Gresesti. Nicaieri nu am spus ca cei care l-au condamnat si ucis pe Iisus au mers in Rai, au dobandit viata vesnica, sau ca au mancat omleta. Nu putem sti ce s-a ales de acei oameni. Dar putem crede ca pacatul acela nu li s-a considerat, din moment ce Dumnezeu le intelege neputinta si cere iertarea lor.

Am vrut doar sa scot in evidenta ca Dumnezeu este mai intelegator decat am putea crede.

Cui nu li s-a considerat ?
Iar unul din pacatele impotriva Duhului Sfant este increderea prea mare in
mila lui Dumnezeu.

Scrie foarte clar mai sus.

Greu sa pricep ce este aceasta incredere prea mare in Mila Domnului. De unde, adica, incepe ea sa nu mai fie incredere mare, devenind prea mare. E oare o limita clara, o zona evidenta de demarcatie? Mai degraba pot fi sesizati niste indicatori concreti care sa sugereze posibilitatea depasirii limitei si care sa trezeasca vigilenta credinciosului si o anumita suspiciune de sine. La asta e bun si duhovnicul, indrumatorul neincetat al pocaintei.

*
Si de ce ar fi pacat aceasta incredere prea mare? Poate pentru ca ne face nelucratori, nepartasi la impreuna-lucrarea mantuirii. Ne desparte de Cel Care voieste sa fie in echipa cu noi, iar noi in echipa cu El. Nu lucram in tandem, nu tragem la vasle impreuna cu Dumnezeu, ci in mod solitar, autist, strain, probabil potrivnic.

*
Un copil care asteapta ca parintii sa faca totul pentru el dar care nu se daruieste si propriilor sale incercari, propriei autonomiei, ii sperie pe parinti. Cred ca parintii nu vor ca fiii lor sa fie total dependenti de ajutorul parintesc. Sensul educatiei este autonomia celui educat, adica insusirea puterilor de a face singur, tot mai mult si tot mai bine, ceea ce la inceput faceai doar prin parinte sau facea doar parintele pentru tine.
De aceea teama multor parinti e tocmai aceasta: ce vei face tu dupa ce eu nu voi mai fi cu tine ca sa te ajut? Am nevoie de dovezi ca te poti descurca singur, ca sa pot muri linistit - spun adeseori parintii.
Si totusi Domnul nu este asa. Nu teama ca El va muri si ca noi nu vom putea sa traim fara El, Il preocupa. Ci "teama" sau "tristetea"/mahnirea ca noi Il respingem in inima noastra si ca tocmai prin asta ne departam de El, ne instrainam, ne intunecim. Mahnirea ca El a murit in inima noastra, ca am deznadajduit de El in noi insine, ca L-am respins/negat definitiv...

*
Nu degeaba ne-a lasat Domnul un alt Mangaietor. E mai de folos noua sa avem permanent un Partener de viata, Care nu doar sa ne protejeze ci sa ne conduca treptat, daca voim sa participam, la toata bucuria Adevarului, la deplinatate. Iar prin asta inteleg, desigur, toata lucrarea pocaintei (care e finita doar prin limitele noastre la care tinem) si toate roadele ei.

pai fara pocainta exista iubire? fara pocainta nu exista decat cele ale firii mostenite sau dobandite.

Dumnezeu este mai drept decat am putea noi crede.
spre exemplu noi oamenii , punem la zid multi oameni si nu suntem deloc drepti , gandind ca poate oamenii aceia atat inteleg, atat pot si atat fac.
Nu este de fapt aceasta dreptate?

Intelegerea este o concesie, o milostenie, o indulgenta. Insa Dumnezeu nu face milostenie fara dreptate. De fapt in toate ale lui Dumnezeu , iubire , mila, mangaire, daruri, exista dreptatea Sa.

si ma rog, cine nu vede acesta latura a lui Dumnezeu?

Noi toti, dar mai ales dogmaticii.

Deznadejdea e pacat impotriva Duhului Sfant.
Nadejdea exagerata la fel.
Catehismul.

Linia de demarcatie? Atunci cand increderea exagerata e folosita ca baza pentru a pacatui (Dumnezeu ma/ne iarta, nu va tine cont de cutare si cutare ca dragostea e mai mare decat astea, etc.)

Probabil n-ai auzit de mamele care si-au aruncat copilul in wc.
Si multe altele.