Boala şi vindecarea sufletului în tradiţia ortodoxă
*selectie după Hieroteos Vlachos, Boala şi tămăduirea sufletului în Tradiţia ortodoxă


c) Preotul-tămăduitor ortodox

Dar, de bună seamă, se cere şi un tămăduitor duhovnicesc potrivit, spre a fi călăuziţi cum se cuvine. Apostolul Pavel, după vedenia de pe drumul Damascului, s-a întâlnit cu Anania. La fel, fiecare om care păseşte pe calea credinţei, are nevoie de un călăuzitor. Este absolut necesar pentru viaţa sa duhovnicească. Este aproape cu neputinţă ca omul să înainteze fără un călăuzitor. Drumul vieţii duhovniceşti este atât de lung, încât nimeni nu poate călători şi ajunge la capătul său fără o călăuză.
Preotul se cheamă şi părinte duhovnicesc. De ce este părinte ? Fiindcă naşte fii duhovniceşti. Apostolul Pavel foloseşte de mai multe ori termenul, în Epistola către Corinteni spune: „Că de aţi avea zece mii de dascăli întru Hristos, dară nu mulţi părinţi; că întru Hristos Iisus prin evanghelie eu v-am născut pre voi” (1 Cor. 4, 15). El i-a născut prin evanghelie, adică prin dumnezeiasca Descoperire pe care o primise de la însuşi Hristos. Apostolul Pavel primise Descoperirea de la Hristos. Era purtător al Descoperirii dumnezeieşti şi a împărtăşit-o, a predat-o fiilor săi duhovniceşti; şi astfel le-a dat din nou viaţă.
În tradiţia patristică se vorbeşte despre două feluri de botez, întâi, botezul prin apă; iar al doilea, botezul prin Duh. Hristos a descoperit acest adevăr în convorbirea Sa cu Nicodim. El a spus: „De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în împărăţia lui Dumnezeu” (Ioan 3, 5). Simon Magul, de exemplu, fusese botezat în numele lui Hristos, totuşi nu primise încă Botezul Duhului. Din această cauză, Sfântul Chiril al Ierusalimului spune: „A fost botezat, dar nu luminat. Deşi şi-a băgat trupul în apă, sufletul lui nu a fost luminat de Duhul”. Vedeţi cum vindecarea urmează chiar după botezul cu apă, până ce omul primeşte Botezul Duhului – care este luminarea minţii – când se face Templu al Duhului Sfânt ?
De altfel, Sfântul Apostol Pavel îşi arată maternitatea duhovnicească şi faţă de Galateni: „Copiii mei, pre care iarăşi cu durere vă nasc, până ce se va închipui Hristos în voi” (Galat. 4, 19). Preotul este şi doctor ce vindecă bolile duhovniceşti ale poporului. El este cel care vindecă prin puterea lui Hristos – ca un alt Moise – poporul cel nou al lui Dumnezeu şi-l călăuzeşte către pământul făgăduinţei. Din toate aceste pricini cred că termenul de tămăduitor pentru preot – şi mai ales pentru părintele duhovnicesc – nu este nepotrivit.
d) Metoda tămăduirii ortodoxe sau nevoinţă ortodoxă

Liniştirea minţii de involburarea de ganduri
„Iar tu când te rogi, intră în cămara ta şi, încuind uşa ta, roagă-te Tatălui tău Celui întru ascuns” (Mat. 6, 6).
Astăzi, mulţi oameni trăiesc într-un fel de închisoare a simţurilor. Suntem închişi în aceasta şi ni se dă voie cel mult să-i înfrumuseţăm atmosfera înspăimântătoare. Dar partea tristă este că nouă ne place să trăim şi să ne petrecem vieţile „întemniţaţi”. Tocmai de aceea cresc atât de mult aşa-numitele probleme psihologice şi chinuitoarele probleme existenţiale, care nu pot fi rezolvate prin soluţiile omeneşti. Proliferarea îmaginaţiei bolnave, divinizarea raţiunii, dezlănţuirea necontrolată a simţurilor şi inexistenţa liniştii lăuntrice ne-au făcut să ne îmbolnăvim. Nu ne mai putem privi drept în ochi.
Mai mult, ne temem de singurătate şi izolare, de aceea nu mai suportăm să fim singuri. De îndată ce intrăm în maşină, deschidem imediat radioul sau casetofonul cu muzica preferată, ca să ne ţină de urât. Întorcându-ne acasă, primul lucru pe care-l facem este să deschidem televizorul, indiferent dacă cineva se uită la el sau nu. Ne-am umplut mintea de gânduri care ne tulbură şi nu ne lasă să gândim în tihnă. Toate acestea şi încă multe altele arată inexistenţa isihiei sau liniştirii lăuntrice a minţii.


*selectie după Hieroteos Vlachos, Boala şi tămăduirea sufletului în Tradiţia ortodoxă


<< VA URMA >>

Boala şi vindecarea sufletului în tradiţia ortodoxă
*selectie după Hieroteos Vlachos, Boala şi tămăduirea sufletului în Tradiţia ortodoxă

Îmaginaţia bolnavă

Imaginaţia este, în accepţiunea Sfinţilor Părinţi, un fenomen care apare în structura omului doar după cădere. Nu este o însuşire cu care a fost înzestrat omul odată cu zidirea sa, ci un fenomen de după căderea în păcat. Prin urmare, mântuirea noastră este legată de ieşirea de sub înrâurirea ei cauzatoare de moarte.
Omul vede, aude, gustă etc, iar apoi îmaginaţia primeşte aceste experienţe, le reface, le amplifică, le dă culoarea potrivită şi le păstrează spre a crea necontenit probleme. Astfel, în chip hazliu, am putea spune că imaginaţia este un televizor color inventat înaintea celui real.
Sfinţii Părinţi deosebesc mai multe feluri de imaginaţie; însă, de obicei, se pomenesc patru. Primul tip este legat de imaginile aşa-numitelor păcate trupeşti. Prin imaginaţie, simţurile proiectează aceste imagini pe ecranul minţii, continuând s-o ţină în sclavie. Al doilea tip de închipuire este aşa-numita visare. Multor oameni le place să viseze cu ochii deschişi, lăsându-se purtaţi cu gândul în locuri ideale sau chiar reale. Mulţi oameni, mai ales femeile, cad în această stare. Al treilea tip este îmaginaţia creatoare, care dezvoltă civilizaţia şi arta. Oamenii încearcă să rezolve unele probleme sau să înainteze în dezvoltarea artei. Nu este ceva de condamnat, căci, aşa cum am spus, este o stare firească după cădere. Dar trebuie subliniat că este foarte primejdioasă pentru rugăciunea curată. Al patrulea tip se înfăţişează în străduinţa noastră de a-L închipui pe Dumnezeu şi puterile îngereşti în chip raţional, făcând speculaţii despre El. Dar acest lucru este foarte primejdios, fiindcă, creştinul ortodox urmează altă metodă, metoda liniştirii minţii, spre a ajunge la părtăşia şi unirea cu Dumnezeu, dobândind astfel cunoaşterea Lui. Iar meşteşugul (metoda) isihiei ţine de curăţirea inimii, izbăvirea de patimi, eliberarea de gânduri şi îmaginaţie bolnavă.
Cu cât imaginaţia cuiva este mai activă, cu atât mai mult dezvăluie faptul că acel om se află într-o stare căzută. Dacă cercetăm cu grijă fiecare păcat al nostru, ne dăm seama că la obârşia lui se află imaginaţia.
Vedem chiar oameni care merg la biserică şi vor să ducă o viaţă creştinească; dar continuă totuşi să îşi cultive îmaginaţia. Şi-L închipuie pe Dumnezeu, şi-i imaginează pe îngeri, simt că atunci când se roagă stau înaintea tronului lui Dumnezeu, ş.a.m.d. Dar acesta este începutul unei anomalii duhovniceşti, poate chiar psihice, care poate duce la tulburări şi înşelări.
Noi, oamenii de azi simţim foarte mult nebunia pierzătoare a gândurilor. Suferim deoarece ne cultivăm puternic raţiunea, îndestulându-ne toate simţurile şi primind de dimineaţa până seara imaginile aduse de ele. Auzim de la mulţi oameni de astăzi: „Mă chinuie gândurile”. Gândurile ne fac nervoşi, ne înlătură somnul, ne strică legăturile cu alte persoane şi chiar cauzează anomalii fizice. Mulţi doctori îşi sfătuiesc pacienţii să nu gândească prea mult şi să nu îşi fixeze mintea asupra unor anumite idei.
De aceea este necesare de o trudă istovitoare pentru a scăpa de gânduri. Întreaga metodă isihastă despre care am vorbit mai sus – trezvia (atenţia ca nici un gând necurat să nu ne rămână în suflet), liniştirea şi rugăciunea (Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul) ne ajută cu adevărat să ne eliberăm de tirania gândurilor.
Totuşi, dacă nu putem scăpa de gânduri, în ciuda feluritelor mijloace folosite, calea cea mai sigură este mărturisirea lor înaintea duhovnicului. Cu alte cuvinte, întâi încercăm să curmăm gândurile. Dacă nu reuşim, le alungăm cu rugăciunea. Şi dacă nu reuşim cu totul, iar gândul dăinuie multă vreme, atunci îl mărturisim duhovnicului. în acest chip diavolul ascuns îndărătul gândului piere, cum piere şarpele ascuns sub o piatră când se ridică piatra.


*selectie după Hieroteos Vlachos, Boala şi tămăduirea sufletului în Tradiţia ortodoxă


<< VA URMA >>

Doamne ajută.
Puţin a lipsit să nu plâng la citirea a celor ce scrieţi aici, iubitori de Hristos. Dacă nu era nimeni în cameră, plângeam.
Sunt mic, atât de mic...
Doamne! Cât de frumos poţi să fi... Însăşi izvorul frumuseţii. Odihna sufletului meu.
Doamne miluieşte.

Patimile

După învăţătura Sfinţilor Părinţi, patimile nu sunt puteri care au pătruns în noi – şi trebuie smulse – ci sunt energii ale sfletului care au fost denaturate de păcat şi trebuie deci preschimbate. De exemplu: mânia este firească spre a putea fi întoarsă împotriva diavolului; însă noi o folosim împotriva fraţilor noştri. Bucuria este firească doar când este întru Hristos. Am primit de la Dumnezeu ţinerea de minte a răului tot ca o armă împotriva diavolilor. Am primit dorinţa de adevărata plăcere, care este legată de bunătăţile cele veşnice; însă noi o folosim rău, într-un mod păcătos.
Lupta cu patimile este grea şi primejdioasă, tocmai pentru că ele sunt împletite cu virtuţi şi ţin de vârsta omului şi de felul său de trai. Totuşi, se pot arăta câteva principii generale de vindecare, însă este necesar să subliniez că avem trebuinţă de un preot-tămăduitor care să ne ajute sa ne vindecăm de stările demonice ale patimilor.
a) Un principiu general spune că vindecarea nu înseamnă eliminarea patimilor, ci preschimbarea lor. Dumnezeu ne-a dat dragostea ca să-L dorim pe El, însă noi am întors-o spre cele trecătoare. Acum trebuie s-o preschimbăm, trebuie s-o întoarcem din nou către Dumnezeu. Acelaşi lucru trebuie făcut cu toate patimile.
b) Reorientarea energiilor sufletului se lucrează prin harul lui Dumnezeu, dar şi cu împreună-lucrarea omului. Nici Dumnezeu singur nu poate ajuta, nici omul singur nu o poate săvârşi.
c) Primim puterea şi harul lui Dumnezeu prin rugăciune şi, mai ales, prin taina spovedaniei. Ştim din experienţa personală că spovedania – mai ales spovedania curată – îl uşurează pe om. Dacă învăţăm să ne deschidem lui Dumnezeu, scăpăm de multe probleme care sunt urmarea izolării lăuntrice a sufletului. Spovedania, ca parte a pocăinţei, este încetarea monologului cu sine şi deschiderea dialogului cu Dumnezeul Cel Viu.
d) Trebuie luptat împotriva patimii care ne asupreşte cel mai mult, călăuziţi fiind de părintele duhovnic. Fiecare om are o patimă mai puternică decât celelalte, care-l ţine legat de pământ şi nu-l lasă să se deschidă lui Dumnezeu. Ne dăm multă osteneală să luptăm împotriva acelei patimi, care
poate fi cauza celorlalte. Deci când luptăm cu acea patimă, le vindecăm şi pe celelalte.
e) Nu trebuie să ne hrănim patimile. Când suntem conştienţi de o patimă, încercăm să o lipsim de tot ce o întăreşte. Astfel, încet dar sigur, se ofileşte şi moare. Încercăm să nu le hrănim, adică oprim gândurile şi cauzele care le inflamează. Dacă e vorba, spre exemplu, de patima desfrânării, fugim de toate imaginile, vorbele şi contextele păcătoase care pot să aprindă în noi aceste dorinţe pătimaşe.
f) În învăţătura patristică există îndrumări anume de luptă împotriva fiecărei patimi. Totuşi aceeaşi patimă are trebuinţă de un tratament diferit la fiecare persoană. Doi oameni au patima mâniei; unul se poate vindeca prin liniştirea minţii, celălalt prin ascultare. Din această pricină, acelaşi sfat, aplicat aceleiaşi patimi, poate fi leac unuia şi otravă altuia. Deci este nevoie de un ajutor pe Cale.
g) Sfânta Euharistie (Împărtăşanie)este Taina care deosebeşte clar Biserica de alte religii. Dar, izolată de întreaga sa metodă de tămăduire, dumnezeiasca împărtăşanie nu numai că nu ne ajută, ci chiar ne condamnă (I Cor 11, 23).


*selectie după Hieroteos Vlachos, Boala şi tămăduirea sufletului în Tradiţia ortodoxă


<< VA URMA >>

Boala şi vindecarea sufletului în tradiţia ortodoxă
*selectie după Hieroteos Vlachos, Boala şi tămăduirea sufletului în Tradiţia ortodoxă



Mănăstirile ca loc de terapie intensivă sufletească
Biserica este un spital. Şi, întocmai cum în spitale există un tratament anume pentru fiecare stare, la fel se întâmplă şi în Biserică. Întocmai cum în spital sunt cabinete de tratament ambulatoriu, secţii de terapie intensivă şi secţii de recuperare şi convalescenţă, la fel este şi în Biserică. Parohiile funcţionează ca nişte cabinete de tratament ambulatoriu, pe când mănăstirile ortodoxe sunt unităţi de terapie intensivă. Trecând de treapta curăţirii, pacientul îşi încheie perioada de convalescenţă şi, în final, ajunge la tămăduire, când mintea sa este luminată. Vindecarea se continuă până ce ajunge la vederea duhovnicească şi la neîncetata simţire a lui Dumnezeu.

Frumusetea gandirii patristice
 

"Filosofia este cea mai mare arta, zice Platon. Termenul grec intrebuintat aici pentru a exprima ideea de arta este ( mousichi ) care arata lucrul Muzelor, inspiratoare ale operelor de arta, dar el arata mai ales ca filosofia este cea mai mare dintre arte, prin intelesul special pe care cuvantul ( mousichi ) l-a primit inca din vremea clasicismului elen, acela de muzica. Filosofia este deci cea mai inalta muzica pe care a creat-o si a intonat-o mintea omeneasca. Numai prin acordurile si armoniile acestei muzici a filosofiei, inteleptii lui Platon se puteau ridica pana la cel mai inalt cerc al sferelor ceresti, unde erau invredniciti de epopeea divina a sublimelor idei si unde se desfatau cu inefabila muzica a sferelor, muzica universala, cosmica.

Calificativul de frumos este pe deplin meritat de filosofia greaca. Punand si tratand cu eleganta si profunzime marile probleme ale vietii si spiritului omenesc, ale universului si ale scopului nostru, filosofia elena a dat adesea raspunsuri temeinice si de o rara frumusete. Frumosul era, de altfel, una din arterele puternice ale geniului grec. Frumusetea gandirii e una din acele minunate cuceriri care-l apropie pe om de Dumnezeu si-l imortalizeaza. Drumul pana la revelatia frumosului e adesea dureros si amarnic, dar rasplateste din belsug pe ostenitor.

Se poate spune acelasi lucru despre gandirea crestina? Gandirea Sfintilor Parinti hlamida imperiala a gratiei si a frumosului? Ritmul si armonia orchestreaza elementele constitutive ale gandirii patristice? Inainte de a raspunde acestor intrebari, se cuvine lamurita o problema care, pusa si sustinuta de anumiti ganditori din antichitate si pana azi, continua sa intretina o atmosfera de suspiciune in jurul gandirii crestine. Celsus, Prophyriu, Iulian Apostatul, mult neoplatonici, o seama de oameni ai Renasterii si unii moderni, dintre care mentionez pe invatatul francez Emile Brehier, au tagaduit si tagaduiesc gandirii crestine patristice rangul de filosofie. Faptul se explica, pe deoparte, prin dispretul unora dintre acesti ganditori fata de invatatura crestina, pe de alta parte, prin necredinta altora dintre ei. Gandirea crestina nu opereaza totdeauna cu aceleasi categorii logice ca filosofia profana, nu accepta decat partial solutiile aceseia si nu se complace in atitudini oscilatorii. Gandirea patristica e in primul rand o opera a harului si a credintei. Ea nu porneste de la puncete necunoscute, nu bajbaie si nu se agata de solutii efemere. Ea tasneste din certitudinile nezdruncinate ale credintei. Dar, pentru aceasta, gandirea patristica nu e mai putin o filosofie. Avand in tematica sa uriasa sa dezbata obiective ca Dumnezeu, Logosul, lumea, si omul, cu o logica si o metoda intru nimic inferioare gandirii profane, gandirea crestina reprezinta o filosofie, "adevarata filosofie", cum spun Sfintii Parinti, de orizont, proportii si adancimi necunoscute pana azi. Gandirea patristica nu ocoleste si nu condamna ratiunea, dimpotriva, o cultiva si o foloseste pana in ultimele ei consecinte. Dar aceasta ratiune nu este ratiunea incerta a filosofiei profane, ci ratiunea sanctificata prin har si credinta, capabila sa indrepte, sa amelioreze si sa adanceasca fortele ratiunii profane.

Sfintii Parinti sunt de acord ca gandirea crestina este o filosofie, o filosofie mult superioara celei profane, "filosofia noastra", sau "filosofia despre Dumnezeu", asa cum o numesc ganditorii patristici. Sfantul Iustin Martirul si Filosoful, dupa ce-si povesteste odiseea neastamparului sau intelectual prin toate sistemele de filosofie greaca si ancoreaza, in fine, in Academia gandirii crestine, unde gaseste liman framantarilor sale si unde se converteste, face aceasta declaratie caracterisitica: "Astfel, si din aceasta pricina (a convertirii la Hristos) am ajuns eu filosof". Deci, nu diferitele sisteme de gandire greaca in care Iustin nu gasise apa vie a impacarii mintii, ci invatatura crestina era adevarata filosofie. Clement Alexandrinul era suspectat ca acorda un interes prea mare filosofiei grecesti si incerca sa prezinte doctrina crestina ca pe o culme a filosofiei, a gnozei, cum zice el. Atunci el se intreaba daca filosofia e opera lui Dumnezeu si utilizarea ei rezonabila nu poate fi decat folositoare. Daca mintea si celelalte daruri cu care opereaza filosofia vin de la Dumnezeu, poate fi filosofia un lucru rau? Sfantul Ioan Damaschin are cuvinte inaripate pentru valoarea si frumusetea actului de cunoastere: "Nimic nu-I mai pretios" - zice el - decat cunoasterea; cunoasterea este lumina sufletului rational. Contrariul ei, ignoranta, este intuneric. Dupa cum lipsa luminii este intuneric, tot asa si lipsa cunoasterii inseamna intunericul ratiunii. Ignoranta este nota fiintelor lipsite de ratiune"... Sfantul Grigorie de Nazianz isi face o placere si o onoare rara de a fi studiat filosofia si de a fi el insusi filosof. In proza si in versurile lui curge ca o lava incandescenta toata tematica filosofica a vremii sale. Lui Iulian Apostatul care interzicerea crestinilor participarea la cultura greaca, el ii replica printr-o interesanta teorie a culturii crestine, capabila sa zideasca sisteme mai durabile decat cele ale filosofiei profane. Grigorie de Nazianz are o idee asa de frumoasa despre inaltimea filosofiei crestine, incat primul din cele cinci Discursuri teologice ale lui trateaza exclusiv despre conditiile prealabile de pregatire ale celui ce se dea exercitiului divinei filosofii. Filosofia este, dupa Sfantul Grigorie, un oficiu sacru, o cantare inaltata lui Dumnezeu. "A filosofa despre Dumnezeu", zice el, "nu poate face nici oricine si nici nu inseamna a vorbi despre orice. Faptul nu e usor si nu intra in sfera celor ce se tarasc pe pamant. Voi adauga ca divina filosofie nu poate fi tratata nici in orice moment, nici in fata oricui, nici nu poate fi vorbi despre toate, ci numai in anumite momente, numai in fata anumitor oameni si numai intr-o anumita masura". Cine sunt dar privilegiatii care se pot bucura de filosofia crestina? Numai cei alesi, cei dedati speculatiei si mai ales cei curati la suflet si la trup sau care sunt acum pe punctul de a se curati. Atingerea dintre pur si impur este primejdioasa ca aceea dintre ochiul bolnav si raza solara."
Daca aveti rabdare si doriti sa cititi intreg articolul , va invit cu drag sa-l accesati aici :
http://www.crestinortodox.ro/editori...ice-70079.html

Învăţătura Sfinţilor Părinţi despre boală
 

Învăţătura Sfinţilor Părinţi despre boală
 

II. Rostul bolii


Mântuitorul nostru împreună cu de-Dumnezeu-purtătorii Părinţi ne învaţă că singura noastră grijă din această viaţă trebuie să fie mântuirea sufletelor. Episcopul Ignatie scrie: “Viaţa pământească – această scurtă vreme – îi este dată omului, din mila Creatorului, pentru ca acesta să o folosească pentru mântuirea lui, adică să depăşească moartea şi să treacă la viaţă (Arena). Pentru aceasta, trebuie “ca pe toate din această lume să le privim ca pe nişte umbre trecătoare şi să nu ne lipim inima de nimic din ea (...) pentru că nu privim la cele văzute, ci la cele nevăzute; deoarece cele văzute sunt trecătoare, iar cele nevăzute sunt veşnice” (Sfântul ioan din Kronstadt, Sfaturi duhovniceşti). Pentru noi, creştinii ortodocşi, centrul vieţii nu este aici, ci dincolo, în lumea veşnică.
Atâta timp cât trăiesc, creştinii ortodocşi nu se îngrijesc gândindu-se la boala sau suferinţa care îi poate însoţi. Chiar atunci când ne cântăm unul altuia “La mulţi ani” de ziua onomastică şi la alte sărbători, o facem din pricină că Biserica, în înţelepciunea ei, ştie că noi într-adevăr avem nevoie de “mulţi ani” pentru a ne schimba şi a ne pocăi pentru păcatele noastre, deci nu pentru că viaţa are vreo valoare în sine. Dumnezeu nu Se interesează de cât de bătrâni suntem atunci când ajungem înaintea judecăţii Lui, ci dacă ne-am pocăit; pentru El nu contează dacă am murit de vreun atac de inimă sau cancer, ci dacă sufletul nostru este în stare de sănătate.
De aceea, “nu trebuie să ne înfricoşăm de nici o nenorocire omenească, ci doar de păcat; nici de sărăcie, nici de niscaiva neputinţe, nici de ocări, nici de răutăţile altora faţă de noi, nici de umilinţe, nici de moarte” (Sfântul Ioan Gură de Aur, La Statui), fiindcă aceste “nenorociri” sunt numai cuvinte şi acestea nu au nici o realitate pentru cei ce trăiesc pentru Împărătia Cerurilor. Singura “nenorocire” adevărată din această viaţă este a-L supăra pe Dumnezeu. Dacă vom avea în cuget această înţelegere fundamentală a scopului vieţii, atunci sensul duhovnicesc al neputinţelor trupeşti ni se poate descoperi şi nouă.
Este o lecţie încă neînvăţată de către neamul lui Adam care, în mândria lui, caută dintotdeauna să fie “zeii”: din pricină că fiecare păcat este o reînnoire a păcatului primilor oameni, o îndepărtare cu voie de Dumnezeu, îndreptată spre sine. Astfel ne punem pe noi în locul Lui Dumnezeu, slujindu-ne nouă înşine în loc de a sluji Creatorului. În acest fel, suferinţa bolii slujeşte astăzi aceluiaşi scop căruia i-a slujit şi la început: şi din această pricină ea nu este altceva decât un semn al milei şi dragostei Lui Dumnezeu. Celor ce sunt bolnavi, Sfinţii Părinţi le spun: “Dumnezeu nu te-a uitat; El are grijă de tine” (Sfinţii Varsanufie şi Ioan, Filocalia).
Sfântul Ambrozie de la Mănăstirea Optina a vorbit despre relaţia dintre suflet şi trup într-o scrisoare către o mamă al cărei copil era foarte bolnav: “Nu trebuie să uităm că într-o epocă sofisticată ca cea în care trăim, chiar şi copilaşii sunt vătămaţi duhovniceşte de ceea ce văd sau aud. Prin urmare, este nevoie de curăţire, iar aceasta se realizează numai prin suferinţă trupească... Trebuie să înţelegem că desfătarea raiului se dă numai celui ce acceptă suferinţa”.
Sfântul Nicodim Aghioritul a arătat că, deoarece omul este îndoit în fire, creat cu suflet şi trup, “există o interacţiune între suflet şi trup” (Sfaturi), fiecare dintre părţi acţionând una asupra celeilalte, comunicând între ele”. Sfântul ioan Gură de Aur scrie că “ atunci când sufletul este bolnav, de obicei nu simţim nici o durere (...), dar, dacă se întâmplă ca trupul să sufere doar puţintel, facem toate eforturile să ce eliberăm de boală şi de durerea ei”. De aceea, Dumnezeu pedepseşte trupul pentru păcatele sufletului, astfel ca prin pedepsirea trupului, sufletul să poată primi vreo vindecare. (...) Hristos a făcut acelaşi lucru cu slăbănogul atunci când a spus: Iată, te-ai făcut sănătos, de acum să nu mai păcătuieşti, ca nu cumva să-ţi fie mai rău! Ce învăţăm de aici? Boala slăbănogului fusese pricinuită de păcatele lui” (Omilia 38 la Evanghelia Sfântului Ioan).
La Sfântul Serafim din Sarov a fost adusă odată o femeie. Era grav schilodită, neputând merge din cauză că genunchii ei stăteau ridicaţi până la piept. “Ea îi spuse Bătrânului că fusese născută în Biserica Ortodoxă, dar, după ce s-a măritat cu un protestant, abandonase ortodoxia şi, pentru necredincioşia ei, Dumnezeu o pedepsise dintr-o dată. (...) Ea nu-şi mai putea mişca nici mâinile, nici picioarele. Sfântul Serafim a întrebat-o pe femeia bolnavă dacă acum crede în Maica ei, Sfânta Biserică Ortodoxă. Primind un răspuns afirmativ, i-a spus să-şi facă cum se cuvine semnul Crucii. Spuse că nu poate ridica nici o mână; dar, în momentul în care Sfântul s-a rugat şi i-a uns mâinile şi pieptul cu untdelemn din candela de la icoană, boala a lăsat-o imediat”. Iată te-ai făcut sănătos, de acum să nu mai păcătuieşti, ca nu cumva să-ţi fie ţie mai rău!
Această legătură dintre suflet şi trup, păcat şi boală se arată foarte limpede: durerea ne spune că s-a întâmplat ceva rău cu sufletul, că nu numai trupul este bolnav, ci şi sufletul. Vedem astfel cum sufletul poate transmite trupului bolile sale, stârnind mai apoi în om dorinţa de cunoaştere de sine şi dorinţa întoarcerii către Dumnezeu. În Vieţile Sfinţilor se pot vedea nenumărate astfel de cazuri. Bolile ne mai învaţă şi aceea că “adevăratul nostru sine, personalitatea noastră nu este trupul văzut, ci sufletul nevăzut, omul lăuntric (Sfântul Nicodim Aghioritul, Hristoitia).
Oare aceasta înseamnă că omul care se bucură de o sănătate continuă este duhovniceşte “în formă”? Nicidecum, deoarece suferinţa ia multe forme, fie în trup, fie în suflet sau în minte. Cât de mulţi sunt aceia care, deşi au o sănătate de fier, se tânguie că “viaţa nu merită trăită”?
Iată cum descrie Sfântul Ioan Gură de Aur acest fel de suferinţă: “Unii cred că a te bucura de sănătate este un motiv de plăcere. Dar, nu este aşa; fiindcă mulţi dintre cei care au o sănătate bună şi-ar dori să moară de mii de ori, nefind în stare să suporte jignirile ce li se aduc. (...) Căci, deşi trebuia să ajungem împăraţi şi să trăim împărăţeşte, ne aflăm copleşiţi de multe necazuri şi tulburări. (...) În mod inevitabil, clipele de restrişte ale împăraţilor sunt la fel de numeroase ca valurile unui ocean. Deci, dacă monarhia nu este în stare să-şi scape viaţa de durere, atunci ce altceva ar putea împlini acest lucru? Cu adevărat, nimic din această viaţă” (Omilia 18 La statui).
Adeseori protestanţii “revendică” sănătatea în “Numele Lui Hristos”. Ei privesc sănătatea ca pe ceva pe care creştinul este îndreptăţit să-l aibă. Aceasta este exact opusul învăţăturii ortodoxe, aşa cum o vedem şi în istoria dreptului Iov din Vechiul Testament. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că sfinţii Îi slujesc Lui Dumnezeu nu pentru că aşteaptă vreo răsplată, duhovnicească sau materială, ci pur şi simplu pentru că Îl iubesc: “căci sfinţii ştiu că cea mai mare răsplată dintre toate este să Îi poţi iubi şi sluji pe Dumnezeu”. Astfel, “Dumnezeu, vrând să arate că sfinţii nu L-au slujit pentru a primi răsplată, l-a lipsit pe Iov de toată bogăţia, lăsându-l pradă sărăciei şi îngăduind să cadă în boli grave”. Iar Iov, care nu trăia pentru vreo răsplată în această viaţă, a rămas în continuare credincios Lui Dumnezeu (Omilia 1 La statui).
Aşa cum oamenii sănătoşi nu sunt fără de păcat, tot aşa şi Dumnezeu îngăduie câteodată ca cei cu adevărat drepţi să sufere “ca o pildă pentru cei slabi” (Sfântul Vasile cel Mare, Regulile Mari). De aceea, aşa cum învaţă Sfântul Ioan Casian, “un om se învaţă şi se formează mult mai bine din pilda altuia” (Regulile).
Vedem aceasta şi în Scriptură în cazul lui Lazăr. “Deşi suferise de răni dureroase, nu a cârtit niciodată împotriva bogatului, nici nu i-a adresat rugăminţi...Ca urmare, el a găsit odihnă în sânul lui Avraam, ca unul care acceptase cu smerenie necazurile vieţii” (Sfântul Vasile cel Mare, Regulile mari).
Părinţii Bisericii ne învaţă de asemenea că boala este o cale de a imita suferinţa martirilor. Astfel, în vieţile multor sfinţi aflăm cum la sfârşitul vieţii s-au abătut asupra lor suferinţe cumplite, pentru ca astfel, prin suferinţa lor nevinovată, să poată trece printr-o mucenicie trupească. Un foarte bun exemplu în acest sens poate fi aflat la marele apărător al Ortodoxiei, Sfântul Marcu al Efesului: “A fost bolnav paisprezece zile, iar boala pe care a avut-o, după cum spunea chiar el, l-a muncit în acelaşi fel în care instrumentele de fier pentru tortură ale chinuitorilor îi munceau pe sfinţii mucenici, de parcă i-ar fi zdrobit coastele şi măruntaiele, şi ar fi fost încins cu acestea şi legat în aşa fel încât îi pricinuiau o durere de nesuportat; tot aşa s-a întâmplat că ceea ce oamenii nu au putut face cu sfântul trup al mucenicului, a fost plinit de boală, după negrăita judecată a Providenţei, pentru ca Mărturisitorul Adevărului, Mucenicul şi Biruitorul tuturor suferinţelor să se înfăţişeze înaintea lui Dumnezeu, după ce va fi trecut prin fiecare suferinţă, mulţumită căreia, până la ultima sa suflare, asemeni aurului lămurit în cuptor, el, în veşnicie, să poată primi o mai mare cinste şi răsplată de la Dreptul Judecător” (The Orthodox World, vol. 3, nr. 3).

Sfantul Siluan Athonitul
 

SFANTUL SILUAN ATHONITUL 1

SFANTUL SILUAN ATHONITUL 2

Frica de moarte ca simţământ omenesc, probabil prezent şi la alte vieţuitoare, e o trăsătură firească a viului.
Când, însă, frica aceasta păleşte sau este, cum spui, absentă din conştiinţa omului, eu cred că e vorba de nebunie. Iar aici sunt două ipostaze:
a) nebunia despre care găsim amănunte în tratatele de psihiatrie (un exemplu ar fi absenţa acestei frici la sinucigaş, alt exemplu în cazul şocurilor posttraumatice, când pacientul pare lipsit de frică şi de simţul pericolului);
b) nebunia sfântă a credinciosului, care, înălţat prin har la sfânta frică de Dumnezeu, depăşeşte simţământul fricii de moartea vremelnică, aceea pe care o are ca obstacol de netrecut omul firesc.
Cu toate acestea, cred că o urmă de frică rămâne la tot credinciosul: aceea care îi şopteşte, întru smerită cercetare de sine, că s-ar putea ca moartea să îi fi venit prea devreme, găsindu-l slugă nevrednică. Aşa încât, citim că şi sfântul mai cere o zi de viaţă, uneori, necesară pentru încă un strop de pocăinţă... Că nu se vede pe sine pregătit şi gătit încă pe deplin, ca să se înfăţişeze înaintea Împăratului Slavei.

Cât priveşte frica de a fi făcut de ruşine, găsesc că e întrucâtva asemănător.
Omul firesc se ruşinează de multe; trăind între oameni nu poţi să fii de ispravă pentru toţi deodată. Când unul te laudă, altul se nimereşte să te înjure. Aşa încât, la omul simţitor din fire, ruşinea îl urmează pe unde se duce, ca umbra...
Nesimţitul, însă, n-are a face cu asta.

Când însă, credinciosul stă cu mintea şi inima înaintea Domnului, ruşinea lui e de cu totul alta factură şi poate fi atât de mare încât ... Ce să mai spun... O ştiu cu toţii, cei credincioşi...
Iar această ruşine înaintea Domnului, aidoma fricii de Dumnezeu, face să pălească uneori teama că te vei face de ruşine faţă de semeni, ruşinea aceea ordinară cu origine în dragostea egofilică şi în slava deşartă. Ea e înlocuită, poate, cu mâhnirea, cu regretul că semenul tău se ţine voit pe o cale potrivnică sufletului lui cu obârşie dumnezeiască. Dar încă şi aceasta poate fi înlocuită cu un simţământ încă şi mai blând: cu, iarăşi ruşinea înaintea Domnului, că te-ai fălit fie şi cu gândul atunci când l-ai găsit pe aproapele într-o stare mai jalnică decât propria aşezare.

În fine, nu poţi sluji la doi stăpâni. Îţi va fi ruşine de stăpânul căruia i-ai încredinţat inima.

Cam aşa îmi pare că ar putea să fie un gând pe tema asta, frate leonte.

Hm! Chiar zilele trecute, ascultandu-l pe Parintele Amfilohie, exact la asta ma gandeam: NE-frica de moarte... Eu nu cred ca e vorba de nebunie si mai cred ca aceasta atitudine nu poate fi explicata psihologic, decat asa, sa facem filozofie, lipsita insa de orice relevanta!!
NE-frica de moarte (ma refer mai ales in acele cazuri cand ai de ales intre Mantuitorul Hristos si iad), cred ca vine din harul si mila lui Dumnezeu. Pana la urma, fiecare dintre noi este dator sa moara. Daca eu astazi fac un compromis, de unde stiu daca nu cumva maine, nu ma ia... celalalt, care are astfel toate drepturile asupra mea? Inainte nu era atata teama, iar lumea pleca la razboi, uneori doar cu o bata de cioban!... Cui ii datoram viata asta, oare si ce putem noi face sa ne mai adaugam o zi sau o ora, dincolo de voia lui Dumnezeu?
Ascultandu-l pe Parintele Amfilohie, imi imaginam cum ar fi sa fii in fata unui mare compromis de care sa ai cunostinta si nu sa fii amagit; sa alegi intre a fi cu diavolul, sau sa mori? Cati dintre noi ar avea acea pace in suflet sa aleaga pe Mantuitorul Hristos, cu sufletul impacat si cu rugaciunea pe buze? De ce vorbim de teama, cand inima noastra ar trebuie sa fie deja daruita increderii si nadejdii ca vom primi pe masura credintei noastre? Acum, cand am vazut cat de usor se poate muri prin acel meteorit care putea cadea oriunde, inclusiv in mijlocul unei metropole, ce sens are sa credem ca, din teama, ne putem "fofila"? De unde vine teama? Oare daca imi fac provizii si ma ascund la 20 m sub pamant, L-am pacalit pe Dumnezeu. Nu, nu trebuie sa ne dorim moartea, dar eu tot mai cred ca daca spun zilnic de cateva ori in rugaciunea domneasca "Faca-se-n voia Ta!", cum as putea sa cred ca, facand voia mea, rezolv mai bine situatia? El imi poate trimite moartea oriunde, sau dimpotriva, ma poate scoate din ghearele ei, cand nimeni nu mai crede asta cu putinta!
Nu moartea fireasca ar trebui sa ne sperie ci moartea in Hristos. Abia aceea este dureros de trista!... Sa ne ingaduie Dumnezeu credinta nestirbita, sa nu cadem prada acestei frici care nu de la El ne vine!...

Foarte frumos, multumesc!

Dar cum să te ruşinezi faţă de cel pe care îl iubeşti? Cum vine asta?
Vine când faptele nu sunt pe măsura simţământului, ori sunt de-a dreptul contrarii.
Vine când slăbiciunea precumpăneşte, când porniri josnice, răsărite din cotloane nebănuite ale inimii sau din jocurile minţii, ajung să lovească în însăşi legătura dragostei.
Vine pe urma trădării, în fond a curviei.
Iubeşti, iubeşti, dar nu toată fiinţa ta iubeşte la fel...
Simplitatea, însă, nu trădează. Neamestecarea...

Perspectivele omului lumesc şi ale omului duhovnicesc sunt perspective răsturnate, una faţă de alta. Fiecare merge în mâini comparativ cu celălalt. Ceea ce pentru unul e sus, pentru celălalt e jos. Perspective ireconciliabile. Îşi sunt nebunie una alteia. Şi se resping reciproc, în mod categoric. Împăcare nu este, ci sabie.

Voi aminti mai târziu cuvântul Apostolului, pentru a întări această afirmaţie.
Deocamdată fac trimitere la vorba cunoscută "nebun întru Hristos" şi la Jurnalul Fericirii, unde Părintele Steinhardt tălcuieşte pe larg cum vine cu nebunia asta. E de citit!
Dar avem bază în Apostol, mai întâi:

"Căci cuvântul crucii pentru cei ce pier este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu." (I Corinteni, 1.18)

"Însă noi propovăduim pe Hristos Cel răstignit: pentru iudei, sminteală; pentru neamuri, nebunie." (I Corinteni, 1.23)

"Omul firesc nu primeşte cele ale Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt nebunie şi nu poate să le înţeleagă, fiindcă ele se judecă duhovniceşte." (I Corinteni, 2.14)

"Nimeni să nu se amăgească. Dacă i se pare cuiva între voi că este înţelept în veacul acesta, să se facă nebun ca să fie înţelept." (I Corinteni, 3.18)

Păstrez, aşadar, cum ziceam: pentru omul firesc, trăitor exclusiv în trup (omul sufletesc, Adam cel vechi) lipsa fricii de moarte este considerată nebunie. Nu, însă şi pentru creştin, care vede moartea prin cu totul altă lentilă (anume: erminia Duhului), în cu totul alte repere: duhovniceşte, în Hristos. Asta ziceam, dacă vrei să revezi. Poate acum e ceva mai clar.

Domnule Cezar, mai înainte era vorba despre nebunia după psihiatrie, acum vedem că e după duhovnicie. Deci ce păstraţi până la urmă? Eu cred că este în definitiv vorba despre o inconştienţă, o ignoranţă şi o nesimţire metafizică cronicizată.

Fiţi vă rog un pic mai explicit, ca să nu mă apuce şi nebunia după psihiatrie şi nebunia după duhovnicie totodată...:)
Ce voiţi, anume, să mă întrebaţi? Nu pricepui întrebarea, vă rog frumos să reformulaţi!...

Despre Nesimţire
 

“Slujiţi Domnului cu frică şi vă bucuraţi Lui cu cutremur” zice psalmistul.
Vai de noi creştinii de astăzi! Sfinţii Părinţi spun că datorită vieţuirii timp îndelungat în păcat, omul a ajuns la orbirea minţii şi la nesimţirea (împietrirea) inimii. Deci chipul lui Dumnezeu din om s-a pierdut, omul rămânând un simplu animal (care chiar seamănă cu isteaţa maimuţă).
Altfel spus, omul a murit! Acel om făcut după chipul lui Dumnezeu, care avea poziţie verticală – şi morală nu numai fizică, pentru că Domnul zice tuturor necredincioşilor: “V-am spus deci vouă că veţi muri în păcatele voastre. Căci dacă nu credeţi că Eu sunt veţi muri în păcatele voastre” (Ioan 8, 24).
Nu este de mirare, în starea aceasta de moarte a sufletului, că vedem bisericile pline de oameni care cască gura pe pereţi admirând, cât ţine slujba, picturile, predica preotului, cântatul stranei, etc.
Pentru a repara oarecum situaţia, unii teologi au inventat lălăiala împreună a tuturor – chipurile astfel creştinii s-ar ruga împreună, într-un glas – uitând de mustrarea Domnului prin proorocul Isaia: “Poporul acesta se apropie de mine cu buzele dar cu inima lui e departe de mine.
Zadarnic Mă cinstesc învăţând porunci care sunt omeneşti”. Dar vai! Vai de noi!
Când un bătrân a fost întrebat de un ucenic: “Părinte spune- mi un cuvânt cum să mă mântuiesc”, el i-a răspuns: “Fiule, toţi ştim cum să ne mântuim, dar nu vrem să ne mântuim!”
Deoarece am ajuns mai nesimţiţi decât pietrele, în faţa lui Dumnezeu, trebuie să o luăm de la capăt, de la zero; trebuie să ne impunem – chiar dacă nu ne face plăcere – un program duhovnicesc zilnic, foarte riguros, care să cuprindă rugăciuni, metanii, citirea zilnică a Sfintei Scripturi, a Vieţilor Sfinţilor, insistând până ce Dumnezeu ne va deschide mintea şi, mai ales, inima, ca astfel să ne întoarcem la viaţă.
Astfel inima va învăţa să iubească ceea ce trebuie, nu ceea ce vrea. “De aceea rătăciţi, fiindcă nu ştiţi Scripturile şi puterea lui Dumnezeu”, a spus Domnul fariseilor şi saducheilor, din toate timpurile şi mai ales celor de astăzi. Noi ne-am învăţat să dăm vina pe cei din vechime – contemporani Mântuitorului – dar nu vedem uriaşa răutate de acum, adică a noastră a celor care ne numim creştini.
Mă gândesc la o pericopă care nu se citează decât foarte rar prin predici: “Şi inima şi sufletul mulţimii celor ce au crezut era una, şi nici unul nu zicea că este al său ceva din averea sa, ci toate le erau de obşte. Şi, cu mare putere, Apostolii mărturiseau despre învierea Domnului Iisus Hristos şi mare har era peste ei toţi. Şi nimeni nu era între ei lipsit, fiindcă toţi care aveau ţarini sau case le vindeau şi aduceau preţul celor vândute şil puneau la picioarele Apostolilor. Şi se împărţea fiecăruia după cum avea cineva trebuinţă” (Fapte 4, 32-35).
Aşa a fost Biserica întemeiată de Hristos, având ca temelie dragostea: “Întru aceasta vor cunoa şte că sunteţi ucenicii Mei: dacă veţi avea DRAGOSTE unii către alţii”.
Oare de ce au renunţat creştinii la acest mod de viaţă? Pentru ce s-au lepădat de Hristos cu fapta? În locul acestui mod de viaţă s-au instalat astăzi abuzul şi nesimţirea, datorită iubirii de arginţi, de desfătări şi nu în ultimul rând a unei mari mândrii. Unii îşi fac vile luxoase, ori se plimbă prin străinătăţi, în timp ce alţii nu au cu ce-şi plăti medicamentele şi întreţinerea la bloc şi nici chiar pâinea cea de toate zilele. Dar toţi ne numim fraţi, creştini sau iubiţi credincioşi.
Această mare ipocrizie este fiica apostaziei, chiar dacă ne ascundem după deget. Interesant este şi faptul că mulţi dintre noi, când suntem puşi într-o funcţie ne şi credem stăpâni – şi ne comportăm ca atare persecutând, dispreţuind şi nedreptăţind pe aproapele, ca să se vadă că suntem şefi – sfidând astfel, pe Stăpânul Cel adevărat, care ne porunce şte că cel ce vrea să fie stăpân este dator să fie slugă tuturor.
Acestora le vorbeşte Sfântul Arhidiacon Ştefan, când spune: “Voi cei tari în cerbice şi netăiaţi împrejur la inimă şi la urechi, voi pururea staţi împotriva Duhului Sfânt; precum părinţii voştri aşa şi voi! Pe care dintre prooroci nu l-au prigonit părinţii voştri? Şi au ucis pe cei ce au vestit mai dinainte sosirea Celui Drept, ai cărui vânzători şi ucigaşi v-aţi făcut voi acum (Fapte 7, 51-52).
Dar mai ales le va vorbi Judecătorul Cel Drept pentru veşnicie: “Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic care este gătit diavolului şi îngerilor lui. Căci flămând am fost şi nu Mi-aţi dat să mănânc, însetat am fost şi nu Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi nu M-aţi primit; gol am fost şi nu M-aţi îmbrăcat; bolnav şi în temniţă şi nu M-aţi cercetat”.
Iar când vom răspunde că nu L-au văzut nici flămând, nici gol, nici însetat, nici bolnav şi nici în temniţă zăcând fără a-L cerceta Domnul ne va răspunde cu cuvintele: “Adevărat zic vouă: întrucât nu aţi făcut unuia dintre aceştia prea mici nici Mie nu Mi-aţi făcut” (Matei 24, 41-45).
Pilda bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr este foarte actuală şi strict legată de temă, de nesimţire. Prăpastia cea mare s-a săpat, prăpastie creată de nesimţirea bogatului, care îi cere tot lui Lazăr cel năcăjit, să-l slujească chiar şi în iad. “Părinte Avraame – îi spune acela – fie-ţi milă de mine şi trimite pe Lazăr ca să-şi ude vârful degetului în apă şi să-mi răcorească limba, căci mă chinuiesc în această văpaie”.
Însă Avraam îi răspunde. “Fiule adu-ţi aminte că ai primit cele bune ale tale în viaţa ta şi de asemenea Lazăr pe cele rele; iar acum el se mângâie iar tu te chinuieşti. Şi peste toate între noi şi voi s-a întărit o prăpastie mare, ca cei ce voiesc să treacă de aici la voi să nu poată, nici de acolo să treacă la noi” (Matei 16, 24-26).
În toată viaţa lui pământească bogatul a ţinut această distanţă sau prăpastie între el şi săracul Lazăr. Nu s-a apropiat sufleteşte de el niciodată, întărind astfel acea prăpastie. Aşadar nici după moartea trupului nu se poate schimba nimic, rămâne pentru veşnicie acea prăpastie.
Sursa: http://proortodoxia.wordpress.com/20...ire/#more-2691

Aşa să ne ajute Dumnezeu!

Nu stiu cine este proortodoxia, dar cele spuse de tine eu le socotesc de bun simt si in duhul mustrarii constructive, care il poate deprinde numai omul care mai intai se mustra pe sine. Exista si mustrarea defaimatoare, a omului mandru, care se crede numai bun de judecator, dar cele spuse/citate de tine este clar ca nu sunt dintr-un astfel de duh spurcat.

Toti stim cum sa ne mantuim dar nu vrem; minunat cuvant!

Cat despre oranduiala apostolica dintru inceput am un raspuns pentru intrebarile tale. Acel sistem de vietuire nu a fost atins peste tot unde a ajuns cuvantul evanghelic. In plus, exista cateva aspecte ale istoriei crestinismului pe care institutia lumeasca a teologilor le tin ascunse sub lacatul viclesugului, pentru a putea face profit. Caci nu altul este tatal vicleniei decat nesatul pentru argint si lux si stapanire peste alti oameni. Din acest motiv, orice om care a lepadat priceperea lumeasca pentru a primi intelepciunea lui Dumnezeu, stie ca omul iubitor de argint este si viclean si mincinos, iar singura forta care il opreste de la crima nu este infranarea sa ci lasitatea si frica la gandul repercursiunilor.

Cand religia iudaica a fost interzisa in Imperiul Roman, datorita revoltelor sangeroase si planurilor sioniste de dominare a lumii, sa nu ne imaginam ca saducheii au pus mana pe coasa si pe sapa, ca sa isi castige painea. O parte dintre evrei au luat calea Persiei, unde au putut sa-si duca viata lor de bisnitari, iar altii s-au lepadat de iudaism in vazul lumii, dar pe ascuns au inceput sa unelteasca planuri de razbunare. Si cum "secta nazariteanului" nu era supusa la acelasi regim de persecutie, este limpede ca destui iudei au cautat "azil politic" sub botezul crestinismului. Revenind la soarta saducheilor si a fariseilor, este clar ca acestia, fiind stiutori ai scripturilor, si-au gasit repede loc la sanul oranduilelor bisericesti, unde au cautat sa preia controlul si sa-si impuna prostele obiceiuri. Acolo unde ajungeau piciorul apostolilor, saducheii erau imediat vaditi si tinuti in vizorul preotilor. Dar pentru ca Hristos a venit sa mantuiasca si nu sa piarda, acestia au fost pastrati in sanul comunitatii in speranta ca, intr-o buna zi, vor pricepe insemnatatea vietuirii in Hristos.

Numai ca 1% din biruinta asupra rautatii consta in alegerea facuta de inima omului. Pentru acest motiv, nadejdea de izbavire a fratilor a dat roade numai pe alocuri. In altele insa, uneltirea fariseica a supravietuit din tata in fiu, pana cand unii dintre ei au ajuns chiar preoti. Acestia s-au facut sursa de inselare, de abatere din duhul evanghelei lui Hristos, iar aceasta abatere putea fi vadita ulterior numai de catre sfintii asceti si vazatori in duh. Este vorba despre aceia care si astazi pun accent mai mult pe vechiul testament sau pe habotnicia nevointei trupesti si a luptei contra pacatelor trupesti, celor vazute de ochiul muritor. Dar la toti acestia le ramane bubele cele mai canceroase ale sufletului, caci Adam nu a fost alungat din Raiul lui Dumnezeu pentru curvie sau galceva, sau crima, ci pentru Mandrie, pentru viclenie si pentru impotrivire.

Nu exista mantuire in mandrie, nici in lacomie. Iata raspunsul la intrebarile tale... retorice. "Viata este numai cat se vede cu ochiul", iar pentru aceasta gandire bolnava nu este alta tamaduire decat prigoana.

Cum a dobandit Staretul Tadei rugaciunea lui Iisus
 

În anul 1932, am plecat la mănăstire, pentru că am crezut că nu voi trăi mai mult de cinci ani, cum îmi spuseseră doctorii. Slavă Domnului, am fost îndrumat spre Mănăstirea Milkovo, unde se aflau 30 de Ruşi. Erau multe suflete evlavioase acolo şi m’au deprins cum să mă rog cu Rugăciunea lui Iisus. Mi-au dat mătănii şi m’au îndrumat să spun: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pre mine, păcătosul!” Pentru că am crezut că nu voi trăi mai mult de cinci ani, m’am rugat neîncetat.
Şi, într’o bună zi, am auzit în lăuntrul meu cum se rosteşte de la sine rugăciunea neîncetată, Rugăciunea lui Iisus – lucrez, mănânc şi aud în lăuntru neîncetat rugăciunea! Şi o bucurie m’a luminat, o bucurie negrăită şi o pace de necrezut! M’am minunat cum am ajuns un alt om. Nu ştiam ce mi se întâmplase. Totul era paşnic, liniştit, bine, cu o bucurie de necrezut. Şi vedeam că nimeni nu mă putea jigni, iar mai înainte, îndată ce mi se făcea un reproş, pe dată mă tulburam. Acum vedeam că nimeni nu mă putea jigni, nici măcar stârni să-i spun: „Mi-a ajuns, am să te încing acum!” Ce stare aleasă, pe care numai Domnul o poate dărui! Aşa e starea îngerilor şi a sfinţilor. Starea celor ce dobândesc harul fără de plată este starea îngerilor şi a sfinţilor, pentru că atunci sufletul e călăuzit prin Duhul Sfânt şi nu mai are gânduri lumeşti.
Dar nici nu poţi să gândeşti – ştii cum se gândeşte, tot ce trebuie, dar nu poţi; vrei, dar nu se poate, de-a dreptul cu neputinţă! Adică Duhul Sfânt luminează atunci şi nu mai sânt în el lucruri rele.

Judecata Universală
 

<<Noi poate nu vedem acum în semenul nostru pe Hristos, sau în Hristos pe semenul nostru. Aceasta o ştim deocamdată poate numai prin credinţă. Dar faptul acesta ni se va face revelat la Judecata din urmă. În Hristos vom vedea atunci chipul fiecărui om; în fiecare om vom vedea o rază a feţei lui Hristos. Atunci vom vedea că, neiubind un om, pe Hristos nu L-am iubit în acel om şi n-am lăsat pe Hristos să-l iubească în noi. O pildă avem în raportul dintre chipul unui părinte şi copiii lui. Chipul părintelui cuprinde chipurile tuturor copiilor săi, şi chipul fiecărui copil reprezintă o rază din chipul părintelui, sau specificul întreg al feţei părintelui în acea rază. Cine nu iubeşte chipul unui copil, nu iubeşte în întregime pe părintele lui şi nu urmează pilda părintelui lui. Hristos socoteşte ca referite la Sine toate faptele de iubire sau de neiubire adresate oamenilor, aşa cum noi referim la noi înşine toate cinstirile sau necinstirile adresate mamei noastre, sau fraţilor noştri, sau copiilor noştri. (…)

Mult stăruie Sfinţii Părinţi asupra descoperirii complete a tuturor faptelor şi gândurilor fiecăruia la acea judecată, în faţa tuturor oamenilor şi îngerilor. Ziua aceea va fi ziua descoperirii depline a adevărului, cu privire la toţi, în faţa fiecăruia. Nici un echivoc nu va mai plana atunci în sufletul oamenilor, nu numai în ceea ce priveşte starea lor, dar şi a tuturor oamenilor. Mai ales în privinţa din urmă se va face lumină în suflet, căci starea proprie se va cunoaşte în mare măsură de la judecata particulară. Răul va fi deplin demascat, şi binele, ieşit de sub acoperământ. Orice echivoc va înceta. Regimul pomului cunoştinţei binelui şi răului îşi va fi încheiat stăpânirea ambiguă asupra lumii; nu va mai umbri sufletul omenesc şi planul divin din istoria lumii, pentru că nimeni nu se va mai hrăni din el, minciuna lui fiind dată pe faţă. Fiecare om va cunoaşte urmările de după moarte ale faptelor sale şi va fi judecat şi pentru ele şi fiecare va cunoaşte antecedentele faptelor sale bune şi rele în comportarea înaintaşilor săi şi va cunoaşte just faptele şi valoarea tuturor. Astfel, Judecata din urmă va fi şi o revelare supremă a planului divin în istorie, a contribuţiei aduse de oameni pentru a-l realiza sau împiedica.

Aceasta va arăta că omul a avut o responsabilitate şi pentru desfăşurarea creaţiei de după el în timp, nu numai pentru semenii lui imediaţi. Pilda rea sau bună a fiecăruia a avut repercusiuni asupra lumii întregi. Dar aceasta va arăta că fiecare a trebuit să se angajeze, în măsura posibilităţilor lui, şi direct în viaţa istoriei, susţinând de exemplu credinţa mântuitoare, ideile de dreptate, de frăţietate între oameni. Pe de altă parte, judecata universală va scoate nu numai toate măştile individuale de pe oameni (grandilocvente, făţarnice etc.), ci şi multe măşti de care a fost acoperită istoria ca întreg, sau diferite epoci şi evenimente din cursul ei. (…)

Cei păcătoşi vor fi descoperiţi în toată starea lor ruşinoasă. Cât suntem pe pământ ne putem acoperi în măsură mai mare sau mai mică, pentru că aproapele mai are îndoială asupra calităţii noastre, sau pentru că, dacă unul ne cunoaşte o faptă urâtă, ceilalţi nu ne-o cunosc. Atunci toţi ni le vom cunoaşte.

Dar toţi cei ce au făcut binele se vor bucura deplin de recunoştinţa cu care vor fi întâmpinaţi de toţi cei asupra cărora s-a repercutat binele făcut de ei. Tot binele şi tot răul făcute în lume nu vor apărea ca entităţi abstracte, ci imprimate în starea oamenilor şi în recunoştinţa sau în mustrarea cu care se vor întâmpina unii pe alţii. Căci pe toţi îi vom vedea şi îi vom recunoaşte la Judecata din urmă, cu urmele faptelor noastre în ei şi cu răspunsul lor de recunoştinţă sau de mustrare pentru faptele noastre. Îi vom vedea şi îi vom recunoaşte chiar pe cei asupra cărora s-au repercutat indirect faptele noastre bune sau rele. „Să nu socotească cineva că nu va recunoaşte nici unul pe nici unul la acea înfricoşată judecată şi adunare. Fiecare va recunoaşte pe aproapele lui, nu după chipul trupului, ci după privirea pătrunzătoare a sufletului“1. Iar Sfântul Ioan Gură de Aur zice: „Nu vom cunoaşte numai pe cunoscuţi acolo, ci vom privi şi pe cei care n-au ajuns niciodată la vederea noastră“2. Sfântul Vasile cel Mare zice şi el: „Stând de-jur-împrejurul tău, cei nedreptăţiţi de tine vor striga către tine, căci oriunde ţi-ai întoarce ochii vei vedea chipurile faptelor tale rele. Aici orfanii, dincolo văduvele, acolo săracii doborâţi de tine, slujitorii pe care i-ai azvârlit, vecinii pe care i-ai supărat“3.

Din toate părţile toţi îi vor scoate celui ce a făcut rele la vedere şi la suprafaţa conştiinţei toate relele făcute, toate refuzurile de dialoguri frăţeşti cu fapta şi motivele pentru care de acum va fi lăsat într-o însingurare înspăimântătoare şi definitivă. Apoi va urma însăşi această părăsire totală şi definitivă de către toţi; tăcerea şi singurătatea eternă îl vor înconjura ca un ocean; va urma ieşirea lui din orice dialog, din orice comunicare pentru totdeauna. Nu va mai putea apela la nimeni, nu va mai avea ocazia să răspundă nimănui. Se va scufunda în întunericul cel mai dinafară. Neputinţa dialogului va face inutilă şi rugăciunea pentru ei.>>

Judecata Universală ( continuare )
 

Cât timp s-a mişcat între oamenii care nu-l cunoşteau, a mai putut (omul) înjgheba un dialog cu cineva, pentru că nu i se cunoştea de toţi nesinceritatea învârtoşată. Acum cade în singurătatea părăsirii şi uitării de către toţi, în extrema opusă sobornicităţii. În aceasta constă iadul. Cât sunt oamenii pe pământ, e un târg unde-şi poate procura fiecare mântuirea, unul dând, altul primind, în vederea ei, rugăciuni şi fapte bune, deci prin apeluri şi răspunsuri, într-un vast şi multiplu dialog purtat între mulţi oameni şi între ei şi Dumnezeu, dând şi primind nu numai oamenii între ei, ci şi Dumnezeu, şi de aceea folosindu-se însutit toţi care dau şi primesc. „Terminându-se târgul, nu mai este negustorie de bunuri. Căci unde mai sunt atunci săracii? Unde, liturghisitorii, unde, psalmodiile? Unde, facerile de bine? Pentru că înainte de ceasul acela ne putem ajuta unul pe altul şi putem oferi iubitorului-de-suflet-Dumnezeu manifestările iubirii de fraţi. Căci primeşte completările lipsurilor făcute celor ce au plecat pe neaşteptate şi nepregătiţi şi le socoteşte ca faptele lor“4.

Lumea ne e dată în faza de construcţie morală şi spirituală, cât suntem pe pământ, pentru ca să participăm toţi la această construire. Dar când s-a sfârşit, nu mai poate participa nici unul la această construire. Căci totul e terminat. Nu mai avem inegalităţi de nivelat, nedreptăţi de îndreptat, frăţietate de realizat. Acolo ne vom bucura de fericirea perfectei comuniuni.

Chiar şi pentru îngeri judecata aceea va însemna o descoperire a planului dumnezeiesc cu privire la lume, aşteptată cu frică şi cutremur5. Iar, întrucât această cunoaştere a tuturor de către fiecare şi a fiecăruia de către toţi înseamnă şi o apreciere, ea implică şi o participare a fie-căruia la judecata tuturor. Dar fiindcă cei drepţi vor fi absolviţi în această judecată, ei nu vor fi judecaţi propriu-zis, adică nu vor fi osândiţi, dar vor osândi împreună cu Dumnezeu pe toţi cei vrednici de osândă şi vor aprecia cu laudă pe cei ce au făcut binele. Aşa se înţelege probabil participarea Apostolilor la judecată (Mt. 19, 28; Lc. 22, 30), care trebuie extinsă la toţi drepţii (1 Cor. 6, 2)6.

Nu putem şti dacă îngerii aşteaptă cu frică acea judecată şi pentru alt motiv decât acela al descoperirii planului de mântuire al lui Dumnezeu. Bulgakov afirmă că şi ei vor fi judecaţi, după cum şi-au îndeplinit slujba de a îndemna pe oamenii daţi în grija lor la săvârşirea binelui şi la evitarea răului; ba, întemeindu-se pe locul din 1 Corinteni 6, 3, afirmă că vor fi judecaţi chiar şi de oameni. Dar Sfântul Maxim Mărturisitorul, care vorbeşte de această frică a îngerilor, aminteşte numai de o judecare a oamenilor7. Frica îngerilor e motivată probabil de măreţia acestui act, ca şi de faptul că mulţi îi vor pierde acum definitiv pe oamenii afiliaţi care le-au fost daţi în grijă. Îngerii poate cunosc şi înainte de judecată mai bine decât oamenii încredinţaţi grijii lor cele ascunse ale lor şi le ţin mai bine minte8. Dar nu cunosc toţi gândurile şi faptele tuturor oamenilor, ci numai pe ale unora. De aceea aşteaptă şi ei cu cutremur marea revelaţie asupra creaţiei şi urmările ei9. Căci revelaţia aceea nu va avea numai un caracter teoretic, arătând doar cum a voit Dumnezeu să devină creaţia şi ce au făcut oamenii din ea, ci va avea drept urmare apariţia unor chipuri noi ale realităţii. Hristos intră prin a doua venire şi prin judecata Sa într-o nouă relaţie cu zidirea, descoperindu-Şi măreţia pe care nu Şi-o descoperise deplin înainte. Aceasta va fi o nouă revelaţie a slavei la care a ridicat omenitatea şi totodată o mai deplină arătare a lui Dumnezeu prin omenitate.

Faptul că Hristos judecă lumea ca om e o nouă cinste în care se arată omul, dar şi o nouă îndumnezeire a omului. În înfăţişarea Lui, de supremă cinste, se va arăta ce ar fi trebuit să devină omul, iar în faptul că trebuie să-i judece pe oameni, contradicţia în care s-au aşezat, sau distanţa la care au rămas faţă de ţinta la care voia Dumnezeu ca ei să ajungă. În Hristos-Judecătorul oamenii vor vedea într-o nouă lumină umanitatea Lui, dar şi pe Dumnezeu într-o nouă descoperire. Iar precum Întruparea a constituit şi pentru îngeri o nouă revelare a lui Dumnezeu prin apropierea Lui de făpturi, prin ieşirea din transcendenţa Lui, inaccesibilă într-un anumit sens, aşa va constitui şi venirea Domnului întru slavă şi arătarea Lui ca Judecător şi pentru îngeri o nouă revelare a lui Dumnezeu şi, totodată, o nouă reliefare a măreţiei omului.>>

* Preotul profesor Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III, Partea a şasea: Eshatologia sau viaţa viitoare. Sfârşitul vieţii pământeşti şi viaţa veşnică, cap. II Eshatologia universală, D, E.I.B.M.O., Bucureşti, 2010, pp. 456 - 463.

note

1 Sf. Ioan Damaschin, De iisquidormierunt in fide, P.G. 94, col. 276 A.

2 La Sfântul Ioan Damaschin, ibid., col. 276 B.

3 La Sfântul Ioan Damaschin, ibid., col. 276 C.

4 Sf. Ioan Damaschin, ibid., col. 254 C.

5 Bulgakov, Lestviţa Iacovlea, Paris, 1929, p. 27.

6 J. Rivière, Jugement, art. cit., în Dict. de Theol. Cath., VII, col. 1813.

7 Ep. I către Gheorghie, prefectul Africii, P.G. 91, col. 381; vezi şi Ep. III către Ioan Cubicularul, P.G. 91, col. 416.

8 Sf. Maxim Mărturisitorul, Ep. 1, P.G. 91, col. 380: „Să privim la toate acestea cu grijă, cum umblăm şi ce hotărâm despre noi, ştiind că mulţi martori nevăzuţi sunt de faţă la cele săvârşite şi gândite de noi, privind nu numai la cele arătate, ci chiar în suflete şi vădind cele ascunse ale inimii“.

9 Bulgakov, Lestv. Iacovlea, p. 94-95.

Îi iubeşte Dumnezeu pe cei din iad?-pr. Constantin Sturzu
 

În viziunea patristică, iubirea lui Dumnezeu este ca un foc, un acelaşi foc care-i cuprinde pe toţi oamenii. Pentru cei care s-au pregătit să se întâlnească cu această flacără dumnezeiască - Iubirea - ea este mângâiere, căldură bineplăcută, dulceaţă fără sfârit, lumină lină. Pentru cei care s-au obişnuit cu faptele întunericului şi care nu au primit Iubirea, focul este perceput ca ardere, este un adevărat chin - de aceea se vorbeşte de chinurile iadului.

Duminica aceasta este numită, în calendarul ortodox, Duminica înfricoşătoarei Judecăţi. În pericopa evanghelică ce se citeşte la Sfânta Liturghie în această zi (de la Matei 25, 31-46), ni se dezvăluie criteriile după care vom fi evaluaţi, după modul în care am avut sau nu milă de cei flămânzi sau însetaţi, de cei goi, de cei străini, de cei bolnavi sau de cei din temniţă. Este numită înfricoşătoare această Judecată finală pentru că va fi înfricoşător să-L vezi pe Hristos Domnul, venind întru puterea slavei sale. Dar mai este înfricoşătoare această judecată şi prin prisma a ceea ce vom auzi atunci şi anume vom auzi criteriile după care suntem împărţiţi şi trecuţi de-a dreapta sau de-a stânga, fiind împărţiţi după cum desparte păstorul oile de capre.
Amănuntul pe care-l sesizez în modul în care ne împarte Domnul este acela că nu ne poziţionează pe unii deasupra, iar pe ceilalţi jos, undeva în adânc. Ci ne pune de-a dreapta sau de-a stânga. Un detaliu care dezvăluie o topică a iubirii divine, nu abilităţi de gospodar care-şi face ordine în propria-I ogradă. În imaginarul colectiv, raiul este poziţionat undeva sus, în cer, iar iadul în adâncurile pământului. Psalmistul însuşi ne spune: "De mă voi sui în cer, Tu acolo eşti. De mă voi coborî în iad, de faţă eşti" (Psalmi 138, 8). Totuşi, Hristos - Domnul şi Judecătorul - ne pune pe un acelaşi plan, de-a dreapta şi de-a stânga, iar nu sus şi jos. De ce oare acest lucru? Să încercăm a înţelege această dumnezeiască "re-poziţionare", înregistrată pe traseul parcurs de la Vechiul Testament la Judecata de Apoi, via Noul Testament.
În primul rând, sesizăm faptul că pe toţi ne pune Domnul lângă Dânsul, iar El este în centru. De aceea noi spunem că totul este hristocentric. Nu poate fi alt centru pentru om, pentru lume, pentru întreaga creaţie decât Hristos Domnul. Pe de altă parte, El adresează îndemnul "veniţi" celor "binecuvântaţi", şi "duceţi-vă de la Mine" celor "blestemaţi". Ambele mişcări sunt însă cumva în acelaşi plan, în planul iubirii lui Dumnezeu pentru om. Iar mişcarea aceasta, deşi pare a fi o decizie de nuanţă juridică a Împăratului, nu este altceva decât o continuare a mişcării pe care noi am deprins-o în timpul vieţii pământeşti, aceea de a ne apropia sau de a ne îndepărta de Dumnezeu. El nu ne forţează să ne depărtăm, nu ne alungă, după cum nu ne trage cu sila către Dânsul, ci porunceşte ca fiecare să facă acea mişcare pe care a ales să o facă liber fiind.
Configuraţia aceasta finală, geometria aceasta eshatologică, e şi cea mai puternică dovadă a iubirii constante, veşnice a lui Dumnezeu pentru toţi oamenii. Dumnezeu ne-a adus din nefiinţă la fiinţă din iubire. El ne iubeşte dumnezeieşte, nu aşa cum putem noi să ne iubim unii pe alţii: nu ne iubeşte doar pentru o vreme sau când Îl iubim, la rându-ne, nu ne iubeşte doar când suntem virtuoşi, când ne rugăm sau când suntem în biserică, ci ne iubeşte şi când desfrânăm şi când facem lucruri urâte şi când facem crime şi când facem alte şi alte blestemăţii pe care El nu le suferă. El e singurul care poate să iubească persoana chiar şi (mai ales) când faptele persoanei sunt de nedorit. (Ispita noastră, a oamenilor furaţi de logica lumească, este de a confunda pe cel din faţa noastră cu ceea ce vedem - sau ni se pare că vedem - noi la el...). Şi Dumnezeu ne iubeşte necondiţionat nu doar aici, pe pământ. Noi ştim că El nu vrea moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu; şi există tendinţa de a considera că, după moarte, după ce acesta nu mai are nicio şansă de a se pocăi, păcătosul nu ar mai fi iubit de Dumnezeu. Faptul că Domnul continuă să ne iubească indiferent de alegerile noastre şi, mai ales, de opţiunea noastră finală, reiese limpede din cum împarte omenirea. Pe cei care nu răspund iubirii Sale îi pune, într-adevăr, de-a stânga, dar în continuare pe aceeaşi linie a iubirii Sale care merge de la dreapta la stânga. Nu este altă iubire, este o aceeaşi iubire cu care iubeşte şi pe sfinţii săi şi cu care iubeşte şi pe cei care nu au răspuns chemării Sale şi s-au făcut pe sine, în felul acesta, "blestemaţi".
Ce poţi să-i faci unui vrăjmaş
În viziunea patristică, iubirea lui Dumnezeu este ca un foc, un acelaşi foc care-i cuprinde pe toţi oamenii. Pentru cei care s-au pregătit să se întâlnească cu această flacără dumnezeiască - Iubirea - ea este mângâiere, căldură bineplăcută, dulceaţă fără sfârșit, lumină lină. Pentru cei care s-au obişnuit cu faptele întunericului şi care nu au primit Iubirea, focul este perceput ca ardere, este un adevărat chin - de aceea se vorbeşte de chinurile iadului. Deci este acelaşi foc, aceeaşi iubire a lui Dumnezeu pentru fiecare dintre noi, dar noi o primim în chip diferit. Sf. Ap. Pavel îndeamnă, în epistola sa către romani: "Dacă vrăjmaşul tău este flămând, dă-i de mâncare; dacă îi este sete, dă-i să bea, căci, făcând acestea, vei grămădi cărbuni de foc pe capul lui" (Romani 12, 20). Dacă cineva urăşte pe un altul, iar din partea celui pe care-l urăşte nu vine tot ură, ci vin fapte ale iubirii, acel suflet împovărat cu ură se chinuie mult. Căci nu poţi să urăşti pe cineva, acela să-ţi răspundă cu bine la răul tău, iar tu să stai liniştit. Ori primeşti iubirea lui şi alungi ura din inima ta, iubind, la rândul tău, ori continui să urăşti, dar te chinuieşti, astfel, căci reacţia celuilalt nu-ţi mai alimentează această ură pe care o porţi în suflet. Tu ai prefera să primeşti drept răspuns tot un rău, ceva care să-ţi alimenteze ura, astfel ca tu să te mobilizezi şi mai mult, să te războieşti cu acela şi mai mult, în speranţa că îl vei supune, că-l vei frânge cu forţa acestei uri (care, nu de puţine ori, îmbracă şi chipul corectitudinii sau al dreptăţii)... Aşa se va întâmpla cu cei care vor fi de-a stânga, care vor gusta chinurile veşnice pentru că nu vor accepta să primească iubirea lui Dumnezeu - iar chinul lor este acesta: să urască pe Cel care îi iubeşte.
De aceea avem absolută nevoie să ne pregătim de pe acum de întâlnirea cu Domnul. Să nu ne amăgim că abia după ce murim ne putem întâlni cu Hristos; dacă nu ne întâlnim acum, aici, în această lume, dacă nu lăsăm acum iubirea Lui în inima noastră, atunci nu vom avea (dobândi) capacitatea de a face acest lucru după moarte. Iar pe Hristos îl întâlnim în fiecare dintre cei de lângă noi. De aceea zice celor milostivi: "întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut" (Matei 25, 40). Ceea ce înseamnă că Hristos este tainic acolo, în fratele nostru şi-n relaţia cu fratele nostru, iar noi putem să ne agonisim fie bucuria veşnică, fie chinuri veşnice, după cum ne raportăm la acesta. De iubit, vom fi iubiţi în veşnicie. Primirea acestei iubiri depinde de noi, de cum ne deschidem sau nu inima. Iar drama noastră survine când nu ne deschidem către această iubire a lui Dumnezeu. El aşteaptă ca fiecare suflet să se întoarcă şi să înţeleagă că este Iubirea cea care bate la uşa inimii lui, dar nu bate de undeva din exterior, ci din interior. De aceea Domnul spune în Apocalipsă (3, 20): "Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine". Iar, în Evanghelii, Mântuitorul spune: "Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu" (Matei 6, 33) şi aceea este "înăuntrul vostru" (Luca 17, 21). Nu căutăm împărăţia pe undeva prin alte sisteme solare sau cu ochii pe cer, ci înlăuntrul nostru. De acolo, Hristos vrea să vină în viaţa noastră. Acum.

Cuvânt teologic al Părintelui Dumitru Stăniloae „La Duminica lăsatului de sec“:
 

Creştinismul nu este numai o învăţătură care ajunge să fie ştiută, ci o învăţătură care se cere trăită, pusă în practică. În acest sens, el este viaţă şi putere de mântuire. De aceea, nu e creştin adevărat cel ce se mulţumeşte să cunoască numai învăţătura Domnului nostru Iisus Hristos; creştin este cel ce îşi face din învăţătura Domnului lege de viaţă, urmând întru totul lui Hristos, care n-a învăţat decât ceea ce El Însuşi a împlinit, făcându-ni-se pildă fără abatere pentru tot ceea ce ne-a poruncit să facem. Creştinismul este puterea mântuitoare, dar numai celui ce-şi trăieşte viaţa după legea lui Hristos şi-şi modelează prin aceasta făptura tot mai mult după chipul Domnului. Aşa cum un meşter face dintr-un bulgăre de aur, amestecat cu multe materii, o bijuterie strălucitoare, curăţindu-l cu ajutorul focului de tot amestecul străin şi lovindu-l cu ciocanul până ce-i dă forma cugetată, aşa face şi creştinul din făptura sa un chip frumos, având mereu ca model pe Domnul nostru Iisus Hristos, Care S-a făcut în acest scop omul desăvârşit. Materiile străine pe care trebuie să le cureţe creştinul din sine sunt patimile care-i urâţesc făptura şi care s-au îngroşat în el prin păcatele săvârşite. Şi cum aceste patimi se menţin în noi şi sporesc prin alte şi alte păcate, la care ne îndeamnă diferitele pofte de plăceri, curăţirea de patimi nu se poate înfăptui decât oprindu-ne de la alte păcate, deci înfrânându-ne de la împli-nirea poftelor necuvenite. Înfrânarea aceasta de la satisfacerea poftelor necumpătate, care sporeşte patimile din noi, este ceea ce numim post. Astfel, înţelegem de ce postul este un mijloc principal prin care creştinul îşi curăţă făptura de tot ce este rău şi urât în ea, oprindu-se pentru o vreme de a mai hrăni patimile sale prin noi păcate, prin noi împliniri ale poftelor sale ce întrec măsura trebuinţei.

Cunoscând puterea postului de a curăţi firea noastră de patimile cele urâte şi de a o elibera de slăbiciunile poftelor care ne înlănţuiesc în aceste patimi, Biserica nu numai că-l recomandă fiilor săi, ci şi rânduieşte, pe lângă anumite zile, şi anumite răstimpuri mai lungi în care toţi împreună să se dedea la acest exerciţiu bărbătesc, prin care să-şi cureţe făptura de tot ce e rău şi să sădească în ea cele bune, modelând-o mai mult decât în celălalt timp al anului, după chipul lui Hristos. Un astfel de timp mai îndelungat de străduinţă obştească a tuturor credincioşilor, într-o îndemnare şi pilduire reciprocă, în vederea eliberării lor de slăbiciunile poftelor conducătoare la păcate şi sporitoare de patimi, este Postul Paştelui, care începe acum şi se întinde până la luminatul praznic al învierii Domnului.

Biserica a închinat Duminica de azi, din ajunul acestui Post, în amintirea izgonirii lui Adam din Rai. Aceasta ne dă cheia întregului înţeles al Postului pe care îl începem. Aşezând amintirea izgonirii lui Adam din Rai, nemijlocit înaintea începutului acestui Post, care se deschide ca o uşă de pocăinţă, Biserica ne pune înainte starea de nefericire în care e adusă o-menirea prin păcate şi din care scapă prin Hristos, urcând calea ostenitoare a postului, a înfrânării de la păcate, a pocăinţei pentru ele. Ea ne vorbeşte de Adam. Dar prin Adam ea ne îndeamnă să ne gândim fiecare la noi înşine, căci fiecare repetăm, într-un anumit fel, pe Adam, înstrăinându-ne prin păcate de Dumnezeu şi dobândind mântuirea prin drumul pocăinţei pe care ni l-a deschis Hristos.

Dar să ne oprim o clipă la Adam şi apoi să trecem la noi. Izgonirea lui Adam din Rai e starea de plâns în care s-a rostogolit acela, neţinând porunca înfrânării dată lui de Dumnezeu. Preferând ascultarea de şarpe ascultării de Dumnezeu, dând drumul poftei sale în ciuda îndemnului de a o stăpâni, dat de Dumnezeu, şi călcând astfel porunca de a nu mânca din pomul oprit, care a fost primul post rânduit de Dumnezeu, Adam se rostogoleşte din viaţa plină şi fără de sfârşit în viaţa sărăcită şi muritoare şi din bucuria netulburată şi neîntreruptă într-o existenţă frământată de puţine plăceri şi multe dureri, chinuită în timpul plăcerilor de conştiinţa necurăţiei lor şi de grija durerilor viitoare, muşcată în timpul durerilor de remuşcările pentru plăcerile trecute şi umbrită tot timpul de gândul neliniştitor al morţii sigure şi al iadului veşnic.

Şi firea noastră ar fi rămas scufundată în acest întuneric al tristeţilor şi al lipsei de conţinut spiritual pe pământ şi al iadului veşnic după moarte, dacă n-ar fi venit Hristos, care, începând cu postul cel de patruzeci de zile şi sfârşind cu moartea pe Cruce, a eliberat firea noastră de moarte şi de iad, de stricăciune şi durere, ridicând-o la viaţa nemuritoare şi la slavă dumnezeiască, biruind pe diavolul care voia să-l ispitească şi pe El cu mâncare, după asemănarea lui Adam. Neînfrânarea lui Adam a rostogolit firea omenească în nefericirea întunericului şi a morţii veşnice, înfrânarea Domnului Hristos a ridicat-o la viaţa netrecătoare şi la fericirea fără goluri.

Dar să privim şi la lumina altor pilde din Scriptură, rezultatele triste ale lăcomiei şi roadele binecuvântate ale postului. Dacă prin neînfrânarea protopărinţilor a intrat moartea în lume şi a împărăţit păcatul, pricinuind osânda firii noastre de la Adam până la Hristos, prin neînfrânarea urmaşilor lui Adam, a venit potopul peste tot pământul şi peste toţi oamenii din vremea lui Noe, pentru că nu mai sălăşluia Duhul lui Dumnezeu în ei, ci deveniseră numai trupuri. Datorită neînfrânării locuitorilor din Sodoma, întreaga cetate, cu locuitori cu tot, a fost mistuită de foc din Cer. Lăcomia l-a făcut pe Esau, fiul cel mai mare al lui Iacob, să-şi piardă, pentru un blid de linte, drepturile de întâi născut şi tot lăcomia le-a pricinuit fiilor preotului Eli o moarte năprasnică. Dimpotrivă, Moise s-a învrednicit să stea de vorbă cu Dumnezeu pe muntele Sinai, iar proorocul Ilie, după un post de patruzeci de zile, să vadă pe Dumnezeu pe munte, trecând ca o adiere uşoară ce închipuia Duhul lui Dumnezeu, sau harul Lui. Iar cetatea Ninive a scăpat prin postul de trei zile de pedeapsa înfricoşată ce o aştepta pentru păcatele ei. Toţi aceştia n-au adus prin neînfrânarea sau prin postul lor nenorocire sau binecuvântare peste lumea întreagă, ca Adam, sau ca Hristos, dar au adus peste ei înşişi.

Dar Scriptura ne pune aceste pilde sub privire, ca de la ele să ne întoarcem atenţia spre noi înşine. Ca oameni, am săvârşit şi noi păcate destule. Dar vom rămâne în ele, aşezându-ne în şirul celor ce s-au pierdut din pricina neînfrânării până la capăt, sau ne vom ridica din ele prin post şi pocăinţă, aşezându-ne în şirul celor ce s-au mântuit şi au primit binecuvântarea lui Dumnezeu?

Fiecare din noi îl poartă în sine pe Adam cel izgonit din Rai pentru neînfrânare şi neascultare de Dumnezeu. Dar fiecare se poate ridica de la starea lui Adam cel dintâi la starea lui Hristos, a lui Adam Cel de-al doilea. Fiecare din noi am încercat sentimentul izgonirii din Rai, prin căutarea cu lăcomie a plăcerilor necumpătate. Dar fiecare din noi poate urca iarăşi, urmând lui Hristos şi având ajutorul Lui, spre Raiul din care am fost alungaţi. A fi în Rai înseamnă a te simţi în preajma lui Dumnezeu, în convorbire cu El, a simţi adierea blândă a iubirii Lui, ca Ilie, a auzi glasul Lui vorbindu-ţi dulce, cu bunătate părintească. A fi în Rai înseamnă a te simţi neîntinat în cugetări, în doruri, în fapte. Căci numai cel curat simte pe Dumnezeu în preajma lui. A fi în Rai, încă trăind pe pământ, înseamnă a te simţi învăluit de o negrăită pace sufletească cu tine însuţi, cu Dumnezeu şi cu semenii, de o fericire calmă, egală şi parcă fără început şi fără sfârşit. A fi în Rai înseamnă a te simţi, chiar în mijlocul întâmplărilor tulburătoare şi schimbăcioase ale vieţii, neclătinat de ele, mai presus de ele. A fi în Rai înseamnă a te simţi adunat în cămara ascunsă, liniştită şi adâncă a inimii, acolo unde îşi face simţită Dumnezeu prezenţa Sa şi unde te poţi uni cu El, privind la cele din afară, fără să te tulburi şi fără să fii ispitit a-ţi părăsi acel fericit loc al sălăşluirii tale şi al sălăşluirii lui Dumnezeu, preţuind nesfârşit mai mult dulceaţa lină şi curată a acelei împreună petreceri cu Dumnezeu decât plăcerile violente şi de un gust îndoielnic ale simţurilor. A fi în Rai înseamnă a gusta încă de aici arvuna vieţii şi a învierii lui Hristos în tine, căci înseamnă a-L simţi pe Hristos Însuşi în tine, ca izvor al unei vieţi noi în tine.
link catre articolul complet:
http://cristiboss56.blogratuit.ro/Pr...i-b1-p1905.htm

"Nu te întrista, muritorule, de intrarea ta într-o bună zi în tăcerea mormântului, tu care eşti mai frumos decât toate, dar supus stricăciunii de ocara morţii. Fiindcă Dumnezeu a pus limită umilirii tale tăcute şi despuierii tale de toate când nimeni nu-şi va mai aduce aminte de tine. Pe cât de frumoasă e alcătuirea ta, pe atât de uimitoare e stricăciunea ta. Dar nici pentru aceasta să nu te cuprindă întristarea, căci iarăşi o vei îmbrăca arzând de foc şi de Duh şi purtând în ea chipul exact al Creatorului tău. Să nu te tulbure îndoieli cu privire la măreţia acestei nădejdi, fiindcă despre ea te mângâie Pavel zicând: < El va schimba trupul smereniei noastre întru asemănarea trupului slavei Lui> [ Filipeni 3,21]" (Sfântul Isaac Sirul, Partea a II-a, cuvântul 3)

Extras din volumul prezentat în linkul de mai jos:

http://www.librariasophia.ro/carti-C...f-so-1215.html

Ortodoxia - varianta fără îndulcitori - pr. Constantin Sturzu
 

Vindecare fără Taine nu există! Precum nu există credinţă vie, caldă, fără Evanghelie! Precum nu există credinţă reală, ortodoxă, în Evanghelie, în întruparea lui Dumnezeu şi în Jertfa Lui, fără a se naşte din ea foamea de spovedanie şi Împărtăşanie!

Prima duminică din Postul Mare este numită "a Ortodoxiei". Prilej de a vorbi despre ce înseamnă credinţa ortodoxă, despre cultul icoanelor, despre faptul că, prin Sf. Ap. Andrei, creştinismul a pătruns, încă de la începuturi, în fiinţa celui ce azi se numeşte neam românesc. Multe sunt subiectele pe care le poate aborda un ortodox cu un astfel de prilej. Am simţit însă nevoia să aduc, pentru o astfel de zi, nu atât cuvinte despre credinţa ortodoxă, cât mai ales o mărturie a unei persoane care a (re)descoperit Ortodoxia. Şi aşa am ajuns la o confesiune cu adevărat cutremurătoare, a unei persoane care, după căderi şi poticniri cumplite, reuşeşte să guste din bucuria şi pacea Ortodoxiei vii şi autentice. Mărturia pe care o veţi citi în rândurile următoare este de pe blogul oameni şi demoni, al poetului Marius Iordăchioaia, şi este prezentată cu titlul: "Şi eu am fost în iadul dezintoxicării... (scurt fragment autobiografic)". Pe unii poate îi va revolta modul direct, abrupt, de exprimare, al celui ce se întoarce la Viaţă. Alţii se vor simţi deranjaţi (cu musca pe căciulă?) de această deconspirare a făţărniciei şi formalismului care ne ispiteşte continuu, pe când alţii se vor bucura că cineva îndrăzneşte să fie viu, cu toate consecinţele care ar putea decurge de aici, inclusiv cele scandaloase (dar şi Domnul a venit, după o spusă a lui Nicolae Steinhardt, "să ne scandalizeze şi să ne mântuiască"). M-aş bucura dacă am înţelege, lecturând cele de mai jos, cât de important e să ne conectăm la realitate, în aspectele ei cele mai cutremurătoare, să ne coborâm până în subteranele sufletului omenesc, precum S-a coborât Hristos la iad; triumfalismul şi discursul encomiastic nu vor aduce, niciodată, suflete la Viaţă... Redau, în continuare, fragmente din această mărturie (integral la http://oameni-si-demoni.blogspot.ro/...1_archive.html).
«L-am cunoscut pe Iisus pe fundul gropii mele. Pe care o săpasem, involuntar; doar, pur şi simplu, trăind ca toţi ceilalţi... Cred că deja cădeau primele lopeţi de ţărână. Eram pătruns deja de amorţeala sfârşitului. Când cineva a aruncat un Nou Testament. Şi-n timp ce cioclii lucrau, eu citeam. Când am sfârşit Evangheliile, nu mai eram în mormânt; umblam, teafăr, prin lumea care mă băgase în el...
"Rabi, Învăţătorule, unde locuieşti?"- L-am întrebat pe Iisus, ca ucenicul lui Ioan Botezătorul altădată. N-am înţeles limpede răspunsul. Aveam încă ţărână în urechi şi pe pleoape. Nu I-am descifrat nici măcar mişcarea buzelor. Aşa că am început să umblu din casă în casă (de rugăciune). Am început cu cea ortodoxă, cea în care mă născusem. Dar aici am nimerit în mecanismul unui orologiu măreţ. Figuri de lemn care îşi fac ritualul la ora exactă, apoi dispar. Am nimerit o banchiză din Antarctica formalismului. Iar Hristosul Evangheliilor era atât de cald şi de viu! Am luat-o la fugă...
Dar nu I-am găsit casa. Oriunde intram, şi El era doar în trecere. Stătea cu mine cât să mă lămuresc că trebuie să merg mai departe.... După câţiva ani m-am reîntors la Ortodoxie. Am dat de un preot "în Viaţă". El mi-a deschis o uşă în peretele de gheaţă al bisericii. M-a primit în Ortodoxie ca în propriul suflet; în Biserică, precum în familia lui. Dar asta după ce vreme îndelungată frecventasem Liturghia şi atât. În timpul slujbei aveam dureri sufleteşti şi trupeşti îngrozitoare; spaime atroce, simţeam cum mi se rupe carnea şi mi se crapă oasele. Ieşeam afară şi mă opream cu spatele lipit de zidul bisericii. Scoteam Evanghelia din buzunar şi citeam. Îmi încălzeam credinţa şi intram din nou. Apoi durerea iarăşi mă împingea afară; şi Evanghelia iar mă aducea înăuntru. Evanghelia mă scosese din mormânt; suferinţa, groaza, mă trimeteau înapoi în el... Căci ştiam că lumea e doar un tobogan spre cimitir.
Stăteam la Liturghie şi curgeau râuri de sudori pe mine. Eram în sevraj duhovnicesc. Mă dezintoxicam de viaţa mea. Durerile erau atroce, frizau nebunia. Dar suferinţa, paradoxal, îmi întărea credinţa că dacă plecam acasă, voi trece doar dintre colţii Fiarei, în pântecul ei. Că astfel mă va înghiţi. Când predica durerii dădea să mă convingă, deschideam Evanghelia şi citeam cuvintele lui Iisus. Şi luam din ele puterea de a răbda. Nu sensuri, idei: ci doar puterea de a rămâne pe cruce...
În clipele cele mai grele, când simţeam că mor, îmi spuneam că prefer să mor în Biserică, acum, decât, în lume peste câţiva ani. Preferam să mor în braţele lui Dumnezeu, chiar dacă îmi părea că mă zdrobeau, decât în liniştea goală, abisală, de afară, linişte de sedativ, fericire de drogat în braţele moi, de curvă bătrână, ale lumii... În Biserică era suferinţă, dar era şi nădejde; luminiţa de la capătul tunelului ei nu era umbrită nici de ameninţarea morţii. Pe când lumina de afară era lipsită de orice căldură, lumina nimicul ca instalaţia de efecte speciale ale unui spectacol, făcându-l să pară ceva, deşi nu e decât lumina rece a deznădejdii luminându-ne, halucinant, închipuirea.
Foamea de spovedanie şi Împărtăşanie
Cu vremea durerile au început să scadă. Deşi nu aveam duhovnic, nu mă spovedeam, nu mă împărtăşeam... Mi-am trăit dezintoxicarea fără aceste ajutoare vitale, doar citind Evanghelia şi strigând la Maica Domnului şi la Sf. Gheorghe. Am fost operat pe viu, cum s-ar spune. Poate de aceea, nu mă mai satur acum să scriu despre Sfintele Taine. Pentru că ştiu, pe pielea mea, pe oasele şi pe sufletul meu, ce e Ortodoxia fără Sfânta Împărtăşanie. Ştiu ce înseamnă ca fiul risipitor din parabola lui Hristos să fie întâmpinat nu de Tatăl, ci de fratele său. Care nu se grăbeşte să taie viţelul îngrăşat, să te îmbrace şi să-ţi dea inel, ci să te bage între argaţi şi să te pună la muncă, flămând, până vei plăti toată paguba pe care, de altfel, Tatăl ţi-a iertat-o. Care îl întâmpină pe cel fugit din închisoarea porcească a lumii, cu o condamnare de 7, 10, 20 de ani, după canoane. (...)
Abia după 20 de ani de la întoarcerea mea în Biserică am cunoscut un preot care m-a primit ca tatăl fiului risipitor din Evanghelie. Am scris aceste rânduri pentru cei care se află în tratamentul Bisericii şi suferă mult şi sunt ispitiţi să renunţe. Ispitiţi deopotrivă de dureri, de împotrivirea rudelor şi de răceala credincioşilor. Ispitiţi să se spovedească şi să se împărtăşească mai rar. Ispitiţi să se "smerească"... Acestora le spun, din inimă, că vindecare fără Taine nu există! Precum nu există credinţă vie, caldă, fără Evanghelie! Precum nu există credinţă reală, ortodoxă, în Evanghelie, în întruparea lui Dumnezeu şi în Jertfa Lui, fără a se naşte din ea foamea de spovedanie şi Împărtăşanie! Hristos ne strigă "în lume necazuri veţi avea, dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea!",nu doar de la amvon, ci, mai ales, din Potir. Să ne spovedim şi să ne împărtăşim tot mai des, cu îndârjire, înaintând, prin puterea Sfintelor Taine şi după "harta" Evangheliei, tot mai în adâncul braţelor deschise ale Tatălui ceresc. Când ne vom întoarce cu totul în dragostea Lui, chinul se va sfârşi. Pentru totdeauna!»
Fiul filosofului Constantin Noica, Părintele Rafail Noica, face o afirmaţie tranşantă: "Ortodoxia este firea omului". Mărturii precum cele de mai sus nu fac decât să confirme o astfel de sentinţă. Indiferent de piedicile pe care le poate întâmpina cineva, chiar şi din partea unor oameni din Biserică, în pofida tuturor smintelilor care se pot ridica din aluatul în care se frământă neputinţe omeneşti şi făţărnicii de tot felul, dacă este onest şi consecvent cu ale sale căutări, orice om poate gusta din bucuriile dreptei credinţe. Nimic nu ne poate opri din drumul nostru către Hristos Domnul, căci, pe această cale, El Însuşi ne poartă paşii.

Convorbiri cu Parintele Ambrozie Iurasov
 

Cum iti poti pastra pacea sufleteasca?

Nu este greu, trebuie doar sa-ti spui ca, ziua in care te-ai hotarat, nu vei mai fi tulburat de nimicuri, nu te vei mai supara pe aproapele si tot ce ti se va intampla vei primi cu multumire, fara a cracni, considerand greutatile ca plata pentru pacatele savarsite.Daca nu vom gandi astfel, toata viata noastra va trece degeaba:asa cum am fost (cu pacate si patimi), tot la fel vom ramane. Ca sa avem totdeauna pace in suflet trebuie trebuie sa ne lasam in grija Domnului, pentru ca El sa traiasca in noi si noi in El.Atunci cand vom trai dupa voia lui Dumnezeu si nu dupa a noastra, toate se vor aseza la locul lor, iar sufletul va avea pace, linistindu-se.

Cum sa biruim duhul lumii?

Cu totii stim cum sa facem asta, dar nu toti vrem sa si lucram a avea roade.Cunoastem teoria, dar nu o punem in practica. Stiti cum isi vorbeste omul smerit? Acesta este multumit si bucuros de toate cele date de Domnul. Daca i se da un loc unde sa poata dormi, este bucuros si pentru asta.
Odata, in zi de sarbatoare, la o manastire din Alexandria s-au adunat multi cersetori si ologi. Unii dintre ei n-au mai gasit locuri de dormit si s-au culcat pe holuri. Un monah a auzit, dupa rugaciunea de seara, prin usa intredeschisa, urmatoarele:"Doamne, Doamne, cat de mult ne iubesti si cat de bine si frumos este aici! Caci iata, am o rogojina care imi serveste drept cearsaf si plapuma. Pe lume exista atatia oameni flamanzi, iar noi am mancat, chiar daca nu pe saturate...Multi sufera de frig, insa aici este cald.Suntem liberi, pe cand unii nu pot vedea lumina zilei, avand lanturi la maini si la picioare.Doamne, cat de mare e milostivirea Ta!". Astfel Ii multumea Domnului un cersetor bolnav. Trebuie sa stim sa-I multumim Domnului pentru toate. Atunci sufletul va avea pace.
Cand imparatul Iulian Apostatul, dusman al crestinilor, distrugea credinta ortodoxa, in Capadocia traia Sfantul Vasile cel Mare. Acolo existau 17 biserici eretice ale arienilor si doar una ortodoxa.In foarte scurt timp, sfantul ierarh a lucrat in asa fel, incat a ramas doar o biserica eretica, celelalte 17 devenind ortodoxe. Cand a venit Modest, reprezentantul imparatului Iulian, a incercat sa-l convinga pe Sfantul Vasile sa inceteze propovaduirea credintei ortodoxe si sa treaca la arianism, amenintandu-l cu moartea, exilul si deposedarea de bunuri. Sfantul Vasile cel Mare a raspuns astfel: "Bogatia pe care vrei sa mi-o iei am dat-o de mult saracilor, vaduvelor si orfanilor si acum o am in lumea cealalta. Nu mai am nimic, in afara cartilor de piele. Ma ameninti cu exilul, dar Dumnezeu este pretutindeni. Oriunde as fi, acolo este si Domnul. Ma ameninti cu moartea, dar eu spre asta tind. Vreau sa parasesc cat mai repede trupul si sa ma unesc cu Domnul". Iata cum gandesc sfintii!

Ce sa fac, daca am pierdut pacea sufleteasca, dragostea?In fiecare zi imi este din ce in ce mai rau. Vreau sa fiu acelasi, ca inainte, dar sufletul a murit si nu mai inviaza.

Omul trece prin diferite perioade. La inceput, cand invata sa mearga, copilul este ajutat de parinti. El nu are inca putere sa stea in picioare. Iar cand parintii ii dau drumul, acesta sta putin si cade. La fel se intampla si cu noi. Domnul ne sustine prin harul Sau si atunci ne simtim puternici. Suntem tari in credinta si putem merge. Dar cand harul ne paraseste, cadem si nu suntem in stare sa ne ridicam singuri. De aceea nu trebuie sa ne incredem in puterile noastre, ci sa ne incredintam Domnului. Daca nu ne va ajuta Domnul nimic altceva nu ne va putea f de folos.

De ce este necesara lupta cu patimile?

Patimile biruie in noi inceputul bun, daca nu ne luptam cu ele. Si atunci cand omul se deda patimilor, acestea se aduna in numar mare. Tot ce este sfant in om moare. El isi pierde credinta, nu mai aude glasul constiintei si mintea i se intuneca. Atunci in om se salasluiesc demonii, hranindu-se cu patimile si pacatele lui. De ce trebuie sa luptam cu patimile? Inchipuiti-va ca, atunci cand naste un copil, o mama simte durere, necaz, ii este greu. Dar dupa ce s-a nascut copilul, ea simte bucurie in suflet, fiindca s-a nascut un om pe pamant...Trupul nostru este plin de patimi si de pacate care fac sufletul prizonier. Cand luptam insa cu ele si nu le dam voie sa iasa la iveala, apar necazurile. Prin aceste patimiri/dureri incepe sa traiasca sufletul.El se elibereaza de patimi, fiindu-i usor sa traiasca. Iata de ce e nevoie de durere, pentru ca, din lupta cu pacatul, sa se nasca omul cel nou pentru Imparatia cerurilor. Atunci omul incepe sa fie bucuros, uitand cum este sa te superi, sa fii indignat sau nemultumit. Omul devine sfant in interiorul sau, dar demonii nu rabda aceasta si incep ofensiva. Sfantul nu petrece niciun ceas fara a avea o ispita, fara a fi necajit de demoni. El se straduieste sa respinga atacurile lor, sa mortifice in el omul vechi, chinuindu-se pe sine pentru asta. Din aceasta cauza, multi dorm pe butuci de lemn, in loc de perne moi. Daca se obisnuiesc sa doarma si asa, incearca sa struneasca altfel carnea: dorm pe podea. Daca se obisnuiesc si cu asta, atunci dorm sezand, apoi in picioare... Au existat astfel de monahi imbunatatiti care dormeau in picioare, cu o piatra in maini. Daca adormeau si piatra cadea, se trezeau, ridicau piatra si incepeau sa se roage. Asa faceau zi si noapte. Cunosc din Lavra Sfintei Treimi din Sergheiev Posad, monahi care noaptea scriu carti pentru tipar. Daca adorm, o fac sezand si doar 20 de minute, apoi trec din nou la scris. In timpul zilei au alte ascultari, pe care le fac cu dragoste si smerenie. Astfel lupta oamenii cu patimile. Pentru a te innoi, pentru ca sufletul sa prinda viata, trebuie sa treci prin cazne, luptand cu patimile. Sarpele care incepe sa naparleasca isi cauta un loc ingust intre copaci sau pietre, intra acolo si, trecand, pielea cea veche ramane in urma, iar el iese cu piele noua. La fel si omul trebuie sa-si fixeze un drum ingust pe care sa mearga, pentru ca tot ce era vechi la el sa se innoiasca, sa devina curat, iar toata murdaria sa ramana in urma. El nu se mai supara, nu mai deznadajduieste, nu mai carteste.
Odata, unui om nu-i era nimic pe plac: mancarea nu era niciodata bine gatita, la serviciu nu era inteles, nu-i placeau autoritatile...Dar, trecand prin necazuri, s-a curatit de toate neultumirile. Nu in zadar spunea Sfantul Serafim:"Hristos a inviat, bucuria mea!" Sufletul lui iesise din omul vechi, se despatimise, iar Serafim devenise sfant si incepuse sa-i vada si pe ceilalti sfinti. Ii iubea pe toti, le cadea la picioare, ii imbratisa si ii saruta.Deoarece in sufletul sau traia Hristos, el avea dragoste pentru toti: talhari, hoti, desfranati. Iata spre ce trebuie sa tinda orice suflet ortodox!
http://cristiboss56.blogratuit.ro/Pr...v-b1-p1932.htm

Duminica Crucii
 

Predica Părintelui Dumitru Stăniloae la Duminica Crucii:
http://cristiboss56.blogratuit.ro/Pr...a-b1-p1949.htm

„Oricine voieşte să vină după Mine să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie“ (Marcu 8, 34)

Ne aflăm în timpul marelui post prin care ne pregătim pentru luminatul Praznic al Învierii Domnului. În mijlocul acestui post Biserica a aşezat Duminica Crucii. Prin aceasta ea a voit să arate credincioşilor şi mai limpede înţelesul şi rostul timpului de post pe care îl străbatem înainte de Înviere.

Crucea înseamnă în cugetarea şi viaţa creştină orice luptă cu răul, cu păcatul din noi, cu izvoarele posibile ale păcatului, egoismul, orice luptă pentru curăţirea fiinţei noastre curgătoare de nămolul gândurilor şi simţirilor tulburi şi întinate, pentru a o face izvor limpede de viaţă lăuntrică şi exterioară. Crucea este înfrânarea de la pornirile rele şi urâte, de la lăcomia nestăpânită şi egoistă, de la plăcerea care descompune, de la mânie şi invidie, de la ura de fraţi, de la bârfire şi de la toată fapta neiubitoare ce vrem să o săvârşim faţă de alţii. Ca atare crucea înseamnă tăria bărbătească a voinţei înţelepte şi a minţii bine intenţionate în faţa valurilor pornirilor inferioare din noi. Crucea înseamnă rezistenţă împotriva asalturilor acestor porniri, înfrânare de la tot ce ne ispiteşte cu o plăcere momentană, dar cu urmări rele pentru noi şi pentru alţii. Crucea înseamnă răbdare în purtarea unor greutăţi şi încercări de care nu putem să scăpăm prin acte pripite, ci ni le îngăduim şi mai mult. Crucea înseamnă cumpătul şi înţelepciunea în felul de a răspunde la ofensele şi faptele nedrepte ale altora. Crucea înseamnă, cu un cuvânt, stăpânirea de sine, care întruneşte în ea înţelepciunea, forţa voinţei şi buna intenţie în toate. Crucea e acţiune sau înfrânarea de la o acţiune din vederea largă a legăturilor fiecărui moment în care suntem puşi cu momentele viitoare ale vieţii noastre cu viaţa altora.

Crucea cuprinde în sine şi un înţeles de suferinţă şi de multe ori oamenii se opresc mai ales la acest înţeles de suferinţă al ei. Dar crucea înseamnă şi suferinţă numai întrucât e înfrânare de la voluptatea unor plăceri care pricinuiesc descompunerea fiinţei noastre, de la dulceaţa răzbunărilor care otrăvesc viaţa noastră, de la satisfacţia unor lovituri date altora din invidie, dar care ne lasă răsucindu-se în chinuri propria fiinţă. Dacă socotim că aceste plăceri sunt amestecate cu otrăvuri pentru noi înşine, deci că ele se vor dovedi de scurtă durată şi de suprafaţă, fiind urmate de remuşcări dureroase, de neputinţe apăsătoare şi de necazuri grele, ne vom da seama că crucea, ajutându-ne să le evităm, nu e propriu-zis producătoare de suferinţe, ci mai degrabă ne scapă de suferinţe anevoie de vindecat a căderilor, a dezarticulărilor prelungite uneori în veşnicie, şi ne prilejuieşte ridicarea la adevăratele bucurii. Cine nu simte o bucurie mai reală, mai înaltă, mai substanţială când a putut să se înfrâneze de la pricinuirea unui rău cuiva dintre cunoscuţii săi? Cine nu simte o bucurie mai pură şi mai durabilă, când, înfrânându-se de la cheltuiala unei mese somptuoase, a putut da unui nenorocit care se târa fără picioare în noroiul străzii măcar un sfert din acea cheltuială? Bucuria ce şi-a produs-o aplicându-şi crucea în acele momente e o bucurie care se împrospătează în el toată viaţa, nemuşcată de regretele chinuitoare de care e urmată orice faptă neînfrânată sau rea.

În vorbirea duhovnicească creştină se spune că crucea topeşte fantomele înfiripate de ispite, destramă uneltirile celui rău. De fapt, există o fantezie a lăcomiei, a invidiei, a urii, care măreşte atracţia unor lucruri, sau plăsmuieşte trăsături antipatice şi intenţii duşmănoase la cei pe care nu-i iubim. Lăcomia şi aplecarea nestăpânită spre plăceri poleiesc în frumuseţi ireale obiectele dorite, iar ura desfigurează cu închipuirea chipul văzut şi sufletesc al persoanelor pe care nu le iubim. Prin calmul înţelept al înfrânării, al răbdării, al crucii, ne opunem acestor închipuiri înfierbântate, topim nişte false realităţi produse de răul din noi şi prin aceasta oprim şi slăbim pornirile noastre inferioare aţâţate de acele false aparenţe. Răstignim această falsă lume pentru noi şi falsa noastră fiinţă pentru această lume, cum spune Sfântul Apostol Pavel, restabilind lumea reală şi eul nostru adevărat.

Crucea este astfel biruitoare şi în acest sens.

Crucea este, în primul rând, o stăruire în rezistenţa faţă de rău, o stăruire în postul de apărare a fiinţei noastre de valurile agresive ale ispitelor inferioare, care vor să o cucerească, să o copleşească, să o slăbească; în acest sens şi postul e o cruce, iar purtarea crucii înseamnă şi ea a sta la post, a păzi postul de apărare a propriei fiinţe. Toată viaţa trebuie să stăm la acest post de apărare, sau să ne purtăm crucea, pentru că în toată viaţa are loc o năvală a pornirilor inferioare din noi asupra părţii conducătoare şi răspunzătoare a fiinţei noastre, pentru a o târî spre rău, pentru a o îneca în valurile patimilor şi neputinţei, ca să nu aibă cine se împotrivi în noi răului.

Dar crucea nu trebuie înţeleasă numai în acest sens negativ sau defensiv. Chiar prin faptul că stă la postul de apărare a ceea ce e bun în noi, crucea întăreşte fiinţa noastră, binele din noi. Prin cruce ne zidim pe noi înşine din zi în zi, ca fiinţă neclintită în bine, prin cruce facem să sporească fiinţa noastră în frumuseţea ei niciodată terminată, după chipul modelului dumnezeiesc.

Crucea e unealta de diamant a voinţei, cu care dăltuim zi de zi, ceas de ceas, clipă de clipă chipul nostru adevărat, scoţându-l la iveală din materialul fără formă în care e îngropat şi din care tânjeşte să iasă la lumină.

Iar pentru că fiecare om are de luptat împotriva altor porniri, ispite şi probe concrete, cu alte insuficienţe şi deficienţe, în alte situaţii, fiecare are o altă cruce de purtat, alte operaţii dureroase de îndeplinit, adică trebuie să folosească o unealtă întrucâtva potrivită cu materialul netrebnic şi rezistent pe care trebuie să-l înlăture de pe chipul său înăbuşit în el. Fiecare trebuie să folosească adică crucea care i se potriveşte lui, să-şi ia crucea sa şi cu ea să pornească pe urmele lui Hristos, pentru a se face tot mai asemenea lui.

Dar crucea e o forţă pozitivă şi în alt înţeles. Ea este inspirată şi susţinută nu numai de voinţa de a ne întări propria fiinţă, ci şi de voinţa de a ne spori iubirea faţă de alţii. De altfel, nu poţi să-ţi înfrumuseţezi propria fiinţă decât prin obişnuirea de a face bine altora, de a sluji din iubire altora. Astfel prin cruce ne servim nu numai nouă, ci şi celorlalţi. Acestea două merg împreună. Şi amândouă sunt împreunate cu o anumită suferinţă şi osteneală, dar cu bun efect, cu efect de bucurie durabilă şi curată. E obositor pentru mamă să vegheze asupra copilului bolnav, e o cruce, dar e o oboseală a bucuriei curate şi durabile. E obositor şi dureros pentru un fiu al Patriei să o apere la vreme de primejdie, dar e o oboseală şi o durere împreună cu o bucurie înaltă. Orice slujire a altora e împreunată cu greutăţi, pentru că e antiegoistă. Dar tocmai prin aceasta aduce bucurii superioare. Hristos ne este pildă şi izvor de putere în purtarea crucii din iubire pentru alţii. El, cel mai mare, ne-a slujit nouă, micşorându-Se mai mult decât toţi, în loc să aştepte slujirea noastră. Dar tocmai de aceasta s-a arătat adevărata Lui mărire. Noi de asemenea creştem spre înviere prin această cruce a servirii. Căci bucuria de înviere este o bucurie în comuniune, spre care înaintăm prin slujire.

Între servire şi cruce e o strânsă legătură, deci şi între servire şi înviere. Cine nu e în stare să slujească oamenilor, nu poartă crucea urmând lui Hristos şi nu înaintează spre mărire şi spre înviere cu Hristos, în bucuria comuniunii.

Pe de altă parte, omenirea de azi are nevoie mai mult ca oricând de slujirea fiecăruia. Ea trebuie ajutată să învingă primejdia războiului şi a atâtor lipsuri în multe părţi ale lumii, să înfăptuiască o eră de frăţietate, de dreptate şi de bunăstare, de bucurie în iubire.

Să slujim cu drag şi cu convingere creştină, iubiţi credincioşi, acestor năzuinţe ale omenirii. Să slujim Patria noastră scumpă, familia noastră, Biserica noastră, comunitatea şi interesele instituţiei sau întreprinderii în care lucrăm, care contribuie la binele Patriei şi al nostru. Numai printr-o astfel de viaţă de neîncetată şi râvnitoare slujire, arătăm lucrătoare în noi puterea crucii lui Hristos şi ne pregătim fiinţa pentru a ne împărtăşi de bucuria Învierii şi de Împărăţia iubirii desăvârşite, care ni se deschide prin înviere. Amin.


*Publicată în revista Glasul Bisericii, XXVII (1968), 3-4, pp. 362-365

Cuviosul stareț Paisie din Moldova (Velicicovschi) - Învățăturile sale
 

Despre cele zece virtuţi:


Sursa :http://cristiboss56.blogratuit.ro/Pr...i-b1-p1952.htm

Prima virtute – credinţa, deoarece prin credinţă obţii tot ce doreşti – a spus Domnul. Datorită libertăţii, credinţa noastră ori se micşorează ori se măreşte.


A doua virtute – dragostea nefăţarnică pentru Dumnezeu şi oameni – prin dragoste se împlineşte legea şi se desăvârşeşte viaţa slujirii divine. Dragostea constă în predarea sufletului tău celuilalt şi în a nu face celuilalt ceea ce nu-ţi doreşti ţie.


A treia virtute – postul. Consider post a mânca puţin o dată pe zi. Încă nefiind sătul să te ridici de la masă.


A patra virtute – înfrânarea – mama şi unirea tuturor virtuţilor. Înfrânarea este uciderea păcatului, lepădarea de patimi, începutul vieţii duhovniceşti şi stăruinţa spre fericirea veşnică.


A cincea virtute – trezvia. Trezvia împreună cu meditaţia purifica mintea de gândurile împrăştiate, o face mai limpede şi o îndeamnă la rugăciune. Privegherea chibzuită veseleşte inima.

A şasea virtute – rugăciunea lui Iisus. Aceasta este lucrarea comună a oamenilor şi a îngerilor; prin această rugăciune oamenii se apropie imediat de vieţuirea îngerească. Rugăciunea este bucurie dumnezeiască.


A şaptea virtute – smerenia şi smerita înţelepciune. Smerenia inimii mântuieşte fără greutate pe omul bătrân, bolnav, sărac şi neînvăţat; datorită ei se iartă toate păcatele.A opta virtute – tăcerea, ceea ce înseamnă despărţirea de tulburările şi grijile lumeşti sau tăcerea smerită în mijlocul mulţimii oamenilor. Cel care îşi înfrânează limba şi se abţine îşi va putea înfrâna întregul trup.


A noua virtute – nelipirea de lucruri şi desăvârşita sărăcie.


A zecea virtute – dreapta socoteală şi smerita cugetare despre fiecare lucru, deoarece fără acestea te duci către ce e rău şi nu ajungi să înfăptuieşti binele.


Fără aceste zece virtuţi arătate mai sus este imposibil să te mântuieşti.

Despre rugăciunea neîncetată a lui Iisus

Ce trebuie să facem pentru ca mintea să fie întotdeauna ocupată de Dumnezeu? Dacă nu dobândim următoarele trei virtuţi: iubirea către Dumnezeu şi oameni, înfrânarea şi rugăciunea lui Iisus, atunci nici mintea noastră nu va fi pe deplin ocupată cu Dumnezeu, deoarece iubirea potoleşte mânia, înfrânarea slăbeşte patima, iar rugăciunea eliberează mintea de gânduri şi alungă toată ura şi trufia: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă“.
Dacă cineva deprinde rugăciunea lui Iisus şi ea se uneşte cu inima, atunci va curge ca un izvor în fiecare loc, în orice lucrare, în orice vreme. Când se îndeplineşte cu sârguinţă un lucru urgent sau când gândurile chinuie cu putere mintea sau vine somnul, atunci trebuie să ne rugam cu râvnă şi cu voce tare pentru ca mintea să fie atentă la voce. Când mintea e liniştită şi eliberată de gânduri, atunci e posibil să ne rugăm în tăcere. Din rugăciunea rostită îndelung cu limba se naşte cea a minţii, iar din cea mintală se naşte rugăciunea inimii. Acesta este drumul rugăciunii – mai rapid spre mântuire decât prin intermediul psalmilor, canoanelor şi rugăciunilor obişnuite pentru cei învăţaţi. Ceea ce reprezintă bărbatul desăvârşit faţă de un novice, aceea înseamnă rugăciunea faţă de ştiinţa de carte. Această rugăciune are nevoie de trezvie, înfrânare, depărtare de oameni, lipsa tuturor grijilor şi tulburărilor, din care creşte şi se întăreşte rugăciunea adevărată şi neîncetată.

Cum să deosebim lucrarea lui Dumnezeu de lucrarea potrivnicului

Întrebare: De ce trebuie să cunoaştem voia lui Dumnezeu sau ispita vrăjmaşului şi de ce, când se întâmplă un lucru bun, care e îndoielnic, unul te îndeamnă să-l faci, iar altul, dimpotrivă, te împiedică să-l faci?
Răspuns: Duşmanul are deprinderea de a ascunde adevărul şi de a amesteca binele cu răul. Dar de ce trebuie să cunoaştem adevărul? Voia lui Dumnezeu în toate intenţiile noastre este bună, de încredere şi evidentă. Nu numai în lucrul nostru bun, ci şi în fărădelegile noastre Dumnezeu îndelung rabdă şi aşteaptă pocăinţa noastră. Dar de ce să cunoaştem lucrarea vrăjmaşului. De obicei vrăjmaşul ne împiedică şi ne îndepărtează de la lucrul bun. Totuşi, dacă în ceva, care pare a fi bun în exterior, mintea noastră se tulbură, alungă frica de Dumnezeu şi distruge liniştea astfel încât inima se îmbolnăveşte fără cauză, mintea care rătăceşte, ştie că aceasta este lucrarea potrivnicului şi atacul lui. Vrăjmaşul este ispititorul şi tulburătorul minţii în toate intenţiile noastre. Nici starea inimii noastre nu trebuie să o credem întru totul, ci chibzuind cu folos, vom vedea dacă există lipsă de bunăvoinţă. Când mintea noastră este legată de vrăjmaş prin gânduri şi tristeţe, atunci trebuie să renunţăm cu desăvârşire la orice gând şi judecată, deoarece noi nu vom cunoaşte adevărul până când mintea nu se va purifica prin rugăciune. Atunci gândurile, ca o apă tulbure se mişcă în minte sau ca un nor hoinăresc, iar sentimentele faţă de toate nu mai pot fi simţite. De aceea, dorind să cunoaştem adevărul, nu ne dedicăm unui timp lung de rugăciune fierbinte şi de lucruri folositoare. În timpul rugăciunii vrăjmaşul nu poate ascunde adevărul, astfel încât el nu mai are putere; aşa poţi verifica adevărata credinţă în ceea ce faci. Slavă Dumnezeului nostru în veci. Amin.

Despre patimi şi vicii dăunătoare şi despre naşterea unora din celelalte

Înaintea fiecărui păcat diavolii îl conduc pe om spre următoarele patimi: uitarea, mânia cumplită, care este răutatea neomenească şi neştiinţa, ca un întuneric dens. Aceste trei patimi preced fiecare păcat. Căci omul nici un păcat nu poate săvârşi înainte de a face rău prin uitare, mânie sau neştiinţă. Din acestea ia naştere nesimţirea sufletească, ceea ce înseamnă că mintea – ochiul sufletului, se întunecă şi se umple de toate patimile. Înainte de toate se naşte necredinţa. Necredinţa dă naştere iubirii de sine care este şi începutul şi sfârşitul şi rădăcina şi sămânţa tuturor relelor; ea este iubirea iraţională faţă de propriul trup, când peste tot şi în toate lucrurile caută să-şi aleagă pentru sine ceva folositor. Această rădăcină rea a patimilor se dezrădăcinează prin dragoste, milă şi renunţarea la voia proprie.


Iubirea de sine dă naştere egoismului şi iubirii de argint, lăcomiei pântecelui, care înseamnă rădăcina şi cauza fiecărui rău. Din acestea două: iubirea de sine şi iubirea de argint, pătrund în fiecare loc nefericirea şi cumplitele fărădelegi. Atât în rândul mirenilor, cât şi în rândul monahilor, iubirea de argint dă naştere mândriei, din cauza căreia diavolii au căzut din slava cerească.


Mândria dă naştere iubirii de slavă deşartă cu care s-a amăgit. Adam când şi-a dorit să fie ca Dumnezeu şi prin care a adus suferinţa şi blestemul pentru tot neamul omenesc. Iubirea de slavă deşartă dă naştere iubirii de plăceri datorită căreia Adam a căzut şi a fost izgonit din Rai.


Iubirea de plăceri dă naştere lăcomiei pântecelui şi desfrânării. Desfrâul dă naştere mâniei care distruge căldura sufletească şi e dăunătoare pentru fiecare virtute.
Mânia dă putere pomenirii răului care duce la răcirea sufletului. Pomenirea răului dă naştere hulei răutăcioase la adresa fratelui. Hula dă naştere întristării premature ca o rugină care îl mănâncă pe om.


Întristarea dă naştere îndrăznelii nesăbuite. Îndrăzneala dă naştere trufiei care acţionează împotriva virtuţilor.
Trufia dă naştere vorbăriei nemăsurate, iar vorbăria dă naştere clevetelii. Dacă cineva învinge aceste patimi, acela poate fi supus de către altele care sunt: frica, invidia, ura, făţărnicia, necredinţa, linguşirea, cârtirea, semeţia, iubirea lumească, răutatea sufletului, laşitatea, îngâmfarea, obrăznicia, râsul care duce la cădere, deznădejdea în care omul singur se aruncă fără să vadă iubirea de oameni şi mila lui Dumnezeu, care îi mântuiesc pe cei păcătoşi, pentru că nu există pe pământ un asemenea păcat pentru care să nu existe iertare.


Din următoarele şapte patimi – iubirea de sine, iubirea de argint, mândria cu trufia, pomenirea răului, judecata, desfrânarea, deznădejdea, reiese finalul tuturor patimilor. Dacă cineva nu se îndulceşte cu aceste patimi şi le omoară, acela dobândeşte următoarele virtuţi: credinţa, dragostea, postul, înfrânarea, trezvia, rugăciunea, smerenia cu smerita înţelepciune, tăcerea şi dreapta socoteală.


Dacă cineva are numai una din principalele patimi, acela nicidecum nu va reuşi în ceva chiar dacă ar lucra împotriva celorlalte patimi şi ar avea virtuţi şi chiar dacă sângele său s-ar vărsa pentru Hristos, rugăciunea lui nu va fi plăcută lui Dumnezeu.
Doamne Dumnezeule, izbăveşte-ne pe noi cu darul Tău de orice patimi şi ispite în veci. Amin.

Cuvânt teologic al părintelui Dumitru Stăniloae Duminica a patra din Postul Mare
 

[…] „Smerenia este un har fără nume al sufletului.“1 Ea e opusul mândriei, care e cea mai rezistentă dintre patimi. Şi precum mândria ne înalţă în aparenţă, dar în realitate ne coboară până în adâncul iadului, fiind cel mai cumplit rău, aşa smerenia, coborându-ne în aparenţă, ne înalţă pe cea mai înaltă treaptă, avându-şi ca virtute locul imediat înaintea nepătimirii şi iubirii. Dacă mândria ca egoism este izvorul tuturor patimilor, smerenia este concentrarea tuturor virtuţilor. Dacă mândria sfâşie firea omenească în tot atâtea bucăţi în câţi inşi subzistă, smerenia o readună. Dacă mândria deformează judecata şi întunecă contemplarea dreaptă a realităţii, smerenia restabileşte vederea justă a lucrurilor. Fiecare virtute echivalează cu un spor de voinţă. Dar acest spor de voinţă se întemeiază pe un spor de cunoaştere, pe un spor de vedere justă a lucrurilor, cum spun Sfinţii Părinţi. Căci ceea ce întunecă şi strâmbă vederea realităţii sunt patimile. Omul pătimaş, dacă a făcut un lucru dintr-un interes personal, caută să justifice fapta lui printr-un interes general. El îşi schimbă întreaga concepţie despre un anumit sector al vieţii prin urmărirea acelui păcat şi caută să-i convingă şi pe alţii că aşa ar trebui să lucreze, deşi până ieri el însuşi propovăduia altă concepţie. El nu recunoaşte că adevărul obiectiv este altul, căci el a păcătuit din slăbiciune faţă de acel adevăr, ci strâmbă adevărul şi norma de orientare generală, ca să adopte toţi punctul lui de vedere.

Smerenia restabileşte înţelegerea adevărată a realităţii

Dar dacă patimile strâmbă vederea lucrurilor întrucât adaptează ordinea generală şi obiectivă a lucrurilor la un interes egoist, particular, fiecare virtute, fiind o depăşire a unei patimi, deci a egoismului, aduce un spor de vedere justă a lucrurilor.

Dacă-i aşa, smerenia, cea mai înaltă şi mai rezumativă dintre virtuţi, fiind opusă egoismului - izvor al patimilor, e cea mai deplină restabilire a înţelegerii adevărate a realităţii naturale, rămânând ca iubirea să înţeleagă şi cele mai presus de fire.

Dar fiindcă lupta cu mândria nu se porneşte numai după biruinţa asupra celorlalte patimi, ci chiar de la început, căci, într-o anumită privinţă, chiar lupta cu celelalte patimi e şi o luptă cu egoismul mândriei, sau trebuie însoţită de ea, smerenia are, după Ioan Scărarul, mai multe trepte. El zice: „Alta este vederea acestei vii preacinstite, în iarna patimilor, alta, în toamna roadelor, şi iarăşi alta, în vara virtuţilor, deşi toate formele ei concurg spre una şi aceeaşi bucurie şi rodire. Când, adică, începe să odrăslească butucul ei, urâm îndată, nu fără durere, toată slava şi lauda omenească, alungând de la noi toată mânia şi furia. Înaintând apoi cu vârsta duhovnicească această împărăteasă a virtuţilor în suflet, nu mai preţuim, ba socotim chiar lucru de scârbă, orice bine am fi săvârşit, şi credem mai degrabă că în fiecare zi adăugăm ceva la povara păcatelor noastre, prin vreo împrăştiere neştiută. Iar bogăţia darurilor dumnezeieşti (harismele) împărtăşite nouă o socotim ca un adaos de şi mai mare osândă, ca unii ce nu suntem vrednici de ele“. El distinge îndeosebi trei faze ale smereniei, descriindu-le astfel:

„Pocăinţa curată, plânsul care ne spală de orice pată şi preacinstita smerenie a celor desăvârşiţi sunt atât de departe şi atât se deosebesc întreolaltă, cât se deosebesc pâinea, aluatul şi făina. Prin pocăinţă, sufletul se sfărâmă şi se mărunţeşte în mod efectiv, prin apa plânsului se uneşte, ca să zic aşa, şi se amestecă în chip nemincinos cu Dumnezeu. Pe urmă, fericita smerenie, aprinzând focul Domnului, face sufletul pâine întărită, din care lipseşte orice fermentaţie şi înfumurare stricăcioasă.“2 Iar în alt loc spune: „Cunoaşte prin tine, că văile sunt acoperite de grâne şi de rod duhovnicesc. O vale este şi sufletul smerit, în mijlocul munţilor, adică al ostenelilor, rămânând mereu neînălţat şi nemişcat. Pocăinţa se ridică, plânsul bate la uşa cerului, iar preacinstita smerenie deschide. ... În lipsa luminii, toate sunt întunecate, în lipsa smereniei, toate sunt goale şi veştede. Altceva este a te înălţa, altceva a nu te înălţa şi altceva a te smeri. Primul lucru înseamnă a judeca în fiecare zi; al doilea, a nu judeca, dar a nu se judeca nici pe sine; al treilea, a te osândi pe tine însuţi în toate, fără a fi vrednic de osândă... Smerenia e acoperământ dumnezeiesc peste isprăvile proprii, ca să nu fie văzute. Smerenia este abisul modestiei, ce nu poate fi apucat de hoţi. Smerenia este turn de tărie în faţa vrăjmaşului“ 3.

Mândria, stânca pleşuvă bătută de crivăţul nimicului

Smerenia este conştiinţa şi trăirea supremă a infinităţii divine şi a micimii proprii. Ea este, totodată, conştiinţa că infinitatea divină străbate prin toate şi prin toţi cei din jurul nostru. De aceea am spus că ea este un uriaş spor de cunoaştere. Omul smerit se pleacă înaintea semenului ca înaintea lui Dumnezeu. Dacă mândria acoperă pentru ochii noştri infinitul realităţii lui Dumnezeu, smerenia îl descoperă. De aceea, orice am face, cât timp ne lipseşte smerenia, cât timp e o urmă de mândrie în noi, n-avem fiorul atingerii cu Dumnezeu şi nici conştiinţa adâncirii noastre în Dumnezeu şi nu-i facem nici pe alţii să o simtă. Unde lipseşte smerenia, e superficialitate, e platitudine, e orizont închis, e sărmana înfumurare care trezeşte zâmbetul de milă. În adâncurile indefinite şi pline de taină, în Dumnezeu, trăieşte numai cel smerit. Sare (înţeles edificator, seriozitate) au numai faptele şi a-titudinile acestuia. Trebuie să te faci mic de tot, mic până a te socoti nimic, ca să vezi măreţia lui Dumnezeu şi să te simţi umilit de lucrarea Lui. Smerenia este înţelepciunea cea mai larg cuprinzătoare. Cel smerit, departe de a se sărăci, îmbrăţişează din infinit mai mult decât oricare altul şi oferă şi altora. Cel mândru prinde fum. Smerenia e valea holdelor mănoase ce-şi sorb puterea din seva infinitului. Mândria e stânca pleşuvă bătută de crivăţul nimicului, care seacă viaţa. Smerenia este transparenţa supremă a firii, dobândită după alungarea negurii patimilor, pătrunsă în toate facultăţile sufletului. Prin patimi, care au ca motor ascuns mândria, omul e aşezat mereu înaintea vederii sale; nu vede realitatea şi opera lui Dumnezeu, ţinând-o acoperită de sinea proprie. El îşi este sieşi negură şi fum. Patimile sunt excrescenţele bolnave ale eului, astupându-i vederea realităţii. Şi nu astupă numai vederea realităţii deosebite de sine, ci şi vederea de sine. Umflătura eului, sau fumul emanat de eu, se aşază între vederea sa şi eul său adevărat, luându-se pe sine drept ceea ce nu este cu adevărat. Şi oare ieşirea minţii din sine, extazul, pentru a vedea pe Dumnezeu4, nu înseamnă tocmai această uitare smerită de sine în faţa realităţii Lui copleşitoare? Căci, pentru a cunoaşte ceva, trebuie să uiţi de tine, odată ce tu nu eşti altceva decât instrument de vedere, de primire a realităţii infinite, dar nici măcar instrument de sine existent. Eşti lucrător într-o vie care nu-i a ta, dar chiar şi lucrător eşti numai prin bunăvoinţa Stăpânului.

Smerenia, părând a fi o autoreducere la nimic, este în fond o revenire a firii noastre la starea de fereastră a infinitului şi de încăpere goală menită să se umple de lumina dumnezeiască. Fereastra de fapt nu există pentru sine, iar încăperea căreia îi transmite Dumnezeu lumina nu vede nimic fără lumină. Tot aşa omul, numai acceptând acest rol de a nu fi decât reflector şi primitor al luminii dumnezeieşti, are un destin măreţ: acela de a convieţui cu infinitul. Dacă se ruşinează de acest rol şi se umple de fumul propriu, nu mai poate vedea nimic nici din sine.

* Preotul profesor Dumitru Stăniloae, Ascetica şi mistica Bisericii Ortodoxe, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2002, Partea I: Purificarea, B. Purificarea de patimi prin virtuţi, 9. Blândeţea şi smerenia, pp. 202-206.

Note: 1 Ioan Scărarul, Scara, Treapta XXV; P.G. 88, 986.

2 Diadoh distinge două faze ale smereniei: „Una, care apare la mijlocul strădaniilor pentru desăvârşire, alta, la capătul final al lor. Prima e smerenia provocată de neputinţa trupului şi de diferitele duşmănii fără temei, a doua e provocată de abundenţa bunăvoinţei dumnezeieşti. Cea dintâi e împreunată cu întristarea, când e lipsită de bunătăţile pământeşti, a doua e cu totul duhovnicească şi fericită“ (Filoc. rom., I, p. 390).

3 Treapta XXV, P.G. 88, 988-989.

4 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capetele teologice, I, 81; P.G. 90, 1116.

De la desfranare pe culmile sfinţeniei
 

https://lh6.googleusercontent.com/-a...Egipteanca.jpg

“Bănuiesc şi nădăjduiesc că toţi cunoaşteţi această viaţă (a Mariei Egipteanca, n.n.). La noi în mănăstire şi cred că în toate mănăstirile – şi poate şi în parohii – se citeşte această viaţă în săptămîna a cincea a Marelui Post. Maria Egipteanca, o tînără destrăbălată care 17 ani a cutreierat în curvie străzile Alexandriei şi care-şi pierduse fecioria la 12 ani… deci de la 12 ani pînă la 29 de ani a trăit în destrăbălare. Ajunge, tot pentru destrăbălari, în Ierusalim, apoi în biserica unde se înalţă Sfînta Cruce a Mîntuitorului – era în veacul al cincilea – şi voia din curiozitate să intre şi ea în biserică, să vadă lemnul Crucii, şi-o putere nevăzută o oprea, pînă cînd a înţeles că era vorba de… viaţa ei care o “divorţa” de Dumnezeu şi de cele dumnezeieşti. Uitaţi-vă la rugăciunea ei simplă, dar uimitor de… “teologică”, pentru una care a trăit în curvie de la 12 ani, timp de 17 ani. Ce teologie a învăţat ea în acei 17 ani? Dar în cei 12 ani, ce teologie ar fi putut avea?
E uimitor, în simplitatea ei, ce conţinut teologic simplu – hai să zicem chiar primitiv – dar lucrător! Fiindcă în acea gîndire teologică a ei, ea îşi amintea că “deşi eu sînt păcătoasă, Fiul tău (se ruga la icoana Maicii Domnului) a venit pentru noi, păcătoşii, să ne mîntuiască”. Şi conţinutul teologic al rugăciunii ei a fost lucrător, iar cînd a încercat din nou să intre în biserică – cum mărturiseşte povestirea – acea putere care o oprea, acuma parcă o ajuta. S-a închinat lemnului Crucii, s-a dus înapoi la icoana Maicii Domnului, unde făgăduise de acuma să-şi schimbe viaţa, şi-acuma tot de la Maica Domnului cere călăuzire – “ce să facă?” –, şi-aude un glas, ca să meargă în pustie. 47 de ani a rămas în pustie, şi-ar fi murit necunoscută, dacă Pronia lui Dumnezeu nu l-ar fi trimis pe marele Zosima ca s-o vadă la sfîrşitul vieţii ei şi să primim şi să putem şi noi citi spovedania vieţii ei deosebit de ziditoare.
(Părintele Rafail Noica)
Viaţa ta se va umple de sens!
E cu putinţă corectarea unei vieţi greşite. Vîrsta nepriceperii pune păcatul ca sens al vieţii sale. Dumnezeu te aduce la cale, la sens. Este o cumpănă de ispăşire a relelor: 17 ani de pofte păcătoase, căutate cu nesaţ, aduc – pentru cine vrea să se mîntuiască – 17 ani de lupte chinuitoare cu stăvilirea lor. Sfînt să fii – şi încă dintre cei întocmai cu Apostolii – şi nu pleci din lumea aceasta fară să te spovedeşti curat, şi nu pleci fără Sfintele Taine. Iată o femeie care a smerit pe Avva Zosima. Şi iată un model de încurajare pentru orice inimă zdrobită de păcat sau cu a vieţii cîrmă ruptă şi fară Sensul vieţii. Lipeşte-te de Dumnezeu, de Maica Preacurata şi viaţa ta se va umple de sens!
(Părintele Arsenie Boca)
Cea dintîi predică creştină, rostită de femei
Tradiţia Bisericii ne îndeamnă să ne amintim astăzi de Sfînta Maria Egipteanca. Aşa cum duminica trecută ne-a pus în faţă chipul unui mare sfînt şi ascet, Ioan Scărarul, şi aşa cum mai înainte ne pusese înainte chipul Sfîntului Grigorie Palama, acum ne aduce în faţă un chip de sfîntă femeie nevoitoare, ascetă, care a petrecut mulţi ani în pustie şi s-a învrednicit de darul facerii de minuni. Nu este prima femeie intrată în calendarul Bisericii noastre. De altfel, femeile au avut un rol important în istoria creştină, în istoria vestirii creştine, în istoria mîntuirii. Dacă n-ar fi decît să pomenim de Maica Domnului, şi apoi să ne amintim de Sfintele Mironosiţe, care, înaintea altora, au aflat despre Învierea Domnului şi au fost cele dintîi care au vestit-o, şi încă ar fi foarte mult. Cea dintîi predică creştină, după Înviere, a fost rostită de mironosiţe. Acest lucru nu se scoate întotdeauna în evidenţă, nu se observă. Se lasă în umbră. E drept că a fost o predică foarte scurtă, dar a fost predică, vestire: “Hristos a inviat!” Cînd, ducîndu-se la mormînt, dimineaţa, au găsit mormîntul gol, şi au vorbit cu îngerii şi chiar cu Iisus, s-au întors la ceilalţi cu grăbire şi spaimă, cu bucurie şi cu nerăbdare, să le spună că “Hristos a inviat!”
(Mitropolitul Antonie Plămădeală)
Iertarea păcatelor şi marea care nu se murdăreşte
Se întîmplă însă ca oamenii să cadă în cealaltă extremă: cei cu păcate grele se deznădăjduiesc de mîntuirea lor, de milostivirea lui Dumnezeu. Ei cred că este deja prea tîrziu ca să se pocăiască, şi satana le şopteşte: “Da, da, aşa e, în zadar te mai pocăieşti, nu pierde vremea cu asta”. Aceşti oameni, căzînd în deznădejde, lepădîndu-se de pocăinţă, nu ştiu ce este scris în cartea prorocului Iezechiel: “Şi cel fărădelege, de se va întoarce de la toate fărădelegile sale, pe care le-a făcut, şi va păzi toate poruncile Mele, şi va face dreptate şi milă, viu va fi şi nu va muri. Toate nedreptăţile lui, cîte le-a făcut, nu se vor pomeni, ci întru dreptatea sa pe care a făcut-o va fi viu. Au cu vrere voiesc moartea celui fărădelege, zice Domnul, şi nu mai vîrtos să se abată el de la calea sa cea rea şi să fie viu ? (Iez. 18, 21-23)? Dumnezeu nu voieşte moartea păcătosului, ci mîntuirea lui. A crede că milostivirea lui Dumnezeu este neîndestulătoare pentru iertarea păcatelor grele este totuna cu a spune că dacă arunci în mare un pumn de nisip murdar, ea se va murdări. Nu, ci marea va spăla acel nisip murdar, şi el va pieri în adîncul ei fără fund.
(Sf. Luca al Crimeei)
Lumea va merge la teatru, tu la biserică
Dar cum să ne îndepărtăm de lume noi, cei care trăim în lume? Este o îndepărtare de lume cu trupul – aceasta este îndepărtarea în pustie; dar este şi o îndepărtare de lume fără a ieşi din lume: îndepărtarea de felul ei de viaţă. Prima nu e la îndemîna tuturor şi nu stă în puterea tuturor; a doua e de datoria tuturor şi trebuie împlinită de către toţi. Şi iată, tocmai la aceasta ne chemă Sfîntul Andrei în Canonul său atunci cînd sfătuia să ne îndepărtăm în pustie prin legiuirea bună. Aşadar, leapădă năravurile lumeşti, şi fiecare faptă a ta, fiece pas al tău, să le săvîrşeşti aşa cum porunceşte legea cea bună a Evangheliei: şi ai să vieţuieşti în mijlocul lumii ca în pustie.
Această bună legiuire se va face între tine şi lume ca un perete despărţitor, din pricina căruia nu vei vedea lumea. Ea va fi înaintea ochilor tăi, însă ca şi cum nu ar fi. În lume vor continua schimbările ei, iar tu vei avea rînduielile tale. Lumea va merge la teatru, tu la biserică; ea va dansa, tu vei bate metanii; ea va fi la plimbare, tu acasă, în însingurare; ea va fi întru grăire deşartă şi glume, tu întru tăcere şi slavoslovire a lui Dumnezeu; ea va fi în plăceri, tu în osteneli; ea va citi romane deşarte, tu vei citi dumnezeieştile Scripturi şi scrierile Sfinţilor Părinţi; ea va fi la petreceri, tu vei sta de vorbă cu cei de un cuget cu tine sau cu părintele duhovnicesc; ea îşi va face socoteli egoiste, tu vei face jertfă de sine; ea va fi în visări pătimaşe, tu în cugetare la cele dumnezeieşti. Şi astfel, în toate trasează-ţi reguli şi introdu-ţi rînduieli de viaţă potrivnice obiceiurilor lumeşti – şi vei fi în lume în afara lumii, ca în pustie. Nici tu nu vei fi văzut în lume, nici lumea nu se va vedea în tine. Vei fi în lume pustnic – şi vei deveni următor al Sfintei Maria Egipteanca, fără a te îndepărta în pustie.
(Sf. Teofan Zăvorîtul)

http://cristiboss56.blogratuit.ro/Pr...e-b1-p1977.htm

Paralelă între Patimile lui Iisus și patimile lui Iosif
 

sursa: johnsanidopoulos.com

O dată cu începerea acestei sfinte săptămâni, începem și noi să cugetăm cu luare aminte la Patimile Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Primul care a preînchipuit pe Hristos pătimind a fost Iosif, al unsprezecelea fiu al patriarhului Iacov de aceea Biserica pomenește și amintirea sa în lunea din săptămâna Patimilor.
Iosif este o prefigurare a lui Hristos deoarece povestea sa din Vechiul Testament începe cu Israel descriindu-l cu un bun păstor al turmei sale. La cartea Facere 37, 3 se spune: Şi iubea Israel pe Iosif mai mult decât pe toţi ceilalţi fii ai săi. În visul lui Iosif, soarele, luna și stele i se închinau. Ca Iosif, Iisus s-a smerit pe Sine și apoi a fost înălțat ca întru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor de dedesubt (Filipeni 2, 10).
Pe măsură ce viața lui Iosif decurge mai departe, el este vândut de către cei 10 frați ai săi pentru 20 de dinari. Iisus a fost și el trădat de către unul dintre cei 12 ucenici, de Iuda Iscarioteanul, și vândut pentru 30 de dinari.
După ce a fost vândut, Iosif a fost dezbrăcat și aruncat într-un puț în timp ce frații lui s-a așezat să mănânce. La momentul răstignirii Mântuitorului, Acesta a fost dezbrăcat de către soldați, pentru cămașa Sa au fost aruncați sorți şi a fost vegheat de către soldați.
După ce Iosif a fost vândut Midianților, aceștia l-au luat și l-au dus în Egipt. Dreptul Iosif, logodnicul Fecioarei Maria, este anunțat de înger în vis să ia pe prunc și pe mama Sa și să meargă în Egipt, pentru ca să se împlinească Scriptura care spune: din Egipt am chemat pe fiul Meu (Osea 11, 1).
Atunci când oamenii lui Faraon l-au cumpărat pe Iosif de la negustorii de sclavi, au observat că toate câte făcea el, Domnul le sporea în mâna lui (Facere 39, 3). Isaia proorocește despre Hristos: fiindcă Şi-a dat viaţa ca jertfă pentru păcat, va vedea pe urmaşii Săi, îşi va lungi viaţa şi lucrul Domnului în mâna Lui va propăşi (Isaia 53, 10).
Ca și Iisus, Iosif este acuzat pe nedrept și prigonit. Atunci când Faraon îl laudă pe Iosif pentru puterea sa de a tâlcui visele, Iosif îi răspunde că nu eu, ci Dumnezeu va da răspuns pentru liniştirea lui Faraon (Facere 41, 16). Răspunsul acesta poate fi comparat cu cel al Mântuitorului: Fiul nu poate să facă nimic de la Sine, dacă nu va vedea pe Tatăl făcând; căci cele ce face Acela, acestea le face şi Fiul întocmai (Ioan 5, 19). Mai apoi Hristos se numește pe sine Viță și că fără El nu putem face nimic: Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cel ce rămâne întru Mine şi Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteţi face nimic (Ioan 15, 5).
Înainte ca Egiptul și celelalte popoare din împrejurime să fie cuprinse de foamete, Dumnezeu l-a înțelepțit pe Iosif și i-a dat timp pentru a face provizii. Iosif a adunat provizii pentru șapte ani și oameni de peste tot veneau să cumpere grâne. Iisus este Pâinea Vieții (Ioan 6, 35) iar Iosif a deschis toate stăvilarele. Observați cum aceasta oglindește proorocia de la Maleahi: veţi vedea că voi deschide, la dorinţa voastră, stăvilarele cerului şi voi vărsa din belşug binecuvântarea, spre binele vostru (Maleahi 3, 10).
Și frații lui Iosif sunt nevoiți să cumpere grâne de la el, însă fără a-și da seama de adevărata identitate a sa. După ce a testat pe frații săi Iosif s-a făcut cunoscut lor: Eu sunt Iosif, fratele vostru, pe care voi l-aţi vândut în Egipt (Facere 45, 4). După Înviere, a trecut o vreme până ce ucenicii l-au recunoscut pe Iisus: și s-au deschis ochii lor şi L-au cunoscut (Luca 24, 31).
Și prin voia lui Dumnezeu toate aceste evenimente au apărut în viața lui Iisus și a lui Iosif când amândoi aveau în jurul vârstei de 30 de ani.
Sfântul Nicolae Velimirovici spune că Iosif a avut de pătimit de pe urma a două ispite: cea a invidiei diavolești și cea a dorinței pătimașe a împărătesei lui Faraon. Invidia i-a făcut pe frați săi să-l vândă ca sclav iar patima trupului a făcut pe împărăteasă să-l arunce în temniță. În ambele cazuri el a răsplătit cu bine pentru rău: a dat hrană fraților săi înfometați și a ocrotit, viața, tronul și poporul lui Faraon. Din sclavie și temniță, Dumnezeu l-a încununat cu slavă și putere. Și pe el, cel pe care frații săi l-ar fi putut ucide cu o lovitură, Dumnezeu l-a făcut stăpân a milioane de oameni și singura alinare a fraților săi înfometați.

Să nu trâmbițați faptele voastre bune înaintea oamenilor
 

Un atlet care caută să placă spectatorilor face în faţa spectatorilor acele exerciţii care sunt pe gustul lor. Dacă face exerciţii în faţa unor spectatori curajoşi, caută să execute acele exerciţii care au nevoie de curaj; dar dacă face exerciţii în faţa unor spectatori nepăsători şi trândavi, ajunge şi el un trândav.

„Că toate faptele lor le fac, spune Domnul, ca să fie văzuţi de oameni” (Matei 23, 5). Hristos a spus aceste cuvinte ca să arate cât de ahtiaţi sunt după slava deşartă; şi slava deşartă i-a pierdut. Mai înainte i-a învinuit că sunt cruzi şi trândavi; acum îi învinuieşte că sunt înnebuniţi după slavă. Aceasta i-a depărtat de Dumnezeu; aceasta i-a făcut să lupte într-o altă arenă; aceasta i-a pierdut.
Un atlet care caută să placă spectatorilor face în faţa spectatorilor acele exerciţii care sunt pe gustul lor. Dacă face exerciţii în faţa unor spectatori curajoşi, caută să execute acele exerciţii care au nevoie de curaj; dar dacă face exerciţii în faţa unor spectatori nepăsători şi trândavi, ajunge şi el un trândav. De pildă: are spectatori cărora le place să râdă? Ajunge şi el un măscărici, ca să distreze pe spectatori! Are spectatori serioşi şi cu judecată de filozofi? Caută şi el să fie la fel, pentru că de aceleaşi simţăminte sunt însuflețiți şi cei care îl aplaudă.
Uită-te că şi acum Domnul îi învinuieşte iarăşi cu tărie, pentru că fariseii şi cărturarii nu făceau unele fapte cu un scop şi altele cu alt scop, ci toate pentru slavă deşartă. Învinuindu-i că umblă după slavă deşartă, le arată că nu caută slava deşartă săvârșind fapte mari şi de neapărată trebuinţă - de altfel nici nu aveau, ci erau lipsiți de fapte mari - ci fapte mici şi neînsemnate, dovezi şi ele ale răutăţii şi păcătoşeniei lor, cum sunt filacteriile şi ciucurii de la haine.
„Că îşi lăţesc filacteriile lor şi-şi măresc ciucurii hainelor lor” (Matei 23, 5)
-Ce sunt filacteriile şi ciucurii?
- Pentru că iudeii uitau adesea binefacerile lui Dumnezeu, de aceea Dumnezeu a poruncit să scrie pe cărţulii mici minunile Sale şi să şi le atârne de mâinile lor. De aceea şi spunea Dumnezeu în Deuteronom: „Şi le leagă pe ele să ie semn pe mâna ta şi să fie neclătite înaintea ochilor tăi” (Deuteronom 6, 8). Aceste cărţulii se numeau filacterii. Aşa cum fac şi acum multe femei care au atârnată de gât Evanghelia. Apoi, ca să le aducă iarăşi aminte de poruncile Lui, Dumnezeu a făcut cu ei ceea ce fac adeseori mulţi oameni care îşi leagă degetul cu un petic sau cu un fir de lână ca să nu uite ceva. Tot aşa şi Dumnezeu a poruncit iudeilor, ca unor copii, să-şi coasă de haine, la marginea de la picioare, o fâșie de pânză de culoare violetă, pentru ca uitându-se la ea să-şi aducă aminte de poruncile Lui (Numeri 15, 38-40).Aceste fâșii de pânză se numeau ciucuri.
La aceste lucruri erau cu mare luare aminte cărturarii şi fariseii! Îşi lăţeau bucăţile de stofă în care aveau cărţuliile acelea şi-şi măreau ciucurii de la haine! Dar aceasta este o nebunească dorinţă de slavă deşartă. Pentru ce umbli, fariseule, după laudă şi cinste? Pentru ce-ţi lăţeşti filacteriile? Faci, oare, cu asta vreo ispravă? îţi foloseşte la ceva? Câștigi ceva de pe urma lor?
Dumnezeu nu-ţi cere să-ţi măreşti ciucurii, să-ţi lăţeşti filacteriile, ci să-ţi aduci aminte de cele ce-a făcut pentru tine. Dacă nu trebuie să umblăm după laudă şi cinste când facem milostenie şi când postim, deşi acestea sunt fapte bune săvârșite cu truda noastră, pentru ce te lauzi, iudeule, cu nişte fapte care te acuză mai ales de trândăvie?

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, traducere de Pr. D. Fecioru, în „Părinți și Scriitori Bisericești”, vol. 23, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994, pp. 821-822)

Biruinta asupra mortii-Sfantul Nicolae Velimirovici
 

O. Doamne, prin Invierea Ta, Tu Te-ai facut toate lucrurile pentru toti oamenii! O, Preabogatule Imparate, cu un dar, Tu ai umplut toate mainile noastre intinse la cer! Bucurati-va, o, tu, cerule, si o, tu pamantule, bucurati-va! Bucura-te, o, tu, cerule, precum se bucura mama care isi hraneste copiii cei flamanzi; bucura-te, o, tu, pamantule, precum se bucura copiii la primirea hranei din mainile mamei lor!Biruinta lui Hristos este singura biruinta intru care se poate bucura intreaga lume, chiar de la inceputuri pana la sfarsit.Oricare alta biruinta de pe pamant a deosebit si inca ii deosebeste pe oameni, unii de altii.Atunci cand un imparat pamantesc castiga o victorie asupra altui imparat, unul dintre ei se bucura, iar celalalt se plange.Atunci cand omul iese biruitor asupra vecinului sau, sub un acoperis este cantare, iar sub celalalt este plangere.Nici o izbanda de bucurie de pe pamant nu este lipsita de otrava rautatii:biruitorul obisnuit, de pe pamant se bucura atat prin rasul sau, cat si prin lacrimile dusmanului sau, biruit.El nici nu vede cum loveste raul prin mijlocirea bucuriei.
Cand Tamberlan l-a biruit pe sultanul Baiazid, biruitorul l-a pus pe cel biruit intr-o cusca de fier in fata careia a mancat un ospat al biruintei.Rautatea lui i-a fost intreaga sa bucurie; ticalosia lui a fost hrana veseliei lui.O, fratii mei, ce scurta bucurie este rautatea! O, raul este hrana preaotravitoare pentru veselie! Cand regele Stefan Dusan l-a biruit pe regele bulgar, el nu a intrat pe pamantul bulgar, nici nu a luat poporul bulgar ca prizonier, ci, cu durere adanca, a plecat la o manastire ca sa posteasca si sa se roage.Acest biruitor a fost mai nobil decat cel dintai.Dar aceasta biruinta, ca fiecare biruinta, nu este lipsita de taisul pregatit pentru cel biruit.Dar chiar si cea mai inflacarata istorie a lumii este ca un soare, ale carui raze sunt pe jumatate luminoase, pe jumatate intunecate. Numai biruinta lui Hristos este ca soarele care revarsa raze stralucitoare peste toti cei care se afla sub el.Numai biruinta lui Hristos umple toate sufletele oamenilor cu bucurie de neinvins.Numai aceasta singura este fara de rautate sau pizma.
Vei spune ca aceasta este o biruinta plina de taine. Este, dar in acelasi timp este descoperita si intregii omeniri, celor vii si celor morti.Vei spune ca aceasta este o biruinta plina de dar? Este, si mai mult decat atat.Nu este mama plina de dar cand, nu o data sau de doua ori isi izbaveste copiii de serpi, dar pentru a-i izbavi pe ei pentru totdeauna, aceasta merge cu curaj chiar in cuibul serpilor si ii arde in intregime? Vei spune ca aceasta este o biruinta tamaduitoare? Este tamaduitoare si mantuitoare pentru vecii vecilor.Aceasta biruinta aleasa mantuieste oamenii de rau si ii face fara de pacat si fara de moarte.Nemurirea fara lipsirea de pacat ar insemna doar largirea puterii raului si a rautatii si a pizmei, dar nemurirea dimpreuna cu lipsa de pacat aduce bucuria fara de margini si ii face pe oameni fratii ingerilor minunati ai lui Dumnezeu.
Cine nu s-ar bucura intru biruinta Domnului nostru Iisus Hristos? El nu a fost biruitor pentru El, ci pentru noi.Biruinta Lui nu L-a facut pe El mai mare sau mai viu, sau mai bogat, ci pe noi ne-a facut astfel. Biruinta Lui nu este egoism, ci dragoste; nu este insfacare, ci daruire.Cuceritorii pamantesti iau biruinta asupra lor; Hristos este singurul Cuceritor care o aduce.Nici macar un singur cuceritor pamantesc, imparat sau capetenie, nu doreste ca biruinta lui sa-i fie luata si data altcuiva; numai Domnul Cel Inviat daruieste biruinta Lui cu amandoua mainile fiecaruia dintre noi si nu este suparat, ci mai mult Se bucura atunci cand noi prin biruinta Lui ne facem biruitori - cu alte cuvinte: mai mari, mai vii si mai bogati decat am fost.
Biruintele pamantesti arata mai bine cand sunt privite de departe, dar sunt mai urate si mai respingatoare cand sunt privite de aproape; in vreme ce, in ceea ce priveste biruinta lui Hristos, nu se poate spune de arata mai bine, de departe sau de aproape.Privind aceasta biruinta de departe ne minunam de aceasta, ca fiind fara de asemanare in stralucirea, curatia si harul mantuitor.Privind aceasta biruinta de aproape, ne minunam de aceasta pentru ca sunt invinsi vrajmasii cumpliti si pentru ca au fost sloboziti robi fara de numar ai lor.Astazi este ziua cea mai presus dintre toate zilele anului, inchinata sarbatoririi acestei biruinte a lui Hristos si de aceea se cade sa privim aceasta biruinta de aproapoe, atat pentru mai buna noastra cunoastere, cat si pentru mai marea noastra bucurie.
Atunci sa ne apropiem de Domnul nostru Inviat si Biruitor si sa ne intrebam, mai intai: asupra cui a fost biruitor Hristos prin Invierea Sa? In al doilea rand: pe cine a slobozit Hristos prin biruinta Sa?
Prin Invierea Sa, Domnul a biruit pe cei doi dintre cei mai aprigi vrajmasi ai vietii si ai cinstei omenesti: moartea si pacatul.Acesti doi vrajmasi ai oamenilor s-au nascut atunci cand primul om s- a despartit de Dumnezeu, calcand peste poruncile despre ascultare, fata de Facatorul sau. In Rai, Omul nu a cunoscut nici moartea nici pacatul, nici frica nici rusinea. Pentru ca, despartindu-se de Dumnezeul Cel viu, omul nu a putut cunoaste despre moarte si traind in ascultare desavarsita fata de Dumnezeu, el nu a putut cunoaste nimic despre pacat.Acolo unde nu se cunoaste moartea, nu exista frica; si acolo unde nu se cunoaste pacatul, nu s-a nascut rusinea din pacat. De indata ce omul a pacatuit impotriva ascultarii mantuitoare fata de Dumnezeu, atat frica, cat si rusinea au venit impreuna cu pacatul; omul s-a simtit la o departare nemarginita fata de Dumnezeu, si a simtit dinainte secerea mortii asupra lui.De aceea, atunci cand Dumnezeu l-a chemat pe Adam si a intrebat:"Adame, unde esti?", el a spus:"Am auzit glasul Tau in Rai si m-am temut caci sunt gol, si m-am ascuns"(Fac.3,9-10).Pana atunci, glasul lui Dumnezeu il incurajase, il bucurase si il insufletise pe Adam, dar atunci, cand se savarsise pacatul, acelasi glas aducea slabiciune, groaza, moarte.Pana atunci Adam se stia invesmantat in acoperamantul fara de moarte al ingerilor, dar atunci el s-a stiut stricat de pacat, jefuit, pangarit si coborat pana la treapta animalelor si coborat pana la masura unui pitic. Asadar, fratii mei, vedeti cat de ingrozitor este cel mai mic pacat al neascultarii fata de Dumnezeu.
Capatand frica fata de Dumnezeu, Adam s-a ascuns printre pomii raiului - ca o pisica de casa care atunci cand salbaticeste, o porneste pe dealuri si incepe sa se ascunda de stapanul ei si de mana care a hranit-o! Adam a inceput sa caute ocrotire in afara Ocrotitorului sau, de la animalele lipsite de judecata, pe care le stapanise pe deplin pana atunci. Un pacat a atras cu viteza luminii fulgerului pe cel de al doilea, al treilea, al sutelea, al miilea, pana cand omul s-a facut in cele din urma ca animalul intre animale si ca pamantul intre cele pamantesti, atat in trup cat si in suflet. Calea pacatoasa pe care a pornit-o Adam l-a dus catre pamant si in pamant. Si astfel Dumnezeu a spus:"Pamant esti si in pamant te vei intoarce"(Fac.3, 19) aratand nu numai judecata lui Dumnezeu, ci si o socotinta mai mare asupra celor pamantesti si a risipirii omului, care, odata inceput, a crescut grabnic.

CONTINUARE :
http://cristiboss56.blogratuit.ro/Pr...i-b1-p2000.htm

Trupul înviat al lui Hristos - izvor de viaţă dumnezeiască
 

CUVÂNT TEOLOGIC al Părintelui Dumitru Stăniloae:



(…) Potrivit învăţăturii Sfinţilor Părinţi, Hristos a îndumnezeit trupul (Său) încă în cursul vieţii pământeşti, umplându-l de putere şi prin eforturile Lui de a Se menţine curat. În timpul morţii trupul nu s-a putut goli de această îndumnezeire. E o învăţătură a Bisericii că dumnezeirea nu s-a despărţit nici în timpul morţii, nici de sufletul Lui, nici de trupul Lui. Învierea lui Hristos nu a fost deci numai rezultatul unui decret al Tatălui, ci a fost pregătită şi de această unire a umanităţii Lui cu dumnezeirea, prin Ipostasul Lui dumnezeiesc care purta şi natura omenească1.

Ca atare, trupul înviat al lui Hristos nu e numai un gaj dat nouă de Tatăl, că şi noi vom învia, ci este şi un izvor de viaţă dumnezeiască pentru noi în viaţa pământească, un izvor de putere şi de curăţie. E un izvor de putere, de pnevmatizare, pentru a ne menţine şi a spori şi noi în curăţie şi în pnevmatizarea care duce la înviere. De această pnevmatizare ţine progresul într-o transparenţă care, fiind o continuă personalizare şi întărire a persoanei noastre, e în acelaşi timp o întărire a comuniunii între noi şi Dumnezeu şi între noi.

Încă de la apariţiile Sale, Hristos iradiază din trupul Lui această putere şi slavă, sau Se face cunoscut într-o asemenea transparenţă luminoasă, care de cele mai multe ori covârşeşte trupul şi numai când voieşte îl face vizibil, dar şi atunci, străluminat de puterea impunătoare a Sa ca persoană. Despre efectul acestui trup înviat al lui Hristos asupra noastră vorbesc toţi Sfinţii Părinţi şi cântările Bisericii Ortodoxe. „A înviat Hristos, să ne curăţim simţirile“, se spune într-o cântare bisericească. Sfântul Chiril din Alexandria zice: „Căci a înviat Hristos, călcând moartea, ca şi pe noi să ne izbăvească de stricăciune şi, oprind tânguirea din pricina ei, să ne încredinţeze să strigăm plini de bucurie: «Ai întors plânsul meu în bucurie, ai rupt sacul meu şi m-ai îmbrăcat în veselie» (Ps. 29, 12)“2.

Că Hristos n-a fost înviat ca un obiect dintr-o moarte care L-ar fi redus la totală neputinţă, o arată Sfinţii Părinţi şi din faptul că El Şi-a manifestat puterea încă mai înainte de învierea cu trupul, în sfărâmarea porţilor iadului şi în eliberarea de acolo a celor care au nădăjduit mai înainte de venirea Lui. El învinge iadul cu sufletul Său omenesc, dar unit cu dumnezeirea. Din această cauză El este primul suflet care nu poate fi reţinut în iad, ci scapă de el, şi prin iradierea puterii Lui dumnezeieşti eliberează din iad şi sufletele celor care au crezut mai înainte în făgăduinţele despre venirea Lui, ale celor care au contemplat în Logosul vestit în Vechiul Testament intenţia venirii Lui în trup. Leonţiu de Bizanţ zice: „Deci, am zis că sufletul, nu pentru firea lui (căci pe aceasta o avea asemenea cu toate celelalte suflete), ci pentru dumnezeirea Cuvântului cu care a coborât şi la iad, a putut nu numai să nu fie ţinut de iad, ci a şi dezlegat legăturile celor care erau ţinuţi acolo, care au crezut în El“3. Persoana Cuvântului, intrată prin suflet într-o relaţie nemijlocită cu acele suflete, le-a menţinut în această relaţie, deci în raiul pe care l-a întemeiat prin aceasta pentru ele şi pentru toţi cei care vor răposa în El.

Despre domnia obţinută de Hristos şi peste sufletele credincioase din iad spune Sfântul Chiril din Alexandria: „Pentru aceasta a murit şi a înviat Hristos, pentru ca să stăpânească şi peste morţi“4. Dar în aceste cuvinte sunt implicate anumite nuanţe. Hristos este întrucâtva încă la începutul învierii şi, prin aceasta, al puterii Sale împărăteşti, în momentul când intră în iad. El e încă mort cu trupul, „dar înviat cu Duhul“, sau prin Duhul (1 Pt. 3, 18).

Despre un fel de început al învierii sufletelor încă din iad vorbesc şi cântările din Sâmbăta Mare la Vecernie: „Astăzi iadul strigă spunând: Mai bine mi-ar fi fost de n-aş fi primit pe Cel ce S-a născut din Maria; că viind asupra mea mi-a surpat puterea; porţile cele de aramă le-a sfărâmat. Sufletele pe care le ţineam întru mine mai dinainte. Dumnezeu fiind, le-a înviat“. Sau: „Astăzi iadul strigă suspinând: zdrobitu-s-a stăpânirea mea, Păstorul S-a răstignit şi pe Adam l-a înviat“.

Dar Hristos eliberează sufletele de acolo, pentru că din sufletul Lui iradiază puterea Duhului de pe urma jertfirii trupului Său, a predării lui totale lui Dumnezeu. Puterea Lui manifestată acolo nu e dezlegată de jertfa Lui, deci nici de trupul Lui, deşi nu coboară acolo ca să sufere chinurile fără speranţă ale iadului pentru acele suflete, căci în acest caz nu le-ar putea mântui. Dar în suferinţa Lui pe cruce a fost implicată şi suferinţa pentru ele. Iar suferinţa pe cruce fiind şi o compătimire pentru oameni - această compătimire rămânând până la sfârşitul lumii -, Hristos a putut avea o suferinţă compătimitoare pentru acele suflete şi în iad. Dar această suferinţă compătimitoare e în acelaşi timp putere mântuitoare. Mila îl însoţeşte oriunde şi oricând. De aceea s-o cerem tot timpul. Dar având-o proprie şi ca om, ea nu poate fi lipsită şi de o notă de suferinţă.

Pe de altă parte, nu trebuie să socotim nici cuvântul (din epistola 1 Pt. 3, 19): „ca să vestească duhurilor din închisoare“ cu totul nepotrivit, căci le-a vestit eliberarea lor şi viitoarea înviere cu trupul şi în general le-a dus marea veste a mântuirii realizate de El. Deci a împlinit acolo şi un fel de funcţie învăţătorească-profetică, aşa cum s-a spus mai înainte, cele trei slujiri nefiind niciodată despărţite.

Hans Urs von Balthasar declară că în această concepţie răsăriteană despre învierea care începe încă în iad, reprezentată şi în icoana învierii din Răsărit, are loc „o anticipare care situează evenimentul Paştilor Sâmbătă şi o transformare a triumfului obiectiv şi pasiv într-un triumf subiectiv şi activ al lui Hristos“5. De fapt, nu e o mutare a învierii Sâmbătă, ci o considerare a începerii ei Sâmbătă, în actul de biruire a iadului, care ţinea sufletele pentru eternitate despărţite de trup.

Acest act de biruinţă e de fapt o manifestare activă a lui Hristos. Hristos nu e în iad în starea pur pasivă, din care va fi ridicat numai de Tatăl Duminică. Propriu-zis, Hristos biruieşte întâi cu sufletul iadul, pentru că Duhul Sfânt, unit cu Ipostasul Său dumnezeiesc, produce întâi îndumnezeirea sau pnevmatizarea deplină a sufletului, după ce acesta a suportat până la capăt moartea pentru Dumnezeu şi pentru oameni, intrând în comuniune desăvârşită cu Dumnezeu şi făcând loc Duhului Sfânt în Sine în mod deplin. Din sufletul astfel umplut de Duhul Sfânt iradiază şi în sufletele celor care au nădăjduit în El, din iad, puterea care le scapă de stăpânirea iadului.

Trupul înviat al lui Hristos - izvor de viaţă dumnezeiască ( continuare )
 

CUVÂNT TEOLOGIC al Părintelui Dumitru Stăniloae:


Din sufletul lui Hristos îndumnezeit deplin, sau pnevmatizat, va iradia apoi puterea care va învia sau va pnevmatiza şi trupul din mormânt. De aceea învierea începe în iad. Acest lucru e spus în mod implicit în epistola 1 Pt. 4, 6.

Von Balthasar mai observă că, „în vreme ce icoanele occidentale ale Paştilor arată pe Hristos înviind totdeauna singur, Răsăritul ne face să vedem latura soteriologică şi socială a operei de răscumpărare“6.

De fapt, cele două moduri de reprezentare iconografică a Învierii sunt solidare cu cele două concepţii despre mântuirea în Hristos. În teologia occidentală, Hristos, neavând nici o putere în El însuşi care să se arate în înviere, e ridicat din neputinţa extremă a morţii de către Tatăl, Acesta având apoi să atribuie celor care cred o graţie creată, acordată lui Hristos pentru fapta Lui meritorie, dar de care El nu are nevoie. În teologia ortodoxă, Hristos iradiază din El însuşi, sau din sufletul şi din trupul Lui, energia necreată, începând această iradiere încă în iad, şi penetrându-i prin ea pe cei care au nădăjduit în venirea Lui dinainte de venirea Lui, de fapt, în trup. Prin jertfa Lui a intrat, îndată ce ea s-a săvârşit pe Golgota, nu numai în comuniune deplină cu Tatăl, ci şi cu oamenii, deocamdată cu sufletele celor fără trupuri, înainte de a-Şi învia trupul.

(...) Sfânta Scriptură şi Sfinţii Părinţi afirmă că Hristos cel înviat iradiază din El celor care-L văd cu mult mai mult decât o siguranţă că El e Dumnezeu, şi o trimitere, cum spune Von Balthasar. Iradiază din El lumina şi puterea Duhului, umplându-i şi pe ei de acest Duh. Convingerea că El e Dumnezeu o primesc prin Duhul comunicat lor, Care, după ce a pnevmatizat trupul Lui, îi umple şi pe ei de putere. Iar puterea aceasta continuă să se comunice şi după înălţare şi ea va spiritualiza treptat şi trupurile noastre, ducându-le spre înviere, prin iradierea din El în noi (Rom. 8, 9-11). „Nu a ars rugul înconjurat de flacără, ci mai degrabă ne luminează Hristos prin Duhul Sfânt şi este în noi prin El“7. Participând la sfântul Lui trup ne facem şi noi „sfinţi“8. Căci din acest trup sfinţenia iradiază ca o lucrare a Duhului. „Hristos ne izbăveşte prin lucrarea Duhului de patimile ascunse în lăuntrul minţii“9.

Prin urmare, puterea din trupul înviat al Domnului continuă să li se comunice atât ucenicilor, cât şi tuturor celor care cred în El şi după înălţarea lui Hristos la cer. Li se comunică la început prin coborârea Duhului Sfânt şi apoi în Tainele Bisericii. „El v-a făcut vii împreună cu Sine“, spune Sfântul Apostol Pavel (Col. 2, 13). „Hristos este viaţa voastră“ (Col. 3, 4). „Să umblaţi întru El, înrădăcinaţi şi zidiţi Fiind într-însul... Iar întru El locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii“ (Col. 2, 6, 7, 9).

Aceasta nu înseamnă că ni se dă tot ce este în Hristos de la început şi că nu există şi un efort al nostru pentru a asimila tot mai mult din ceea ce este în Hristos, adică din umanitatea Lui. „Iar noi, toţi, cu faţa descoperită răsfrângând ca o oglindă mărirea Domnului, ne prefacem în aceeaşi asemănare din slavă în slavă, precum este de la Domnul, Care este Duhul“ (2 Cor. 3, 18). În Hristos cel înviat este viaţa dumnezeiască pentru că în El e şi moartea omului luată în El însuşi şi amândouă acestea sunt active în noi. „Noi totdeauna purtăm în trup moartea lui Hristos, ca şi viaţa lui să se arate în trupurile noastre“ (2 Cor. 4, 10). Din puterea morţii, dar şi a învierii Lui murim păcatului şi viem lui Dumnezeu. „Iar dacă Hristos locuieşte în voi, trupul vostru este mort pentru păcat… Şi dacă Duhul Celui care a înviat pe Hristos din morţi (deci şi Duhul lui Hristos, n.n.) locuieşte în voi, … vii va face şi trupurile voastre“ (Rom 8, 10-11). Locuri ca acestea se pot înmulţi încă foarte mult. Conţinutul lor a fost făcut explicit în multe feluri de Sfinţii Părinţi. Acest conţinut se poate rezuma în următoarele: Trupul lui Hristos cel înviat este un trup ridicat la deplina transparenţă duhovnicească şi în această calitate s-a umplut de sfinţenie, transparenţă şi îndumnezeire, aflându-se în faţa Tatălui. Dar această sfinţenie, transparenţă şi îndumnezeire ni se comunică şi nouă prin împărtăşire de trupul Său şi deci Învierea lui Hristos înseamnă nu numai o comuniune a Lui cu Tatăl, ci şi intrarea Lui în deplină comuniune cu noi, comuniune la început pentru noi virtuală, dar având să devină comuniune actualizată, prin sălăşluirea lui Hristos prin Duhul Său în fiinţa noastră.


* Preotul Profesor Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 2, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2010, pp. 174-182.


note

1 Leonţiu de Bizanţ zice: „Întrucât trupul Lui era de o fiinţă cu trupurile celorlalţi oameni, cum a murit, aşa putea să se şi corupă. Iar faptul că nu s-a corupt nu arată schimbarea firii, ci puterea activă a voinţei dumnezeieşti, precum şi mersul pe mare nu e o indicaţie a firii trupului, ci un semn al Dumnezeirii“ (Contra Nestor. et Eutych., P.G. 86, 1, col. 1341 D)

2 Glaphyra, in Levit., P.G. 69, col. 544 A

3 Contra Nestor. et Eutych., P.G. 86, 2, col. 1341 C

4 Glaphyra, P.G. 69, col. 95

5 Le Mystère Pascal, Ed. du Cerf, Paris, 1972, p. 174.

6 Ibidem

7 Sfântul Chiril al Alexandriei, Glaphyra, P.G. 69, col. 416

8 Ibidem, col. 549 B

9 Ibidem, col. 560 D

Un cuvânt atribuit lui Seraphim Rose
 

Cuvânt la Duminica a cincea după Paşti (a Samarinencei)
 

Cuvânt Teologic al Părintelui Dumitru Stăniloae:

„Duh este Dumnezeu şi cel ce se închină Lui se cade să I se închine în Duh şi în adevăr“ (Ioan IV, 24).

Cuvintele pe care le-am aşezat în fruntea acestei predici au fost spuse de Mântuitorul Iisus Hristos ca răspuns la întrebarea femeii samarinence: unde se poate aduce cea mai bună închinare lui Dumnezeu, în Ierusalim, cum susţineau iudeii, sau în muntele Garizim, cum afirmau samarinenii?

Mântuitorul învaţă prin aceste cuvinte pe femeia samarineancă - şi prin ea pe noi toţi - că nu locul contează când se aduce închinare lui Dumnezeu, ci modul în care se aduce. A spune că numai într-un anumit loc se poate aduce închinare lui Dumnezeu înseamnă a socoti că Dumnezeu este numai în acel loc, deci că Dumnezeu este mărginit şi trupesc. Or, Mântuitorul Iisus îi spune femeii că Dumnezeu nu este trup, ci Duh, şi de aceea nu Se află numai într-un singur loc, ci pretutindeni; aşadar, oriunde ne poate auzi şi primi rugăciunea.

Faptul că noi găsim mai mult îndemn la rugăciune în biserici nu contrazice acest cuvânt al Mântuitorului, pentru că bisericile sunt şi ele răspândite în toate localităţile, la îndemâna tuturor, pe când în vremea Testamentului Vechi nu exista decât templul din Ierusalim, unde trebuiau să meargă, măcar din când în când, toţi iudeii să se închine lui Dumnezeu. Acum e prezent Hristos cu trupul şi cu sângele Lui în toate bisericile de pretutindeni; în toate este adus jertfă la Sfânta Liturghie pentru păcatele noastre şi ale morţilor noştri, ca şi pentru ajutorul nostru în viaţă. Iar bisericile sunt puterea jertfei lui Hristos; din biserici se întinde peste şi prin casele noastre şi noi Îl simţim pe El, cu darul şi cu ajutorul Lui, pretutindeni, în drumurile şi în ocupaţiile noastre, dacă ne înălţăm pe aripile rugăciunii cu gândul la El. „Căci Domnul aproape este“ - spune Sfântul Apostol Pavel (Filipeni 4, 15) şi „în El trăim şi ne mişcăm şi suntem“ (Fapte 17, 28).

Pe de o parte, această putinţă şi datorie de a preamări pe Dumnezeu în tot locul pun în lumină cu mult mai vie măreţia lui Dumnezeu decât într-un singur loc. Pe de altă parte, aceasta uşurează foarte mult pe credincioşi ca să-şi îndeplinească datoria şi pornirea sufletească de a se închina lui Dumnezeu şi dă putinţa ca ea să se poată face în orice zi şi la orice oră din zi.

Dar Mântuitorul nu S-a mulţumit să spună samarinencei - şi prin ea nouă - numai că Dumnezeu este de faţă, ca Duh, pretutindeni, şi că deci, putem şi trebuie să-I aducem închinare în orice loc şi în orice zi, ci El a adăugat şi o învăţătură despre modul cum trebuie să-I aducem închinare lui Dumnezeu. Închinarea noastră trebuie să fie „în Duh şi Adevăr“ - a spus Mântuitorul.

Acestea sunt cuvinte mari, cuvinte pline de înţeles dumnezeiesc. Nimeni nu poate scoate la arătare tot înţelesul lor; de aceea, ne vom mulţumi şi noi să punem în lumină numai câte ceva din bogatul lor conţinut.

Sfântul Chiril din Alexandria, un sfânt părinte al Bisericii vechi, a scris pe la anul 430 d.Hr. două cărţi mari, ca să arate că închinarea în Duh şi în Adevăr este opusă închinării din Vechiul Testament, care consta în aducerea de jertfe de animale în templul din Ierusalim. Hristos ne-a despovărat de aceste jertfe, aducându-Se pe Sine ca jertfă nesfârşit mai preţioasă decât toate acele jertfe, căci nu putea sângele de tauri şi de viţei să cureţe conştiinţele cum poate să cureţe sângele lui Hristos - spune Sfântul Apostol Pavel.

El ne cere acum numai să ne unim fiinţa noastră cu El, în continuarea jertfei Sale de pe altarele bisericilor. Omul, înainte de Hristos, nu-şi dădea fiinţa sa lui Dumnezeu când se închina, ci dădea o parte din bunurile sale exterioare, dar lui Dumnezeu Îi este mai scump sufletul nostru, inima noastră, fiinţa noastră. Mai mult se dă omul lui Dumnezeu prin sufletul său decât prin anumite lucruri exterioare ale sale.

Prin aceasta, Domnul Hristos a adus oamenilor o nouă uşurare în închinarea ce o aduc lui Dumnezeu. Este o uşurare care face şi ea cu putinţă închinarea în orice clipă şi în orice loc. Hristos ne-a scăpat de drumuri şi de cheltuieli mari, pentru ca să-I aducem închinare. În schimb, ne cere să ne dăruim fiinţa noastră întreagă, iar aceasta este spre cel mai mare folos al nostru, căci Dumnezeu Se sălăşluieşte astfel în toate cutele fiinţei noastre, curăţind-o de toate gândurile şi faptele urâte şi întărindu-ne spre cele bune, adică sfinţindu-ne.

Noi am scăpat astfel de jertfele exterioare ale animalelor, dar încă suntem de multe ori robii altei închinări externe. Noi nu ne rugăm în duh atunci când ne rugăm numai cu buzele, căci a ne ruga „cu duhul“ înseamnă a ne ruga cu cele dinlăuntru ale noastre, cu simţirea noastră, cu gândul că vorbim cu Dumnezeu, că suntem în faţa Lui. Câtă neplăcere producem celui ce ne ascultă când îi vorbim numai cu gura, când nu suntem atenţi la ceea ce spunem, când din pricina aceasta cuvintele noastre sunt reci şi noi nepăsători, când prin toată poziţia noastră arătăm celui cu care vorbim că suntem cu gândul în altă parte, că nu-i acordăm propriu-zis nici un respect.

Cuvânt la Duminica a cincea după Paşti (a Samarinencei)- continuare
 

Cuvânt Teologic al Părintelui Dumitru Stăniloae:

Dar, dacă lipsa de respect e ceva jignitor chiar faţă de semen, cu cât mai jignitoare este această lipsă de respect când vorbim de Dumnezeu numai cu buzele, iar gândul ne este în altă parte, când duhul nostru nu participă la rugăciune, când atenţia noastră este împrăştiată, când gândul nostru nu stă ţintă la Cel căruia ne rugăm. Se spune că de câte ori un preot sau de câte ori un credincios se roagă cu tot sufletul adunat în rugăciune, întinde în jurul lui duhul rugăciunii şi atrage şi pe cei din jur în adâncul liniştit al rugăciunii. Cineva a spus: numai ce iese din inimă merge în inimă. Cine nu se roagă din inimă nu are în cuvintele sale, în fiinţa sa iradierea care să meargă la inima lui Dumnezeu şi la inima celor din jur.

Cine se roagă cu gândul concentrat, cu sufletul încredinţat că Dumnezeu e în faţa lui, se arată convins de cuvântul Mântuitorului că Dumnezeu ca Duh e pretutindeni şi deci şi în locul unde se roagă în acea clipă. Iată legătura între învăţătura că Dumnezeu e Duh şi deci pretutindeni şi între trebuinţa de a te ruga cu toată simţirea, cu duhul.

Desigur, un credincios care se roagă cu duhul dă dovadă că duhul său e înălţat şi încălzit de duhul lui Dumnezeu, că s-a pus prin aceasta în legătură cu Dumnezeu şi că prin puterea duhului dumnezeiesc simte faţă de Tatăl Ceresc căldura iubirii de fiu. Duhul dumnezeiesc ne face vii în rugăciunea noastră, prin el strigăm în rugăciunea noastră cu inima plină de afecţiune către Dumnezeu: „Avva, Părinte“ (Romani 8, 28). Duhul vine în ajutor neputinţelor noastre în rugăciune.

Dar Mântuitorul ne cere să ne rugăm şi „în adevăr“ sau „cu adevărul“. Aceasta înseamnă în primul rând să ştim cum ne rugăm, iar în al doilea rând să ştim ce să cerem în rugăciunea noastră. De câte ori nu întâlnim credincioşi şi mai ales credincioase care nu ştiu cui se roagă şi cer lucruri necuvenite. Dumnezeu, pentru aceştia, nu are o faţă lămurită, e ca o putere oarbă pe care trebuie s-o sileşti prin gesturi şi cuvinte ciudate, lipsite de înţeles, ca să ţi se împlinească o poftă oarecare, un interes egoist, să se dea la o parte o piedică din calea îndeplinirii plăcerilor tale, din calea unor succese exterioare, a izbândirii asupra unor semeni, numai ca să te poţi arăta mai tare ca ei. În toate acestea, religia se confundă cu un fel de vrăjitorie, şi omul nu iese din aceste fapte cu nici un folos pentru îmbunătăţirea lui sufletească şi pentru mântuirea lui.

Credinciosul trebuie să ştie că Dumnezeu este Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Că Tatăl a trimis dintr-o neţărmurită iubire faţă de noi pe Însuşi Fiul Său Unul Născut în lume; că acesta a luat trup şi suflet omenesc, că S-a răstignit din aceeaşi iubire faţă de noi, pentru iertarea păcatelor noastre, că a înviat, asigurându-ne şi nouă la sfârşitul timpului învierea pentru vecie; că până suntem pe pământ ne conduce prin Duhul Său cel Sfânt pe un drum de îmbunătăţire şi desăvârşire neîncetată, de iubire de Dumnezeu şi de oameni, ca să devenim vrednici de împărăţia veşnică a iubirii.

Acestea trebuie să le ştim şi să le cerem. Să rugăm pe Dumnezeu pentru mântuirea noastră şi pentru creşterea puterilor noastre sufleteşti spre toate cele bune, ca să ne putem mântui. Să ne rugăm şi pentru sănătatea şi cuminţenia noastră şi a copiilor şi a fraţilor noştri. De asemenea, şi pentru pacea şi buna înţelegere între toţi oamenii; să nu ne rugăm pentru izbândirea noastră în plăceri uşoare, în lucruri rele şi nefolositoare, în biruinţa pornirilor noastre de ură, de mândrie şi de invidie împotriva semenilor noştri. Să ne rugăm să fie cu noi duhul iubirii de Dumnezeu şi de oameni, ca să putem răspunde cu iubirea noastră la iubirea lui Hristos Domnul şi să sporim în pace şi comuniune cu toţi credincioşii şi cu toţi oamenii cu care ajungem în legătură. Căci Duhul Sfânt este puntea de unire între credincioşi, e deschiderea şi voinţa de prietenie şi de bună înţelegere a celui credincios cu orice om, e cel ce dă fiecărui om un alt dar, dar şi pornirea de a folosi darul său spre folosul altora. Duhul e bunul comun al tuturor, e cel în care ne întâlnim şi ne simţim toţi una. Unde este dezbinare şi duşmănie nu este Duhul. Acolo nu poate fi nici rugăciune adevărată, rugăciune „în duh“.

Se cuvine deci să rugăm pe Dumnezeu să ne dea puterea „să păzim unitatea Duhului în legătura păcii“, cum spune Sfântul Apostol Pavel (Efeseni 4, 3).

Rugându-ne „în duh şi în adevăr“, vom putea să simţim tot mai mult ce mare lucru se cuprinde în binecuvântarea aceluiaşi sfânt apostol: „Harul Domnului nostru Iisus Hristos, dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi părtăşia Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi“ (2 Corinteni 13, 13).

Preot profesor Dumitru Stăniloae, Glasul Bisericii nr. 5-6, 1966, pp. 377-380

Sf. Nicolae Velimirovici – Predică la Duminica orbului din naștere
 

Acest om simplu, învăţându-i pe învăţătorii cei mincinoşi, care sunt cei pe care îi ascultă Dumnezeu şi care sunt cei pe care nu-i ascultă El, strigă acum cu glas mare că Hristos este cel mai mare făcător de minuni din toată istoria lumii.
Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru? Tu eşti Dumnezeu, Care faci minuni! (cf. Psalm 76:13,14). Nu sunt ochi care să vadă toate aceste minuni, nici limbă care să le poată număra, nici minte care să le înţeleagă.
Ochii au văzut; ei au văzut şi au sfârşit în moarte. Limba a numărat şi şi-a pierdut graiul. Mintea a cugetat şi a fost cuprinsă de uitare. Cine poate cunoaşte minunile, fără să cunoască pe Făcătorul de minuni? Şi cine poate să-L vadă pe Făcătorul de minuni şi să rămână viu?
Tot focul de pe pământ a venit şi vine de la soare, ne spun cei care se ocupă de cercetarea acestor lucruri. De ce nu a coborât soarele pe pămât, în loc să se întruchipeze în parte în pământ, în parte în apă, în parte în aer, în parte în lemn şi cărbune, în parte în animale? De ce, în fiecare dintre întruchipările împuţinate, soarele s-a ascuns sub o perdea groasă şi răcoroasă? De ce nu a venit pe pământ în toată întregimea lui, împlinită de focul şi lumina lui, înveşmântat în trup şi înfrânat de trup? Pentru că dacă ar trebui să se apropie foarte mult de pământ, pământul s-ar topi şi s-ar risipi ca aburul şi nu ar mai exista de loc.
Care dintre muritori ar putea sta lângă soare şi să rămână viu? Şi soarele este nuNu-ţi este limpede de ce Domnul Iisus a trebuit să ascundă strălucirea luminoasă a Dumnezeirii Sale sub învelişul gros , întunecat al trupului omenesc? Pentru că cine dintre oameni ar putea să rămână viu înaintea Lui?
Mai mult decât aceasta: dacă nu ar fi fost stăvilit în dezvăluirea Dumnezeirii Sale, care dintre oameni s-ar mai mântui prin voia sa proprie, şi nu prin puterea Dumnezeirii Sale? Este foarte adevărat că dacă ceva ar fi greu pentru Domnul Iisus, fără îndoială că ar fi mai greu pentru El să Se înfrâneze şi să Se stăpânească de la arătarea Dumnezeirii Sale decât să o descopere.
Aceasta este lămurit pentru că El Se înfrâna cu preamare înţelepciune să-Şi arate puterea Sa Dumnezeiască, viaţa Sa pe pământ se afla în armonie desăvârşită cu Dumnezeu şi cu omul.
Fraţii mei, Hristos ca om nu este o minune mai mică decât Hristos ca Dumnezeu. Şi unul şi altul sunt minuni, şi ei sunt împreună Minunea minunilor. Dar aceasta nu este minune lucrată prin magie, vrăjitorie sau îndemânare a mâinii; este minunea înţelepciunii lui Dumnezeu, puterea lui Dumnezeu şi iubirea lui Dumnezeu pentru oameni.