nădejde şi înseninare, oricare ar fi necazurile care îl învăluie; îi vine răbdare în a suporta greutăţile şi putere de a stărui în efortul pentru învingerea lor. Prin rugăciune, puterea lui Dumnezeu se comunică omului care se află în convorbire cu El.

De cele mai multe ori omul credincios nu se roagă numai pentru sine, ci şi pentru alţii. Chiar şi atunci când se roagă pentru sine, se roagă să fie folositor altora. La rândul ei, grija pentru alţii în rugăciunea lui, dragostea de alţii, dă un plus de putere celui ce se roagă, face ca rugăciunea lui să fie şi mai caldă.

Despre puterea deosebită a rugăciunii făcute pentru alţii amintim cuvintele pline de un bo-gat şi adevărat conţinut ale Sfântului Apostol Iacob, cuprinse în epistola sa: „Rugaţi-vă unul pentru altul, ca să vă vindecaţi, că multă putere are rugăciunea dreptului în lucrarea ei“ (Iacob 5, 16).

Dumnezeu, Care a creat şi susţine prin suflet viaţa şi organizarea trupului, Îşi comunică puterea întăritoare şi susţinătoare a sufletului şi prin acesta puterea de susţinere şi de refacere a organizării echilibrate a trupului, prin firul rugăciunii. Prin acest fir se înfăptuieşte transfuzia de putere de la Dumnezeu la sufletul şi trupul nostru. Dumnezeu poate aduce astfel prin rugăciune o îndreptare sau o întărire în starea tulburată sau slăbită a trupului, făcând ca substanţele infuzate în el ca medicamente să se încadreze deplin în organismul trupului şi să-i refacă echilibrul tulburat, sau să restabilească acest echilibru chiar şi atunci când substanţele medicale infuzate se dovedesc fără efect. De câte ori nu ne spun medicii: trebuie să-ţi menţii curajul, trebuie să fii optimist, să ai încredere, trebuie să te fereşti de supărări, nu te lăsa deprimat de insuccese, de piedicile ce ţi se pun de către cei ce nu-ţi vor binele, de durata bolii! Fără aceasta, medicamentele nu-ţi pot fi de mare folos.

Dar când poate câştiga credinciosul mai multă încredere, decât atunci când simte prin ru-găciune că este în comuniune cu Dumnezeu? Sfântul Apostol Iacob spune direct că prin rugăciune nu ne vindecăm numai pe noi înşine, ci şi unii pe alţii. Aceasta pentru că ru-găciunea făcută pentru alţii, când este însufleţită de o mare grijă iubitoare faţă de ei, este mai puternică decât rugăciunea pentru noi înşine. Rugăciunea aceasta este plină de forţă şi de efect, spune Sfântul Apostol Iacob. Dacă rugăciunea în general nu este o simplă înşirare de cuvinte, ci e plină de putere, cu atât mai mult rugăciunea pentru alţii poartă în ea putere, poartă puterea fiinţei noastre, mobilizată şi sporită de puterea lui Dumnezeu, spre cei pentru care o facem.

Gândul şi cuvântul nostru bun îndreptate spre altul îi duc aceluia putere, căci noi nu suntem separaţi unul de altul în planul nevăzut, atunci când suntem legaţi prin iubire. Cu atât mai mult îi duc aceluia puterea gândul şi cuvântul nostru, când sunt gând şi cuvânt de rugăciune, când îl prindem şi pe acela în legătura noastră cu Dumnezeu. Atunci, de la noi la el curge nu numai puterea fiinţei noastre, ci şi puterea lui Dumnezeu care e în noi prin rugăciune.

În rugăciunile ce le facem unii pentru alţii nu ne unim numai cu Dumnezeu, ci şi unii cu al-ţii în Dumnezeu. Puterea lui Dumnezeu circulă atunci în noi. Aşa circulă puterea lui Dum-nezeu în noi toţi care ne rugăm împreună şi unii pentru alţii în vremea Sfintei Liturghii. Şi prin însuşi acest fapt rugăciunea este o valoare şi o mângâiere prin ea însăşi. Este o bucurie şi o mângâiere să putem zice unii către alţii ceea ce a spus Sfântul Apostol Pavel: „Sun-teţi în inimile noastre, ca împreună să murim şi împreună să trăim“ (2 Corinteni 7, 3). Propriu-zis, cei ce au pe alţii în inima lor şi prin aceasta Îl au pe Dumnezeu Însuşi nu mai mor, sau chiar dacă mor, ei sunt vii în vecii vecilor. Şi aceasta este Biserica, ca unitate în Dumnezeu: prezenţa unora în inimile celorlalţi. Această uni-tate este înfăptuită şi trăită mai ales în rugăciunile unora pentru alţii.

Dă-ne, Doamne, duhul acestei rugăciuni în toată vremea, ca odată cu aceasta să avem uni-rea cu Tine şi cu ceilalţi, să avem viaţa care nu se sfârşeşte. Căci viaţa este una cu dragos-tea şi dragostea în veci nu piere. Dă-ne să Te lăudăm cu o gură şi cu o inimă, adică în de-plina unitate a dragostei neîncetate şi veşnice. Amin!

* (Predică) la Duminica a IV-a după Rusalii, în revista Glasul Bisericii (nr. 5-6, 1972, pp. 507-509)

Gândurile pătimaşe - îndemn al diavolului la păcat
 

CUVÂNT TEOLOGIC al părintelui Dumitru Stăniloae

Duminica a V-a după Rusalii (Vindecarea celor doi demonizaţi din ţinutul Gadarei)

Este important să stăruim puţin asupra modului în care se stârnesc patimile în noi, pentru că aceasta ne va indica şi modul cum să ne opunem stârnirii lor. Precizăm că modul stârnirii este în esenţă acelaşi cu modul zămislirii patimilor. Atâta doar că zămislirea e mai grea decât stârnirea, neexistând încă patima în noi ca o fiară adormită ce are doar să se trezească. Dar un material inflamabil se găseşte în noi încă înainte de orice patimă, constituit din afecte, şi aceasta ajută într-o oarecare măsură la zămislirea patimii, aşa cum ajută patima deja existentă la stârnirea ei.

Cine nu a experiat că patima se stârneşte uneori atunci când ne aflăm în cursul îndeplinirii unei hotărâri bune, sau după ce am terminat executarea ei1, sau atunci când ne aflăm într-o stare de meditaţie sau de odihnă sufletească în care nu se pune problema de a lua vreo hotărâre! În toate cazurile patima se stârneşte ca o rezistenţă şi revoltă a tendinţelor neluate în seamă. În aceste cazuri şi în altele, patimile îşi au în noi nişte antecedente2.

Se pune deci întrebarea: cum se stârneşte patima în toate aceste cazuri?

În toate scrierile duhovniceşti ortodoxe se repetă, ca mod al stârnirii patimilor în orice împrejurare, schema următoare: Satana aruncă în mintea noastră un gând de păcat, aşa-zisul atac, pe care credem că putem să-l traducem şi prin momeală. El este prima răsărire a gândului simplu că am putea săvârşi cutare faptă păcătoasă, înfăţişându-se în faţa minţii ca o simplă posibilitate. El încă nu e un păcat, pentru că noi încă n-am luat faţă de el nici o atitudine. E parcă în afară de noi, nu l-am produs noi şi nu are încă decât un caracter teoretic, de eventualitate neserioasă, care parcă nici nu ne priveşte serios pe noi, care suntem preocupaţi cu toată fiinţa de altceva. Nu ştim cum a apărut, parcă cineva s-a jucat aruncându-ne pe marginea drumului, pe care se desfăşoară preocuparea cugetului nostru, această floare fără nici un interes, ca să o privim o clipă şi să trecem mai departe. Are prin urmare toate caracteristicile unui gând aruncat de altcineva, şi de aceea Sfinţii Părinţi îl atribuie Satanei. El e gândul simplu al unei eventuale fapte păcătoase, nezugrăvindu-ne încă nici o imagine concretă a acelei fapte şi a împrejurărilor în care s-ar putea săvârşi3. Sunt şi cazuri însă când se stârneşte dintr-odată ca un foc ce ne aprinde imediat.

Când se stârneşte însă numai ca un gând neînfocat, de la acest atac până la fapta păcătoasă sunt mai multe trepte. Isihie Sinaitul numără patru: atacul, însoţirea, consimţirea, fapta sensibilă4. Sfântul Ioan Damaschin numără şapte trepte: atacul, însoţirea, patima, lupta, robirea, consimţirea, făptuirea5. Momentul decisiv e acela în care ia atitudine cugetarea noastră. Dacă am alungat gândul din prima clipă, am scăpat. Dacă însă începem să medităm asupra lui, să ne îndulcim în gând cu perspectivele păcatului, s-a produs „însoţirea, amestecarea gândurilor noastre cu gândurile dracilor vicleni“6. Acum ne-am lipit de gândul rău, ni l-am însuşit, nu mai stă în noi străin. Prin aceasta am intrat în zona păcatului şi anevoie mai putem opri desfăşurarea până la capăt a acestui proces odată declanşat. Urmează apoi consimţirea la faptă, sau planul compus al gândurilor noastre şi al gândurilor Satanei pentru realizarea faptei7. Abia acum gândul simplu se concretizează în imagini8. După Sfântul Ioan Damaschin, prin însoţirea gândurilor noastre cu acel gând se produce, ca a doua fază, patima lăuntrică.

Momeala nu este încă păcat9, pentru că nu depinde de noi10 ca să se producă, şi de ea nu e ferit nici un om.

Dar să vedem mai de aproape ce este acest gând simplu al păcatului, ce apare fără imagini în mintea sau în inima noastră?

Mai întâi, pe ce cale vine el de la diavolul? Vine direct sau prin ceva tot din noi? Sfântul Marcu Ascetul, care repetă în scrierea Despre Botez că e aruncat în noi de Satana, spune în cap. 140 al Legii duhovniceşti că e „o mişcare fără imagini a inimii“, iar în cap. 179, că, prin ea, „poftele cheamă mintea la vreo patimă“ (Filoc. rom. I, p. 243; p. 246).

Pe de altă parte, Diadoh al Foticeii spune că de la Botez Satana nu se mai află în adâncul sufletului, adică în minte, ci în „simţurile trupului“, „lucrând prin natura uşor de influenţat a trupului asupra celor ce sunt încă prunci cu sufletul“11. „El călăreşte acum pe mustul cărnii, ca unul ce e cuibărit în trup, ca prin mustul lui să rostogolească mintea pe lunecuşul plăcerilor“12, „învăluind prin mustul trupului mintea, ca într-un fum, în dulceaţa poftelor iraţionale“13 sau, cum zice Ioan Scărarul, „diavolul stă în stomac şi împiedică pe om să se socoată sătul, chiar dacă ar fi înghiţit tot Egiptul şi ar fi băut tot Nilul“14.

De aici urmează că Satana ne trimite momeala prin mijlocirea poftelor trupeşti, stârnind mişcarea vreunei pofte ce dormitează în subconştient15. „Mintea noastră, având o simţire foarte fină, îşi însuşeşte lucrarea gândurilor şoptite ei de duhurile rele oarecum prin trup“ (Diadoh al Foticeii, Filoc. rom. I, p. 380).

Momeala e, aşadar, prima apariţie în conştiinţă a unei dorinţe rele. La început ea n-are vehemenţă şi se prezintă sub forma unui gând simplu. Mai bine zis, conştiinţa ia act de ea încă de la prima trezire, şi această primă lucrare a ei în conştiinţă se face sub forma unui gând. Numai dacă nu e înăbuşită prin reacţia noastră hotărâtă, această mişcare câştigă intensitate, încât cu greu îi mai putem rezista.

De obicei această primă trezire a unei pofte - prima apariţie a momelii în conştiinţă - e prilejuită de privirea unor lucruri externe16. Împrejurarea aceasta a putut da naştere ideii că Satana se află cuibărit în înfăţişarea unui lucru şi trimite direct un gând de păcat în cugetul nostru, fără să se folosească de trezirea unei pofte subconştiente, ca mijloc. Cu toate acestea, nu este exclus şi în aceste cazuri ca tot pofta din noi să se fi trezit înainte la privirea lucrului extern şi abia ea să fi plasat în acel lucru impresia care socoteşte că îi stimulează pofta. Venirea momelii în cele mai multe cazuri pe calea aceasta a făcut pe Părinţi să recomande închiderea simţurilor în vremuri de năvală a ispitelor.

Gândurile pătimaşe - îndemn al diavolului la păcat
 

<< continuare >>
CUVÂNT TEOLOGIC al părintelui Dumitru Stăniloae

Duminica a V-a după Rusalii (Vindecarea celor doi demonizaţi din ţinutul Gadarei)
În unele cazuri însă momeala apare în noi fără să privim la unele lucruri externe. Atunci intră în lucru amintirea unui păcat repetat17. Oricum însă, atât în primele cazuri, cât şi în cele de al doilea, e foarte rezonabil să se admită că ultimul motor al momelii este un duh deosebit de noi, pentru că, altfel, de ce se stârneşte amintirea unei patimi exact în cutare cazuri şi de ce se stârneşte numai în anumite momente ale privirii la lucrurile externe?

Acesta fiind înţelesul schemei ortodoxe cu privire la stârnirea patimilor, constatăm că în esenţă nu e nici o deosebire între ea şi cea a lui Blondel. Identitatea merge şi mai în amănunte. Dacă momeala sau atacul este primul semnal pe care-l trimite conştiinţei un „rebel răsculat“, însoţirea este faza în care cugetarea îi descoperă „raţiunea“ şi „îndreptăţirea“; şi făurind astfel în favoarea ei argumente, se convinge să treacă, total sau cu anumite rezerve, de partea ei. E faza de investire cu temeiuri raţionale, mai bine-zis, cu false temeiuri raţionale, a poftei trezite, ca pe urmă, în faza consimţirii, să-şi dea şi voinţa adeziunea ei la o mişcare ce şi-a câştigat o investitură din partea raţiunii şi care, prin acest fapt, precum şi cu trecerea fiecărei clipe de la trezirea sau de la apariţia ei în conştiinţă, adică de când zăboveşte raţiunea asupra ei, a crescut tot mai mult în intensitate. De aici urmează că abia prin lipsa de fermitate a raţiunii, mişcarea unei pofte devine păcat. Dacă raţiunea ar fi atât de fermă încât să respingă mişcarea ce apare în conştiinţă din primul moment, dacă nu s-ar lăsa cumpărată sau dusă de pseudo-raţionamente şi n-ar zăbovi nici o clipă asupra ei, mişcarea poftei n-ar deveni patimă. De aceea, Sfinţii Părinţi cer în primul rând o întărire a minţii în poziţia ei18. Desigur că aceasta e şi o lucrare de voinţă. Dar o lucrare de voinţă care se referă la minte şi care se uşurează prin silinţa omului de a se lumina cu privire la rosturile şi la datoriile sale. Lucrarea voluntară ni se înfăţişează într-o strânsă împletire cu cea intelectuală în opera de refacere a omului, după cum, la căderea lui în păcat, au lucrat, în aceeaşi împletire, cauze morale şi intelectuale.

De aceea, opera de redresare a omului trebuie începută cu credinţa, care pe de o parte e chestiune de voinţă, pe de alta se referă la minte, dându-i acesteia o atitudine intelectuală, sau o concepţie care îi oferă argumente contra păcatului. Datoria care, în urma acestui fapt, se impune celui ce vrea să-şi ducă viaţa tot înainte spre desăvârşire este să vegheze tot timpul asupra gândurilor ce apar în câmpul conştiinţei, ca să fie eliminat de la prima apariţie gândul oricărei patimi. Paza minţii, atenţia şi rezistenţa trează şi statornică împotriva gândurilor sunt recomandările necontenite ale dascălilor duhovniceşti pentru cel ce nu vrea să cadă pradă patimilor. S-ar părea că aceasta înseamnă a ne ţine cursul vieţii pe un drum rigid, îngustat, care face cu neputinţă orice îmbogăţire a ei. Dar, de fapt, înseamnă a ţine mintea scufundată, plină de iubire, în infinitul dumnezeiesc, care o îmbogăţeşte cu înţelesuri curate mereu noi.

Ceea ce continuu se respinge în asceză nu sunt noile avânturi şi inspiraţii de ordin spiritual, ci tendinţele exagerate ale poftelor simţuale, care, departe de a aduce o îmbogăţire a spiritului, îl îngustează, îl leagă infinit de lucruri finite, îl împiedică în tendinţele de lărgire a înţelegerii lui. Ceea ce se înlătură mereu sunt bolovanii care sunt aruncaţi în calea unui râu ce înaintează, lărgindu-se. Vieţii trupului i se încuviinţează satisfacerea trebuinţelor strict necesare. Dar nici un considerent cu adevărat raţional nu poate pleda pentru înlăturarea oricărui baraj din calea poftelor ce se îndreaptă năvalnic spre uliţe înfundate şi înguste.


* Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, „Ascetica şi mistica Bisericii Ortodoxe“, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2002, pp. 112-119


note

1 Sfântul Marcu Ascetul, „Despre cei ce-şi închipuie că se îndreaptă din fapte“, cap. 88, Filoc. rom. I, p. 260; Filoc. gr. ed. 3, vol. I, p. 115: „Când diavolul vede că mintea s-a rugat din inimă, aduce ispite mari şi răutăcios uneltite“.

2 Idem, „Despre legea duhovnicească“, cap. 179, Filoc. rom. I, p. 246; Filoc. gr. cit., p. 107: „Când vezi poftele ce zac înăuntru că se mişcă cu putere şi cheamă mintea la vreo patimă, cunoaşte că mintea s-a ocupat mai înainte cu acestea şi le-a adus la faptă şi le-a aşezat în inimă“.

3 Sfântul Marcu Ascetul spune: „momeala este mişcarea fără imagine a inimii“, „Despre legea duhovnicească“, cap. 140, Filoc. rom. p. 143; Filoc. gr. cit. p. 104. Sfântul Ioan Damaschin o caracterizează astfel: „o simplă atragere aminte din partea Satanei asupra unui lucru, de pildă: Fă aceasta, sau aceea, cum a făcut cu Domnul: Zi ca pietrele acestea să se facă pâini“, Filoc. gr. ed. II, vol. I, p. 344.

4 Sfântul Isihie Sinaitul, „Cuvânt despre trezvie şi virtute“, Filoc. gr., ed. II, vol. I, p. 87.

5 Sfântul Ioan Damaschin, Cuvânt minunat şi de suflet folositor, Filoc. gr., ed. II, vol. I, p. 344.

6 Sfântul Isihie Sinaitul, op. cit.

7 Ibidem.

8 Sfântul Marcu Ascetul, „Despre legea duhovnicească“, cap. 141, Filoc. gr. ed. 3, vol. I, p. 104: „Acolo unde se ivesc imagini în gând, s-a produs consimţirea. Căci mişcarea fără imagini este un act nevinovat“.

9 Idem, „Despre Botez“, Filoc. rom. I, p. 307: „Momeala nu e nici păcat, nici dreptate, ci dovada libertăţii voii. De aceea s-a şi îngăduit să se arunce momeala în noi, ca pe cei ce se apleacă spre împlinirea poruncii să-i încununeze ca pe unii ce sunt credincioşi, iar pe cei ce înclină spre plăcere să-i osândească, ca pe unii ce sunt necredincioşi“.

10 Sfântul Ioan Damaschin, op. cit., 1. c.

11 Diadoh al Foticeii, Filoc. rom. I, p. 375; Filoc. gr. ed. 3, vol. I, p. 262-263.

12 Idem, Filoc. rom. I, p. 387-379; Filoc. gr. cit. p. 262.

13 Idem, cap. 76, Filoc. rom. I, p. 373.

14 Sfântul Ioan Scărarul, „Scara“, P.G. 88, 868 C.

15 Vladimir Lossky, Essai sur la Théologie mystique de l'Eglise d'Orient, Paris, Aubier, 1944, p. 125: „Ils sont des pensées ou des images qui montrent des régions inférieures de lââme, du subconscient“. Şi Lossky trimite în această problemă la o carte pe care am fi dorit să o avem: „Pour l'analyse détaillée de ces termes voir l'ouvrage de Zarin, Fondements de l'ascétique orthodoxe, Saint Petersburg, 1902.

16 Sfântul Evagrie spune: „Trebuie să ne întrebăm: oare ideea stârneşte patimile, sau patimile, ideea? Unii sunt de părere că prima, alţii, că a doua. Dar patimile se stârnesc de simţuri. Când însă sunt de faţă iubirea şi înfrânarea, nu se va mişca patima, iar când nu sunt de faţă, se va mişca“. „Iubirea e frâu mâniei“ (Cap. 4 din Capete practice, P. G. 40, 1224).

17 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Cap. de car. I, 84; P.G., 90, 980: „Mai întâi amintirea aduce în minte un gând simplu. Zăbovind, acesta stârneşte patima. Dacă nu e înlăturat, acesta înconvoaie mintea la consimţire. Iar aceasta producându-se, vine în sfârşit la păcatul cu fapta“. Şi aici avem patru trepte: gândul simplu (momeala), patima stârnită, consimţirea, fapta. S-ar părea că gândul simplu (momeala, atacul) nu e altceva decât trezirea patimii în subconştient; nu vine din altă parte. În realitate, gândul e trimis de patima stârnită. Dar patima încă nu a pătruns în conştiinţă cu vehemenţă. De aceea, încă nu e patimă pentru conştiinţă.

18 Sfântul Evagrie cere o fixare a minţii, ca să nu mai hoinărească. Hoinăreala o face uşor de alunecat, uşor de momit de către orice argument. „Mintea ce rătăceşte încoace şi încolo e făcută fermă prin citire, priveghere şi rugăciune; pofta aprinsă e veştejită prin foame, osteneală şi însingurare; iar mânia e domolită de psalmodiere, îndelungă răbdare şi milă.“ (Cap. 6 din Capete practice, P.G. 40, 1224).

Aripi de foc
 

Avva Alonios:,,Daca nu as fi daramat totul nu as fi putut sa ma zidesc.Daca omul nu va spune mereu in inima sa:numai eu si Dumnezeu suntem pe lume,nu-si va gasi linistea"

Predica a parintelui Steinhardt:,,Şi tot aceasta, în general vorbind, este marea şi uimitoarea minune a lui Iisus Hristos.Nu vindecarea slăbănogilor, muţilor, surzilor, gârbovilor, leproşilor, orbilor,muribunzilor; nu înmulţirea pâinilor, umblatul pe mare, tămăduirea demonizaţilor şi nici chiar învierea morţilor.

Minunea cea mare şi fără seamăn aceasta este: prefacerea totală a omului, săvârşită atât în vremea cât a trăit El pe pământ cât şi după înălţarea Sa la cer, de-a lungul veacurilor, prin şirul practic infinit de mucenici, sfinţi, convertiţi şi transfiguraţi.

Este metanoia, pe care am numit-o: totala dezintegrare a omului păcătos şi imediata lui metamorfozare în subiect de jertfa. Iată cea mai uluitoare minune a Domnului, neîntrecută, care pe toate celelalte le lasă în urmă şi le pune în umbră, oricât de cutremurătoare ar fi şi ele. Dar metanoia, pentru cine ştie ce este viaţa şi cunoaşte firea omenească, se arată cu mult deasupra frângerii legilor naturale de către Mântuitorul. Căci legile naturii sunt deterministe, cauzale şi pasive şi se supun Făcătorului lor, pe când fiinţa înzestrată cu darul gândirii şi conştiinţei este liberă şi, pentru a-i determina schimbarea, divinitatea însăşi are de înfruntat dreptul de liberă alegere dăruit omului. De data aceasta, ea nu porunceşte, scurt, ci numai acţionează pe calea harului îndrumător.

Este nevoie în lumea morală, din partea divinităţii, de o lucrare energetică mai subtilă şi mai radicală decât în lumea fizică, în a slobozeniei decât în a legităţilor. Aşa fiind, Hristos poate face din cel mai din urmă şi mai înrăit întru păcate, un om nou.Hristos nu este numai bun, milostiv şi smerit cu inima, ci e şi puternic (Luca 5, 24) pentru a vindeca tot soiul de boli şi beteşuguri trupeşti, dar lucrările acestea pălesc în faţa marii minuni a prefacerii omului.Ea dă dovadă în chip incontestabil şi irezistibil despre atotputernicia şi divinitatea Celui ce o săvârşeşte. Căci împărăţia lui Dumnezeu nu este în cuvânt, ci în putere (I Cor. 4, 20)."

Avva Ioan cel Pitic: ,,Un calugar a intrat odata in extaz si a vazut trei monahi stand pe tarmul marii.Dinspre tarmul celalalt a venit un glas zicandu-le: ,,Luati aripi de foc si veniti la mine"

Predica a parintelui Steinhardt: ,,Orb, neghiob si stramt la minte, cum ma aflu, n-am fost totusi atat de stupid si nestiutor incat sa cred ca Hristos ne cere sa dam din prisosul nostru: asta o fac doar si paganii. Am fost insa indeajuns de nepriceput si de ratacit in bezna spre a cugeta, ceea ce pare intru totul conform cu invatatura crestina, ca ni se cere sa dam din putinul nostru, de nu si din prea putinul nostru. Ba am si mers pana la a ma invoi cu ideea ca din pilda celor doi bani aruncati de femeia vaduva in cutia darurilor (Marc 12, 41-44; Luca 21, 1-4) reiese indemnul de a da tot ce avem, toata avutia noastra.

Desigur. Nici nu se putea altminteri! Cum oare am putut gandi macar o clipa - necum ani de zile - ca Hristos doreste sa dam din ce avem: prisosul, putinul, totul! Mare isprava, destoinica scofala! prea omeneasca, sarmana, jalnica treaba. Altceva ni se cere: ce pare a fi cu neputinta. Altceva ni se fagaduieste: ceea ce nu-i de conceput si de necrezut!In adevar, dand peste fire, luam har peste har. Cel slab, prin urmare, sa rosteasca: da-mi, Doamne, cand sunt descumpanit si gol, vointa si nerusinare ca sa pot da din ceea ce nu am. Tu fa ca darul acesta al meu - paradoxal, absurd si indraznet - sa se intoarca asupra-mi prin mila Ta care socoteste intelepciunea oamenilor drept nebunie si adagiul "Nemo dat quod non habet" arama sunatoare si chimval zanganitor.Tu care ceri numai imposibilul si faptuiesti numai ce mintea omeneasca nu poate sa priceapa."

In loc de final: "But I say to you," the Lord says, "love your enemies, do good to those who hate you, pray for those who persecute you." Why did he command these things? So that he might free you from hatred, sadness, anger and grudges, and might grant you the greatest possession of all, perfect love, which is impossible to possess except by the one who loves all equally in imitation of God" (St. Maximus the Confessor)

Multumim pentru postare!

Ca de obicei, din pacate, nu prea am eu cu ce contribui la acest topic, dar ma bucur sa citesc mesaje ca cel anterior...

Tocmai ati contribuit si va multumesc :)

Pentru că s-a amintit de părintele N. Steinhardt...
 

FALSUL IDEALISM
Din „Dăruind vei dobândi”
Nicolae Steinhardt
Editura Manastirii Rohia, 2006

FALSUL IDEALISM – La Duminica 25 dupa Rusalii


Pericopa bunului samarinean (Luca 10, 25-37) care este a milei şi grijii de nevoile şi necazurile semenului ne evocă pe acei falşi idealişti neobosiţi în a ne spune: ce vă tot plângeţi şi văicăriţi că nu aveţi destulă pâine şi nu mâncaţi pe săturate? Sunteţi, nu încetează ei a stărui şi dojeni,-’Sunteţi materialişti, robi pantecelui şi prea puţin creştini. Vă tot plângeţi şi tot cârtiţi : dar nu pâinea este esenţialul şi nu ea vă va mântui ; oamenii, o ştiţi doar, nu trăiesc numai cu pâine!
Predicatorii aceştia ai idealismului se recrutează de cele mai multe ori dintre ghiftuiţii şi îmbuibaţii lumii.

Pe deplin lămurit, este că nu au citit parabola samarineannlui milostiv şi că nu se pricep să facă distincţie între necesar şi exces. Una este lăcomia, alta este strictul necesar vieţii. Au dreptate cât priveşte gândul după delicateturi şi răsfăţuri, nu însă când e vorba de pâine. Ni se pomeneşte de înfrânare şi ascetism, dar se pierde din vedere că ascetismul e treabă voluntară; când e impus nu de un imbold lăuntric ci de o situaţie obiectivă exterioară, el îşi pierde orice merit soteriologic. în sfârşit, cei pe care i-aş numi falşii idealişti mai dau dovadă că nu cunosc învăţătura lui Hristos.

Hristos ce a făcut, ce a provăduit? A înmulţit pâinile şi peştii, a prefăcut apa în vin. întotdeauna Domnul şi-a manifestat grija pentru nevoia de pâine a oamenilor. I-a apărat pe apostoli când, fiindcă le era foame, au smuls spicele de grâu în zi de sabat (Matei 12, 1 şi urm.). A socotit că bine au făcut David şi însoţitorii lui când, flămânzind, au intrat în casa lui Dumnezeu, în zilele lui Abiadar arhiereul, şi au mâncat pâinile punerii înainte pe care nu se cuvenea să le mănânce decât preoţii (Marcu 2, 25-26). A săturat cu pâine o dată patru mii de bărbaţi şi altă dată cinci mii, motivând minunea săvârşită astfel: „Milă îmi este de mulţime că sunt trei zile de când aşteaptă lângă Mine şi n-au ce să mănânce; şi să-i slobozesc nu voiesc, ca să nu se istovească pe drum ” (Matei 15, 32).

Iată cum grăieşte şi cum făptuieşte autenticul Iisus: nu certându-i pe oameni că sunt robi pântecelui şi se gândesc numai la mâncare, nu dându-le poveţe idealiste şi îndemnându-i să se mulţumească cu hrana spirituală (şi uşor l-ar fi venit să le ceară să nu uite că au ascultat cuvinte dumnezeieşti), nu lăsându-i să se descurce cum vor putea, ci săturându-i din belşug (de au rămas o dată şapte şi altă dată dousprezece coşuri cu fărâmituri) şi îngrijindu-se ca nu care cumva să leşine de foame pe drum.

Dar la stârşitul capitolului al 25-lea din Evanghelia Sfântului Matei, unde e vorba de înfricoşata Judecată, cum ni se spune că va proceda Fiul Omului întru slava Sa, cum va deosebi oile de capre, pe cei buni de cei răi, pe binecuvântaţi de osândiţi, după care criteriu va efectua despărţirea? După cum I s-a dat să mănânce când a fost flămând ori nu I s-a dat să mănânce când a fost flămând (criteriu desigur trivial în ochii „idealiştilor”).

Pentru fiica lui Iair, mai-marele sinagogii din Capernaum, după ce i-a poruncit: „Talita kumi” şi a înviat-o, ce dispoziţie dă acolo pe loc şi neîntâziat: să i se dea să mănâcel (Marcu 5, 43).

Pe smochinul neroditor care, atunci când El a flămânzit şi nu I-a dat roade, cum l-a tratat Domnul? Blestemându-l! (Marcu 11, 14). Şi cum se auto-caracterizează Iisus ? „Om mâncăcois şi băutor de vin” (Matei 11, 19; Luca 7, 34). Domnul e mereu gata şi dispus să primească invitaţii la masă: cinează în casa lui Zaheu, a lui Matei-Levi, ba şi în a fariseului Simon leprosul (şi probabil că nu numai în a lui Simon, căci fariseii, iscodindu-L, îl vor fi poftit în casele lor şi la mesele lor spre a-L prinde mai lesne în cuvânt).

Cum se mai numeşte Domnul pe Sine? „Pâinea vieţii” şi adaugă : „cel ce vine la Mine nu va flămânzi” (Ioan 6,35 şi 48). Şi se mai defineşte cu acelaşi prilej : „Eu sunt pâinea ce S-a coborât din cer” (Ioan 6, 43). Iisus, hotărât lucru, nu Se ruşinează a vorbi pe şleau de foame şi de sete şi de mâncare şi nici de a mânca. împărăţia cerurilor cu ce o aseamănă? Cu o cină, iar celui care îi va deschide uşa ce îi făgăduieşte? Că va intra la el şi va cina cu el (Apoc. 3, 20). După înviere, cum îi convinge pe apostolii care se spăimântaseră că e nălucă şi se tulburaseră, că El este şi că nu-i arătare? Mâncând în prezenţa lor peşte şi miere (Luca 24, 41-43).

Nu, Domnul, binecuvântat fie Numele Său, nu a fost ceea ce în limbaj curent se cheamă „idealist”, ci a fost materialist întrucât a luat fără greş aminte şi în mod foarte deschis, foarte participatoriu la problema pâinii.

Să fie oare această grijă pentru pâine – care-i şi a noastră – mărturisire de robie a pântecului, de josnică preocupare animalică, de materialism grosolan?

Problema o rezolvă în mod definitiv, cred, Nicolae Berdiaev. Problema pâinii, spune marele gânditor, problema pâinii pentru mine ca ins care, nu mă ascund, sunt lacom şi cunosc tendinţa de a mă văicări şi a fi nemulţumit, este, da, o problemă materială. Dar pâinea aproapelui meu, continuă Berdiaev, nu mai e o problemă materială ci o datorie spirituală. Să luăm aminte, înfioraţi de respect, la schimbarea de registru tonal: când sunt în joc eu cu nesaţul meu, eu individul cârcotaş şi pofticios, pâinea e o problemă. Când mă preocupă însă pâinea aproapelui meu, problema devine datorie, saltă de pe tărâmul material pe cel spiritual.

Iată cel mai bun răspuns dat falşilor idealişti. Dacă în loc de a mă plânge pe mine, îi deplâng pe cei lipsiţi, cârteala se preface în compătimire şi ia cu totul altă înfăţişare.

Şi le mai amintim aşa-zişilor idealişti că Domnul nu ni se dă nouă spre consumare în idealitate şi abstracţiune, ci la modul materialităţii: ca pâine şi ca vin. Şi ce sunt acestea de nu cele două elemente consubstanţiale vieţii ; pâinea (prea curatul Trup) pentru întreţinerea vieţii, vinul (scumpul Sânge) pentru veselirea şi îndulcirea ei? Căci fiinţa omenească nu e făcută numai pentru a vieţui, a exista (animalic) şi a trudi, ci şi pentru a se bucura de viaţă în chip conştient, a o gusta şi proslăvi în ceasuri de odihnă şi înălţare sufletească. Vinul simbolizează această caracteristică din urmă a fiinţei înzestrate cu duh şi cu darul cuvântării. Pâinea şi vinul, laolaltă şi dual, alcătuiesc cumpăna vieţii noastre, o metaforizează şi totodată o explică, o condiţionează.

Cum îşi intitulează frumosul său roman scriitorul italian Ignazio Silone? întocmai chiar: Pâinea şi vinul. Iar fiului rătăcitor înapoiat la vatra părintescă ce i se arată mai întâi în poezia lui Trakl ? Pâinea şi vinul – strălucind în curată lumină pe masă.

Şi Domnul cum ne învaţă să ne rugăm în rugăciunea domnească (atât de sintetică, de concentrată în esenţe)? Oare nu cerând să ne fie dată pâinea cea spre fiinţă?

Falsul idealism nu mi se pare nimic altceva decât făţărnicie, nedragoste de aproapele, grandilocvenţă deşartă şi necreştinism. Bunul samarinean s-a apropiat de năpăstuit, i-a legat rănile, i le-a uns cu untdelemn şi le-a stropit cu vin, l-a suit pe dobitocul său şi l-a dus la casa de oaspeţi ca să i se dea îngrijiri şi să fie de bună seamă hrănit. Iată idealismul în acţiune. Falsul idealism nu-i decât fariseism şi se identifică purtării preotului şi levitului care au trecut nepăsători pe lângă cel aflat în mare strâmtorare. (Ii vor fi acordat în gând consolări idealiste: mai bine ar fi făcut să stea acasă şi să nu umble hojma teleleu-tănase de colo până colo).

Hristos ne învaţă, El, să nu dispreţuim pâinea, să nu facem paradă de idealism fariseic şi să nu fim nepăsători – ca preotul şi levitul – faţă de foamea, setea, nevoinţele şi necazurile fratelui nostru.

Pâinea, în învăţătura Domnului, e sfântă. Şi sfântă a fost din străvechime pentru întregul popor, atât cel din oraşe cât şi cel de la sate. In frumoasele noastre sate mai ales, unde s-au păstrat neştirbite valorile creştineşti şi datinele strămoşeşti, unde se face atât de vădit văzută continuitatea caracterului naţional, dacă se întâmplă ca un dumicat de pâine să cadă pe jos e numaidecât ridicat ; pâinea se aşează numai la loc curat, de cinste; e oferită, odată cu sarea, oaspeţilor de vază o taie numai capul familiei, având mereu grijă să cresteze într-însa semnul Sfintei Cruci cu vârful cuţitului.

Pâinea e dătătoare şi intreţinătoare de viaţă. Prin mijlocirea ei, transubstanţializată, ni se dă spre consumare Trupul Domnului. Nu numai cu pâine va trăi omul, desigur, dar nici fără ea cât timp sufletul nu se va fi slobozit din lut. Hristos nu a binevestit „idealismul” (aşa-zisul nerod şi mincinos idealism al făţarnicilor), ci dimpotrivă şi-a exprimat grija (atentă, serioasă, părintească) pentru pâinea cea spre fiinţă, cea de toate zilele, a făpturilor Sale.

Doamne ajută.

E aşa frumos tot ce scrieţi aici, amintiţi cuvintele Sfinţilor Părinţi, plini de Duhul Sfînt Dumnezeu. Conform învăţăturii Bibliei.
Aşa bine mă simt aici, mă odihnesc, poate din tot forumul, aici mă simt acasă.

Atît de frumos şi de bine, de minunat, te poţi sătura citind aici, sunt ca rugăciunile, toate învăţăturile minunaţilor sfinţi.
Aş fi vrut să adaog şi eu cîteva pasaje, dar, sincer îmi ajunge ce citesc aici, din ce postaţi voi, cum spunea şi surioara Anita, cu ce aş mai putea contribui?
Cu nimic, să stai doar şi să citeşti şi să te minunezi. Creştinismul ! Esenţa şi echilibrul tuturor lucrurilor.

Şi mai ales fratele Pelerin spre răsărit, un protestant care caută sincer şi curat Adevărul.
Şi îl caută exact acolo unde trebuie. Minunat.
Mă bucur atît de mult pentru tine, frăţioare scump. Uite ce minunată e smerenia. Şi ce rod dulce şi ales are. Ca nimic din toate de pe pămînt.
Tot ce mai trebuie e să fi botezat ortodox, dacă ai fost "botezat" în erezia protestantă şi să te împărtăşeşti în Biserica lui Hristos ! Şi a înviat ! Şi vei fi viu, în continuarea căutării tale spre îndumnezeire.

__________

Dacă îmi permiteţi o remarcă, scrieţi foarte mult din Sfinţii Ascetici şi Mistici ai Bisericii anume:

Sfîntul Isaac Sirul, Sfîntul Efrem Sirul, Sfîntul Chiril al Alexandriei, Sfîntul Simenon noul Teolog, Sfîntul Grigorie Palama, Sfîntul Grigoria de Nyssa, Sfîntul Macarie Egipteanul, Sfîntul Maxim Mărturisitorul, Sfîntul Ioan Iacob Romînul, Sfîntul Ignatie Briancianinov, Sfîntul Nil Sorski, Sfîntul Ambrozie al Milanului, sau Sfîntul Ambrozie cel Mare, Sfîntul Ioan Scărarul,

dar vă rog mult, mai scrieţi şi din Sfinţii Practici, în special

Sfîntul Ioan Gură de Aur, Sfîntul Chiril al Ierusalimului, Sfîntul Ciprian al Cartaginei, Sfîntul Marcu Evghenicul, Sfîntul Ioan de Kronstadt, Sfîntul Teofan Zăvorîtul, Sfîntul Nicolae Velimirovici, Sfîntul Nectarie din Eghina, Sfîntul Nicodim Aghioritul, Sfîntul Ioan Iacob Romînul, cuvioşii Serafim Rose, prin Sfîntul Ioan Maximovici de Shanghai şi San Francisco, Sfîntul Ioan Maximovici de Tobolsk şi Siberia, Sfîntul Nectarie din Eghina.

Sau măcar Sfinţii de echilibru între mistici şi practici, precum

Sfîntul Vasile cel Mare, Sfîntul Ioan Casian, Sfîntul Grigorie de Nazians, Sfîntul Luca al Crimeei, Sfîntul Teofilact al Bulgariei, sau Sfîntul Vasile de la Poiana-Mărului, Sfîntul Iosif de Volokolamsk, Sfîntul Tihon de Zadonsk, Sfînt Paisie Velicicovschi sau alţii.

Sfinţii practici, cum îi numesc eu sunt de citit ca întîietate faţă de Sfinţii Ascetici, care sunt mult mai profunzi, şi cu greu pot fi înţeleşi dacă nu există un bagaj de cunoştiinţe duhovniceşti stabilit în prealabil. Acest bagaj, sau pregătirea, ne ajută să o avem, Sfinţii practici, menţionaţi.

Sau alţi Sfinţi care nu i-am amintit, dar nu îmi amintesc de ei, cu iertare, sau Sfinţii aleşi în Filocalia, care nu i-am amintit, dar Filocalie care este peste tot pe net şi cred că nu mai trebuie menţionaţi.

Am amintit o salbă de Sfinţi. Ce minunaţi sunt cu toţii !

--- Pe toţi cei menţionaţi, cu mila Domnului, să nu-mi fie spre laudă, îi am în volume de cărţi acasă, dacă doriţi să postez nişte poze-scaner cu cîteva pasaje ale lor, dacă nu le găsiţi pe net, sau dacă nu îi puteţi lua de la vreo Bibliotecă, vă rog să-mi spuneţi şi cu drag, voi posta ce-mi cereţi.

Slavă lui Dumnezeu şi mărire Preacuratei Sale Maici şi pururea Fecioarei Maria.

Iertare şi bucurii.

O curiozitate de copil prost, pentru Daniel_Ortodox (şi apoi promit că te voi lăsa în pace):

În ce fel înţelegi să-ţi ceri iertare, sau să fii iertat, când ignori o rugăminte fooarte simplă, uşor de îndeplinit a unei "surori întru Hristos"?? Rugămintea era să îmi respecţi numele, fie el şi nume de internet, şi să nu mă mai iei cu diminutive din astea... nu mi se potrivesc...

Ia să văd, poţi ţine cont de această rugăminte atât de uşor de îndeplinit? Sau eşti adeptul dragostei şi al binelui "oferite cu forţa"?

Oare câţi dintre noi nu suntem tentaţi să vedem în afirmaţia de mai sus (în special a doua parte) - o dovadă de egoism? Din păcate...

Ne apropiem in pasi smeriti (oare??) spre Poatul Mare, iar pe forumul nostru este atata sensibilitate si replica la replica, si explicatie inutila si aprecieri si subaprecieri (care se pare ca dor, desi sunt de mii de ori mai folositoare decat laudele care ne trimit intr-o directie proasta) si ma intreb: Incotro, lume?
Probabil voi lua o pauza... Una mai lunga...
Iertare tuturor celor care v-am suparat si mai ales... iertati-va intre voi, fratilor, ca ajungem acolo unde de fapt le cerem celorlalti sa se fereasca!...

Nu mai ştiu cine zicea: nici lauda, nici critica nu ne este de folos, căci ne face să nu (mai) ştim cine suntem...

Prefer însă comunicarea "la obiect"... cum să zic pentru a mă face înţeleasă?

Asta e, cu unii ne înţelegem mai bine, mai uşor, mai natural... fără eforturi... Avem afinităţi şi, din păcate, mai avem şi antipatii... Încerc să nu le adâncesc pe cele din urmă...

Şi, cu rugămintea de iertare pentru că am stricat "puţin" atmosfera acestui topic, redau un gând "atipic":

"Singurele lucruri reale, singurele lucruri pe care le ducem cu noi până la urmă sunt propriile noastre sentimente, dragostele noastre, patemile noastre, urile şi adversităţile noastre. Mă-ntreb: noi, la capătul vieţii noastre, ce-am lăsa în afară? Bănuiesc că putem lăsa nişte sentimente. Mai puţin de ură, întrucâtva de patemi dar... de dragoste mai ales." (Nichita Stănescu)

Doamne ajută.

Sigur draga mea, îţi voi îndeplini rugămintea, cu drag, o să te numesc Annyta şi nu Anita, dacă îţi doreşti atît de mult, nu mă deranjează. Numele nu ajută sau nu împiedică la mîntuire. Cîtă vreme nu ne legăm inimile de un nume. Hristos are Numele Cel Mare !

Deci cu tot dragul, pentru că te iubesc în Domnul fără făţărnicie, îţi voi spune cum îţi doreşti, adică Annyta, că alt nume al tău nu cunosc, iertare. Dar orice nume îmi vei cere, aşa îţi voi spune.

Am şi eu o rugăminte, Annyta surioară.

Cel puţin aici, nu mai scrie din Nichita Stănescu sau alţii ai lumii ce se lipseşte de Dumnezeu. Elucubraţiile şi minciunile minţii lui condusă de draci, le avem cu toţii la un moment dat în viaţă, să ne ferească Dumnezeu de "singurele lucruri reale", ale unor oameni cu minţile bolnave ca ale lui. A fost un beţivan şi un curvar, vai lui, dar nu vreau să-l judec, a avut luptele lui de dus, şi poate pe patul de moarte, s-a mîntuit, ca tîlharul pocăit de pe cruce. Sunt convins de asta.

Dar ce a lăsat în urmă, sunt o dîră de puroi şi duhoare, care strigă în urma lui, prin smintelile ce le sădeşte în inimile celor ce îl citesc. Dumnezeu să aibe milă de el. Deci te rog, să-mi îndeplineşti şi tu această micuţă rugăminte.

Mulţumesc, Annyta, cu această ocazie, pentru postul -Falsul idealism-, mi-am amintit de el cu drag, mi-am regăsit un gînd mai vechi, poate ispită, că acei falşi idealişti, i-am regăsit a fi americanii. Cum zice şi părintele Nicolae, plini, ghiftuiţi, aroganţi. Să vină la noi să vadă simplitate şi smerenie, cum trăim cu salarii de profesori de 800 de lei pe lună, cînd ei au mii de dolari.

Dar uite aşa ne vom mîntui noi şi ei mai greu.

Te-am iertat, surioară Annyta, şi te rog, cu orice ţi-am greşit, iartă-mă şi tu şi nu căuta să ai afinităţi şi antipatii, dacă vrei să fii creştină.
Ci iubeşte necondiţionat şi nepărtinitor. Mereu. Sau cît mai mereu.
Dumnezeu să ne ajute.

Mulţumesc şi fratelui Neagu pentru cuvîntul minunat, din inima ce tînjeşte după Dumnezeu.
Adevărat, Sfîntul şi Marele Post începe peste 5 zile, cu tot cu azi. Cum intrăm în el ? Dar mai important, cum vom ieşi din el ? Slavă Domnului pentru toate.

Iar pe fratele Pelerin spre răsărit, îl îmbrăţişez cu sărutare sfîntă ! (conform Romani 16, 16; I Corinteni 16, 20; II Corinteni 13, 12 şi I Tesaloniceni 5, 26) Şi îl sprijin cu orice pot şi îl rog să stăruiască în lupta cea bună, să găsească Adevărul Cel Unul, şi să vină Acasă, în Creştinismul Cel Unul, Ortodox.
Şi pe voi pe toţi.

Iertaţi-mă şi bucurii să vă dea Maica Domnului.

Nu există om fără de păcat, nici chiar sfinţii... deşi, desigur, unii oameni sunt mai curaţi/ virtuoşi decât alţii... Asta nu mă opreşte să apreciez ceea ce îmi place fie şi la un păcătos... Dumnezeu dă talanţi şi unor păcătoşi... cinste lor dacă îi folosesc!

Da... recunosc că îmi plac unele lucruri poate... discutabile... Dar măcar încerc să nu judec, să nu cataloghez oamenii... şi să nu fiu ipocrită...

Pentru domnul Daniel: avand in vedere ampla lista patristica recomandata de dvs si raportand volumul informatiei la capacitatea mea,limitata,o sa va rog sa postati,dpdv patristic,on topic,ce considerati dvs util fara a fi nevoie sa asteptati recomandari punctuale in acest sens.Puteti posta in orice forma doriti dar daca cumva puteti organiza materialul dpdv tematic si intr-o forma cat mai usor de lecturat(desi este dificil acest lucru cand trebuie aprofundate scrierile si transpunerea lor in viata de catre Parintii Bisericii)cred ca veti putea ajuta multi cititori poate mai putin familiarizati pe aspecte mai dificile.Multumesc pt ideile dvs si pt timpul acord acestui topic,eu fiind doar un anonim si trecator initiator al lui.O zi buna in continuare.

Doamne ajută.

Bun. Fă cum ştii, surioară. Cum ţi-e credinţa. Dar nu aici. Te rog.
Lasă-ne aici să respirăm duhul patristic, Duhul lui Dumnezeu din Sfinţii Părinţi.
Te rog mult. Pentru că ne respectăm reciproc şi suntem amîndoi creştini, mă vei asculta, nădăjduiesc.
Deci mergi cu pace şi deschide un topic, "Cu şi despre literatura laică" şi acolo postează şi scrie ce vei dori. Tot la fel, după credinţa ta. Poate vei găsi ceea ce cauţi.
Şi în timpul celor ce veţi posta voi acolo, amintiţi-vă ceva:
"Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos." - I Corinteni 6, 12. De folos spre mîntuire, desigur.
Dumnezeu să vă ajute şi să ne ajute la cele bune şi de folos.

Frăţior drag, Domn e Unul singur, şi Acela nu sunt eu, e Cel ce este.
Mulţumesc de politeţe, dar credinţa îmbracă politeţea, deci te rog, nu mă mai numi Domn. Cum vrei altcumva, dar nu domn.

Mulţumesc deci, frate iubit Pelerin spre răsărit, aşa nădăjduiesc să fac, să ne ajute Dumnezeu înspre acestea minunate ale Lui.
Dar nu foarte curînd, cu iertare, că lucrez la licenţă, la facultate, şi scriu despre "ereziile romano-catolice şi influenţa lor asupra ortodoxiei de astăzi" şi am mare nevoie de limpezime şi ajutor de la Dumnezeu şi rugăciunile Maicii Sale Preacurate, pentru a reuşi să scriu cu iubire, dar şi obiectiv, patristic şi îndrumător.
Şi pentru că Timişoara foloseşte prea intens dialogurile ecumenice, greşind şi alunecînd prea uşor spre erezia ecumenistă, în loc să rămînă ecumenici şi nu ecumenişti, simt deci puţină încordare, lucru care necesită o mai mare atenţie, dar în aceleaşi hotare sfinte, menţionate.
În fine, acestea sunt luptele mele. Dar, îndrăznesc, cum mă cheamă Hristos să fac, la Ioan 16, 33.

Multă mîngîiere de la Domnul, cu rugăciunile Sfinţilor, în drumul de întoarcere sau ajungere acasă. Iartă-mă.

Bucurii.

Annyta si eu m-am gandit mult la aceea apoftegma a lui Avva Alonios,care,intradevar,asa cum ai remarcat si tu,poate fi foarte usor deviata de la intelesul ei profund.Eu am inclinat sa cred ca prin acele cuvinte avva se refera la starea de nepatimire,pt ca un sfant,rupt de cele lumesti,este,intradevar,doar el si Dumnezeu,pentru ca s-a eliberat de cele lumesti,atat cat este cu putiinta.Sfantul Grigore al Nyssei(Thomas Spidlik spunea asta in ,,Spiritualitatea Rasaritului crestin")vorbea despre ,,puteri"(in greaca dynamesis)creata de Dumnezeu in sufletul omului,pentru a-l ajuta sa se ridice dincolo de stransoarea animalica a instinctelor primare.Sfantul resuseste aceasta ,,mare trecere"spre nepatimire si abia atunci ajunge un adevarat ,,rob al Domnului"(de aceea am ales aceea cantare,pt a sugera sensul vertical,mistic,al ideii).

Citatul din predica parintelui Steinhardt este la fel de paradoxal ca si spusele sfantului,pt ca noi ne multumim,adesea,cu palpabilul,cu imediatul si uitam marea taina a transformarii omului.De aceea am ales acel citat pt ca am crezut ca rezoneaza cumva cu ideea.Acel om,inaltat catre Dumnezeu,este intradevar doar el si Dumnezeu in raport de patimi,pr ca le-a demolat,le-a izgonit,si se indreapta spre menirea destinata fiintei umane,indumnezeirea.El nu este insa un egoist,un izolat in satisfactia egoismului mantuirii lui individuale pt ca intreaga gandire patristica da marturie ca abia in aceea stare omul isi regaseste adevarata deschidere fata de semenii sai.Pare o singuratate dar depinde la ce o raportam.In raport de patimi da,este o binecuvantata ,,singuratate".In raport de oameni incepe adevarata deschidere,subliniata in acel citat din final din Sfantul Maxim Marturisitorul.Vorbele par sarace,parca timide in a gazdui o asemenea perspectiva :)

Domnule Daniel nu este nici o problema,cred ca acele examene sunt cu mult mai importante,Dumnezeu sa va ajute sa le promovati si sa ajutati pe semenii dvs prin cele ce veti dobandi.Postati cand aveti dvs timp,unul sau altul putem disparea dar topicul sper ca va ramane si prin urmare va sta la dispozitie cand veti considera momentul potrivit.

Va doresc tuturor o zi cat mai apropiata ca traire atat de perioada anului pe care o strabateti acum cat si din perspectiva invataturilor acestor oameni sfinti ai lui Dumnezeu.Voi incheia cu un citat din Parintele Petroniu Tanase,pe care il voi aplica gandirii patristice:,,Cuvantul omenesc are o mare si tainica putere,aduce cu el ceva din fiinta celui care il rosteste.Daca Cuvantul lui Dumnezeu este Dumnezeu Insusi si cuvantul omului este omul insusi.Daca vrei sa stii cum este inima omului,zic Sfintii Parinti,ia aminte la cele ce spun buzele lui

Doamne ajută.

Frate Pelerin spre răsărit, poate greşesc în ce spun, în sensul că voi sminti, Dumnezeu să mă ierte. Ţi-am văzut duhul, frate Pelerin spre răsărit şi astfel, Dumnezeu mi-a ajutat să pot răspunde în duhul tău. Surioara Annyta, s-a gîndit şi la mine puţin, fiindu-i puţin antipatic, cînd a postat acel fragment al lucrării părintelui Nicolae Steinhardt. A ales lucrarea mai mult după numele titlului. Ea nu cunoaşte dimensiunea descoperită de Dumnezeu Sfîntului Grigorie de Nyssa, şi prin sfînt, nouă. Dimensiune la care se referă destul de frumos Tomas Spidlik, înspiritualitatea răsăritului creştin, care însă, doar un exemplu concis, începînd de la paginile 355 ale lucrării sale, amintind de rugăciune nu se ridică nici un strop la dimensiunile Canonului Ortodoxiei, sau Canonul Apostolic al primelor secole, carte publicată la editura Deisis, de diaconul Ioan I. Ică Jr. pe care ţi-o recomand cu încredere şi prioritar lucrării, eu numesc mai degrabă schiţelor lui Tomas Spidlik.
De altfel tot scolasticismul, în jurul căreia gravitează cartea lui Tomas Spidlik, este o primejdie pentru Creştinism, fiind o erezie, o inovaţie, apărută în apusul eretic, de după 1054. Scolasticism, care este oferit de Tomas, întro manieră foarte ascunsă, deghizată chiar în duhul Sfinţilor Părinţi. Scolasticism, împotriva căruia scriu şi eu, cu mila Domnului la licenţă.
Revenind la cele spuse la sus, mă îndoiesc că surioara Annyta, ar cunoaşte ceva din Avva Alonios, dar cu această cale, pentru că îl îndrăgesc atît de mult, pe Avva Alonios, voi aminti aici şi acum, căteva cuvinte ale sale, pentru a-l face cunoscut, sau recunoscut celor ce trec pe aici:

Avva Alonis a zis: Dacă omul nu va spune mereu în inima sa: numai eu şi Dumnezeu suntem pe lume, nu-şi va găsi liniştea.
A mai zis: Dacă nu aş fi dărâmat totul, n-aş fi putut să mă zidesc.
A mai zis: Dacă omul vrea cu adevărat, din zori până seara ajunge după măsura dumnezeiască.
Avva Agathon l-a întrebat, odată, pe Avva Alonios: Cum să-mi stăpânesc limba, ca să nu mai spună miciuni?. Avva Alonios i-a răspuns: Dacă nu vei spune minciuni, multe păcate ai să faci. Cum adică?, întreabă celălalt. Bătrânul îi zice: Doi oameni au omorât în faţa ta, şi unul dintre dânşii a fugit în chilia ta. Dregătorul îl caută şi te întreabă: În faţa ta s-au întâmplat acestea?. Dacă nu minţi, îl trimiţi pe om la moarte. Mai bine îl laşi în faţa lui Dumnezeu, cu mâinile dezlegate, căci El el ştie pe toate.

Şi pentru a încheia cele deschise, am vrut intenţionat să deviez înţelesul dat de surioara Annyta la cuvîntul părintelui Nicolae Steinhardt, "Falsul idealism", spre o dimensiune pe care ea să o poate înţelege mai bine, şi pentru a o ajuta să se smerească, şi împreună cu ea, şi eu. Şi nu dimensiunea cea expusă de tine în Schiţele lui Tomas Spidlik, cu care ai făcut frăţia ta comparaţia, sau nici cu Canonul Ortodoxiei - Canonul Apostolic al primelor secole, cu care iată fac şi eu comparaţia. Totul pentru a-l înţelege acum, iată, nădăjduiesc, deşi mă şi îndoiesc, pe Avva Alonios sau Alonis.

Iar pentru frăţia ta, Pelerin spre răsărit, fiind pe un drum din care încă nu ai ieşit, al protestantismului, dar din care trebuie să ieşi, pentru a vedea Lumina şi pentru a gusta adevărata simplitate, nu cea imaginată deocamdată de frăţia ta, te rog aşadar, să ai grijă dragul meu, să nu te pripeşti în afirmaţii, şi prejudecăţi, să nu scrii "într-adevăr", decît dacă Acela este cu adevărat Adevărul. Şi cu adevărat Adevărul, nu L-a avut şi nu Îl va avea nici un protestant niciodată. Scriu cu durere aceste cuvinte. Dar perfidia şi pasiunea insistentă a demonilor, lucrează spre a minţi în imitarea lor chiar şi către cele mai curate şi înalte lucrări ale Domnului, pe ei nu le cunosc, adică harul. Şi lucrarea lor să ajungă la om. Şi poate poate, va reuşi o erezie. Prin protestantism a reuşit să deschidă porţile acestei lucrări pentru om. Doar tot el poate imita şi un înger de lumină. Deci ia aminte, dragul meu, că firul duhovniciei, pe care eu nu îl am, dar îl doresc, pentru că îl înţeleg, în dimensiunea cît să ţi-l pot arăta şi ţie, este nevăzut, dar dacă ar fi văzut, ar fi de culori diferite, de dimensiuni diferite, de lungimi diferite, de densităţi diferite, şi mai aspru şi sau mai moale, toate în acelaşi timp observabile, unite, dar despărţite, dar pentru fiecare om, prin mila lui Dumnezeu Cuvîntul, prin pronia Sfintei Treimi, aşa cum lucrează Duhul Sfînt, neterminîndu-se niciodată şi nelipsind dintre oameni niciodată.

Bucurii.

P.S.: dacă doreşti să citeşti Canonul Ortodoxiei - Canonul Apostolic al primelor secole, înainte de a dori să citeşti Canonul, îţi recomand Teologia Patristică a părintelui Ioannis Romanides, cît şi Dogmatica Patristică Ortodoxă. Nădăjduiesc că vei înţelege altfel pe Sfinţii Părinţi ai Bisericii, şi vei dori Botezul Creştin, faţă de botezul eretic protestant, devenind atunci cu adevărat creştin. Cuvinte poate prea dure pentru tine, dar Ăsta e Adevărul.

Va multumesc pentru recomandari,Canonul Ortodoxiei,la momentul aparitiei cartii,a constituit pt mine o lectura a unei lucrari exceptionale realizata de un om exceptional,pe acest subiect,in trecut avand deosebita placere de a discuta,in public sau privat,cu mai multi useri de pe acest forum pe aceasta tema.La momentul acela am continuat cu o alta lucrare intitulata ,,De la Dionisie Aeropagitul la Simeon al Tesalonicului.Integrala comentariilor liturgice bizantine".Fascinat de eruditia Diaconului Ioan Ica am continuat sa-i citesc cartile,in acest sens editura Deisis fiind de un real folos de-a lungul timpului,ultima data chiar azi :) .Va rog sa nu uitati de invitatia mea,cand timpul va va permite,sunt poate un tacut dar atent cititor.Urmatorul subiect,cand voi putea,va fi despre un sfant aparte as spun si daca timpul va va permite la acel moment va astept comentariile pe subiect.Multumesc frumos pt bunavointa.

Citind producţiile puseurilor maniaco-religiose ale lui Daniel autoproclamat ortodox, mi-am adus aminte de un citat afişat pe o coală mare de hârtie, la vedere, într-un birou, cu următorul conţinut:

"Cu prostul neşcolarizat
Te lupţi puţin şi ai scăpat
Dar duci o luptă colosală
Cu prostul care are şcoală"

Combinaţia dintre intrucţia superficială şi prostie, îi răpeşte ultimei singura calitate care-i atenuează efectele nefaste: inocenţa. Iar când prostia îşi face rost de argumente şi se suprapune în mod nefericit cu ceva deranjamente la mansardă, apare în spaţiul public măscăriciul sfătos, expansiv şi autosuficient.

Sigur gândul asta e ispită! Eu zic sa mai meditezi la el...
Oricum, pentru liniștea ta, află că tot mai mulți americani se luptă cu sărăcia, de când cu administrația falimentară a lui Obama.

PS: ai cunoscut vreun american în carne și oase?
PPS : pentru Pelerin - scuze de off topic.

In schimb tu esti ortodox cu randurile de mai sus, Mihailc?!? Obraznicia si indrazneala nu au fost niciodata trasaturi ortodoxe, si nici nu vor fi.
Dar sigur, lipsa unui admin activ si cu simt de raspundere fata de acest forum are aceste urmari nefaste.

Părintele Steinhard spune de multe ori că îndrăzneala şi curajul sunt trăsături ale unui creştin ortodox.
De ce vezi mesajul la care te referi ca fiind obraznic?

Era normal să reacţioneze fan-clubul tuturor smintelilor de pe forum. Ca întotdeauna, te oripilezi de alţii înainte să te uiţi în oglindă. Noul tău idol a adus mai multă obrăznicie, nesimţire şi tupeu, ambalat în limbaj pseudoevlavios, ca nimeni altcineva pe forum până acum. L-a devansat până şi pe gălăgiosul bufon ortodoxoid de acum câţiva ani, the_Listener.
De tine însă nu mă mir, sunt obişnuit să constat că priveşti lucrurile strâmb în linie draptă. Bine îţi spunea cineva zilele trecute:

Doamne ajută.

Mihaela-Anca, gata ! Devii neruşinată ! Gata ! Te rog. Nu mai vorbi pentru mine. Te rog !

Dacă eu nu îi spun nimic, te rog fă şi tu la fel.

Mihai are dreptate în tot ce spune.
Pentru ce să fie banat ?
Lasă-l pe Mihai să spună ce vrea şi ce poate. Nu nouă, niciodată nouă, ci la Hristos v-a da socoteală şi sfinţilor ce ne vor judeca, pentru ce spune, nu nouă. Nu pentru cuvinte mai ales, va da socoteală, ci pentru inima cu care a spus orice cuvinte.

Şi sunt convins şi văd, simt, că are o inimă minunată.
Tu de ce vezi în el altă inimă decît minunată?
Pentru că inima ta e lîngă prăpastie.

Nu-i destul că îl agită dracii pentru iubirea minunată ce o are pentru Sfintele Icoane ? Mai agită-l şi tu ! E bine ?

Are dreptate în tot ce a spus şi pentru asta mă tînguiesc.
Că sunt un gunoi ordinar de om, şi mă duc direct în fundul iadului, cînd Hristos mă va strivi ca o beşică de puroi ce sunt !

Deci te rog nu mai fi neruşinată şi fără bun simţ. Eşti fără blîndeţe, arţăgoasă, orgolioasă şi făţarnică !

Pune capu în pămînt şi smereşte-te. Cel puţin cînd vezi că vorbeşte cineva de rău despre mine, dacă mă iubeşti atît de mult în Hristos, ascultă-mă te rog, să ne putem mîntui.

Tu nu te rogi deloc ! De ce nu faci rugăciune ? Ce se întîmplă ? Te rog mult, roagă-te !
Annyta are dreptate. Şi Hristos spune să îndrăznim. Şi tot El spune: mîniaţi-vă, dar nu greşiţi ! - Efeseni 4, 26.
Cine şi cum greşeşte, nu suntem noi în măsură să dăm verdicte. Că nu judecăm noi.

Anca-Mihaela ! Nu pentru mine, pentru Sfinţii Părinţi încetează. Te rog mult.

ÎMI DORESC SĂ RESPIR DUHUL SFINŢILOR PĂRINŢI DIN ACEST TOPIC.
ÎNGĂDUIE-MI, ANCA-MIHAELA. TE ROG MULT, ÎNGĂDUIE-MI.
NU MAI SCRIE DECÎT DIN ŞI DESPRE OAMENII PLINI DE DUHUL SFÎNT, SFINŢII PĂRINŢI.
MĂCAR AICI, ÎN TOPICUL ĂSTA.

Lasă să spună cine ce vrea, şi dacă intervii; măi ! Intervino cu iubire, cu discernămînt. Destul întuneric şi nebunie în lume. Destul !
Dacă noi nu ne iubim unii pe alţii şi nu ne jertfim unii pentru alţii, atunci cine? Dacă nu ne răstignim pentru lume, ce Împărăţie a Cerurilor, mai aşteptăm ? Dacă nu murim cu Hristos, cum vom învia în Hristos ? Cum ? Cum, suflete, cum ???

Şi roagă-te, draga mea. Că nu te rogi deloc. Absolut deloc. Fă rugăciune. Roagă-te şi pentru mine.

Şi iartă-mă. Iertaţi-mă toţi.

Te îmbrăţişez cu sărutare sfîntă. (cum spune la Romani 16, 16; I Corinteni 16, 20; II Corinteni 13, 12; I Tesaloniceni 5, 26)

Bucurii să vă dea Maica Domnului. Tuturor.

P.S.: Annyta, draga mea, să stai de vorbă cu părintele Sava (fost Stephen), de la Mănăstirea Oaşa, e tuns călugăr la Oaşa, e american, bancher. Găseşti un reportaj parcă de la Antena 1 pe youtube cu el. Nu pun link, ca să rămînem aici minunat lîngă Sfinţii Părinţi. Caută tu. Şi mergi şi vorbeşte cu el. Mai multe îţi va spune el. Dar aşa e precum spui. Sunt mulţi americani, care trăiesc în sărăcie. Doamne, ai milă. Roagă-te şi pentru mine, surioară preaiubită.

Eu nu am zis nimic de americani... Mirela a zis...
Eşti cumva obsedat de numele meu?

Doamne ajută.

Ai dreptate, surioară, iartă-mă. Acum am văzut. M-am încurcat, că sunt om şi greşesc mereu.
Pomeneşte-mă şi iartă-mă.

Bucurii.

"Smerenia adevărată este atunci când vine din conştiinţa proprie şi când nu se urmăreşte ceva prin smerenie. Se spune că smerenia este virtutea care nu se arată. În momentul în care vrei să te arăţi smerit, poţi să ştii că nu eşti smerit. Asta-i falsa smerenie! Când vrei să apari în faţa oamenilor că uite, ăsta-i ăla care nu ştiu ce face, lucruri deosebite, când vrei să te scoţi în evidenţă, sigur nu eşti smerit. Şi dacă totuşi faci acte de smerenie şi zici vorbe din acestea, din care să se înţeleagă că eşti smerit, de fapt nu eşti smerit, ci ai o falsă smerenie. Am fost pe la Mănăstirea Nicula şi am întâlnit acolo un călugăr, care vine la mine şi se prezintă: „Serafim păcătosul”. Şi eu am zis: nu se poate! Serafim păcătos?! Nu există! Ori eşti Serafim, ori eşti păcătos!" (Arhimandrit Teofil Pârâianu)

"Dar pe lângă adevărata smerenie există și o smerenie mincinoasă. Aceasta este smerenia deșartă, care își aruncă privirea de jur împrejur ca să vadă dacă cumva a zărit-o cineva, dacă se vorbește despre ea, sau este pizmuită. Ea nu este altceva decât mândrie înveșmântată în haine smerite. Numai pe dinafară are înfățișarea smereniei, însă pe dinlăuntru clocotesc toate patimile. Cel cu adevărat smerit este întotdeauna liniștit și în pace; nu se bucură de laudele ce i se aduc, nici nu se necăjește din pricina umilințelor.
Pe când smeritul cel mincinos caută, printr-o părută evlavie, slava omenească. El a văzut că smerenia aduce laude și cinstiri celor care o au - așa că și-a pus masca smereniei, spre a se mări și el într-acest chip. Un astfel de om arată că nu a înțeles nimic din esența smereniei. Lui îi place să spună despre sine: O, eu, păcătosul! o, eu, nevrednicul! Dar în același timp așteaptă ca ceilalți să se împotrivească și să-i spună că nu este adevărat, că nu este păcătos. Iar dacă este contrazis în acest fel, se simte bine. Dar dacă ceilalți sunt de acord cu el și îi spun: Așadar tu însuți recunoști că ești păcătos! Sunt adevărate, deci, cele ce se spun despre tine?, de îndată se arată nemulțumit, jignit și începe a întreba: Dar ce se spune despre mine? O astfel de smerenie nu este mântuitoare, ci fățarnică și de aceea este socotită a fi o greșeală mai rea decât mândria. Nu cel ce se hulește pe sine dă dovadă de smerită cugetare, spune Sfântul Ioan Scărarul ci cel ce, văzându-se hulit de altul, nu-și micșorează dragostea față de acesta." (Arhimandrit Serafim Alexiev)

„Pe cat este de folositor sa te mustri pe tine si sa te invinuiesti de pacatosenie in fata lui Dumnezeu in taina, in camara sufletului, pe atat este de daunator sa faci aceasta in fata oamenilor. In caz contrar vom avea despre noi o parere amagitoare cum ca suntem smeriti", spune Sfantul Ignatie Briancianinov.

Când începe postul? Sau încă mai cauţi?

Doamne ajută.

Minunat cuvînt.

Însă frate drag, Ovidiu B., ţi-am dat şi mesaj în privat, cerînd acelaşi lucru, să pui te rog, cartea şi pagina unde spune Sfîntul Ignatie Briancianinov, citatul tău. Spre folosul nostru, ca să nu cred că tu ai scris asta şi doar ai atribuit cuvintele Sfîntului, să pot verifica, să văd şi contextul şi să mă bucur în Domnul, din nou, de sfîntul Său.

Frate drag Mihail C., părinţii arhimandriţi Teofil Părăianu şi Serafim Alexiev, nu sunt sfinţi, deci cuvintele lor sunt discutabile, sunt teleogumene şi păreri teologice, deşi rămîn minunat de morale şi deosebit de frumoase. Să pui, dragul meu şi cărţile cu paginile de unde citezi.

Pînă atunci, uite cu mila Domnului, îţi arăt că Sfîntul Apostol Pavel se mustră şi se smereşte pe sine în faţa oamenilor, în prima sa Epistolă către Corinteni 15, 9:

"Căci eu sunt cel mai mic dintre apostoli, care nu sunt vrednic să mă numesc apostol, pentru că am prigonit Biserica lui Dumnezeu."

Dar şi cuvîntul de la Efeseni 3, 8 : "Mie, celui mai mic decât toţi sfinţii,"

Iartă-mă te rog dacă te-am smintit sau tulburat cu ceva.

Frate drag Mihail C., părinţii arhimandriţi Teofil Părăianu (nu Pârâianu) şi Serafim Alexiev, nu sunt sfinţi, deci cuvintele lor sunt discutabile, sunt teleogumene şi păreri teologice, deşi rămîn minunat de morale şi deosebit de frumoase. Să pui, dragul meu şi titlurile cărţilor cu paginile de unde citezi.

Dar aşa e, eu unul, am o falsă smerenie, chiar cred asta, şi doar cred că sunt smerit şi doar cred că mă smeresc, cînd defapt mereu mereu, mă osîndesc. Sunt vrednic de iad, am spus şi spun mereu şi cred cu adevărat asta.

Îţi recomand, cum mi-a recomandat şi duhovnicul meu mie, să citeşti cărţi scrise de sfinţi canonizaţi. Şi cînd vei termina cu acelea, atunci să te apuci de cărţi scrise de autori ce nu sunt sfinţi canonizaţi.

Şi tuturor celor ce trec pe aici şi citesc aceste rînduri, ca un făţarnic ce sunt, dar le fac aceaşi călduroasă recomandare.

Iertaţi-mă.

Bucurii.

P.S.: Postul Mare, începe luni 3 martie, în anul mîntuirii 2014. Peste 4 zile, cu tot cu azi.