.....:) Tocmai pentru că nu cunosc/înţeleg omul / oamenii, am ales psihologia. Credeam că mă va ajuta, cumva, să cunosc... Azi îmi dau seama că eram atât de tânăr, de naiv...:)
Pe măsură ce s-au scurs anii şi m-au încărunţit alegerile şi consecinţele lor, s-a întâmplat taman invers: azi nu mai înţeleg şi nu mai cunosc aproape nimic din/despre "om". A început să mi se pară tot mai mult că omul este o taină - mare, necuprinsă taină. (Mă amuză uneori - alteori mă întristează foarte - când văd vreo carte care oferă "cunoaşterea omului" - tratate, lecţii despre alcătuirea şi funcţionarea omului, recomandări şi, oh, sfaturi! Sfaturi de la experţi! Sfaturi de la "cunoscătorii de oameni"!)
Şi, când mi se mai întâmplă să iau în serios lucrul cu vreun om, din postura de psiholog - cum ziseşi, mă străduiesc să cultiv ori mai bine zis să sporesc taina asta, a mea şi a clientului meu. Din păcate majoritatea oamenilor vor să cunoască explicit, să se cunoască, cică... Au auzit ei că dă bine aşa, că sună înţelept etc. Cică aşa-i la psiholog: "te cunoşti pe tine însuţi". (Şi au mereu treburi "urgente" de rezolvat - simptome, conflicte etc. Şi vor mereu o rezolvare "pragmatică", "eficientă".)
Zvonuri. Treburi mărunte.
Clişee care trec de la unul la altul în maşina colectivă de multiplicat prostia şi moartea; maşină care e lumea.

Pot spune că nu mă (mai) interesează, de-o vreme, să îi cunosc pe oameni. Mă interesează tot mai mult să îi necunosc.
Iar pe mine încerc să mă uit, pentru a putea privi în altă parte... Când reuşesc să privesc acolo mă zăresc şi pe mine, ca printr-o oglindă; sunt uneori undeva, cât de cât... Nu-i prea măgulitor ce văd prin oglinda asta vie dar privitul acesta funcţionează. Aduce, chiar, bucurie uneori.
Rareori.

Sa zic ce mi se pare mie paradox? Ca tocmai Sophia ii spune asta unuia dintre cei mai profunzi oameni, cei mai adanciti in labirintica experienta a lui “nosce te ipsum”, la ale caror scrieri/ganduri/reflectii (chiar si postari de forum), am avut vreodata acces.


La asa remarca, nici ca se putea un raspuns mai nimerit! Recunosc, pe mine, remarca Sophiei m-a facut knock out! I’m speechless.

Vorbeam pe alt topic, mai demult, despre persoană. Ne străduiam să distingem persoana de individ, parcă, apoi să operăm cumva cu termenii...
Persoana este o taină. Ea germinează înlăuntrul omului şi, fapt curent (pe care îl găsesc de-a dreptul nenorocit şi straniu) prea rar integrăm conştient manifestările ei. Noi le respingem, le negăm, le raţionalizăm, le deplasăm - aşa am fost "educaţi". Alegem în schimb să rulăm, mai mereu, rutine. Cum mestecă prostu guma sau cum cămila iarba, aşa flendărim şi noi ciunga rutinei, clişeului, surogatului... Şi numim asta cugetare. Conştienţă! Gândire!! (he, he - Rrraţiuuune!, chiar...)
Suntem amestec de clişee şi răni. Abia dincolo de aceste faţete-impostori ai personalităţii noastre abia de adie câte un semn prea-discret al persoanei. Şi, vai, când izbuteşte să se înfiripe în oglinda minţii noastre, abia de se iveşte şi nouă ni se pare un fapt străin, ceva care nu ne aparţine. Şi-l buşim, adeseori speriaţi.
Or, amară ironie, abia aceea era persoana noastră în manifestarea ei autentică, de dincolo de grilajul otrăvitor al multor măşti.
Ce minte avem noi, majoritatea dintre oameni, de vedem falsul ca veritabil şi autenticul ca străin? Ce strâmbătate se trufeşte-n noi, cu nesimţirea hoitului din poemul lui Baudelaire?.....
Persoana palpită (ingenuă, abia o schiţă, poate - o sămânţă?...) în închisoarea teribilă care e mintea noastră. Se retrage ea, îmi pare, în cele mai diafane şi tainice colţişoare ale inimii.
Mi s-a întâmplat, nu odată, ca în manifestările unor bestii (roade ale lumescului, nimic altceva) cu chip uman, să zăresc (cât fulgerul unei vrăbii iuţi la fereastră), ori însoţit cu hohote de plâns şi cu multă mirare de sine - minunea tainicei fiinţe (adică persoana sau un mugure al ei) omeneşti care trage la germinaţie, la (îm)plinire...
Faţă de aceasta, când răzbate ori dă vreun oarece semn, nu ştiu ce să spun, de obicei. Mărturisesc că îmi vine să plâng...:) Dar sunt matern, deh...:) (adică reuşesc, mulţumesc Domnului, să fiu blând); după cum, prin forţa exerciţiilor de confruntare cu bestialitatea (mea şi a altora), uneori sunt simplu şi dur. În orice caz, nu stau la taifas. (Cu rutinele, se-înţelege...:))

.........................................

Sophia este o persoană foarte complexă si uite ca marele nostru psiholog n-a reusit s-o descifreze. :) eu îi apreciez Sophiei foarte tare sinceritatea cu care scrie, franchetea nedumeririlor pe care le împărtăseste cu noi, si sper să nu ezite să scrie nici pe viitor, chiar dacă unor "monumente" forumistice nu le cade bine.

În concluzie: cam aşa e postul la musulmani!

Monumental-complex.

Şi aceste "monumente forumistice" nu sunt, de fapt, decât un alt eu (de al meu, de al tău)? Sau scopul scuză mijloacele?

omul a fost, este si va ramane o enigma

sa traiesti intr-o tara musulmana si apoi sa vezi traire...