Părintele Cleopa: „Să nu întristăm pe Duhul Sfânt”
 

Predica Părintelui Cleopa Ilie la Duminica Pogorârii Duhului Sfânt.

Iubiți credincioși,
Darul vorbirii în limbi a fost dat de Dumnezeu Sfinților Apostoli la Duminica pogorârii Duhului Sfânt, dar numai pentru o vreme, cu scopul de a se converti mai ușor neamurile păgâne la creștinism.
Într-adevăr, la pogorârea Duhului Sfânt, Dumnezeu a vorbit iudeilor prin gurile străinilor. Căci iudeii străini, auzind pe apostoli vorbind în limba lor despre faptele minunate ale lui Dumnezeu, au crezut (Fapte 2, 11). Despre darul vorbirii în limbi Apostolul Pavel a proorocit că va înceta în Biserică (I Corinteni 13, 8) deoarece a fost un dar și un semn numai pentru începutul creștinismului ca să-i convertească mai ușor pe necredincioși (I Corinteni 14, 22-28). Despre încetarea darului vorbirii în limbi în Biserică, arată luminat și marele dascăl și luminător a toată lumea, Sfântul Ioan Gură de Aur care zice: "Pentru care pricină a fost dat și luat dintre oameni darul vorbirii în limbi? Nu pentru că Dumnezeu ne necinstește, ci pentru că ne cinstește foarte mult. Și iată cum: Oamenii erau atunci mai nepregătiți, deoarece erau de curând izbăviți de idoli și mintea lor era încă neascuțită și mai nesimțitoare; erau atrași și încântați de toate cele trupești, nu aveau încă nici o idee despre darurile netrupești și nu știau ce este harul spiritual care se contemplă numai prin credință. Pentru aceea se făceau atunci semne. Unele dintre harismele cele duhovnicești sunt nevăzute și se înțeleg numai prin credință. Iar altele se fac prin semne văzute pentru încredințarea celor necredincioși.
Deci, eu acum n-am nevoie de semne. Cel ce nu crede are nevoie de zălog. Dar eu, care nu am nevoie de zălog nici de semne, știu că am fost curățit de păcate, chiar dacă nu aș vorbi în limbi. Cei de atunci, însă, nu credeau dacă nu aveau semn ca mărturie a adevărului în care credeau. Prin urmare li se dădeau semne nu ca unor credincioși, ci ca unor necredincioși, ca să devină credincioși". În acest sens zice marele Apostol Pavel: “Limbile sunt spre semn, nu credincioșilor, ci necredincioșilor“ (I Corinteni 14, 22).
Iubiți credincioși,
Până aici v-am arătat, nu cu cuvintele mele, ci cu ale Sfintei și dumnezeieștii Scripturi, că darul vorbirii în limbi a încetat în Biserica lui Hristos și totodată v-am arătat și pricina pentru care a încetat, ca să știți și să puteți spune și la cei rătăciți de la dreapta credință, care se laudă că ei ar avea darul vorbirii în limbi.
Dar oare, frații mei, seamănă vorbirea lor în limbi cu vorbirea cea adevărată în limbi care a fost la începutul creștinismului? Nicidecum. Căci acești pretinși vorbitori în limbi fac niște bolboroseli și nimenea nu înțelege ce spun și așa înșeală pe cei ce nu cunosc ce spune Scriptura despre adevărata vorbire în limbi. Noi știm că glosolalia este vorbirea în limbi, iar pronunțarea unui amestec ciudat de sunete nu poate fi numită vorbire, ci bolborosire. În Sfânta Scriptură este vorba de "limbă" sau de "limbi". Un amestec ciudat de sunete nu poate fi numit vorbire, iar sunetele încâlcite și gângave nu pot fi numite "limbi", câtă vreme sunt neînțelese și fără nici o rânduială.
Prin darul vorbirii în limbi, Dumnezeu își descoperă tainele Sale cele minunate (Fapte 2, 11; I Corinteni 14, 2), însă este de neconceput ca El să facă vreodată vreo descoperire prin bolborosire. Dumnezeu ne-a dat fiecăruia la îndemână limba noastră maternă, care este mijlocul cel mai bun și cel mai potrivit pentru a ne face să înțelegem tot ce El ne descoperă. Ori, prin mijlocirea bolboroselilor, Dumnezeu mai mult ne-ar încurca decât ne-ar lămuri.
Acești oameni zic că nu sunt înțeleși când vorbesc în limbi, pentru că nu vorbesc oamenilor, ci lui Dumnezeu și că în duh vorbesc taine (I Corinteni 14, 2). Noi însă învățăm că cei insuflați vorbeau limpede, pe înțeles și oamenilor și lui Dumnezeu, uneori putând fi înțeleși, iar alteori nu, în funcție de felul ascultătorilor pe care îi aveau, străini sau localnici. În Ierusalim Apostolii au vorbit oamenilor și au fost înțeleși pentru că ascultătorii erau oameni străini de altă limbă (Fapte 2, 1-12).
În Corint însă cei insuflați nu vorbeau oamenilor ci lui Dumnezeu, pentru că ei nu aveau în față decât localnici neștiutori de alte limbi și de aceea nimenea nu putea înțelege. În aceste cazuri se poate spune, cu drept cuvânt, că cel ce vorbește în limbi (I Corinteni 14, 2) nu vorbește oamenilor, ci lui Dumnezeu, deoarece pentru ascultători cele vorbite de ei sunt taine pe care nu le pot înțelege fără tălmăcire.
Fiecare creștin ar trebui să dovedească prezența și lucrarea Duhului Sfânt în el. Dar prezența Duhului Sfânt nu se dovedește numai prin vorbirea în limbi. Marele Apostol Pavel zicea că roadele Duhului Sfânt sunt: “dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credința, blândețele, înfrânarea, curăția“ (Galateni 5, 22-23). Iată, însă, că printre roadele Duhului nu este pomenită vorbirea în limbi, deoarece a fost un dar al Bisericii numai pentru un anumit timp, nu cum sunt cele enumerate mai sus, pe care trebuie să le aibă creștinul din toate timpurile. Cine se dovedește că are aceste roade ale Duhului Sfânt, acela are și pe Duhul Sfânt.
Oare noi ortodocșii nu avem deloc darul vorbirii în limbi? Sau îl avem mai puțin decât alți creștini? A spune așa ceva înseamnă a osândi pe alții din mândrie și a judeca prea părtinitor. Darul vorbirii în limbi nu este un dar obișnuit, ci unul deosebit și nu este dat fiecăruia (I Corinteni 12, 10). De ce atunci unii sectanți l-au socotit drept o condiție a mântuirii? Apostolul zice: “Oare toți vorbesc în limbi?“ (I Corinteni 12, 30). Deci și cei ce nu vorbesc în limbi pot să fie buni creștini în comunitatea creștinilor adevărați întrucât nu toți creștinii au aceleași daruri. Atunci cum se poate pretinde ca toți să aibă darul vorbirii în limbi? Apostolii nu l-au cerut, ba chiar au arătat că între localnici e nefolositor. Nici ei înșiși nu au folosit darul vorbirii în limbi, decât în cazuri extraordinare când a avut un anumit rost, cum a fost pogorârea Duhului Sfânt din Ierusalim. Altfel l-ar fi cerut și nouă tuturor.

Părintele Cleopa: „Să nu întristăm pe Duhul Sfânt”( continuare )
 

Iată acum care sunt condițiile principale prin care se poate cunoaște adevărata glosolalie sau vorbirea în limbi:
1. Cel care vorbește într-o limbă insuflată să fie înțeles de toți cei străini care sunt de față (Fapte 2, 1-13).
2. Când cineva vorbește într-o limbă insuflată între localnici, care nu cunosc lucruri străine, cum a fost cazul din Corint, este nevoie de un alt dar, de acela al tălmăcirii, fără de care vorbirea în limbi este o vorbire în vânt și o nebunie (I Corinteni 14, 23).
3. Darul vorbirii în limbi nu a fost dat Bisericii pentru totdeauna, cum am arătat, ci a fost dat numai la începutul creștinismului spre a trezi pe păgâni și pe iudei ca să creadă în Hristos. De aceea Marele Apostol Pavel a arătat că darul vorbirii în limbi va înceta în Biserică (I Corinteni 13, 8).
4. După ce am crezut în Hristos că este Dumnezeu adevărat, nu mai avem nevoie de vorbirea în limbi, deoarece limbile sunt semn, nu pentru credincioși, ci pentru cei necredincioși (I Corinteni 14, 22).
5. Chiar la începutul creștinismului darul vorbirii în limbi a fost unul din darurile cele mai mici în Biserică față de cel al proorociei (predicii), al tălmăcirii, al dragostei și altele care erau superioare. Despre aceasta zice Sfântul Apostol Pavel: “De aș grăi în limbile oamenilor și ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare și chimval răsunător“ (I Corinteni 13, 1).
Este cu totul exclus să se creadă că vorbirea în limbi prin darul Sfântului Duh ar însemna o bolborosire de vorbe într-o limbă neexistentă sau numai concepută, deoarece atunci nu s-ar mai vorbi de limbi (Marcu 16, 17) și mai presus de toate ar fi de neînlăturat contrazicerea din Faptele Apostolilor, la capitolul 2. Bolborosirile și sunetele nearticulate precum și cuvintele încâlcite pe care le auzim la vorbitorii în limbi în ziua de azi se aseamănă foarte mult cu manifestările păgâne în fața zeului Dionisos și cu ale ereticilor montaniști, gnostici și țuackeri de mai târziu, pe care Biserica lui Hristos cea dreptmăritoare i-a dat anatema pentru totdeauna.
Așadar, fraților, să știți că este cu totul străină de Duhul lui Dumnezeu vorbirea în limbi a acelor ce li se pare că o au azi, și îndrăznesc fără de Dumnezeu să răstălmăcească adevărata glosolalie, care a fost cu adevărat un dar harismatic la începutul creștinismului.
Iubiți credincioși,
Astăzi este Duminica Cincizecimii, numită și Duminica Rusaliilor sau Duminica Mare. Astăzi, la 50 de zile de la Înviere și la zece zile de la Înălțarea Domnului la cer, a fost trimis pe pământ în chip de limbi de foc Duhul Sfânt Mângâietorul, a treia persoană a Preasfintei Treimi, "Care din Tatăl purcede", cum mărturisim în Crez. El a fost trimis de către Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, pentru a desăvârși opera de răscumpărare și mântuire a neamului omenesc prin jertfa Sa de pe Cruce. Mai înainte de patima Sa, Mântuitorul spunea ucenicilor Săi: “De mă iubiți, păziți poruncile Mele și Eu voi ruga pe Tatăl și alt Mângâietor vă va da vouă ca să fie cu voi în veac, Duhul Adevărului, pe Care lumea nu poate să-L primească, pentru că nu-L vede, nici nu-L cunoaște. Voi îl cunoașteți, că rămâne la voi și va fi în voi va fi. Nu vă voi lăsa orfani. Voi veni la voi...“ (Ioan 14, 15-18).
În alt loc Mântuitorul iar făgăduiește Apostolilor, și prin ei tuturor celor ce vor crede în El, pe Duhul Sfânt, zicând: “Iar când va veni Mângâietorul, pe Care Eu Îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul Adevărului, Care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mine (Ioan 15, 26). Iar scopul trimiterii Sfântului Duh pe pământ ni-l descoperă Domnul nostru Iisus Hristos, zicând: Iar când va veni Acela, Duhul Adevărului, vă va călăuzi la tot adevărul; căci nu va vorbi de la Sine, ci câte va auzi va vorbi și cele viitoare vă va vesti. Acela Mă va slăvi pentru că din al Meu ia și vă vestește vouă“ (Ioan 16, 13-14).
Deci ce trebuie să știm noi despre Sfântul Duh? Că este a treia persoană a Preasfintei Treimi, că purcede de la Tatăl și că a fost trimis în lume prin Fiul, după înălțarea Sa la cer. Dar de ce a venit pe pământ la zece zile după Înălțarea Domnului? Pentru că Fiul lui Dumnezeu, când S-a înălțat la cer, a zăbovit câte o zi la fiecare din cele nouă cete îngerești pentru a le înnoi și bucura prin Învierea Sa. A zecea zi, spun unii Sfinți Părinți, după ce Fiul S-a așezat de-a dreapta Tatălui pe tronul slavei Sale, a trimis pe Duhul Sfânt în lume.
De ce se numește Sfântul Duh "Mângâietorul" și "Duhul Adevărului"? Pentru că Duhul Sfânt mângâie pe creștini cât sunt pe pământ. El mângâie mamele care nasc și cresc copii, mângâie pe copiii orfani, pe săraci, pe infirmi, pe văduve și pe cei bolnavi și pe bătrâni. Duhul Sfânt mângâie și întărește în credință și în răbdare pe mucenicii care rabdă grele chinuri și își dau viața pentru Hristos. Duhul Sfânt mângâie pe credincioși, pe călugări și pe slujitorii Bisericii în timpul rugăciunii și al grelelor ispite care vin asupra lor de la diavol, de la oamenii răi și din firea lor înclinată spre păcat. Duhul Sfânt mângâie inimile celor smeriți și râvnitori pentru Hristos și mustră prin conștiință pe cei păcătoși care nu se pocăiesc.
Duhul Sfânt se numește "Duhul Adevărului" pentru că prin El se mărturisește și se apără dreapta credință pe pământ, se întăresc dogmele ortodoxe, se vestește Sfânta Evanghelie în lume, se inspiră sfinții, proorocii, ierarhii, preoții și cuvioșii care păstoresc Biserica lui Hristos, care vestesc cele viitoare și povățuiesc sufletele pe calea mântuirii. Pe toate le sfințește, le îndreptează și le călăuzește "la tot adevărul" Duhul Sfânt, care rămâne cu noi "ân veac", adică și pe pământ și în cer, după mutarea noastră la cele veșnice. Duhul Sfânt "va mărturisi" despre Hristos că este Fiul lui Dumnezeu Mântuitorul și Judecătorul lumii și "va vesti", adică va descoperi celor aleși tainele Sale cele viitoare. Tot Duhul Sfânt va mustra și va vădi necredința celor lepădați de Dumnezeu, eresul și reaua credință a sectelor rupte din sânul Bisericii, ca și răutatea păcătoșilor robiți de păcate și nepocăiți.
Dar de ce a venit Sfântul Duh Duminica și în chip de limbi de foc s-a așezat pe capetele Sfinților Apostoli aflați în foișorul Cinei din Ierusalim? Domnul a înviat Duminica, în ziua cea dintâi a săptămânii, și tot Duminica pe la orele nouă dimineața S-a coborât Duhul Sfânt peste Apostoli, ca să sfințească această zi, ca zi de odihnă veșnică a creștinilor în locul sabatului Legii Vechi și să ne îndemne Duminica dimineața, mai ales la biserică, pentru a asculta Sfânta Liturghie și cuvântul de învățătură din Evanghelie.
Limbile de foc ce s-au așezat peste Apostoli “ca un vuiet și suflare de vânt ce vine repede“ (Fapte 2, 1-4) simbolizau focul Duhului Sfânt ce avea să ardă toată necredința, tot eresul și păcatul în lume.
Prin limbile de foc ale Duhului Sfânt s-au sfințit cei doisprezece Apostoli, s-a întemeiat în lume Biserica și urma să se hirotonească diaconi, preoți și episcopi. Prin acest foc dumnezeiesc urmau să se săvârșească cele șapte Taine ale Bisericii și să se reverse peste creștini harul mântuitor al Duhului Sfânt.
Iubiți credincioși,
Iată cât de mare este praznicul de astăzi! S-a înălțat Hristos la cer de-a dreapta Tatălui, dar a venit la noi Duhul Sfânt Mângâietorul, ca să ne sfințească, să ne călăuzească, și să lucreze mântuirea sufletelor noastre. Noi toți care ne închinăm cu dreaptă credință Preasfintei Treimi, ne împărtășim cu harul Duhului Sfânt prin cele șapte Sfinte Taine întemeiate de Hristos. Prin botez devenim fii ai lui Dumnezeu după dar și fii ai Bisericii Ortodoxe. Prin taina Ungerii cu Sfântul Mir primim pecetea harului Duhului Sfânt.
Prin spovedanie ne spălăm și ne dezlegăm de păcatele făcute după botez, tot cu puterea harului dumnezeiesc, care împreună cu Botezul și Mirungerea revarsă peste noi cel mai mult harul mântuitor al Duhului Sfânt. La fel și ultimele trei Taine și mai ales Preoția, ne împărtășesc în viață harul mântuirii, prin care ne curățim, ne iluminăm și ne sfințim în Hristos.
Datoria noastră principală este să nu întristăm pe Duhul Sfânt care este în noi de la botez, prin păcate.
Nici să alungăm pe Sfântul Duh de la noi prin necredință, mândrie, desfrânare, ucidere și mai ales prin căderea în cursele sectelor. Am greșit? Să ne pocăim de îndată ca să nu ne părăsească Duhul Sfânt. Spovedania și Sfânta Împărtășanie ne ajută în viață cel mai mult la mântuire. Să nu le amânăm la bătrânețe, ca să nu murim așa, că nu ne putem mântui fără dezlegarea păcatelor și fără Trupul și Sângele lui Hristos.
Să fugim de păcate, că păcatul îndepărtează Duhul Sfânt de la noi. Să ne ferim de adunări și învățături sectare, că acelea nu au Biserică nici harul Duhului Sfânt. Vrem să știm tainele credinței? Să citim cărți sfinte și să cerem sfatul preoților. Vrem să vorbim limba îngerilor, care este cea mai frumoasă? Să ne rugăm din inimă cu smerenie și lacrimi și să lăudăm pe Dumnezeu acasă și în Biserică.
Prin rugăciune vorbim cu Dumnezeu, cu Maica Domnului, cu Apostolii, cu sfinții din cer și cu oamenii de pe pământ. Rugăciunea este cea mai prețioasă vorbire duhovnicească în limba Duhului Sfânt. Vrem să biruim răutatea lumii și a diavolului? Să iubim curat pe toți oamenii, să iertăm și să ajutăm după putere pe toți. Vrem să lăudăm pe Duhul Sfânt? Să rostim zilnic rugăciunea "Împărate ceresc Mângâietorule". Vrem să lăudăm cu toții îngerii și cu toți sfinții pe Preasfânta Treime? Să cântăm adesea "Sfinte Dumnezeule", lăudând pe Tatăl, pe Fiul și pe Duhul Sfânt. Amin.

Pr. Dorin Picioruș - Predică la Duminica Cincizecimii
 

Predică la Duminica Cincizecimii [2013]

Iubiții mei, harul Treimii este fundamentul Bisericii!

Pentru că astăzi, la pogorârea harului Treimii peste Sfinții Apostoli și peste întreaga comunitate creștină dimpreună cu ei, Dumnezeu a început să locuiască împreună cu oamenii în mod duhovnicește.

În lăuntrul lor…și nu lângă ei.

Căci aceasta e Biserica Dumnezeului Celui viu, astăzi întemeiată: comunitatea sfântă în care Dumnezeu locuiește, prin harul Său, în sufletele și trupurile lor.

Și despre harul Treimii, în Evanghelia zilei [In. 7, 37-53; 8, 12] se vorbește ca despre apă (7, 38) și lumină (8, 12).

Iar când Domnul spune că harul e ca apa, ca „apa vie [idatos zontos, In. 7, 38, GNT]”, spune că ea va curge din pântecele noastre, ale celor care credem în Hristos, și prin Hristos în Tatăl și în Duhul Sfânt, în întreaga Treime.

Adică harul e o realitate conștientă și concretă în noi, simțită duhovnicește, pentru că el e prezența veșnică și necreată a Treimii în ființa noastră.

Simțirea harului e o urmare a primirii lui prin credință, credință prin care ne botezăm și devenim mădulare vii și mistice/ tainice ale lui Hristos.

Iar Domnul leagă primirea harului de preaslăvirea [edoxasti, In, 7, 39] Lui, adică de învierea și înălțarea Lui la cer, lucru care s-a petrecut întocmai.

Căci după 10 zile de la Înălțarea Lui, acum, la 50 de zile de la Învierea Lui, prăznuim strălucirea în Sfinții Lui Apostoli a harului Duhului Sfânt [Penticostar, ed. BOR 1999, p. 313].

Și subliniam duminica trecută faptul că noi vorbim azi despre pogorârea Sfântului Duh nu în sensul că persoana Sfântului Duh S-ar fi pogorât în Sfinții Apostoli și astfel s-ar fi împărțit în ei ci harul Prea Sfintei Treimi, de la Tatăl, prin Fiul, întru Duhul Sfânt s-a pogorât în ei și se pogoară și în noi, în fiecare credincios al Bisericii Sale.

De aceea, când auzim în acest praznic că se vorbește despre primirea Duhului acest lucru trebuie să înțelegem: că Sfinții Apostoli și cei dimpreună cu ei, care au crezut în Prea Sfânta Treime, au fost umpluți de harul/ slava/ lumina Ei necreată.

Pentru că noi nu ne unim cu persoanele Dumnezeirii, creaturi ale Sale fiind, ci ne unim, pe cât suntem în stare, cu slava lui Dumnezeu, care e simțită în noi ca apă vie, înveselitoare, luminătoare, îndumnezeitoare…dar și ca „lumina vieții [to fos tis zois, In. 8, 12, GNT]”.

Pentru că pogorârea harului Treimii la Cincizecime a fost o primire extatică, în vedenie, a harului dumnezeiesc.

Nu au văzut cu ochii fizici lumina necreată ci dumnezeiește, în mod mistic, cu ochii sufletului!

Pentru că înainte de Cincizecime și după aceea niciun Sfânt al lui Dumnezeu nu a avut vedenii decât în același fel: fiind ridicați de Dumnezeu mai presus de toate cele create cu simțurile lor, într-o vedere mai presus de vedere a celor dumnezeiești.

Tocmai de aceea harul e lumina vieții, lumina vieții lui Dumnezeu.

E viața lui Dumnezeu pe care o vedem extatic ca lumină necreată și mai presus de înțelegere și cuprindere a ei.

Tocmai de aceea, ceea ce vedem extatic, conținutul extazului, e apă vie în noi, tot timpul, pentru că a trăi în har înseamnă a simți în tine viața lui Dumnezeu, înțelepciunea Lui, curăția Lui, gândurile Lui, dorințele Lui.

Iar dacă nu ar fi așa, dacă nu stau așa lucrurile: atunci evenimentul capital de azi, și anume pogorârea/ coborârea/ venirea/ sălășluirea în noi a slavei Sale nu ar fi un eveniment real ci metaforic.

Însă viața mistică cu Dumnezeu nu e o metaforă!

Cine vrea să epureze Ortodoxia de curățirea de patimi, de simțirea harului, de vederea lui Dumnezeu, de îndumnezeirea omului, pentru că susține că a crede înseamnă a avea doar o conduită morală, care nu are nicio consecință transfiguratoare, face din Biserica lui Dumnezeu, cea cu fundament haric și trinitar, o grupare filosofică.

Însă Biserica e locul unde Dumnezeu trăiește împreună cu oamenii prin sălășluirea slavei Sale în ei!

Biserica nu e comunitatea de credință care doar comemorează fapte și revelări ale lui Dumnezeu din trecut ci locul întâlnirii de taină a lui Dumnezeu cu oamenii, în care Dumnezeu Își actualizează și Își dezvăluie prezența și energiile Sale necreate.

Dumnezeu ne curățește acum, ne luminează acum, ne scoate din păcate, din patimi, din boli, din neștiință, ne îndreptează și ne îndumnezeiește.

Și face toate acestea acum ca oricând în mijlocul Sfinților Lui.

De aceea noi, azi, retrăim minunea fundării Bisericii prin aceea că trăim și ne bucurăm în același har care a coborât peste Apostoli cât și peste noi ca darul înfierii Lui.

Diferența dintre Cincizecimea lor, a Apostolilor, și a noastră e doar aceea că atunci a fost prima dată.

Dar Cincizecimea noastră și a tuturor celor de dinainte și de după noi înseamnă venirea harului Treimii în noi, de la Botez și în toată viața noastră pământească și cea veșnică, pentru că aici și în Împărăția Lui trăim continuu umplerea noastră de slava Lui.

Orice slujbă și rugăciune a Bisericii înseamnă experierea/ trăirea simplă și copleșitoare a coborârii Lui harice la noi.

Și pe unii ne alină, pe alții ne ridică din tristețe, pe alții ne întărește lucrarea slavei Lui, pe alții ne vindecă, pe alții ne umple de și mai mult har și cunoaștere, pentru că El ni se face toate, prin slava Lui, pentru ca noi să fim împliniți pe deplin.

De aceea noi, cei care trăim în slava Lui, nu cerem dovezi și minuni de la El, pentru că El e prezent cu noi.

Nu putem întreba „Unde e Dumnezeu?” sau „De ce nu ne aude Dumnezeu și nu ne scoate dintr-o greutate sau alta?”, pentru că simțind slava Lui, știm că El e aici dar, cu fiecare dintre noi, are o lucrare pedagogică.

Vrea să ne învețe, pe fiecare în parte, altceva.

Și harul iconizat ca flacără pe capetele Sfinților Apostoli dar, în același timp, veșmintele lor diferite…ne vorbesc despre faptul că harul e unul dar lucrează daruri și harisme dumnezeiești în oamenii credincioși, pe măsura râvnei și a capacității persoanei fiecăruia.

Dumnezeu nu ne trage la xerox ci El ne diversifică!

De aceea Biserica nu e de acord cu eugenia, adică cu transformarea omului și a vieții lui într-un experiment, pentru că Dumnezeu ne face pe fiecare unici și cu daruri personale.

Însă diversitatea personală și a darurilor duhovnicești o trăim având cu toții aceeași ființă umană.

Și pentru că ne leagă ceva pe toți, adică umanitatea și modul experienței umane, atunci toată particularitatea noastră personală e complementară în Biserică și în societate, pentru că fiecare facem altceva, dar toți, la un loc, facem lucruri bune pentru toți.

De aceea e bine să ne ascultăm vocația…și să urmăm calea noastră, cea care ne împlinește.

Adică să urmăm voia lui Dumnezeu, ce simțim că dorește El să fim și să lucrăm noi înșine.

Și când ne știm potențele și ne împlinim darurile suntem la locul potrivit și nu ca nuca în perete.

Facem ce știm cel mai bine să facem…și atunci simțim din plin împlinirea venită de la Dumnezeu, adică simțirea slavei Sale și pacea conștiinței.

Așadar, iubiți confrați, să ne lăsăm umpluți de pacea lină a lui Dumnezeu, cea care covârșește toată mintea!

Să nu ne împotrivim voii Lui, sălășluirii Lui în noi…pentru că Cel ce vine la noi ne îmblânzește ontologic.

Căci slava lui Dumnezeu e adevărata liniște, bucurie, seninătate, cumințenie a omului și nu sforțările noastre de a fi credibili.

Nu, nu suntem credibili, decât dacă Dumnezeu ne umple de slava Lui!

Și azi, ca în toată clipa vieții noastre, bucuria Lui devine izvor de viață și de lumină în noi, izvor de binecuvântare și de sfințenie, dacă lăsăm ușa inimii deschisă pentru slava Împărăției Sale.

Să Îl lăudăm și să Îl preaslăvim pe Dumnezeul Care Își revarsă viața Lui veșnică în noi, pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh Dumnezeu, pentru că întru slava Lui ne mișcăm, trăim și suntem. Amin!

(Pr. Dorin Picioruș - Predică la Duminica Cincizecimii [2013])

Parintele Sofian Boghiu
 

Ce le-ar spune Sfântul Ilie românilor, astăzi?
 

Ce ar face Ilie astăzi, in mijlocul idolatrilor secolului XX, al puzderiilor de secte, al „taumaturgilor” răsăriţi din noaptea comunismului ateu, al pretinşilor „guru”, ai abaterii quasi-generale de la normele moralei creştine?

Ahab, rege nelegiuit, căsătorit cu idolatra Isabela, a acceptat închinarea la zeul păgân Baal, căruia i-a rânduit 450 de preoţi mincinoşi, iar pe preoţii adevăratului Dumnezeu i-a omorât. Atunci Ilie, după ce, cu puterea Domnului, a încuiat cerul spre a nu mai ploua 3 ani şi 6 luni, ca pedeapsă pentru această nelegiuire, i-a avertizat pe toţi închinătorii la idoli: „Pană când veţi şchiopăta de amândouă picioarele? Dacă Domnul este Dumnezeu, urmaţi lui!” Iar cu prilejul jertfei de pe Muntele Carmel, Ilie i-a făcut de ras pe preoţii idolatri, care strigau in zadar pe Baal: „Strigaţi mai tare.. Poate stă de vorbă cu cineva, poate doarme...”, iar poporul lămurindu-se de minciuna lor, i-a ucis pe loc.
Ce ar face Ilie astăzi, in mijlocul idolatrilor secolului XX, al puzderiilor de secte, al „taumaturgilor” răsăriţi din noaptea comunismului ateu, al pretinşilor „guru”, ai abaterii quasi-generale de la normele moralei creştine?
Ar striga răspicat: „Pană când veţi şchiopăta, o, românilor? Ziceţi că sunteţi urmaşii lui Mircea cel Bătrân, Alexandru cel Bun, Ştefan cel Mare şi Sfânt, Constantin Brâncoveanu-Mucenicul, Mihai I cel Devotat? Dacă da, vă întreb: ce credinţă au avut? Nu cea ortodoxă? Şi atunci, de ce alergaţi după credinţe străine de neam şi după dumnezei străini?...”
Ce ar face predicatorilor de tot felul (în fapt, preoţi mincinoşi)? Le-ar demasca impostura, cu temeiuri biblice şi patristice, în aşa fel încât poporul drept-credincios, luminat, să nu le mai cadă victimă.

(Pr. Lect. Dr. Vasile Gordon, Mergând, învățați…, Editura Univ. din Bucureşti, 2001, p. 157)

De ce e numit Sf Ilie "inainte mergator al celei de a doua veniri.."
 

Va marturisesc ca aseara a fost prima data cand am auzit aceasta sintagma, la vecernia Sf Ilie, la care de asemeni am nimerit din intamplare cand ma intorceam acasa. Am intrebat preotul si mi-a zis ca "fiindca s-a inaltat cu trupul la cer". Eu insa eram nelamurita de ce a celei de a doua, cand inca nu venise nici prima, si am intrebat ca sa ma lamuresc "care a doua venire?" . Atunci o baba care era dupa mine la miruit imi zice, tare, "nu cititi nimic, domnisoara?". Dupa care zice preotului "ma iertati, parinte, iar am vorbit in loc sa tac". Ceea ce am apreciat (pe langa faptul ca m-a amuzat copios, fiindca in sinea mea ma stiam cel putin partial nevinovata de acuzatie), in masura in care era sincer, eu una nu mi-as fi cerut scuze, nivelul meu de toleranta fata de prostie si ignoranta a scazut dramatic, mai ales ca si eu am lasat aceasta impresie. Poate Dumnezeu a vrut sa imi arate ca poate si eu ii judec gresit, uneori, pe cei care spun "lucruri traznite", dand dovada aparent de idotenie monumentala si ignoranta crasa...
Si totusi...am ramas nelamurita: de ce Sfantul Ilie este vestitorul celei de-a doua veniri, adica apocalipsei, si nu a primei, care la vremea aceea inca nu venise?

Pentru că aşa cum Mantuitorul a murit şi a Înviat, Om adevărat şi Dumnezeu adevărat fiind, Sfântul Ilie fiind răpit cu trupul în cer, este "dator" cu o moarte a trupului înainte de invierea de obşte.
Care moarte o va primi în lupta cu antihristul.

Pentru ca Sfantul Ilie, impreuna cu Enoh, cei care nu au murit si au fost ridicati cu trupul la cer, vor veni in vremea Antihristului si vor propovadui a doua venire a Mantuitorului. Vor fi omorati de Antihrist si la scurt timp va veni Mantuitorul.

Mda, nu stiam. Suna cam a "terminator II", dar pana la urma, it make sens...

La predica de azi, ni s-a spus ca chiar daca unii dintre noi credem ca exista mai multe cai spre mantuire, spre a ajunge la Dumnezeu, cum ar fi spre exemplu cele ale budhistilor, hindusilor, etc, de fapt exista o singura Cale, dupa cum spune Insusi Mantuitorul, "Eu sunt calea, adevarul si viata" si "nimeni nu va ajunge la Tatal decat prin Fiul".
Acum ma intreb (n-am mai indraznit sa o fac cu voce tare) : totusi chinezii si indienii, daca nu L-au cunoscut niciodata pe Hristos, pentru ei raman valabile "caile" lor?

Desigur. Dar mai greu cu ajunsul la Tatăl.

Important e sa ajunga la nirvana...glumeam, desigur. Cred ca ceea ce-i atrage pe multi la credintele orientale este insa "promisiunea" reincarnarii, deci posibilitatea unei a doua (sau a -n-a) sanse la mantuire.
Insa tot azi ni s-a spus ca cei mai vinovati nu sunt cei care se nasc intr-o anume credinta, fie ca sunt protestanti, neoprotestanti, martori ai lui Iehova, etc, ci aceia dintre noi, ortodocsi chiar practicanti, care mai venim si la biserica, dar care la suparare nu pregetam sa injuram de cele sfinte, sa defaimam numele Domnului, etc. Si aici sunt intru totul de acord: nu e vina ta ca te-ai nascut si ai fost educat intr-o anume credinta, ci atunci cand nesocotesti credinta in care ai fost educat, si orice alta credinta sa zicem pertinenta si recunoscuta ca atare, incercand sa-ti creezi si sa urmezi una a ta proprie si personala, sa crezi doar ceea ce vrei si ceea ce-ti convine din toate cate auzi ca exista.
Despre insa partea a doua, cu practicantii care hulesc, care duminica la slujba zic ca-l cinstesc pe Dumnezeu, pentru ca pana seara sa-L batjocoreasca, cu vorba sau cu fapta...nu stiu ce sa zic, dar si din astia sunt multi...si nu stiu cata bunavointa si iertare va fii pentru ei, mai ales ca pacatele impotriva Duhului Sfant nu sunt deloc putine si nici usoare... Desigur ca toti se caiesc la un moment dat si-si cer iertare, insa daca pana a doua zi o iau de la capat...

Pilda celor 2 demonizati
 

In sfarsit am reusit sa inteleg ceva in plus despre aceasta situatie. Multa vreme am avut tendinta sa nu cred, sau sa nu fiu de acord cu ceea ce a facut Iisus, cand a lasat dracii sa intre in turma de porci si sa ii ucida. Insa acum am inteles ca i-a sacrificat pe acestia ca sa ii salveze pe cei doi nenorociti, si in plus e posibil sa fii ingaduit aceasta pierdere econimica, pana la urma, pentru comunitatea respectiva, si ca o pedeapsa pentru ca nesocoteau legea lui Moise crescand si consumand carne de porc.
Probabil o fii vrut sa le si arate ca cateodata o pierdere economica e preferabila pierderii unor suflete, ba chiar sa le arate ca din cauza lacomiei si a ravnei dupa cele materiale (sadite in sufletele noastre de catre diavol, desigur) e posibil sa alunecam incet spre nebunie si pierderea sufletelor (pentru aceste ispite devin patimi, ne robesc sufletele din ce in ce mai mult, devenim stresati, ne imbolnavim, iar copiii nostri, vazandu-ne pe noi, ca parinti, in starea asta, isi pierd orice nadejde in purtarea de grija a lui Dumnezeu, si de la o generatie la alta se ajunge la un nivel din ce in ce mai mare de indepartare de credinta si de robire a sufletului, pana se ajunge chiar la dezumanizarea unora dintre noi, la aparitia unor monstri, unor teroristi, unor psihopati, care poate fac niste lucruri absolut inspaimantatoare poate tocmai incercand sa ne atraga atentia, sa ne trezim).
Pacat insa ca actiunea lui Iisus a fost doar "demonstrativa", a vrut sa arate ca El poate, daca vrea, sa indrepte lucrurile, ba chiar a incercat sa ne arate si cauza si solutia, dar din pacate multi tot nu au inteles sau nu au vrut sa inteleaga; ca atare si reactia lor finala. Nu stiu de ce imi face impresia ca oamenii aceia au fii preferat, decat sa piarda turma de porci, mai bine sa ramana nefericitii aia doi asa cum erau. Poate unii oameni cu buna stiinta accepta sa plateasca un tribut diavolului, in schimbul nu neaparat al unor castiguri, ca probabil toata lumea stie ca diavolul nu poate da asa ceva, ci mai degraba sperand sa ii crute de mai multe neplaceri pe care le-ar avea daca s-ar impotrivi ispitelor si ar asculta de Dumnezeu. Daca nu ma insel si imi aduc bine aminte, dupa ce il suspecteaza pe Iisus ca ar fii El insusi un slujitor al satanei, pana la urma Ii spun sa plece pentru a nu se abate si alte nenorociri asupra lor, de unde impresia mea ca acei oameni, din pacate la fel ca multi dintre noi cei de acum, fiind robiti peste puteri de cel rau, ajunsesera sa creada si se teama mai mult de acesta si de razbunarea lui, decat in purtarea de grija si judecata dreapta a lui Dumnezeu.
In concluzie, impresia mea finala este, din pacate, aceea ca nimeni nu poate fii eliberat, salvat de sub stapanirea raului, daca el nu doreste, ba chiar se teme si se opune acestei eliberari. Nu ca Dumnezeu nu ar putea, ca a aratat ca poate, insa daca noi ne speriem si alergam inapoi la stapanul nostru, sau cedam ispitelor care ne vin in continuare ( e bine stiut ca daca nu ne poate ispiti cu pofte, diavolul va incerca sa ne ispiteasca sadind in sufletul nostru temeri absolut infricosatoare si multe altele mult mai rele), sau pur si simplu refuzam ajutorul Lui pentru ca nu mai credem in El (si sunt foarte multi, din pacate, in ziua de azi, care nu mai cred), atunci probabil, din pacate nu se mai poate face nimic pentru salvarea acelora dintre noi.

Libertatea este o trasatura importanta a chipului lui Dumnezeu in om :). Or a trece peste ea nu este doar un act de intruziune, de luare in posesie, cred ca e un act de batjocorire a chipului lui Dumnezeu in om - si eu am inteles tarziu asta si inca mai cuget.

Dumnezeu respecta libertatea omului, nu are cum sa nu faca asta, de vreme ce El Insusi ne-a creat in felul acesta. Cred ca a respecta libertatea omului, in pofida propriilor dorinte si aspiratii, a-i permite omului sa fie suveran peste gandurile si viata sa mi se pare o fapta de iubire, daca nu, cel putin de generozitate si marinimie sufleteasca. Altfel, risti sa transformi omul langa tine intr-o maimuta, un robot sau un sclav spalat pe creier. Or Dumnezeu nu vrea asta de la noi.

Un parinte spunea ieri la predica despre faptul ca in ziua de azi Iisus ar fi fost condamnat pentru tratamente rele asupra animalelor, din cazua turmei de porci.

Turma de porci nu e un exemplu de act de cruzime asupra unor animale nevinovate, ci este simbolul lacomiei si neascultarii oamenilor. Faptul ca nu ascultau porunca lui Dumnezeu crescand si mancand porci (in cazul de fata) era cauza care in timp a dus la caderea lor sub puterea dusmanului. Si eu tot acum abia am inteles.

Predică la Duminica a 6-a după Rusalii [2013]
 

http://www.ortodoxiatinerilor.ro/ima...aliticului.jpgIubiții mei, nevoia de vindecare…vine, după cum știm cu toții, din simțirea acută a bolii. Din simțirea acută a bolii în noi înșine.
Tocmai pentru că ne doare, tocmai pentru că nu mai suportăm o situație interioară, fie ea boală trupească sau sufletească, suntem în situația, adesea disperată, în care căutăm…scăparea de ea.
Boala, când o ai, e greutatea de care vrei să scapi.
Și scăparea de ea, vindecarea, e simțită ca o eliberare de o mare povară.
Așa că prima Evanghelie duminicală a lunii august pune problema vindecării totale a omului [Mt. 9, 1-8].
Pentru că un paralitic, care nu se putea ridica din pat…este iertat de păcate și, în același timp, este vindecat de Domnul de boală. De paralizie…
Ca să înțelegem, de fapt, unde se produce marea despovărare/ marea eliberare: în suflet, în adâncul nostru!
Boala de acolo începe și acolo se termină… Boala începe de la a face răul în noi înșine. De la a coabita cu păcatul. De la a accepta păcatul ca mod de a fi. Însă păcatul, oricare ar fi el, nu este o expresie a umanității. Nu îl reprezintă pe om…nu reprezintă viața autentică a omului.
Tocmai de aceea, dacă te vindeci de păcate, începi să te vindeci de boală…în mijlocul bolii.
Și cred, din experiența pe care o am până acum, că de unele boli sau de unele obiceiuri rele sau de unele ispite nu ne vindecăm ușor…sau nu ne vindecăm aproape toată viața…și prin aceasta sunt o sursă de smerire a noastră…și de apropiere de oameni.
Căci cum ai înțelege boala altora, dacă tu nu ai avut niciodată o boală, un accident, o dramă, o nefericire profundă?
Cum să înțelegi o stare sau un sentiment…la care nu participi?
Dar când boala ta ți-a adus smerire, ți-a adus răbdare, ți-a adus încercare, ți-a dat să simți ajutorul lui Dumnezeu și omenia oamenilor…știi să respecți bolile și neputințele altora.
Acum ești tânăr, ești în putere…dar mâine nu vei mai fi.
Mâine te poți accidenta.
Mâine poți ajunge pe drumuri.
Mâine poți fi țintuit în pat.
Sau astăzi…nu mâine…poți ajunge de nerecunoscut…
Pentru că nu știm ce se va întâmpla cu noi, cât vom face din ceea ce vrem să facem, cât vom trăi, cum ne vom sfârși viața…
Paraliticul de pe pat…și gestul Domnului…suntem, de fapt, noi…și El!
Întotdeauna suntem bolnavi în fața Lui și întotdeauna avem nevoie de El ca Doctor și ca Izvor al vieții.
Și numai cine e Dumnezeu este Izvor al vieții și numai cine ne-a făcut poate să și vindece neputințele pe care noi ni le-am făcut.
Adică suntem creatori de boală…pe când Dumnezeu e dătător de viață.
Noi încercăm să ne trăim libertatea în mod pervers, în mod nedrept și singurul lucru pe care îl creăm e boala, păcatul, urâtul, nefericirea, pe când Domnul încearcă să ne spună, în mod pedagogic, că fiecare ieșire a noastră din perimetrul relației cu El este…o țintuire în boală.
Paraliticul s-a vindecat…dar oamenii din jur, care au participat la vindecare, dar nu cu inimă bună, n-au perceput vindecarea profundă a omului.
Când el s-a ridicat și a plecat la casa lui (v. 7), oamenii, care au văzut vindecarea, s-au înfricoșat și au slăvit pe Dumnezeu (v. 8), pentru că un asemenea lucru e posibil.
Însă nici ei nu au înțeles că El e Dumnezeu întrupat ci că e un om cu puteri minunate.
Din versetul al 8-lea al Evangheliei zilei acest lucru se înțelege: e un om cu puteri minunate, face minuni…dar nu e Fiul lui Dumnezeu întrupat.
Dar cei care cred acest lucru, că El e doar om și nu Dumnezeu și om, nu acceptă, în fapt, marea iconomie a Fiului lui Dumnezeu întrupat, aceea că El S-a făcut om pentru noi, ca prin toate cele pe care le face pentru noi, să ne ridice pe noi la comuniunea veșnică cu Sine.
Oameni cu puteri minunate, adică plini de harul Treimii, care a lucrat prin ei, au fost toți Sfinții Lui.
Însă El, Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat, e Unul din Treime, Fiul Tatălui, Cel dimpreună veșnic cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, Care S-a întrupat din Fecioară și S-a făcut om, Dumnezeu și om, pentru mântuirea noastră.
De aceea, Fiul lui Dumnezeu se numește pe Sine și Fiul omului (v. 6), pentru că El Și-a asumat umanitatea noastră în persoana Sa veșnică.
Iar pe pământ, prin puterea Lui și primind acest mare dar, această mare harismă dumnezeiască de la El, și noi, ierarhii și preoții Bisericii, putem ierta păcatele oamenilor…pentru că El le iartă prin noi.
Căci Dumnezeu e Cel ce sfințește apa noastră, Cel ce sfințește Euharistia noastră, Cel care preoțește și cunună, botează și ridică din boală!
Noi conlucrăm cu El în toate…dar El e Cel care face toate cele esențiale în slujbele Bisericii Sale.
Din acest motiv, Biserica e sfântă și fără prihană, pentru că Dumnezeu e sfințenia noastră, a tuturor celor botezați întru El dar care suntem plini de păcate.
El e Sfințenia care ne sfințește pe noi, e sursa sfințeniei tuturor oamenilor și a transfigurării întregii creații, pentru că El e Viața.
De aceea, când căutăm ajutor și alinare în Biserica Lui, trebuie să așteptăm toate de la Dumnezeu, pentru rugăciunile Sfinților Lui.
Nu trebuie să ne credem vrednici de minuni și de vindecări minunate…dar trebuie să cerem mila și ajutorul Lui întru toate.
Trebuie să cerem să se facă voia Lui cu noi și cu întreaga creație.
Astfel putem trăi ispitele, durerile, bolile, neîmplinirile noastre ca pe mijloace de îndreptare, de curățire și de sfințire a noastră…și nu ca pe niște lucruri implacabile.
Pentru că implacabilul, ideea de soartă din religiile păgâne, propovăduia existența unor situații tragice, din care omul nu putea ieși.
Însă viața ortodoxă nu cunoaște tragismul ci doar drama!
Nu e nimic de nedepășit…Dumnezeu e singurul învingător în toate…El nu are contracandidați…însă viața oamenilor are multe lucruri dureroase, multe drame…
Ca să faci drama suportabilă trebuie să o trăiești cu Dumnezeu, fiind plin de harul Său.
De aceea, chiar dacă paraliticul primea de la Domnul doar iertarea păcatelor…primea un lucru imens.
Căci, cu adevărat, marele lucru primit de la El nu a fost că a scăpat de paralizie ci că a înviat din moartea păcatelor.
Iar noi, fiecare dintre noi, care trăim învierea duhovnicească în mod continuu, putem mărturisi cu mâna pe inimă, că marele dar pe care ni-l face Dumnezeu zi de zi e acela că ne iartă păcatele și ne dă să ne împărtășim cu El.
Însă asta nu înseamnă că nu dorim și să scăpăm de boli și de neputințe diverse…
Dar cu El, împreună cu El, suferința e duioasă, tristețea e plină de nădejde, minimalizarea noastră e plină de întărire.
Așa stând lucrurile, iubiții mei, să vedem cu inimă bună toată împlinirea și bucuria celor din jurul nostru!
Să ne bucurăm cu cei care se vindecă, cu cei care se înțelepțesc, cu cei care își schimbă viața, trăind bisericește.
Pentru că de aici, din relația cu Dumnezeu, vine toată schimbarea cea bună, schimbarea duhovnicească, pe care o dorim tuturor.
Dumnezeu să ne întărească întru toate și să ne bucure în vecii vecilor. Amin!
Pr. Dorin Picioruș

Noi toţi suspinăm după lumină
 

Hristos S-a schimbat la faţă şi pentru a schimba "faţa" sufletelor noastre. Pentru că noi toţi suspinăm după lumină. Dar nu vom putea intra în lumină, de nu vom fi fii ai luminii. Nu vom putea vedea pe Iisus Hristos Mântuitorul, şezând pe foc de serafimi şi pe aripi de heruvimi, dacă nu ne vom schimba şi noi "faţa" sufletelor noastre. Nu ne vom putea mântui, dacă mai întâi nu ne vom pocăi aici pe pământ, adică dacă nu ne vom schimba viaţa, faptele şi cugetele minţii şi ale inimii.

Iubiţi credincioşi,
Astăzi S-a schimbat la faţă pe Tabor Domnul nostru Iisus Hristos, ca să întărească în credinţă pe ucenici că El este Fiul lui Dumnezeu, iar în vremea patimii de bunăvoie să înţeleagă taina mântuirii lumii prin Cruce şi prin Înviere. Dar Hristos S-a schimbat la faţă şi pentru a schimba "faţa" sufletelor noastre. Pentru că noi toţi suspinăm după lumină. Dar nu vom putea intra în lumină, de nu vom fi fii ai luminii. Nu vom putea vedea pe Iisus Hristos Mântuitorul, şezând pe foc de serafimi şi pe aripi de heruvimi, dacă nu ne vom schimba şi noi "faţa" sufletelor noastre. Nu ne vom putea mântui, dacă mai întâi nu ne vom pocăi aici pe pământ, adică dacă nu ne vom schimba viaţa, faptele şi cugetele minţii şi ale inimii.
Deci să ne prefacem din răi în buni. Din oameni mândri şi desfrânaţi, să ne schimbăm prin căinţă, în creştini smeriţi şi curati. Din oameni lacomi, nepăsători şi zgârciţi, să ne schimbăm în creştini înfrânaţi, milostivi şi râvnitori la fapta bună. Din oameni stăpâniţi de patimi şi de ură către aproapele, să ne schimbăm în creştini blânzi şi iubitori de Dumnezeu şi de oameni.
Să ne facem fii ai luminii şi ai nădejdii, fii credincioşi ai Bisericii, ai dragostei, ai lui Dumnezeu. Şi cum ne putem schimba faţa sufletelor noastre, adică cum ne vom putea pocăi şi lumina mintea şi inimile? Prin părăsirea păcatelor făcute până astăzi. Şi aceasta se face numai prin Spovedanie şi Sfânta Îrnpărtăşanie luată cu mare evlavie şi pregătire. Apoi, ne putem lumina cu darul Duhului Sfânt, dacă vom urca şi noi cu Hristos pe Muntele Tabo*rului. Taborul închipuieşte Biserica. Prin participarea la slujbele Bisericii, urcăm sigur spre vârful Taborului, creştem duhovniceşte din putere în putere şi ajungem sus, în lumina lui Hristos Celui înfăşurat în focul dumnezeirii. Spre această lumină taborică au alergat toti sfinţii şi înaintaşii noştri. Pe aceasta s-a căutăm şi noi.
Dar să ne întrebăm: când S-a schimbat Hristos la faţă? În clipa când Se ruga pe Tabor. Să ne rugăm mai mult, fraţii mei. Să ne rugăm mereu, neîncetat şi, mai ales, să ne rugăm cu căinţă, cu lacrimi şi din inimă. Rugăciunea stăruitoare, statornică, făcută din inimă înfrântă şi smerită, cum spune David proorocul, curăţă min*tea şi inima, scoate lacrimi din adânc, alungă mânia, pofta şi mândria, naşte lacrimi, coboară peste noi harul Duhului Sfânt şi ne schimbă la faţă. Adică, ne dă pace în inimă, nădejde în mântuire, răbdare în ispitele vieţii şi ne iluminează conştiinţa. Şi dacă, pe lângă rugăciune, smerenie şi spovedanie curată, mai adăugăm blândeţe, milostenie şi iertare către toţi, atunci devenim fii ai lui Dumnezeu după har, devenim fii devotaţi ai Bisericii şi moştenitori ai împărăţiei cerurilor. Atunci vom urca şi noi cu apostolii pe Taborul cel de sus, să-L vedem pe Hristos şezând pe tronul slavei Sale. Atunci vom putea să cântăm şi noi cu îngerii şi cu sfinţii această cântare pe care o cântă astăzi Biserica: Schimbatu-Te-ai la faţă în munte, Hristoase Dumnezeule arătând ucenicilor Tăi slava Ta pe cât li se putea. Strălucească şi nouă, păcătoşilor, lumina Ta cea pururea fiitoare, pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, Dătătorule de lumină, slavă Ţie. Amin.
extras din Predica la Schimbarea la Faţă
(Arhimadrit Cleopa Ilie, Predici la praznice împărăteşti şi la sfinţi de peste an, Editura Episcopiei Romanului, pp. 51-53)

Iubiţi credincioşi,
Noi ne bucurăm foarte mult când ne gândim la Maica Domnului, şi nu numai în ziua de pomenire a Adormirii ei sau în alte zile de pomenire a ei, ci de fiecare dată când avem un gând către Maica Domnului. De ce? Pentru că de ea se bucură toată făptură, toţi credincioşii şi toţi îngerii: „De tine se bucură, ceea ceești plină de har, toată făptura, soborul îngeresc și neamulomenesc. Ceea ce eşti biserică sfinţită şi rai cuvântător”. O mai numim pe Maica Domnului şi rai de taină, zicând: „Rai de taină eşti, Născătoare de Dumnezeu, care ai odrăslit nelucrat pe Hristos ”. O cunoaştem pe Maica Domnului ca pe ceea ce este mai presus de minte şi de cuvânt, ca pe cea pe care n-o poate atinge mintea omenească, nici cuvântul omenesc n-o poate cuprinde: „Pe tine, Maica lui Dumnezeu, cea mai presus de minte şi de cuvânt, care ai născut negrăit sub ani pe Cel fără de ani, credincioşii, cu un gând, te mărim”.
Mărim pe Maica Domnului ca pe una care este mai înaltă decât cerurile şi mai curată decât strălucirile soarelui, ca pe una care este mărirea a toată lumea, ca pe una ce este cer şi biserică dumnezeirii. Sunt atâtea gânduri mari şi minunate pe care ni le pune la îndemână Sfânta noastră Biserică!
Noi credem aşa, simţim aşa şi aşa mărturisim pe Maica Domnului. Maica Domnului, mai presus de toate, este Născătoare de Dumnezeu. Aşa o cunoaştem şi aşa o mărturisim. Pentru că este Născătoare de Dumnezeu şi ştim că întru rugăciuni este neadormită, avem încredinţarea că ea este bucuria tuturor credincioşilor dreptmăritori, că este bucuria noastră. Şi nu se poate să nu ne bucurăm de Maica Domnului dacă ne bucurăm de Domnul nostru Iisus Hristos. O cunoaştem pe Maica Domnului ca pe una care este binecuvântată între femei, ca pe una care este „pururifericită şi preanevinovată ”. Credem că Maica Domnului este mare şi minunată, mai ales pentru că este, pentru veşnicie, locaş al Preasfintei Treimi.
(Arhim. Teofil Părăian, Sărbători fericite! Predici la praznice și sărbători, Editura Agaton, p. 128-129)

Maica Vieţii
 

Sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului, cuprinde două momente distincte, dar inseparabile pentru credinţa Bisericii: în primul rând, moartea şi îngroparea, iar în al doilea rând, învierea si înălţarea la cer a Maicii Domnului.

Sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului, cunoscută în Apus sub numele de Înălţarea cu trupul la cer a Maicii Domnului, cuprinde două momente distincte, dar inseparabile pentru credinţa Bisericii: în primul rând, moartea şi îngroparea, iar în al doilea rând, învierea si înălţarea la cer a Maicii Domnului. Răsăritul ortodox a ştiut să păstreze caracterul tainic al acestui eveniment care, spre deosebire de Învierea lui Hristos, nu a fost subiect de propovăduire apostolică.
De fapt, aici este o taină care nu e pentru urechile „celor care nu aud", ci revelată conştiinţei lăuntrice a Bisericii. Pentru cei care cred în învierea şi înălţarea Domnului, este evident faptul că, dacă Fiul lui Dumnezeu a luat fire omenească în pântecele Fecioarei, ea, care a slujit întrupării, trebuia, la rândul ei, să fie luată în slava Fiului ei înviat şi înălţat la cer: „Scoală-Te, Doamne, întru odihna Ta, Tu şi chivotul sfinţirii Tale" (Condac, glas 2). „Mormântul şi moartea" nu o puteau ţine pe „Maica Vieţii" (Condacul praznicului, glas 2), pentru că Fiul ei a mutat-o la viaţa veacului viitor.
Slăvirea Maicii este rezultatul firesc al pogorârii de bună voie a Fiului: Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat din Fecioara Maria şi S-a făcut „Fiul Omului" şi a putut astfel să moară, în timp ce Fecioara Maria, devenind Maica Domnului, a primit „slava de la Dumnezeu" (Vecernie, Stihiră, glas 1) şi este prima dintre fiinţele umane care s-a făcut părtaşă îndumnezeirii finale a făpturii.
„Dumnezeu S-a făcut om, ca omul să se îndumnezeiască."
Semnificaţia întrupării Cuvântului ni se dezvăluie în felul acesta la sfârşitul vieţii pământeşti a Fecioarei Maria. „Înţelepciunea şi-a îndreptat pruncii". Slava veacului ce va să vină, sfârşitul omului, s-a împlinit deja, nu numâi în Ipostasul divin întrupat, ci şi în persoana umană îndumnezeită. Această trecere de la moarte la viaţă, de la timp la eternitate, de la condiţia terestră la fericirea cerească o pecetluieşte Maica Domnului înainte de învierea obştească şi de Judecata de Apoi, înainte de a Doua Venire, care va încheia istoria lumii.
(Leonid Uspensky - Vladimir Lossky, Călăuziri în lumea icoanei, Editura Sophia, p. 230)

EVANGHELIA DUMINICII A 8-A DUPĂ RUSALII

Minunea cu înmulţirea pâinilor şi a peştilor!

https://lh5.googleusercontent.com/-x...i+pestilor.jpg

O, ce înţeles adânc este în această evanghelie! Dar acest înţeles îl afli numai când citeşti Evanghelia cu luare-aminte. Minunea din evanghelie nu stă numai în aceea că Iisus a săturat cinci mii de oameni cu cinci pâini şi doi peşti, ci minunea stă şi în aceea că acei cinci mii de oameni umblaseră o zi întreagă după Cuvântul lui Dumnezeu. O zi întreagă Îl ascultase gloata pe Mântuitorul şi nu se mai sătura de învăţăturile Lui. Mântuitorul Se retrăsese „într-un loc pustiu, departe de sate“ şi gloata Îl urmase ca să-L asculte şi să-şi sature sufletul cu învăţăturile Lui. Când s a înserat, învăţăceii s-au apropiat de El şi I au zis: „Locul acesta este pustiu şi, iată, vremea a trecut; dă gloatelor drumul să se ducă prin sate să-şi cumpere mâncare“. Nu trebuie să meargă, a răspuns Iisus… Pe Mine M-au ascultat, a Mea e grija să le dau să mănânce. Şi Mântuitorul le a săturat şi foamea lor cea trupească.
Să luăm aminte! În Evanghelia cu săturarea celor cinci mii de oameni sunt două minuni:
Minunea cea dintâi a fost minunata umblare a gloatei după Cuvântul lui Dumnezeu, minunata flămânzire trupească a celor cinci mii de oameni după Cuvântul Mântuitorului. Mântuitorul a săturat mai întâi această flămânzire sufletească şi apoi a săturat foamea lor cea trupească. Aici este, dragă cititorule, înţelesul cel adânc al Evangheliei. Gloata celor cinci mii simţise mai întâi foamea cea sufletească, pe urmă Mântuitorul a avut grijă de foamea lor cea trupească. Aşa e şi azi. Domnul are grijă de toate lipsurile noastre când petrecem lângă El. Minunea din Evanghelia cu minunata săturare a celor cinci mii se întâmplă şi azi, se întâmplă şi în faţa mea şi a ta, iubite cititorule. Când umbli cu sufletul flămând după învăţăturile Mântuitorului, când simţi în tine neîncetat o foame de a auzi Cuvântul lui Dumnezeu, când te ţii mereu de Domnul şi petreci mereu lângă El, pentru a-ţi sătura şi hrăni sufletul cu învăţăturile Lui, atunci El are grijă şi de toate lipsurile traiului tău. În chip minunat ştie şi azi Domnul sătura pe cei care petrec lângă El. „N-am văzut pe dreptul cerşind pâine“ – zice Psalmistul. Sunt şi azi atâtea văduve şi atâţia săraci despre care te miri cum trăiesc în această scumpete. Domnul binecuvântează pâinea şi puţinul lor, pentru că petrec o viaţă curată, de rugăciune şi purtări bune. Să fim bine înţeleşi. Mântuitorul nu predică lenea şi trândăvia. Lucrul mâinilor şi umblarea după cele trebuincioase sunt o poruncă a Evangheliei, însă grija de cele sufleteşti trebuie să stea în fruntea tuturor alergăturilor noastre, căci numai atunci se pogoară spor şi binecuvântare şi peste lucrul mâinilor noastre. „Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi toate celelalte se vor adăuga vouă“ (Matei 6, 33). Însă cei mai mulţi caută întâi cele lumeşti, iar de cele sufleteşti nici habar nu au. Au uitat oamenii cuvintele Mântuitorului: „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu orice cuvânt ce iese din gura lui Dumnezeu“ (Matei 4, 4). Însă cine umblă azi flămând după Cuvântul lui Dumnezeu? Între oamenii de azi este o foame nebună după plăceri, pofte, îmbogăţiri, desfătări lumeşti. Nu căutăm mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu, nu însetoşăm după hrana cea sufletească şi de aceea nu mai putem scăpa de necazuri, frământări, greutăţi şi lipsuri mari… Linişte şi uşurare nu ne vor veni până când nu va fi foamete pe pământ – dar nu foamete de pâine, nici sete de apă, ci foamete de a auzi Cuvântul lui Dumnezeu (Amos 8, 11).

https://lh6.googleusercontent.com/-u...nastery_53.jpg

Dragă cititorule, Iisus Mântuitorul împarte şi azi pâine sufletească celor flămânzi. „Iisus a zis: Eu sunt Pâinea Vieţii; cine vine la Mine nu va flămânzi niciodată…“ (Ioan 6, 35). „Eu sunt Pâinea cea Vie care s-a pogorât din cer; dacă mănâncă cineva din această pâine, va trăi în veac“ (Ioan 6, 51). Această Pâine este Jertfa cea Sfântă, Trupul şi Sângele Domnului, care ni s-a dat spre viaţa veşnică. Câţi însă se hrănesc cu această Pâine a vieţii?
Cuvântul lui Dumnezeu, după care umbla flămândă gloata celor cinci mii de oameni, se află şi azi în Sfânta Scriptură, în Evanghelia Mântuitorului, în Noul Testament; însă câţi cititori de carte umblă să citească învăţăturile Mântuitorului din Noul Testament? Câţi creştini au Biblia, au Pâinea, au Cuvântul lui Dumnezeu în casa lor şi se hrănesc regulat cu această Pâine? Într-un sat de frunte am numărat astă-vară douăzeci de cazane de fiert rachie şi oamenii se pregăteau să mai cumpere cinci. Însă n-am aflat în întreg satul nici o Biblie. Ce lucru dureros! Despre noi spunem că suntem sănătoşi când avem poftă de mâncare şi mâncăm bine. Însă când pierdem pofta de mâncare e semn rău, e semn de boală, iar când nu ne trebuie mâncare, suntem greu bolnavi. O, nesocotiţii de noi! De am pricepe că această regulă se întâmplă şi cu sufletul nostru… Sufletul cel viu şi sănătos are şi el poftă de mâncare sufletească, îşi cere şi el hrana lui zilnică, însă când omul e atins de atare boală sufletească, începe să nu-i mai placă hrana cea sufletească, n-are poftă de ea, n-o mănâncă, iar sufletul lui este mort sau, mai bine zis, omorât de foame, căci omul nu i-a mai dat hrană. O, câte suflete mor în această foame!
Toţi cei care urăsc Cuvântul lui Dumnezeu, toţi care se hrănesc cu pofte şi plăceri lumeşti poartă în ei astfel de suflete moarte şi omorâte de lipsa hranei sufleteşti.
Evanghelia de mai sus spune că Mântuitorului „I s a făcut milă de gloată“ (Matei 14, 14). „Milă-Mi este de gloată că n-are ce mânca… Nu vreau să le dau drumul flămânzi“ – zicea Iisus (Matei 14, 16). Mântuitorului Îi e milă şi azi de cei care stau flămânzi după Cuvântul lui Dumnezeu în pustia acestei vieţi. Mântuitorul îi plânge pe cei care îşi omoară sufletul cu fel de fel de otrăvuri. În pustia acestei vieţi pline de otravă sufletească, glasul Mântuitorului se aude strigând: „Eu sunt Pâinea Vieţii… Eu sunt Pâinea cea Vie…“ Veniţi şi luaţi hrană şi viaţă pentru sufletul vostru!… Auzi tu, dragă cititorule, acest glas?
«Strada Croitorilor»…
O stradă, aşa-numită «Strada Croitorilor», este aici la Sibiu. Se cheamă a croitorilor, dar n-am văzut decât un singur croitor, în capătul ei. Am trecut de multe ori pe această stradă şi odată am apucat în vorbă cu un bătrân care locuieşte acolo:
– Cum se poate, moşule, l-am întrebat eu, de se cheamă strada aceasta a croitorilor şi numai un singur croitor aveţi în ea?
Bătrânul mi-a răspuns aşa la această întrebare:
– Strada asta îşi are numele, domnule părinte, din vremea de demult, de când era plină de meşteşugari croitori. Însă acest meşteşug s-a stins în curgerea vremii; oamenii au părăsit, rând pe rând, această meserie, însă numele străzii a rămas şi pe mai departe până azi «Strada Croitorilor». În cele mai multe case din această stradă – zicea mai departe moşul – oamenii păstrează şi azi unelte de croitorie: foarfece, ace etc., ca o amintire din vremile când strămoşii şi părinţii lor se ocupau de acest meşteşug…
Aşa mi-a desluşit bătrânul istoria cu strada croitorilor şi eu aflu în această desluşire un adânc înţeles creştinesc. În vremile de demult, la începuturile creştinismului, viaţa cea creştinească era şi ea „meserie“ în care toţi creştinii lucrau neîncetat şi minunate fapte şi lucrări de putere creştinească ştiau să facă. Când citeşti, în Faptele Apostolilor, despre viaţa celor dintâi creştini, rămâi uimit despre felul de viaţă pe care îl duceau ei. În toate zilele ei erau în biserică… şi erau una sufletul şi inima lor… Erau în legătură frăţească, în frângerea pâinii şi în rugăciuni (Fapte 2, 42).
Însă, în curgerea vremii, viaţa cea adevărat creştinească a slăbit şi s-a stins mereu, întocmai cum s-a stins meseria celor din «Strada Croitorilor». Rând pe rând, creştinii au părăsit meşteşugul de a trăi o viaţă adevărat creştinească; le-a rămas însă numele de creştini. Se cheamă numai oamenii de azi creştini, însă cei mai mulţi au tot atât din viaţa cea creştinească cât mai au azi din croitorie oamenii cei din «Strada Croitorilor». Se păstrează şi azi uneltele de lucru: foarfece, ace etc., însă nu mai lucrează nimeni cu ele, ci le ţin numai de amintire. Aşa se păstrează şi în casa multor creştini semne sfinte şi scumpe: cruci, icoane, cărţi, cu care creştinii de demult lucrau şi biruiau păcatele. Creştinii de azi însă nu mai lucrează cu ele, ci le ţin mai mult numai de amintire şi de podoabă.
Ne trebuie, cu adevărat, o întoarcere la începuturile creştinismului; ne trebuie revărsarea Duhului Sfânt în pustia vieţii sufleteşti de azi.
„Suflete al meu, de ce eşti mâhnit şi de ce mă tulburi?…“ (Ps. 42, 6)
Aşa îşi întreba Psalmistul David sufletul său. Dacă aşa ne am întreba şi noi sufletul nostru, apoi sărmanul nostru suflet ar răspunde: „Sunt mâhnit pentru că n ai nici o grijă de mine… eu vorbesc şi tu n-auzi… eu plâng mereu şi ţie nu-ţi pasă de lacrimile mele… mi-e foame şi nu-mi dai pâine să mănânc… mi-e sete şi tu mă adapi cu alcool…“
Părintele Iosif Trifa

Inmultirea painilor - Sfantul Nicolae Velimirovici
 

Tot lucrul Celui Preainalt este binevenit.Nimic din ce face El nu e fara de prisos.De ce alearga oamenii intr-una fara nici o tinta, de ce fac atatea lucruri care nu-si au rostul?Pentru ca nu stiu care e tinta lor, pentru ca nu stiu care e rostul vietii lor.De ce se incarca oamenii cu atatea griji zadarnice care-i strivesc, mai-mai sa nu se poata misca sub povara atator lucruri de care nu au nevoie?Pentru ca nu cunosc singurul lucru care le trebuie.Ca sa adune mintea omului cea imprastiata, ca sa vindece inima omului cea impietrita, ca sa stranga laolalta puterile omului cele risipite, Domnul i-a aratat o singura tinta, numai una: Imparatia lui Dumnezeu.
De ce Domnul nu le-a dat semn din cer fariseilor la cererea acestora? N-a dat El atatea semne din cer in alte imprejurari? N-a savarsit minuni nemaiauzite asupra bolnavilor, leprosilor, nebunilor, mortilor? In acele randuri minunea binevenita, potrivita, necesara.Dar semn din cer pizmasilor farisei, iata o fapta necuvenita, lipsita de noima, zadarnica!
De ce n-a mutat Domnul muntii din loc in loc, ori sa-i arunce in mare? Putea face lucrul acesta, nici nu incape vorba.De ce n-a facut-o?El, care poruncea marii sa se linisteasca si vanturilor sa stea, putea si sa zvarle muntii in mare.Dar avea rost sa faca una ca asta?Nu.Si nici nu a facut.Marea insa trebuia potolita, vantul insa trebuia sa stea ca oamenii se inecau si strigau dupa ajutor.
Numai diavolii si pacatosii cer de la Hristos minuni desarte.Vedeti numai ce lucruri absurde pretinde satana de la Domnul:sa prefaca pietrile in paini in pustietate, sa sara de pe acoperisul Templului! Sa vedeti ce vor si pacatosii cei impietriti, fariseii si carturarii, ai caror ochi vazusera atatea minuni savarsite chiar in fata lor de Hristos spre binele oamenilor:un semn! Sa arunce Hristos muntele in mare! Domnul insa n-a implinit nici diavolului, nici pacatosilor cererile lor. Dar niciodata nu a lasat neimplinite minunile spre mantuire oamenilor.
Evanghelia de astazi ne infatiseaza o astfel de minune: inmultirea painii in pustie.Dar nu o pustie fara suflare de om, nu o pustie cu doar satana; ci o pustie cu peste zece mii de oameni flamanzi (pentru ca se spune ca erau cinci mii de barbati, fara a mai socoti femeile si copiii).
Istoria bisericii ne-a aratat de mii de ori ca nici un pustnic, nici un rugator, nici un de-minuni-facator n-a izbutit sa se ascunda de lume. Multi intreaba, fara temei:ce face un sihastru in pustie?Nu-i mai bine sa traiasca un calugar aproape de oameni, in slujba lor?Dar cum sa arda o candela neaprinsa.Monahul duce cu sine in singuratate o candela in sufletul sau, fara lumina.Acolo, in pustie, candela se aprinde prin rugaciune, post si lucrare.Iar daca se aprinde, lumina ei se vede in lumea intreaga, si lumea vine dupa ea si o afla, chiar daca s-ar ascunde in desertul ars de nisip, pe crestele muntilor sau in pesteri nepatrunse.Departe de a fi nefolositor, monahul e de mai mare ajutor oamenilor decat oricine altcineva.Iar Mantuitorul arata limpede lucrul acesta in imprejurarea de fata.In pustie, unde Se adancise, multimile veneau dupa Dansul.
Faptul ca Hristos a impartit multimilor paine si peste, precum si numarul painilor, al pestilor si al cosurilor ramase, toate au un talc anume, un inteles tainic.Inainte de moartea Sa, Domnul a numit painea pe care o binecuvantase: Trupul Sau. Aici nu o numeste astfel prin cuvinte, ci inchipuie lucru acesta prin numarul painilor.Cinci paini pentru cele cinci simturi, iar cele cinci simturi inchipuie intreg trupul.Pestele e semnul vietii.In primele veacuri ale Bisericii se zugravea pestele ca semn a lui Hristos, simbol ce se poate vedea inca in vechile catacombe si adaposturi crestine.Hristos da, asadar, oamenilor spre mancare Trupul Sau si viata Sa. De ce pestii sunt doi? Pentru ca Domnul S-a dat si Se da pe Sine in jertfa atat in vremea vietii Sale pamantesti cat si, dupa inviere, in Biserica pana astazi.Si ce inseamna faptul ca a frant painea El Insusi? Inseamna ca Se jertfeste de buna voie pentru mantuirea oamenilor. Si de ce le da Apostolilor painea si pestele, ca ei sa dea mai departe multimilor? Pentru ca ei aveau sa-L duca pe Hristos in toata lumea, ei aveau sa-L dea noroadelor spre mancare vietii. Ce inseamna cele douasprezece cosuri de paine ramase? Inseamna rodul imbelsugat al stradaniei apostolice.Recolta stransa de Apostoli va fi neasemuit mai mare decat samanta semanata, dupa cum fiecare cos cuprindea mai multa paine decat cele cinci paini mancate de multimile flamande care s-au saturat.
Aceste taine sunt adanci, sunt de nepatruns; cine sa cuteze a le scruta adancimile? Cine, in veacul acesta muritor, va cuteza sa patrunda adancurile acestor taine? Fie de ajuns aflarea lor de cei pentru care citirea si auzirea Evangheliei este o incantare. Din dulceata Evangheliei ingerii beau pe saturate. Iar omul cu cat mai mult citeste, cu cat mai mult se apleaca in rugaciune asupra Evangheliei, cu cat mai mult isi indreapta dupa ea viata lui, cu atat i se vor deschide aceste inmiresmate adancimi incantatoare. Slava fie pentru aceasta Domnului nostru Iisus Hristos, impreuna cu Tatal si cu Sfantul Duh, Treimea cea de o fiinta si nedespartita, acum si pururea si in vecii vecilor.Amin.
http://cristiboss56.blogratuit.ro/Pr...i-b1-p2090.htm

Evanghelia umblarii pe mare si a potolirii furtunii: “DOAMNE, SCAPA-NE!”



“Iata un episod care aduce o rasturnare de situatie. Hristos da drumul multimilor si vine umbland pe apa involburata catre corabia unde se afla ucenicii Sai. De obicei prezenta Lui fizica e explicita, El cerand celorlalti efortul duhovnicesc de a-L recunoaste pe El, Fiul Omului, ca fiind Fiul lui Dumnezeu. Or, in situatia de fata, ordinea se schimba. Mersul Sau pe mare in conditii de furtuna, de slaba vizibilitate, le aduce ucenicilor un altfel de exigenta: de a-L recunoaste pe stapanul acestei puteri, evidente si in acelasi timp de neimaginat, ca fiind Hristos, Invatatorul lor si deopotriva Fiul lui Dumnezeu. Ucenicii au de crescut intr-o (re)cunoastere mai profunda a Acestuia. De ce este greu? Intrucat simturile nu ii mai ajuta, intrucat ceea ce percep omeneste nu mai constituie o garantie. Se cere deci o altfel de identificare, pe care ucenicii nu sunt (inca) obisnuiti sa o aiba, una duhovniceasca. Ceea ce le ofera Mantuitorul aici este o pregatire pentru Inviere. O scara catre acea noua fizica, induhovnicita, a trupului Sau inviat.
Si Petru indrazneste sa incerce acesta recunoastere. Nu numai ca o face, dar are inspiratia si cum sa o faca. Si incepe prin a cere o binecuvantare, spunand: porunceste-mi! Adica, pune Tu harul Tau, dragostea Ta, puterea Ta sa intru in acesta nebunie sfanta de a face ceva ce simtul meu de conservare mi-ar interzice categoric, sa merg pe apa. Dar o cere oare in jurul corabiei? O cere oare ca pe un experiment fizic? Nu, o cere cu o tinta cat se poate de clara: Mantuitorul. Cere sa mearga catre El, catre Dumnezeu. Oarecum zicand: daca Tu esti Cel pe care Il cunostem, iata cheia recunoasterii Tale, intrucat nimeni nu are si nu poate sa dea acesta putere in afara de Tine.
Mantuitorul nu se lasa mult rugat. Ajunge o cerere si da raspunsul si binecuvantarea: vino! Si Petru incepe sa mearga pe apa. Dar… si iata „dar”-urile cu care viata noastra este presarata in drumul catre Dumnezeu. De la starea duhovniceasca a increderii, privirea i se furiseaza la realitatea concreta a simturilor. Or, caderea sub simturi clatina, scufunda… Nu greutatea sa il scufunda, ci necredinta care crestea pe masura ce se limita la lucrarea simturilor. Si deopotriva pierderea recunoasterii lui Hristos ca Dumnezeu, intrucat indoiala il face sa uite ca puterea nu era a lui, ci a lui Hristos.
Din nou un reflex bun, duhovnicesc. Inspaimantandu-se, Petru striga dupa ajutor. Nu oriunde, ci catre Tinta drumului sau. Ce face Dumnezeu? Intinde indata mana. Se arata in proximitatea lui, este langa el, suficient de aproape. Insa il si cearta: „putin credinciosule, pentru ce te-ai indoit?”. Or, oare poate fi numit putin credincios un om care merge pe mare la porunca lui Dumnezeu? ne intrebam azi. Si cu toate acestea Mantuitorul il cearta. Dar il cearta salvandu-l, intarindu-l, sprijinindu-l. Il cearta restaurandu-l interior, reparand adevarata sa deruta: cea duhovnicesca. Asta este sensul certarii lui Dumnezeu: restaurarea credintei, intarirea.
Oare Mantuitorul nu putea de la inceput sa potolesca vantul? Putea, din moment ce, relateaza evanghelistul, urcandu-se ei in corabie, vantul s-a potolit. Dar sensul acestei lectii de viata duhovnicesca e altul: este al lui Dumnezeu sa ia valurile, dar tot al Lui este si sa intaresca in a le suporta si in a nu te scufunda in vreme de furtuna. Or, corabia, cuprinsa de liniste prin venirea Lui, este Biserica, comuniunea celor ce marturisesc: Cu adevarat Tu esti Fiul lui Dumnezeu. Fara Hristos Biserica e in primejdie, iar iesirea din ea este moarte sigura. Cu El, valurile se linistesc, iar mersul pe furtuna acesti vieti este fara primejdie cat timp e ascultare si binecuvantare. Aceasta este de altfel si misiunea Bisericii: sa aduca pacea lui Hristos (…).
Vietile noastre nu sunt scutite de furtuna. Hristos ne cheama insa sa mergem ignorand valurile, cu puterea Lui. Iar cand nu mai putem, obositi si impovarati, ne sprijina. Spre eternitate”.
(Pr. Razvan Ionescu, Paris)

Umblarea pe mare - Potolirea furtunii - Sfantul Nicolae Velimirovici
 

Sursa :http://cristiboss56.blogratuit.ro/Pr...i-b1-p2092.htm

Evanghelia de astazi cuprinde o biruinta covarsitoare a lui Hristos asupra firii.
Era dupa slavita minune a inmultirii painilor, cand Domnul a hranit cinci mii de barbati si, pe langa ei, femeile si copiii, cu cinci paini si doi pesti, mai ramanand inca douasprezece cosuri cu ramasite.De pe atunci Domnul a stravazut ce va fi si a pregatit pas cu pas o minune noua, la care ucenicii nici nu visau.Mai intai i-a trimis pe ucenici cu corabia pe malul celalalt, apoi a dat drumul multimilor, dupa care S-a insingurat in munte ca sa Se roage.
Faptele bune trebuie sa premearga rugaciunii, pentru ca atunci si rugaciunea ajuta faptelor bune.Trebuie sa ne marturisim credinta prin fapte bune, si abia apoi prin vorbe. Dar tot lucrul bun, fie facut sau pe cale de a fi savarsit, fie trait sau auzit sau citit - oricare fara deosebire - trebuie atribuit lui Dumnezeu si nu noua, pentru ca nu cu desteptaciunea sau cu dreptatea noastra l-am izbutit, de vreme ce nimic nu suntem inaintea Domnului.
Seara, cand ucenicii pornisera pe mare cu corabia, apele erau linistite, dar starnindu-se vantul, valurile s-au ridicat uriase ( cum se intampla des pe acolo), corabia se clatina manata in colo si incoace iar ucenicii erau ingroziti.Ei aveau desigur sa-si aminteasca o alta furtuna pe mare, cand El era cu dansii pe corabie iar ei L-au desteptat inspaimantati.In vremea acelei furtuni pe mare, incercarea ucenicilor fusese mai mica, pentru ca El se afla cu ei in corabie, chiar daca dormea.Acum insa, in aceasta noua furtuna, incercarea credintei lor e mult mai mare.Hristos este departe, foarte departe, in munte, in pustietate.Cum sa-L strige? Cum sa-I dea de veste in ce nenorocire se afla ei?Pe cine sa trimita la El cu o solie?
Pe cand ucenicii se dau de ceasul mortii, deodata le apare Hristos umbland pe apa, la a patra straja din noapte.Evreii ca si stapanitorii lor, romanii, imparteau noaptea in patru straji, fiecare masurand trei ceasuri.Domnul le-a aparut asadar ucenicilor la straja a patra, in ultimul patrar al noptii, chiar inainte de zori.Se crapa de ziua?Noaptea era cu luna? Ori le-a stralucit lor Domnul in intuneric cu lumina Taborului?Nu stim. Totul e ca ucenicii L-au vazut pe apa si s-au inspaimantat.Aceasta frica noua era cu mult mai mare decat groaza din fata furtunii si a primejdiei de moarte.Nu stiusera ca Domnul lor are asemenea putere, asemenea stapanire asupra naturii;Hristos nu le dezvaluise inca lucrul acesta.Il vazusera poruncind marii si vanturilor, dar nu-si inchipuisera ca poate merge pe apa ca pe uscat.
Cata vreme il purta credinta, Petru umbla pe apa, dar cand s-a indoit a inceput sa se scufunde, pentru ca indoiala aduce frica.Intelesul tainic al iesirii din corabie si umblarii pe apa catre Domnul Iisus Hristos inseamna pazirea sufletului de grija de trup, pornirea spre Mantuitorul pe calea primejdioasa a duhovnicescului.Asemenea porniri au multi credinciosi din cei fricosi, la care bucuria lui Hristos se amesteca cu indoiala.Adesea acestia doresc sa scape de grija de trup ca sa-L urmeze pe Hristos, Imparatul lumii, in duh, dar repede se simt pierduti si se intorc la indeletnicirile lor trupesti de mai inainte, la corabia clatinata de valuri.Numai cei foarte inalti duhovniceste, eroii cei mari ai omenirii, au izbutit prin indelungata lucrare a statorniciei in credinta sa iasa din corabia lor trupeasca pe marea involburata a vietii duhovnicesti la intalnirea cu Hristos.Doar ei au trait adanc si frica de-a-si parasi corabia, si spaima in fata furtunii, si negraita bucurie a intalnirii cu Hristos.Apostolul Pavel a trait inca din viata pamanteasca aceasta despartire a sufletului de trup, precum si alti sfinti dupa dansul.
Sa vedem ce s-a intamplat cu Petru, cel inca plin de frica.Cum il sperie acum vantul, daca nu l-a speriat marea?Parca ar fi un copil care atunci cand incepe sa mearga, face cativa pasi, dar la prima miscare a celor din jur isi pierde cumpatul si cade.Asa si cu avantul nostru duhovnicesc: nimica toata ne rastoarna si ne intoarce din drum.

Oare s-a indoit Avraam cand il ducea pe fiul lui spre jertfire?Oare nu Dumnezeu l-a scapat? Nu-L slavea Iona pe Dumnezeu in burta chitului, si a fost scapat? Cum nu s-au indoit cei trei tineri in cuptorul de foc, si credinta lor i-a scapat?Dar Daniel in groapa cu lei?Dar fericitul Iov, plin de rani si de bube?Petru a fost slab, si Domnul l-a intarit in credinta. Si intre sfinti multi au fost slabi la inceput, dar la sfarsit au fost tari.
Cum a urcat Domnul in corabie, vantul a stat. Acum la aceasta noua mare minune, ucenicii nu se mai mira, ci este prima oara cand ei toti Il marturisesc pe Iisus Fiul lui Dumnezeu. Era si Iuda printre dansii, L-a marturisit si el. Mai tarziu, din lacomie, s-a lepadat de Domnul si Invatatorul sau. Si Petru s-a lepadat, si inca de trei ori, dar lepadarea lui Petru nu a fost pusa la cale dinainte, cu sange rece, ci a fost o fapta a fricii pentru care indata s-a cait si a plans cu amar.
Au sosit la Capernaum, catre care mergeau.Cine a calatorit in Galileea poate sa-si dea seama ce departe i-a aruncat furtuna pe apostolii lui Hristos. Betsaida si Capernaum se afla amandoua in partea dinspre miazanoapte a marii. Cand s-au imbarcat mai jos de Betsaida, apostolii aveau doar sa pluteasca de-a lungul tarmului. Ni se spune cu toate acestea ca vasul a fost dus de furtuna in mijlocul marii. Acolo, in mijlocul marii, le-a aparut Domnul mergand pe apa.Cand s-a oprit furtuna, corabia a trebuit sa navigheze inapoi, mai jos de Capernaum.

Si noi asadar, cautam scapare sub aripa cea puternica a lui Hristos, acolo unde nu sunt furtuni, nici vant, nici naluci, acolo unde vom afla cu imbelsugare tot lucrul bun: bunatati netrecatoare, nesupuse destramarii, moliei si ruginii, acolo unde, impreuna cu ingerii si cu sfintii, vom slavi biruintele lui Hristos, a caror marire n-o putem intelege in viata aceasta muritoare, ingradita vederii noastre. Acolo toate ni se vor descoperi, toti ne vom bucura si bucuria nu va avea sfarsit.

SLAVA DOMNULUI NOSTRU IISUS HRISTOS, IMPREUNA CU TATAL SI CU SFANTUL DUH, TREIMEA CEA DE O FIINTA SI NEDESPARTITA, ACUM SI PURUREA SI IN VECII VECILOR .AMIN.

Dumnezeu îngăduie răul (izvorât din păcat), dar îl transformă în bine
 

Dumnezeu îngăduie răul (izvorât din păcat), dar îl transformă în bine (prin Duhul Sfânt)




Sfântul Ioan Botezătorul a suferit tăierea capului pentru că a fost un om care a avut curaj să zică răului rău şi mai mult, chiar s-a împotrivit acestui rău.

Iubiţi credincioşi, atunci când a poruncit să i se taie capul Sfântului Ioan Botezătorul, Irod s-a gândit probabil că omorând pe mustrătorul lui, va face un bine pentru sine. Nu a ştiut însă că, după moarte, Sfântul Ioan Botezătorul se va duce în iad să dea o nădejde şi să-i mângâie pe cei de acolo, că va aduce o înseninare în iad şi că, într-un fel, va strica iadul. Într-adevăr, când Domnul Hristos S-a dus acolo, iadul şi-a încetat puterea, pentru că nu poate fi şi lumina şi întunericul în acelaşi loc. Deci, sărbătoarea aceasta poate fi şi o sărbătoare de bucurie, pentru că: „Bucurându-te ai propovăduit celor din iad pe Dumnezeu, Cel ce s-a arătat în trup şi ne-a dăruit nouă mare milă ”.
Deci, când pomenim moartea, prin tăierea capului, a Sfântului Ioan Botezătorul, noi trebuie să ne gândim şi la bucuriile care au urmat pentru cei din iad şi la faptul că Sfântul Ioan Botezătorul însuşi s-a bucurat pentru faptul că le-a putut spune şi celor din iad despre Dumnezeu, Cel ce S-a arătat în trup. Sunt nişte lucruri mai presus de noi, nişte lucruri pe care noi nu le avem în vedere şi de aceea ne întristăm cumva pentru că Sfântului Ioan Botezătorul i s-a tăiat capul. Da, i s-a tăiat capul, dar iată că Dumnezeu a făcut minuni chiar prin răutatea lui Irod. Dumnezeu nu l-a creat pe Irod special pentru ca acesta să îi taie capul Sfântului Ioan Botezătorul, dar a folosit răutăţile lui Irod ca să se împlinească un bine. De aceea, să ne gândim că în lumea aceasta binele poate să se realizeze şi prin cei care fac rău. Tot aşa, mucenicii care au suferit pentru mântuirea lumii, pentru mântuirea lor şi pentru binele Bisericii, au fost chinuiţi tot de oameni răi. Noi nu am putea face aşa ceva, dar trebuie totuşi să avem în vedere că Dumnezeu se foloseşte de răutăţile oamenilor ca să împlinească şi nişte lucruri bune.
Iubiţi credincioşi, Sfântul Ioan Botezătorul a suferit tăierea capului pentru că a fost un om care a avut curaj să zică răului rău şi mai mult, chiar s-a împotrivit acestui rău. Sigur că atunci când a plecat din pustie, el a fost încredinţat că Irod nu o să-l asculte. Poate s-a gândit chiar că o să i se întâmple ceva rău şi i s-a şi întâmplat, din punctul nostru de vedere: a fost omorât, dar cu toate acestea nu a renunţat să-l mustre pe Irod. De ce s-a dus? Pentru că nu a putut să nu se ducă. Noi de ce nu ne ducem? Pentru că nu ne putem duce. De multe ori, vedem răutăţile din jurul nostru, dar nu intervenim cu nimic, nici chiar în familia noastră. Lăsăm ca anumite lucruri să se întâmple şi nu zicem nimic. De ce? Pentru că nu avem curaj.
Dar Sfântul Ioan Botezătorul de unde a avut curaj? De la Sfântul Duh pe care L-a primit încă din pântecele mamei sale Elisabeta. Cu duhul acesta a lucrat Sfântul Ioan Botezătorul în nevoinţele lui. În propovăduirea lui, în smerenia lui. Gândiţi-vă că numai de la Duhul Sfânt poate fi un cuvânt ca: „Acela – adică Domnul Hristos - trebuie să crească, iar eu să mă micşorez”. Sunt nişte lucruri pe care noi nu le putem face. De ce? Că nu avem plinătatea Duhului, pentru nu avem simţirea că Duhul Sfânt vorbeşte prin noi. Şi dacă rămânem numai noi la puterile noastre, cocoloşim relele. Zic părinţii de multe ori, în legătură cu copilul lor: lasă-l să se distreze acum , până este tânăr, că după aceea vin greutăţile; lasă-l să facă ce vrea el. Chiar dacă asta nu se potriveşte cu voia lui Dumnezeu, pentru că pe mine nu mă interesează voia lui Dumnezeu, ci să se simtă el bine. Şi apoi vin necazurile şi pentru relele pe care le-a făcut la tinereţe. Dar părinţii nu se gândesc la lucrul acesta, că de unde le vin relele.
Suntem fiecare la măsurile noastre, dar măcar să apreciem, să preţuim pozitiv lucrurile spre bine, care se fac mai presus de noi. Să nu zicem răului bine şi binelui rău, ci să ne gândim cum să facem să înlăturăm unele dintre lucrurile care trebuie înlăturate, ca pe urmă să nu suferim şi noi de pe urma relelor pe care le acceptăm. De ce nu le înlăturăm întotdeauna? Pentru că suntem nişte slăbănogi, suntem nişte molâi, nu avem curaj şi putere nici să ne spunem punctul de vedere, nici să aducem pe Dumnezeu şi pe Domnul Hristos în mijlocul nostru, în conştiinţa noastră. Şi nu avem putere pentru că nu ne-am pregătit să avem acea putere.
Zicem că nu vrem să ne supărăm copiii şi îi lăsăm să se confrunte cu necazurile mai târziu, dar de multe ori, tinerii sc confruntă chiar cu păcatele noastre. Din când în când, vin la mănăstire şi tineri drogaţi care au ajuns să-şi piardă minţile şi puterea, tineri care nu mai sunt capabili de bine. De ce? Pentru că părinţii i-au pregătit pentru răul în care trăiesc. Au zis: Lasă-l că-i tânăr, lasă-l să se drogheze, lasă-l să se desfrâneze, lasă-l să se îmbete, lasă-l... De ce să-l opresc? Lasă-l să facă ce vrea el. Nu este aici Sfântul Ioan Botezătorul să-l oprească, iar noi nu suntem în stare să ne susţinem cu fermitate punctul de vedere, aşa cum o făcea el!
Nu vă jucaţi cu Dumnezeu, nu vă jucaţi cu viaţa voastră, nu vă jucaţi cu viaţa altora. Fiţi atenţi măcar în familiile voastre şi înlăturaţi tot ce puteţi înlătura, spre binele vostru şi al copiilor voştri. Iar dacă sunteţi nepăsători, „aşteptaţi bâta ca să vă înţelepţească”, cum spunea Părintele Arsenie.
Iubiţi credincioşi, la această sărbătoare, să căutăm să îl avem în vedere pe Sfântul Ioan Botezătorul, să căutăm să fim ucenicii lui, şi dacă nu putem face mai mult, să fim măcar cinstitorii lui şi să-i spunem: „Sfinte Ioane, care ai făcut bine, ajută-ne să facem şi noi mai mult bine, că noi numai din puterile noastre nu putem decât să tolerăm răul din jurul nostru. Nu putem aceasta pentru că nu avem puterea ta, nu avem pe Duhul Sfânt pe care l-ai avut tu şi care nu te-a lăsat în pustie şi te-a trimis în faţa stăpânitorului de atunci, care după aceea ţi-a tăiat capul”. Nouă nu ne taie nimeni capul, pentru că nu are de ce să ni-l taie. Mulţi dintre noi suntem oameni fără personalitate, fără probleme, fără confruntări. Noi nu avem nimic de rezolvat, că se rezolvă ele lucrurile şi fără noi. Ei, Sfântul Ioan Botezătorul, nu a gândit aşa. Dimpotrivă, prin exemplul lui. Sfântul Ioan Botezătorul ne-a învăţat şi pe noi să propovăduim adevărul și să fim împotriva răului din viaţa noastră, din gândurile noastre, din simţirile noastre, din viaţa celor din jurul nostru, măcar din viaţa celor asupra căror avem putere. Dacă facem aşa, atunci darul lui Dumnezeu va fi cu noi şi Sfântul Ioan Botezătorul se va bucura de binele care urmează pentru noi toţi şi ne va ajuta să împlinim binele ca să înmulţim şi bucuria. Mărire Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh. Amin.
(Arhim. Teofil Părăian, Sărbători fericite – predici la praznice și sărbători, Editura Agaton, p. 225-227)

Duminica Lunatecului : Parintele Calistrat
 

Pescuirea minunata - Predica la Duminica a XVIII-a dupa Rusalii
 

Arhim. Dumitru Cobzaru - Predica la Duminica a 19-a dupa Rusalii
 

Părintele Cleopa - Predică la Duminica a XX-a după Rusalii -
 

Despre mila lui Dumnezeu

“Și văzând-o Domnul, I S-a făcut milă de ea și i-a zis: Nu mai plânge!“ (Luca 7, 13)

“Și văzând-o Domnul, I S-a făcut milă de ea și i-a zis: Nu mai plânge!“ (Luca 7, 13) Iubiți credincioși, Nici femeia cea văduvă din cetatea Nain, nici altcineva din cei mulți care duceau la mormânt pe fiul ei, nu au rugat pe Mântuitorul să facă acea preaslăvită minune, de a învia pe fiul văduvei și a-l da mamei sale. Ci Însuși Mântuitorul nostru Iisus Hristos, văzând-o plângând, I s-a făcut milă de ea, după cum spune dumnezeiasca Evanghelie de azi: “Și văzând-o Domnul, I s-a făcut milă de ea“ (Luca 7, 13). Mila lui Dumnezeu este una din însușirile înțelepciunii lui Dumnezeu (Iacob 3, 17). Toate însușirile lui Dumnezeu, le are dumnezeirea din fire și nu le-a luat din altă parte (Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, cartea I-a, C. 14, p. 51). Ca și celelalte însușiri ale lui Dumnezeu, mila Lui nu are margini. De aceea și Duhul Sfânt ne încredințează, zicând: “Că mai mare decât cerul, este mila Ta“ (Psalm 107, 4; I Paralipomena 16, 34; II Paralipomena 5, 13; 20, 21). Știm cu toții, că cea mai mare milă și milostivire a lui Dumnezeu, s-a arătat prin trimiterea Fiului Său pe pământ, ca să mântuiască neamul omenesc, din robia cea amară și grea a diavolului (Luca 1, 77-78; Efeseni 2, 4-6; Tit 3, 5; I Petru 1, 3). De aceea lui Dumnezeu I se mai zice și “Tatăl îndurărilor și Dumnezeu a toată mângâierea“ (II Corinteni 1, 3). Toate neamurile sunt datoare să slăvească pe Dumnezeu pentru mila Lui (Romani 15, 9; Isaia 30, 18). Mila lui Dumnezeu este din neam în neam spre cei ce se tem de Dânsul (Psalm 102, 17). Iubiți credincioși, Când Mântuitorul, milostivindu-Se, a înviat pe fiul văduvei din Nain, prin această preaslăvită minune a adus negrăită bucurie și spaimă, atât mamei copilului înviat, cât și tuturor celor ce erau de față, încât toți au dat slavă lui Dumnezeu, zicând: “Prooroc mare S-a sculat întru noi că a cercetat Dumnezeu pe poporul Său“ (Luca 7, 16). Dar oare mila lui Dumnezeu numai într-un loc și într-o vreme se arată asupra neamului omenesc? Nu, nicidecum. Oceanul cel fără de fund și fără de margini al milei și milostivirii lui Dumnezeu a lucrat și lucrează în tot locul și în toate timpurile asupra tuturor zidirilor Sale, după cum spune și dumnezeiasca Scriptură: “Îndurările Lui sunt peste toate lucrurile Lui“ (Psalm 144, 9). Cine nu a văzut vreodată, vara când seceta mare și arșita amenință pe oameni și animalele lor, fiindcă, după mărturia Scripturii “cerul, de mare secetă, se face ca fierul și pământul ca arama“ (Levitic 26, 19) și încep toate viețuitoarele de pe pământ a simți lipsa de apă și de hrană, că îndată ce preoții adună poporul și fac rugăciuni de ploaie și Sfântul Maslu în biserici, pe câmp și prin grădini, îndată încep a se ivi nori pe cer, adunându-se și îngrămădindu-se. Apoi se aud tunete, se văd fulgere de la răsărit până la apus și încep a cădea stropi de apă și îndată vine ploaie mare și curată, care adapă țarinile, câmpiile și grădinile și aduc mare bucurie oamenilor, plantelor și tuturor viețuitoarelor pământului. Cine nu cunoaște atunci și nu vede în această binefacere a lui Dumnezeu îndurarea și dragostea Lui față de oameni? Cine din cei credincioși, care au frică de Dumnezeu, nu mulțumesc din inimă Preaînduratului și Atotputernicului Dumnezeu pentru mila și milostivirea Sa asupra zidirilor Sale? Ba uneori, și înainte de a se aduna credincioșii la rugăciune în biserică, numai uitându-se la cer și suspinând din adâncul inimii pentru lipsa de apă și de hrană, Dumnezeu, ca un știutor de inimi, privind la inimile lor, care se roagă în tăcere, îndată le trimite ploaie și vreme bună spre rodirea pământului, aducând mângâiere și bucurie tuturor, și celor buni, și celor răi. Și aceasta pentru că Domnul, după mărturia Sfintei Scripturi, “plouă peste cei drepți și peste cei nedrepți și răsare soarele Său peste cei buni și peste cei răi“ (Matei 5, 45). Alteori, pentru păcatele oamenilor, îngăduie Dumnezeu să vină peste oameni boli grele, fără leac sau cu anevoie de vindecat prin doctori. Dar îndată ce se fac slujbe, rugăciuni și Sfântul Maslu la biserici și prin casele creștinilor, bolile se vindecă prin credință și oamenii se fac sănătoși ca mai înainte, și aduc mulțumire Preabunului Dumnezeu, care I-a cercetat, dar morții nu I-a dat. Uneori se ridică mari tulburări și războaie între popoarele lumii care aduc moartea a mii și milioane de oameni. Însă, dacă oamenii își aduc aminte de Dumnezeu și aleargă la El cu rugăciuni și zile de post din toată inima, atunci Preabunul și Atotputernicul Dumnezeu, potolește tulburările, stinge războaiele și aduce pace și înțelegere între oameni. Căci Domnul se milostivește spre noi și ascultă pe toți care se roagă pentru pacea lumii și unirea fiilor Bisericii Lui. El este Împăratul păcii (Isaia 9, 5) și fericește pe cei ce iubesc pacea, zicând: “Fericiți făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema“ (Matei 5, 9). Alteori se ridică furtuni mari, ploi peste măsură și grindină, aducând mari stricăciuni livezilor, grădinilor și recoltelor, cu mari inundații și alunecări de teren, sau sunt cutremure grele de pământ. Însă, dacă oamenii se căiesc de păcatele lor și aleargă cu lacrimi la post și rugăciune, ploile încetează și cutremurele se liniștesc cu mila și cu puterea cea negrăită a Preabunului Dumnezeu, Care le stăpânește pe toate. Cine nu cunoaște, atunci, mila și îndurarea Lui Dumnzeu asupra oamenilor și purtarea Lui de grijă pe care o are spre toate făpturile Sale? Alteori, pentru păcatele oamenilor, Dumnezeu îngăduie să apară pe pământ boli grele și fără leac și mulțime de lăcuste, gândaci, viermi, omizi și alte insecte care fac mari stricăciuni grădinilor, livezilor și tuturor semănăturilor. Însă dacă preoții și credincioșii se adună în biserici și fac rugăciuni, Sfântul Maslu, aghiasmă și alte slujbe rânduite, îndată suferințele omenești se ușurează și insectele stricătoare dispar prin mila și purtarea de grijă a Preabunului și mult Milostivului Dumnezeu față de neamul omenesc. Dar cine dintre oameni va putea să spună vreodată cât de mare și nemăsurată este îndurarea și mila lui Dumnezeu, care pururea și în tot locul se revarsă asupra tuturor făpturilor Sale? Așadar, frații mei, cugetând noi la mila și îndurarea lui Dumnezeu, să ne silim a fi milostivi față de frații noștri loviți de atâtea suferințe, care sunt tot oameni ca și noi. Prin aceasta împlinim porunca dată de Domnul, Care zice: “Fiți milostivi, precum și Tatăl vostru este milostiv“ (Luca 6, 36). Să ne aducem aminte că, făcând noi fapte de milostenie, facem bine sufletelor noastre, după mărturia care zice: “Omul cel milostiv face bine sufletului său; iar cel nemilostiv, pierde trupul său“ (Pilde 11, 17).

Părintele Cleopa - Predică la Duminica a XX-a după Rusalii ( cvontinuare )
 

Când vrem să facem milostenie, să fim cu inimă bună și cu bucurie, să dăm celor săraci și necăjiți, aducându-ne aminte că roada omului drept este "milostenia" (Pilde 19, 22) și “dacă cineva miluiește să miluiască cu voie bună“ (Romani 12, 8). Deasemenea, trebuie să știm că în toate se arată mila lui Dumnezeu, dar mai cu seamă în îndelunga Sa răbdare (Ieremia 9, 47; Psalm 77, 42; Isaia 30, 18). Iarăși mila lui Dumnezeu se arată în cruțarea celor răi, datorită celor drepți. Cine vrea să înțeleagă clar acest lucru, să citească în Sfânta Scriptură despre convorbirea fericitului patriarh Avraam cu Dumnezeu, despre pierderea Sodomei (Facere 18, 23-33). Iarăși vedem luminat din mărturia Sfintei Scripturi, că mila lui Dumnezeu se arată pururea către cei ce se lasă de cele rele și se căiesc de păcatele lor. Auzi ce zice Dumnezeu prin gura marelui prooroc Isaia: “Să-și lase cel necredincios căile sale și omul fărădelegii sfaturile sale și să se întoarcă la Dumnezeu, și va fi miluit“ (Isaia 55, 7). Și prin marele prooroc Ieremia, același lucru se arată: “Cel fărădelege, se va întoarce de la toate fărădelegile sale pe care le-a făcut și va păzi toate poruncile Mele și va face dreptate și milă, cu viața va trăi și nu va muri“ (Ieremia 18, 7). Dumnezeu amenință pe poporul Său, Israel, cu pierzare, pentru că nu face milă și zice prin proorocul Osea: “Ascultați cuvântul Domnului, fii ai lui Israel, că va să judece Domnul pe cei ce locuiesc pe pământ, fiindcă nu este credință, nici milă și nici cunoștința lui Dumnezeu pe pământ“ (Osea 4, 1-2). Tot așa și Mântuitorul nostru Iisus Hristos în pilda cu datornicul cu zece mii de talanți, ne arată pedeapsa celui ce nu a voit să facă milă cu fratele său, căruia îi zice: “Slugă vicleană, toată datoria aceea ți-am iertat-o fiindcă M-ai rugat, nu se cădea, oare, ca și tu să ai milă de cel împreună slugă cu tine, precum și Eu am avut milă de tine?“ (Matei 18, 23-34). Cu adevărat, frații mei, Dumnezeu este “bun și blând și mult milostiv tuturor celor ce Îl cheamă pe Dânsul“ (Psalm 85, 4), dar voiește ca și noi să facem milă cu cei ce ne greșesc nouă: “Iar de nu veți ierta oamenilor greșelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta vouă greșelile voastre“ (Matei 6, 15; Marcu 11, 25). Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne-a arătat că mai mult voiește de la noi milă, decât jertfă: “Mergând, învățați ce înseamnă: Milă voiesc, iar nu jertfă; că nu am venit să chem pe cei drepți, ci pe cei păcătoși la pocăință“ (Matei 9, 13; 12, 7; Pilde 3, 3). Iubiți credincioși, Până aici am arătat cu mărturii din dumnezeiasca Scriptură, despre mila și milostivirea lui Dumnezeu și în ce fel lucrează ea asupra noastră. Acum voi spune o istorie sfântă despre mila, milostivirea și îndelunga răbdare a lui Dumnezeu pe care o are pururea El asupra celor răi, spre a-i întoarce la pocăință. Cine a citit în Sfânta Scriptură istoria împăratului Manase, a înțeles câte răutăți și fărădelegi a făcut el înaintea lui Dumnezeu. Cum a adus pe poporul lui Israel la închinare de idoli; cum a făcut jertfelnice idolilor, mai bine zis demonilor, în amândouă curțile templului Domnului, cum a trecut pe fiii săi prin foc și a făcut idol cioplit și l-a așezat în templul lui Dumnezeu și cum, împăratul Manase, a adus pe Iuda și pe toți locuitorii Ierusalimului la atâta rătăcire, încât ei au săvârșit mai mult rău decât alte popoare, pe care Dumnezeu le-a stârpit din fața fiilor lui Israel (I Paralipomena 33, 2-9). Dar mila, îndurarea și îndelunga răbdare a lui Dumnezeu cea fără de margini, s-au arătat și asupra acestui împărat depărtat de la El și, cu judecățile Sale necuprinse de minte, a întors la pocăință și la dreapta credință pe Manase. Căci a trimis asupra sa cu război, pe căpeteniile armatei regelui Asiriei, care l-au prins cu arcanul și l-au dus legat cu cătușe de fier, în Babilon. Acolo, fiind în mare necaz și strâmtorare, și-a adus aminte de Dumnezeu și de adâncul răutăților și al fărădelegilor lui, pe care le-a făcut înaintea Domnului în Ierusalim. Acolo a început cu mare durere din adâncul inimii sale a se ruga și a cere milă și îndurare de la Preabunul Dumnezeu, făgăduind îndreptare din toată inima și, rugându-se, zicea: “Doamne Atotțiitorule, Dumnezeul părinților noștri, al lui Avraam, al lui Isaac și al lui Iacov și al seminției lor celei drepte, Cel ce ai făcut cerul și pământul cu toată podoaba lor; Care ai legat marea cu cuvântul poruncii Tale; Care ai încuiat adâncul și L-ai pecetluit pe el cu numele Tău cel înfricoșat și slăvit, înaintea Căruia toate se tem și se cutremură din pricina Atotputerniciei Tale, pentru că nimenea nu poate să stea înaintea strălucirei slavei Tale și nesuferită este mânia urgiei Tale asupra celor păcătoși! Însă nemăsurată și neajunsă este mila făgăduinței Tale...“ Iar fiindcă era legat în lanțuri de fier și nu putea să-și plece genunchii săi la rugăciune a zis: “Dar acum îmi plec genunchii inimii mele, rugând bunătatea Ta. Am păcătuit, Doamne, am păcătuit și fărădelegile mele eu le cunosc, însă cer, rugându-Te: Iartă-mă, Doamne, iartă-mă și nu mă pierde în fărădelegile mele și nici nu mă osândi la întuneric sub pământ, căci Tu ești, Dumnezeule, Dumnezeul celor ce se pocăiesc. Arată-Ți peste mine bunătatea Ta, mântuiește-mă și pe mine nevrednicul după mare mila Ta și Te voi proslăvi în toate zilele vieții mele...“ După această rugăciune plină de umilință, Manase a fost ascultat de Dumnezeu și nu numai că a fost miluit și iertat de păcatele lui, cele mai multe ca nisipul mării, ci și din robie l-a scos Preamilostivul Dumnezeu și l-a întors în Ierusalim unde i s-a dat împărăția pierdută și până la sfârșitul său a împărățit peste Israel, neîncetând a se pocăi și a face tot felul de fapte bune spre slava lui Dumnezeu. Pilda cu împăratul Manase, fiul lui Iezechia, ne îndeamnă și pe noi la pocăință, căci nimenea nu trebuie a se deznădăjdui de mila și milostivirea lui Dumnezeu, măcar de ar fi cel mai păcătos om din lume. Numai să se mărturisească la duhovnic cu mare căință cu durere de inimă, cu hotărârea de a nu mai păcătui și a-și plini canonul dat. Așa să nădăjduiască în mila lui Dumnezeu, că va dobândi iertare de toate păcatele și mântuirea sufletului său. Poziția cea mai dreaptă și mai ortodoxă a noastră față de mila lui Dumnezeu este aceasta: să ne silim la lucrarea tuturor faptelor bune; să nădăjduim la mila lui Dumnezeu nu la faptele bune ale noastre, iar în vreme de căderi în păcate, să nu ne deznă-dăjduim de mila Lui care pururea ne ajută pe calea mântuirii. Să luăm aminte că dacă Dumnezeu face milă cu noi, suntem și noi datori să facem milă cu semenii noștri. Sunt atâția oameni săraci, să-i ajutăm după puterea noastră cu cele de trebuință vieții: un ban, o haină, o pâine dăruite, cu dragoste. Sunt atâția oameni bolnavi, să-i cercetăm, să-i mângâiem, să ne rugăm lui Dumnezeu pentru sănătatea și alinarea suferințelor lor. Sunt atâția creștini robiți de păcate, căzuți din dreapta credință, bolnavi la suflet. Să ne ostenim a-i călăuzi spre Hristos, a-i îndemna la biserică, la rugăciune, la un preot să-și mărturisească păcatele. Să le vorbim de bucuria mântuirii și de chinurile iadului; să-i convingem să se pocăiască și să urmeze cu dreaptă credință lui Hristos. Numai așa ne putem mântui, că zice Domnul: Fericiți cei milostivi că aceia se vor milui! (Matei 5, 7). Să ne învrednicească Bunul Dumnezeu de mila Lui cea mare, și să ne ajute a face milă ca să dobândim iertare și Cerească Împărăție care nu va mai avea sfârșit. Amin.

EVANGHELIA DUMINICII A 24-A DUPĂ RUSALII

Această Evanghelie este plină de învăţătură pentru noi. Ca şi Iair din Evanghelie, şi noi avem o fiică iubită, una-născută: viaţa noastră sufletească, sufletul nostru. De multe ori se îmbolnăveşte şi această fiică a noastră, ba de multe ori chiar şi moare. Păcatul este acela care îmbolnăveşte sufletul şi provoacă moarte sufletească. De această boală şi moarte ne putem şi noi scăpa sufletul, aşa cum şi-a scăpat Iair fata: prin căutarea şi aflarea lui Iisus Mântuitorul. Pe Iair l-a plecat după Hristos credinţa lui cea tare în puterea şi ajutorul Mântuitorului.
Cu această credinţă să-L căutăm şi noi pe Iisus Mântuitorul. Asta înseamnă, iubite cititorule, să crezi şi să te încrezi într-un Iisus, Mântuitor al tău, Care a murit pentru tine, pentru păcatele tale, pentru iertarea ta şi învierea ta din păcate. Ca şi Iair, să alergi cu bolile tale sufleteşti la acest Mântuitor, să cazi înaintea Lui şi să-L rogi, zicând: „Doamne Iisuse, intră în casa mea, căci fiica mea cea scumpă, sufletul meu, s-a îmbolnăvit… este gata de moarte“.
O, ce lucruri minunate face şi azi Iisus în sufletul omului care crede şi se încrede în puterea Lui (în Jertfa Lui cea sfântă) şi cere şi primeşte această putere. Minunea din Evanghelie şi astăzi se întâmplă. Şi astăzi învie la o viaţă nouă acei care Îl caută pe Iisus şi se apropie de El cu credinţa şi cu lacrimile lui Iair. Ca şi fiica lui Iair din chipul de mai sus, aşa învie şi astăzi toţi acei păcătoşi care-L primesc pe Cel ce a zis: „Eu sunt învierea şi viaţa. Cine crede în Mine viu va fi, chiar dacă va fi murit“ (Ioan 11, 25).
Cititorule! Ia seama că şi tu eşti un Iair care ai un bolnav: sufletul tău! De când tot plânge şi se vaită acest bolnav… şi tu stai liniştit şi nepăsător!? De când tot strigă după tine acest bolnav să-L chemi pe Doctorul vieţii, pe Iisus, şi tu n-asculţi rugarea sufletului tău!?
Cititorule! Ia seama că tu ai un mort în casa vieţii tale. Sufletul tău a murit în păcate. Şi tu nu te îngrozeşti? Şi tu nu plângi? Şi tu nu pleci să-L afli pe Iisus?

Uită-te bine, cititorule, uită-te bine la chipul alăturat, căci aşa stă Iisus şi astăzi, cu mâna ridicată, şi strigă fiecărui păcătos: „Scoală-te, fiule, din moartea păcatelor!“. Ascultă bine, ascultă cu luare-aminte, cititorule, căci pe tine te strigă Mântuitorul: „Scoală-te, fiule, din păcate!“. Auzi tu şi asculţi tu glasul Lui?
O, ce mare schimbare s-a făcut în casa lui Iair după ce a intrat Iisus în ea! Moartea din casa lui s-a schimbat în viaţă; plângerea, în bucurie. Aşa se schimbă, iubite cititorule, şi viaţa unui om, după ce L-a primit pe Iisus în casa sufletului său. Şi eu, cel care scriu aceste rânduri, am fost, iubite cititorule, un mort care a înviat după ce a intrat Iisus în casa sufletului său. Zile întregi ţi aş putea spune despre minunatele schimbări ce le-a făcut Iisus în viaţa mea şi în sufletul meu, dar oricât ţi aş spune şi cărţi întregi de aş scrie, n-aş putea să-ţi spun toată bucuria şi toată fericirea ce o aduce Iisus într-un suflet care L-a primit. Această bucurie „deplină“ (Ioan 16, 24) o poate simţi şi avea numai cel care s-a hotărât pentru Iisus şi cel care L-a primit pe Iisus în casa sufletului său. Fă şi tu aşa, iubite cititorule, şi vei vedea că adevărate sunt vorbele mele!
„Cine s-a atins de Mine?“
Evanghelia aceasta, pe lângă minunea învierii fiicei lui Iair, mai cuprinde şi tămăduirea unei femei bolnave care „s-a atins“ de Mântuitorul (citiţi în textul Evangheliei această minune). Să luăm aminte că femeia nu s-a tămăduit din atingerea hainei lui Hristos, ci prin atingerea sufletească a ei cu Hristos. Femeia s-a atins cu credinţă tare în puterea lui Hristos şi de aceea întreabă Iisus: „Cine s a atins de Mine, căci Eu am cunoscut puterea care a ieşit din Mine?“ Adică, voia să zică Domnul: „Cineva M-a căutat cu credinţă şi încredere în puterea Mea şi de aceea am lăsat să iasă din Mine putere tămăduitoare pentru acela“.
Creştinilor! Atingerea cea sufletească de Hristos face şi azi minuni. În sufletul omului care s-a atins şi se atinge sufleteşte de Hristos se pogoară şi astăzi puterea Lui cea dătătoare de viaţă şi tămăduire. Precum firul electric, după ce s-a pus în atingere şi în legătură cu centrala electrică, duce prin casele oamenilor lumină şi căldură, aşa şi viaţa unui om, după ce s-a pus în atingere şi legătură cu marele Izvor de viaţă şi lumină – cu Iisus Hristos – se umple de lumină, de tărie şi de dar sufletesc.
Cititorule! Te-ai atins tu cândva de Hristos, ca să simţi ce putere „iese“ atunci de la El şi intră în sufletul tău şi în toată viaţa ta?
(Părintele Iosif Trifa)

https://fbcdn-sphotos-d-a.akamaihd.n...01942250_n.jpg

https://fbcdn-sphotos-c-a.akamaihd.n...94585019_n.jpg

Părintele Cleopa - Predică la Sfântul Ioan Gură de Aur
 

http://www.basilica.ro/_upload/img/1...b1crm11uua.jpg

Să ne rugăm cu evlavie la Sfântul Ioan Gură de Aur. El este "apostolul pocăinţei, care se roagă în faţa Preasfintei Treimi pentru noi toţi". Să imităm curajul lui, tăria lui, nevoinţa lui şi sfinţenia vieţii lui. Să ne aducem aminte că el a contribuit la încreştinarea ţării noastre şi mai ales a Dobrogei, unde trimitea misionari să încreştineze pe daci şi pe sciţi şi avea prietenie cu episcopul de Tomis, Teotim I, cu Sfântul Ioan Casian şi cu călugării sciţi.



Iubiţi credincioşi,



Astăzi Biserica lui Hristos cea dreptmăritoare sărbătoreşte pe marele luminător şi dascăl al lumii, pe stâlpul şi întărirea Bisericii, pe propovăduitorul pocăinţei care a fost Sfântul Ioan Gură de Aur.



Este cu neputinţă a vorbi după vrednicie despre viaţa, învăţăturile şi suferinţele acestui prealuminat ierarh al Bisericii lui Hristos. Aşadar să spunem pe scurt viaţa, faptele şi învăţăturile Sfântului Ioan Gură de Aur, spre lauda lui Dumnezeu şi folosul sunetelor noastre.



Acest mare ierarh s-a născut în Antiohia Siriei, din părinţi necredincioşi, care ţineau de credinţa elinească. Tatăl său, dregător împărătesc, se numea Secund, iar mama sa se numea Antuza. Îndată după naştere tatăl său a murit, iar mama sa, renunţând la căsătorie, s-a jertfit pentru el. Când a ajuns în vârstă, a fost dat la învăţătura înţelepciunii elineşti lui Libanie sofistul şi Andragatie filosoful, deprinzând de la ei frumoasa vorbire şi filosofia. Apoi, cunoscând pe adevăratul Dumnezeu, a lepădat credinţa elinească şi a primit botezul de la Meletie, episcopul Antiohiei. Apoi, cu darul lui Dumnezeu, s-a botezat şi mama lui.



După ce îşi continuă studiile la Atena, se întoarce în patrie la Antiohia şi îngrijeşte de mama sa, până ea se duce la Domnul. Apoi, renunţând la deşertăciunea acestei vieţi, o părăseşte şi intră în nevoinţa monahală, la o mănăstire din apropiere. În puţină vreme a sporit atât de mult că întrecea pe toţi ceilalţi cu râvna, cu rugăciunea, cu smerenia şi dragostea. Tot din tinereţe fericitul Ioan a început a scrie şi cărţi de învăţătură creştină pentru preoţie, pentru smerenie şi pocăinţă, precum şi o epistolă către monahul Teodor, plină de mult folos, pentru că avea de la Dumnezeu darul învăţăturii şi al mângâierii Sfântului Duh. Despre acest dar s-au descoperit unui monah cuvios cu numele Isihie, care vieţuia în aceeaşi mânăstire, următoarele:



Într-o noapte, rugându-se mult, a fost răpit cu mintea la cer şi a văzut o vedenie ca aceasta: Doi bărbaţi luminati, pogorându-se din cer, îmbrăcaţi în haine albe şi strălucitoare ca soarele, au intrat la fericitul Ioan, unde el îşi făcea rugăciunile sale. Unul din ei ţinea o hârtie scrisă, iar altul nişte chei. Ioan, văzându-i pe dânşii, s-a înspăimântat şi s-a închinat până la pământ, iar ei luându-l de mână, l-au sculat, zicând: "Nădăjduieşte şi nu te teme!" Ioan a zis către dânşii: "Cine sunteţi voi, domnii mei?" Iar ei i-au răspuns:



"Nu te teme, bărbatul doririlor celor bune, noule Daniile, întru care bine a voit a locui Duhul Sfânt, pentru curăţia inimii tale, pentru că suntem trimişi la tine de Marele Învăţător şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos".



Cel dintâi, întinzându-şi mâna sa, i-a dat hârtia, zicând:



"Primeşte hârtia aceasta din mâna mea, că eu sunt Ioan cel ce m-am rezemat pe pieptul Domnului, la Cina cea de Taină, şi de acolo am scos dumnezeieştile descoperiri. Domnul îţi dă ţie a cunoaşte toate adâncurile înţelepciunii, pentru ca să hrăneşti pe oameni, nu cu învăţătura hranei celei trecătoare, ci să astupi cu cuvintele tale gurile ereticilor şi ale iudeilor hulitori, care grăiesc fărădelegi asupra Dumnezeului nostru".



Apoi întinzând şi celălalt mâna, i-a dat cheile, zicând:



"Primeşte acestea, că eu sunt Petru căruia îmi sunt încredinţate cheile împărăţiei, îţi dă ţie Domnul cheile sfintelor Biserici, şi pe care vei lega, să fie legat, şi pe care vei dezlega, să fie dezlegat". Fericitul Ioan, plecându-şi genunchi, s-a închinat lor, zicând: "Cine sunt eu ca să primesc şi să port nişte slujbe mari şi înfricoşate ca acestea, fiind om păcătos şi mai nevrednic decât toti oamenii?"



Iar Sfinţii Apostoli, care se arătaseră, luându-l de mâna dreaptă, l-au ridicat, zicând: "Stai pe picioare, îmbărbătează-te şi te întăreşte şi fă cele poruncite ţie. Apoi nu tăinui darul dat ţie de la Domnul nostru Iisus Hristos, spre sfinţirea şi întărirea poporului Său, pentru care şi-a vărsat sângele Său, ca să-i mântuiască din înşelăciune. Grăieşte cuvântul lui Dumnezeu fără încetare. Adu-ţi aminte de Domnul, Care a zis: Nu te teme, turmă mică, căci a binevoit Tatăl vostru a vă da vouă împărăţia. (Luca 12, 32). Deci şi tu, nu te teme, pentru că a binevoit Hristos Dumnezeul nostru a sfinţi prin tine multe suflete şi a le aduce la cunoştinţa Sa. Vei avea multe necazuri pentru dreptate, dar să rabzi ca un diamant tare, pentru că aşa vei moşteni împărăţia lui Dumnezeu!"

Părintele Cleopa - Predică la Sfântul Ioan Gură de Aur ( continuare )

http://www.basilica.ro/_upload/img/1...b1crm11uua.jpg



Acestea zicând, l-au însemnat cu semnul Sfintei Cruci şi, dându-i sărutare întru Domnul, s-au dus. Şi era fericitul Ioan ca o făclie în sfeşnic atât pentru călugării din mănăstire, cât şi pentru credincioşii care veneau la el să-i ceară ajutor. Incă s-a învrednicit şi de darul vindecării bolilor. A venit odată un om bolnav de cap să se vindece, iar Cuviosul Ioan i-a spus: "Dacă ai credinţă tare în Iisus Hristos şi părăseşti pentru totdeauna patimile care te stăpânesc, vei vedea slava lui Dumnezeu!" Bolnavul a răspuns:



"Cred, părinte, şi voi face tot ce-mi vei porunci!" Apoi apucând haina Sfântului Ioan, a pus-o pe capul lui şi s-a vindecat. Pe un altul l-a vindecat de lepră, iar pe un leu care ieşea la drum şi ucidea pe oameni, fericitul l-a ucis numai cu semnul Sfintei Cruci.



Dorind mai multă linişte, Sfântul Ioan s-a dus la pustie în munte şi s-a nevoit acolo singur doi ani de zile. Apoi, îmbolnăvindu-se, s-a reintors la mânăstire, iar patriarhul Flavian l-a hirotonit preot, deşi un timp a fugit de preoţie, socotindu-se ne*vrednic. Când i-a pus mâinile pe cap s-a văzut Duhul Sfânt ca un porumbel alb pe capul lui şi toti se minunau de acest mare har primit de la Dumnezeu. În fiecare sărbătoare Sfântul Ioan ţinea cuvânt de învăţătură în mânăstire şi mai ales în catedrala patriar*hală din Antiohia. Iar credincioşii alergau de pretutindeni să-i asculte cuvintele, căci curgeau ca un izvor de miere din gura lui şi hrăneau sufletele tuturor cu căldura credinţei şi a dragostei de Dumnezeu.



Odată, pe când predica în biserică, o femeie din mulţime, neînţelegând adâncul cuvintelor lui, a zis cu glas tare: Învăţătorule duhovnicesc, sau mai bine să-ţi zic Ioane Gură de Aur (greceşte se zice: "Hrisostom"), fântâna ta este adâncă iar funia minţii noastre este scurtă şi nu poate ajunge la adâncimea cuvintelor tale!



Din ziua aceea Sfântul Ioan este cunoscut în toată lumea sub acest nume, căci ziceau credincioşii din Antiohia: "Deşi o femeie a zis cuvintele acestea, dar Dumnezeu i-a dat acest nume!"



Iubiţi credincioşi,



Aşa de minunată a fost creşterea duhovnicească a Sfântului Ioan Gură de Aur, încât era renumit în toată Siria şi până la împăratul Arcadie din Bizanţ. Apoi, murind patriarhul Nectarie al Constantinopolului, toti l-au ales pe Sfântul Ioan patriarh în locul lui, prin pronia lui Dumnezeu şi cu sfat de obşte. Aceasta s-a întâmplat în anul 397, iar în februarie 398 a fost hirotonit episcop şi a urcat pe scaunul patriarhal. Timp de şapte ani, cât a fost patriarh, Sfântul Ioan Gură de Aur a uimit pe toţi cu nevoinţa sa aspră, cu adâncul învăţăturii, cu mila şi marea grijă pentru săraci, pentru văduve şi bolnavi.



Acest mare păstor al Bisericii lui Hristos postea foarte mult căci mânca pâine de orz şi apă, o dată pe zi, se culca pe jos sau rezemat de scaun, se îmbrăca cu haine din cele mai modeste şi dormea 2-3 ore pe noapte. Apoi citea şi cugeta ziua şi noaptea la Sfânta Scriptură şi învăţăturile Domnului şi ale Sfintilor Apostoli. Dar nu numai citea, ci predica permanent în biserică şi rostea cuvinte de învăţătură pline de înflăcărare ca un adevărat păstor cu inimă de preot şi cu gură de aur.



El nu vorbea învăţături înalte şi dogme greu de înţeles. Ci, mai ales, vorbea cuvinte de învăţătură morală, despre faptele bune, despre păcate care ucid sufletul, despre Rai şi iad şi despre Judecata cea de Apoi. Combătea mai ales lăcomia de avere, desfrânarea, zavistia şi ura dintre oameni. Iar dintre faptele bune vorbea cel mai mult despre pocăinţă, despre rugăciune, despre mergerea la biserică, despre iubirea aproapelui şi mai ales despre milostenie. Nimeni n-a vorbit mai mult şi mai frumos în Biserica lui Hristos despre pocăinţă şi despre milostenie ca Sfântul Ioan Gură de Aur. De aceea s-a şi numit de toţi "dascălul pocăinţei şi părin*tele săracilor".



Dar nu numai că predica Cuvântul lui Dumnezeu, ci împlinea şi cu fapta. Că nimeni nu era mai milostiv în Constantinopol ca Sfântul Ioan Gură de Aur. Apoi hrănea din averea Bisericii sute de săraci, bolnavi, văduve şi copii orfani. Apăra văduvele şi pe cei nedreptăţiţi la judecată, îngrijea de călugări şi de mânăstiri, făcea case pentru străini şi bolniţe pentru bolnavi şi rânduia peste tot preoţi şi episcopi buni, iar pe cei smintitori şi răi îi caterisea şi-i ex*cludea din preoţie.



De asemeni, Sfântul Ioan G ură de Aur a scris în viata sa zeci de cărţi de învăţătură, cărţi de predici şi cărţi cu explicarea Sfintei Scripturi, începând de la Facere şi până la Sfintele Evanghelii şi Epistolele Sfântului Pavel, pentru care avea o mare evlavie. Dintre toate o mică parte s-au tradus şi tipărit şi în limba română, precum: Mărgăritarele, Împărţire de grâu, Puţul, Comentarii la cele 14 Epistole ale Sfântului Apostol Pavel, Comentariu la Sfânta Evan*ghelie după Matei şi altele.



Din cauză că mustra în fată păcatul şi mai ales pe boieri, pe dregători şi pe cei ce făceau nedreptate săracilor şi văduvelor, s-au pornit cu mare ură şi zavistie asupra sa unii curteni din preajma împăratului Arcadie şi chiar împărăteasa Eudoxia, o femeie plină de mândrie şi de lăcomie. Încă şi unii episcopi şi clerici s-au unit cu împărăteasa împotriva Sfântului Ioan şi îl pârau la împăratul, cerând surghiunirea şi scoaterea lui din scaunul patriarhal. Apoi, când împărăteasa a luat cu sila via văduvei Calitropia şi aceasta a alergat la părintele săracilor, adică la Sfântul Ioan Gură de Aur, îndată păstorul cel bun a mustrat în biserică lăcomia Eudoxiei şi s-a dus la împăratul să ceară înapoi via văduvei.



Din ziua aceea împărăteasa cu toţi cei de un gând cu dânsa a convins pe împărat şi pe unii episcopi să scoată din scaun pe marele dascăl al Bisericii lui Hristos, pe Sfântul Ioan Gură de Aur, părintele săracilor şi propovăduitorul pocăinţei. Arcadie împăratul, crezând minciunile soţiei sale, în anul 403 a scos din scaun pe marele patriarh şi l-a trimis în Bitinia. Dar îndată s-a făcut un cutremur mare în Constantinopol şi Eudoxia a cerut împăratului să-l aducă pe Sfântul Ioan din nou în scaunul său. Dar n-a durat mult şi s-a pornit altă tulburare. Împărăteasa şi-a ridicat o statuie de argint nu departe de biserică şi se făceau spectacole în fala ei, încât nu se putea sluji sărbătoarea în biserică. Atunci Sfântul Ioan, mustrând această fărădelege cu aspre cuvinte, ca o practică păgână intrată în creştinism, împăratul cu toţi ai săi au trimis noaptea ostaşi înarmaţi şi au scos pe Sfântul Ioan Gură de Aur din biserică şi l-au dus în exil pe ascuns, tocmai în cetatea Cucuzo din Arabia. În urmă, mânia lui Dumnezeu a venit peste Constantinopol. Că un foc uriaş a ars acoperişul bisericii Sfânta Sofia şi o parte din clădiri şi din palatul împărătesc şi toţi au cunoscut că este pedeapsa Dreptului Judecător.

Părintele Cleopa - Predică la Sfântul Ioan Gură de Aur ( ultima parte )

http://www.basilica.ro/_upload/img/1...b1crm11uua.jpg



Marele ierarh al Bisericii lui Hristos a stat puţin la Cucuzo, apoi a fost trimis în Armenia. Căci, pătimind multe chinuri pe cale de la ostaşi, a slăbit de tot şi a rămas în oraşul Cumani. Simţindu-şi aproape sfârşitul, a săvârşit Sfânta Liturghie în biserica Sfântului Mucenic Vasilisc, s-a împărtăşit cu dumnezeieştile Taine, apoi, sărutându-i pe toţi, i-a binecuvântat şi făcându-şi semnul Sfintei Cruci şi-a dat sufletul în braţele lui Hristos, la 14 septembrie, 407, zicând aceste cuvinte: SLavă Lui Dumnezeu pentru toate! Este rugăciunea cea mai frumoasă care ne-a rămas de la acest mare ierarh.



Moaştele Sfântului Ioan Gură de Aur au stat la Cumani 32 de ani, până ce împăratul Teodosie cel Mic le-a adus la biserica Sfinţilor Apostoli din Constantinopol.



După moartea sa, împărăteasa Eudoxia şi toţi cei de un cuget cu dânsa au fost aspru pedepsiţi şi scoşi din dregătorii, căci au ucis pe nedrept un aşa mare părinte şi luminător al Bisericii creştine. Apoi cu grele chinuri murind împărăteasa, i-a tremurat mormântul 32 de ani, până când moaştele Sfântului Ioan au fost aduse în Constantinopol şi atinse de mormântul ei, în semn de iertare. Aşa pedepseşte Dumnezeu pe cei ce se ridică împotriva Bisericii lui Hristos şi a slujitorilor Lui.



Episcopul Adelfie, iubind mult pe Sfântul Ioan Gură de Aur, s-a rugat cu lacrimi lui Dumnezeu să-i descopere în care ceată de drepţi se află acest stâlp al Bisericii. Pe când se ruga în biserică, îngerul Domnului i-a arătat cetele sfinţilor şi ale drepţilor. Dar Sfântul Ioan nu era acolo. Şi s-a mâhnit Adelfie şi a început a plânge că nu l-a văzut pe părintele său sufletesc. "Pentru ce plângi?" l-a întrebat îngerul. Iar el a zis: "Pentru că nu am văzut pe Sfântul Ioan Gură de Aur!" Atunci i-a răspuns îngerul: "Pe Ioan vrei să-l vezi? Pe propovăduitorul pocăinţei? Pe acela nu-l poate vedea nici un om cât este în trup, căci el stă înaintea scaunului Preasfintei Treimi cu Heruvimii şi Serafimii, slăvindu-o neîncetat".



Iubiţi credincioşi,



Iată, pe scurt, viaţa plină de sfinţenie dar şi de grele încercări ale Sfântului Ioan Gură de Aur. Ne cucerim de viaţa lui înge*rească, de înţelepciunea lui duhovnicească, de cuvintele lui care întorc la pocăinţă şi mângâie sufletele. Dar mai ales ne uimim de râvna, de curajul şi de bărbăţia cu care a păstorit Biserica lui Hris*tos. El nu s-a uitat la faţa oamenilor, nu s-a temut de cei ce poartă, sabie, nu s-a biruit de daruri de laude şi de cele trecătoare. Ci a mărturisit pe Hristos cu putere şi îndrăzneală, a combătut păcatul şi l-a mustrat fără frică, necăutând la faţa omului, a rostit cuvânt de învăţătură cu timp şi fără timp şi a luat apărarea săracilor, a văduvelor şi a celor asupriţi. Cu acest mare ierarh şi păstor al Bisericii se împlinesc cuvintele Mântuitorului, Care zice: Eu sunt Păstorul cel bun. Păstorul cel bun îşi pune sufletul pentru oile sale. Iar cel plătit şi cel care nu este păstor şi ale cărui oi nu sunt ale lui, vede lupul venind şi lasă oile şi fuge şi lupul le răpeşte şi le risipeşte. Cel plătit fuge pentru că este plătit şi nu are grijă de oi (Ioan 10, 11- 13).



Sfântul Ioan Gură de Aur şi-a pus sufletul pentru oile sale. Şi a pus şi râvna şi mintea şi cuvintele gurii sale şi mâna cea grabnic scriitoare, şi averea Bisericii a pus-o în slujba sărmanilor şi curajul său l-a pus în apărarea adevărului şi mărturisirea lui Hristos. De acest fel de păstori are nevoie Biserica în zilele noastre, dacă vrem să ne izbăvim de secte, de beţie, de desfrâu şi nedreptate. Deci să-L rugăm pe Stăpânul secerişului să trimită lucrători buni la secerişul Său (Luca 10, 2). Este atâta neghină între oameni, atâta neunire între creştini, atâta dezbinare în unele familii şi atâtea patimi în inimile noastre! Oare când vom începe să lucrăm cu adevărat ogorul sufletelor noastre? Când vom începe a smulge patimile şi răutăţile din inimile noastre ca să intre Hristos în noi?



Să ne rugăm cu evlavie la Sfântul Ioan Gură de Aur. El este "apostolul pocăinţei, care se roagă în faţa Preasfintei Treimi pentru noi toţi". Să imităm curajul lui, tăria lui, nevoinţa lui şi sfinţenia vieţii lui. Să ne aducem aminte că el a contribuit la încreştinarea ţării noastre şi mai ales a Dobrogei, unde trimitea misionari să încreştineze pe daci şi pe sciţi şi avea prietenie cu episcopul de Tomis, Teotim I, cu Sfântul Ioan Casian şi cu călugării sciţi. Să nu uităm că avem în ţară numeroase biserici cu hramul Sfântului Ioan Gură de Aur şi Sfinţii Trei Ierarhi. Apoi să citim cuvintele sale de învăţătură care sunt dumnezeieşti. Iar când suntem în ispite şi necazuri să nu slăbim, nici să cârtim, că nu răbdăm noi mai mult decât au răbdat sfinţii. Să ne aducem aminte de sfaturile lui care încep cu pocăinţa şi rugăciunea şi se sfârşesc cu milostenia şi iertarea.



Să ne rugăm lui Dumnezeu pentru pacea lumii şi pentru a ne rândui păstori sufleteşti cât mai buni. Să ne rugăm pentru toată lumea şi pentru părinţii noştri duhovniceşti, căci ei priveghează pentru sufletele noastre, ca cei ce vor da seama.



Încheiem cu îndemnul de a nu deznădăjdui în greutăţile şi suferinţele acestei vieţi. Ci să cerem în toate ajutorul de sus şi să repetăm cât mai des rugăciunea Sfântului Ioan Gură de Aur: Slavă lui Dumnezeu pentru toate! Amin.



(Arhimandrit Cleopa Ilie, Predici la praznice împărăteşti şi la sfinţi de peste an, Editura Episcopiei Romanului, pp. 245-252)

Predica la Evanghelia de azi - cu tanarul bogat care dorea desavarsirea.

Ce am inteles eu:

Iisus i-a raspuns amintindu-i de cele 10 Porunci (sa nu ucizi, sa nu furi etc.).
Pe langa astea exista si El nu a mai amintit (se poate ca tanarul deja facea multe lucruri bune: post, rugaciune etc.)

Dar desavarsirea putea s-o obtina doar renuntand la toate averile lumesti si urmandu-l pe Iisus. Asta nu inseamna oare monahismul?
Sa renunti la lume si sa-L urmezi.

Nu mi-este clar nici cum au facut apostolii si altii asemenea lor. Ei au fost monahi pana la urma (castitate, fara familie, saracie, mergeau dupa Iisus si faceau ascultari).

Acum mantuire= desavarsire. Deci numai prin monahism? Asa se deduce prin pilda de azi.

Voi ce ati inteles?

1. Domnul Iisus nu a amintit toate poruncile. Ci doar pe cele ce se referă la relaţiile interumane.
2. Pilda se referă la obţinerea desăvârşirii prin renunţarea la vicii şi patimi: în cazul de faţă tânărul (fiind probabil în floarea vârstei, trecut de adolescenţă) îşi dorea Împărăţia lui Dumnezeu, dar avea sufletul lipit de cele materiale şi negreşit trecătoare.
Nu poţi obţine mantuirea când eşti legat de ceva pământesc: avere, viciu, patimă etc.

De eşti păstor si te vei duce acolo, vei vedea pruncul în colibă.
De eşti împărat, şi nu te duci acolo, şi porfira nu-ţi va folosi nimic.
De eşti înţelept, şi aceasta nu te poate împiedica, de a te duce acolo şi a te închina fiului lui Dumnezeu; căci aceasta foarte bine se potriveşte cu înţelepciunea, însă păzeşte-te, ca să nu zici ca Irod numai la arătare: „Şi eu voiesc să merg să mă închin lui", iar cu fapta să voiască a-l omorî.
Lui se asemănă toţi cei ce primesc Sfintele Taine cu nevrednicie, căci ei, zice Apostolul: „păcătuiesc în trupul şi în sângele Domnului" (I Cor. XI, 27). Ei au într-nşii un tiran, care se împotriveşte mesei lui Hristos, şi este mai cumplit, decât Irod, adică Mamona.
Iar noi, când avem aur, să-l jertfim lui Hristos.
Dacă acei varvari (străini) au adus lui daruri spre cinste, apoi cine esti tu daca niciodata nu ajuţi pe un nevoias?
Dacă aceia au făcut o cale atât de departata, spre a vedea pe nou-nascutul, apoi ce dezvinovăţire poţi tu aduce, tu, care niciodată nu poţi merge câţiva paşi, spre a cerceta pe un bolnav?
Aceia au dus aur, si tu nu dai nici măcar pâine.
Aceia s-au bucurat când au văzut steaua, iar tu vezi pe Insusi Hristos în persoana saracului si a golului, şi nu te misti.
Care dintre noi, cei ce am primit de la Hristos mii de binefaceri, a făcut de voia sa un asemenea drum, ca acei varvari, sau mai drept, ca acei prea înţelepţi între cei înţelepţi? Ce zic eu, un drum aşa de mare?
Multora li se pare prea departe a pune câţiva paşi până la Biserică, spre a vedea pe Domnul în peştera cea duhovnicească; dar lor nu le lipseşte puterea de a merge, când este vorba despre afaceri lumeşti, sau despre teatru, despre parăzi si despre petreceri. Nu merită oare acesta pedeapsă şi dojană?''



Să ne bucurăm de bucuria căreia ne-am făcut părtaşi prin Naşterea lui Hristos, şi pe Dumnezeu, Cel ce S-a făcut om, să-L proslăvim pentru această întrupare a Sa, şi după puterile noastre să-I aducem cinste şi mulţumire, însă lui Dumnezeu nu-I este plăcută altă mulţumire, decât aceea ca noi să ne mântuim sufletele noastre şi să ne silim a face fapte bune.

Aşadar, să nu fim nemulţumitori către Binefăcătorul nostru. După puterile noastre, toţi să-I aducem de toate: credinţă, nădejde, dragoste, înfrânare, milostenie, iubirea aproapelui.
(Cuvânt la ziua naşterii Domnului nostru Iisus Hristos al Sf Ioan Gura de aur(fragment)

Preadulcele nostru Mântuitor şi Dumnezeu, slavă veşnică Ţie!

Cuvântul Sf. Ioan Gură de Aur la Duminica după Botezul Domnului
 

http://cristiboss56.blogratuit.ro/Pr...X-b1-p2213.htm

„Este mai mic decât toate seminţele, iar dacă creşte, este mai mare decât toate buruienele” (Matei 13, 32)

Hristos zice că ceea ce se întâmplă cu grăuntele de muştar, se întâmplă şi cu propovăduirea Evangheliei. Ucenicii Lui erau cei mai slabi dintre toţi, cei mai mici dintre toţi, dar, totuşi, lucrând în ei o putere mare, Evanghelia s-a propovăduit în toată lumea.

La pilda grăuntelui de muştar, Domnul adaugă încă şi pe cea a aluatului, pe care l-a luat femeia şi l-a ascuns în trei măsuri de făină, până ce a dospit. Adică, precum aluatul dospeşte o cantitate mare de făină, aşa Apostolii, zice El, vor întoarce toată lumea.

Şi vezi înţelepciunea Lui! El alege pilde de la fire spre a arăta că, precum acelea se fac, adică creşterea grăuntelui de muştar şi dospirea întregii frământături, tot aşa va fi şi cu propovăduirea Evangheliei la toată lumea. Nici unul dintre Apostoli nu putea să-I stea împotrivă şi să-I zică: „Ce vom putea noi, doisprezece, aruncându-ne într-o aşa mare mulţime?”. Hristos le spune că tocmai prin aceea puterea lor va străluci mai mult, că ei, amestecându-se cu o mulţime aşa de mare, nu se vor nimici. Precum aluatul dospeşte frământătura atunci când se apropie de făină, şi nu numai că se apropie, ci se şi amestecă cu ea, aşa şi voi, atunci veţi birui pe vrăjmaşii voştri, când vă veţi amesteca şi vă veţi topi cu dânşii [adică: îi veţi ierta şi îi veţi iubi].

Şi precum aluatul, deşi se ascunde în făină, nu piere acolo, ci în curând face totul asemenea lui, în acelaşi chip va fi şi cu propovăduirea Evangheliei. „Aşadar nu vă temeţi – voieşte să zică Hristos -, căci Eu, deşi v-am spus mai înainte că veţi trece prin multe necazuri, totuşi veţi birui şi veţi străluci”.

Nu te mira că Domnul, vorbind despre împărăţia cerului, a întrebuinţat pilda grăuntelui de muştar şi a aluatului, căci El vorbea către oameni neînvăţaţi, care prin acest chip de învăţătură se înţelepţeau.

Iar cei necredincioşi trebuie să recunoască acum puterea lui Hristos, văzând că, în adevăr, aşa s-a făcut, precum El a spus. Ei trebuie să-L cinstească pentru două pricini: Pentru că a spus mai înainte, şi a împlinit El însuşi.

Încă şi astăzi amestecă pe adevăraţii Săi ucenici în mulţimea cea mare a lumii, pentru ca aceştia să împartăşească şi altora cunoştinţele lor cele mai bune.

Nu vă tânguiţi că numărul vostru este prea mic, căci puterea cuvintelor cucernice este mare, iar ceea ce o dată a dospit va sluji iarăşi de aluat pentru alţii. Şi precum scânteia, aprinzând lemnul, îndată se face o flacără mare, şi prin aceasta aprinde şi altele, aşa se întâmplă şi cu vorba cea cucernică, sau predica.

Dar pentru ce Hristos n-a întrebuinţat pilda focului, ci a aluatului? Focul nu lucrează totul prin sine, ci prin mijlocirea lemnului aprins; aici, însă, aluatul lucrează totul prin sine. Iar dacă doisprezece bărbaţi au învăţat toată lumea, gândeşte ce mare vinovăţie avem noi, credincioşii, care, fiind aşa de mulţi, nu putem aduce la calea cea dreaptă pe ceilalţi, pe cei necredincioşi, care stau încă afară. Şi noi putem fi aluat pentru mii de oameni.

Dar vei zice tu: „Aceia erau Apostoli!”. Şi apoi, ce? Oare, ei nu erau de aceeaşi fire ca şi tine? Nu petreceau şi ei în cetăţi? Nu mâncau şi ei ca noi? Nu lucrau şi ei cu mâinile lor? Oare, ei erau îngeri şi au fost pogorâţi din cer?

Dar zici tu: „Ei puteau săvârşi minuni!”. Dar nu minunile i-au făcut pe dânşii aşa de vrednici de mirare! Şi până când ne vom sluji de minunile lor, spre a acoperi propria noastră uşurătate a minţii? Iată, sunt o mulţime de sfinţi care n-au strălucit prin minuni. Dimpotrivă, sunt unii care izgoneau pe demoni, dar au căzut în păcat şi nu au fost cinstiţi, ci, dimpotrivă, au fost pedepsiţi.

Dar, oare, ce lucruri atât de mari au făcut Apostolii? Au nesocotit toate comorile pământeşti, n-au căutat slavă şi s-au lepădat de toate cele vremelnice. Dacă n-ar fi făcut acestea, ci ar fi fost robi ai poftelor, atunci chiar de ar fi sculat mii de morţi, totuşi nimic nu ar fi folosit. Mai mult, ar fi fost socotiţi ca nişte amăgitori. Viaţa cea dreaptă este cea care străluceşte peste toate şi atrage harul Sfântului Duh.

Ce minuni a săvârşit Ioan Botezătorul de a câştigat atâtea cetăţi? Cum că el n-a săvârşit nici o minune, ne spune Evanghelistul Ioan în cuvintele: „Şi mulţi veneau la El şi ziceau: Ioan nu a făcut nici o minune, dar toate câte a zis Ioan pentru Acesta au fost adevărate” (Ioan 10, 41).

Şi prin ce, oare, Ilie se făcuse vrednic de mirare? Negreşit, prin îndrăzneala lui înaintea împăratului; negreşit, prin râvna lui pentru Dumnezeu; negreşit, prin sărăcia lui, prin cojocul lui, prin peştera lui, căci el, după aceea, a făcut minuni.

Şi pentru care minune s-a uimit diavolul de Iov? Acesta n-a arătat nici o minune, ci o viaţă strălucită de fapta bună şi o răbdare mai tare decât oţelul.

Ce morţi au înviat, oare, Avraam, Isaac şi Iacob? Ce leproşi au curăţit? Ba încă minunile par a vătăma, dacă nu sunt unite cu privegherea şi cu smerenia.

Şi când Hristos a dat povăţuiri ucenicilor Săi, nu le-a zis: „Faceţi minuni, ca să le vadă oamenii”, ci le-a zis: „Aşa să strălucească lumina voastră înaintea oamenilor, ca să vadă ei faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Matei 5, 16). Încă şi lui Petru, El nu i-a zis: „De Mă iubeşti, fă minuni”, ci: „Paşte oile Mele” (Ioan 21, 15). Şi pentru ce, Hristos, cu deosebire, îl alese pe dânsul, pe Iacov şi pe Ioan? Poate pentru minunile lor? O, nu! Toţi Apostolii curăţau leproşi, înviau morţi, şi toţi dobândiseră de la Dânsul aceeaşi putere. Aşadar, pentru ce aceşti trei erau deosebiţi? Pentru iscusinţa sufletului lor.

Vezi că mai mult decât toate este de trebuinţă viaţa îmbunătăţită şi dovada prin fapte, căci: „Din roadele lor îi veţi cunoaşte pe dânşii” (Matei 7, 16).

Dacă te-ar lăsa cineva să alegi: sau morţi să înviezi în numele lui Iisus, sau să mori pentru numele Lui, tu ce ai alege? Negreşit aceasta din urmă, căci este o faptă mântuitoare, iar cealaltă este doar o minune. Şi dacă cineva te-ar lăsa să alegi între puterea de a preface fânul în aur şi puterea de a socoti toate bogăţiile ca pe fân, nu ai alege, oare, pe aceasta din urmă? Negreşit, numai aceasta ar câştiga pe oameni. Dacă ei te-ar vedea făcând aur din fân, ar creşte numai lăcomia lor de avere, şi toţi ar vrea să înveţe acel meşteşug, ca Simon Magul (Fapte 8, 19); iar dacă te-ar vedea dispreţuind bogăţiile, repede s-ar slobozi şi ei de boala lăcomiei lor.

Vezi că vieţuirea valorează mult şi este un propovăduitor vorbăreţ? Când zic vieţuirea, nu înţeleg că cineva trebuie să trăiască în sac şi în cenuşă, ci înţeleg nesocotirea comorilor pământeşti, iubirea aproapelui, milostenia, hrănirea celor flămânzi, biruirea mâniei, lepădarea de slava deşartă, alungarea pizmei. Hristos zice lămurit: „Învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima” (Matei 11, 29).

Aşadar, dacă tu vrei să te asemeni Apostolilor, nimic nu te opreşte. Nu ai nevoie de darul minunilor. Dacă ai nimicit păcatul din tine, dacă ai sfărâmat puterea satanei, ai călcat pe capul lui, ai slăbit puterea lui, i-ai împrăştiat oastea, atunci ai săvârşit cea mai mare minune. Prin aceasta s-au făcut mari şi Apostolii, precum spune Petru: „Noi am lăsat toate, şi am urmat Ţie” (Matei 19, 27). Întru aceasta să urmăm şi noi lor, să ne lepădăm de cele vremelnice, să ne dăruim lui Hristos, pentru ca noi, împreună cu Apostolii, să ne facem părtaşi vieţii veşnice, prin harul şi bunătatea lui Iisus Hristos, Căruia se cuvine slava, în vecii vecilor. Amin.

din volumul “Predici la duminici si sarbatori”

Scrisoare deschisă către cei ce încă nu iubesc Biserica
 

de Eugen Tănăsescu, preot și blogger pe Adevărul

Duminica aceasta, Evanghelia ne aminteşte un eveniment important: începutul propovăduirii Domnului Hristos. Adică un mesaj, ca o scrisoare deschisă, adresată tuturor. Ea este valabilă şi astăzi, mai ales pentru cei ce încă nu iubesc Biserica, pe Hristos şi pe Dumnezeu.

Un coleg jurnalist mi-a pus odată o întrebare: dacă aş fi pus faţă în faţă cu cei ce nu iubesc Biserica, ce le-aş spune? Cred că acum e un moment bun să dau acest răspuns, în mod public, folosind oportunitatea acestui blog. Iată ce le-aş spune.

Fraţii mei.

Mai întâi, e dreptul vostru să alegeţi ce anume iubiţi şi ce nu. Aici se vede clar că Dumnezeu este iubire, pentru că, deşi ne iubeşte şi ne-a dăruit libertatea, totuşi nu se răzbună pe noi şi ne aşteaptă, asemeni unui părinte care-şi iubeşte fiii. Câtă vreme trăim, avem timp să înţelegem că este nefiresc să nu iubim Iubirea.

Apoi, celor dintre voi care cred că Dumnezeu nu merită iubirea lor, datorită unor necazuri sau nedreptăţi din viaţă, le spun că niciodată Dumnezeu n-a dorit răul cuiva. Căci Iubirea nu poate dori răul asupra celui iubit. Aşa cum nici noi n-am face rău celor ce-i iubim. Dimpotrivă. El Însuşi suferă cu fiecare suferinţă de-a noastră, cu fiecare nedreptate ce ni se face, cu fiecare faptă rea pe care o săvârşim, pentru că noi înşine suntem făcuţi după chipul Său. Prin urmare ar fi ilogic ca El să dorească răul a ceva ce este al Său. Dacă n-a ezitat să se răstignească pentru noi pe Cruce, cum oare ne-ar dori răul?

Continuarea aici : http://adevarul.ro/cultura/spiritual...1f5/index.html

DUMINICA VAMESULUI SI FARISEULUI !



“Se apropie Postul Mare, vreme de rugaciune si pocainta, vreme foarte insemnata a vietii noastre – fiindca ce lucru poate fi mai insemnat pentru crestini decat rugaciunea si pocainta?

Doi oameni s-au suit la templu, ca să se roage: unul fariseu şi celălalt vameş. Fariseul, stând, aşa se ruga în sine: Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi, adulteri, sau ca şi acest vameş. Postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate câte câştig. Iar vameşul, departe stând, nu voia nici ochii să-şi ridice către cer, ci-şi bătea pieptul, zicând: Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului. Zic vouă că acesta s-a coborât mai îndreptat la casa sa, decât acela. Fiindcă oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa. (Lc. 18,10-14)

Prin pilda despre vames si fariseu, ea ne insufla ca cea mai de nadejde cale pentru a ne strapunge este nimicirea in noi insine a parerii de sine fariseice si inradacinarea in inima a tanguirii de pocainta a vamesului: „Dumnezeule, milostiv fii mie, pacatosului!“

Sa luam lectie de la vames si fariseu si sa invatam aceasta lectie. Ea este scurta: nu te nadajdui in dreptatea ta, ci, cu toata bogatia faptelor tale bune, toata nadejdea mantuirii sa ti-o pui in milostivirea lui Dumnezeu, strigand din adancul sufletului: „Dumnezeule, milostiv fii mie, pacatosului!“

Osteneste-te si lucreaza Domnului cu osardie, dupa toata largimea poruncilor Lui – insa nadejdea mantuirii sa ti-o pui – toata — in milostivirea lui Dumnezeu. Niciodata nu vei ajunge sa fii indreptat in ochii lui Dumnezeu intotdeauna si in toate: de aceea, oricat ai parea de indreptat pe dinafara, nu inceta niciodata sa strigi din inima: „Dumnezeule, milostiv fii mie, pacatosului!“
Iata lectia: pecetluiti-o in inimile voastre! Drept mijloc, iata ce sa faceti: parcurgeti repede in gand viata voastra si uitati-va daca nu sunt in ea pacate – cu cuvantul, cu fapta si cu gandul. O! Fireste, se vor gasi in ea multime de pacate! Dar daca lucrurile stau asa, cum sa nu strigam fiecare: „Dumnezeule, milostiv fii mie, pacatosului!”?



In cantarile bisericesti, fariseul este asemanat cu cineva care pluteste pe mare intr-o corabie, iar vamesul care se urgisea pe sine – cu cineva care face acelasi lucru intr-o barca proasta. Pe cel dintai insa l-a inecat furtuna inaltarii de sine lovindu-l de stanca trufiei, iar pe cel din urma seninul adanc al urgisirii de sine si suflarea lina a suspinelor de pocainta l-au dus fara primejdie la limanul indreptarii dumnezeiesti.
In aceleasi cantari, fariseul mai este asemanat cu cineva care merge in car, iar vamesul – cu cineva care merge pe jos. Cel din urma, insa, adaugand la strapungere smerenia, a luat-o inaintea celui dintai, care si-a pus in cale stancile laudei de sine.
Auzind asemenea indemnuri, fratilor, inteleptiti-va pentru a alerga in asa fel incat sa ajungeti la tinta.
In voi mare sa fie lacrimile, luntre – defaimarea de sine, vanturi – suspinele, iar glas al vamesului – toate cele pe care le-ati randuit pentru plutire. Si fara indoiala veti ajunge la limanul milostivirii lui Dumnezeu si veti atinge grabnic tarmul indreptarii, unde veti gusta dulcea tihna a constiintei intru atotiertarea lui Dumnezeu.
Datori suntem cu totii sa ne plecam capetele adanc si sa ne atintim privirile in pamant inaintea maririi slavei lui Dumnezeu, aminte aducandu-ne de pacatele noastre fara numar si temandu-ne de mania lui Dumnezeu: iata ce ne invata aceasta sfanta pilda a lui Hristos despre vames si fariseu. Deci sa ne-o amintim intotdeauna si mai ales cand vom incepe nevointa pocaintei in zilele Postului Mare. Sa ne rugam asa cum s-a rugat vamesul, si Domnul ne va milui, si ne va indreptati, si ne va da harul Sfantului Duh.
Sa ne daruiasca acest mare bine noua, tuturor, preaindurata bunatate a lui Dumnezeu! Amin”.
(din: Sfantul Teofan Zavoratul, “Predici”

Si cum pericopa de astazi a fost centrata pe rugaciune, la predica din biserica mea s-a evocat aceasta pilda amuzanta pe care o puteti urmari incpand cu minutul 16 - http://www.youtube.com/watch?v=_p5tv...=RDLF0EzlTCRVg