Vă mulţumesc pentru mărturisire. Sper să nu vă dăuneze în nici un fel!

(P.S. Îmi pare rău că am făcut această mărturisire, lipsindu-mă de multe prin aceasta, în viitor... Însă îmi pare şi bine, o licărire acolo... )

Da, este suferinţă atunci când renunţi la ale tale. E furie uneori, e poate chiar un regret, o vreme. E ispitire de gânduri vane, de reproşuri şi autoreproşuri. E lipsă, e chiar chin, undeva în fiinţa proprie, la oase, la miezul cald al fiinţei tale, aşa cum o percepi, aşa cum eşti obişnuit să te percepi.

Dar este şi o surpriză frumoasă, despre care nu bănuiai nimic, o bucurie şi o pace, o adâncă mulţumire care te încălzeşte. Îţi e bine, foarte bine, iar mintea nu poate pricepe cum de suferi în lipsurile tale şi totodată eşti părtaş la o bucurie atât de frumoasă.

In forma ei cea mai inalta, jertfa de sine inseamna a-ti da viata pentru celalalt. Ca acest preot care a murit salvand trei copii in India:

http://www.biserici.org/index.php?menu=ACEV&id=45053

ori ca acesta, care a facut acelasi lucru la noi:

http://stiri.resursecrestine.ro/4422...e-pentru-viata

In starea de jertfa ne bucuram. Mai intai, ne bucuram pe pamant, fiindca scris este: "mai mare bucurie este a da decat a lua". Pe urma, ne bucuram in Cer. Eu cred ca cei doi preoti de mai sus, si multi altii ca ei, care si-au jertfit viata la propriu pentru oile ratacite la propriu, acum se bucura si sed la masa cu Domnul nostru si cu cei ai Lui.

Din ce mă trec şi eu cu anii cred / sunt lămurit prin Mila Domnului, tot mai mult, că Apostolul nu face literatură în Corinteni I, când ne împărtăşeşte iţele Iubirii, dimpotrivă, fiecare cuvânt este o poartă deschisă pentru un drum nesfârşit al Adevărului. Iubirea cântată de Pavel în Corinteni este Taină mare. Apostolul cheamă la Iubire şi îndeamnă, deschizînd prin cuvântul său, larg, toate uşile închise în fiinţa noastră.
Sunt clipe în viaţă când îţi spui singur: da, ce adevăr mare a scris Pavel, da, aşa e, dragostea îndelung rabdă... Şi te bucuri că ai înţeles, prin însăşi experienţa ta pe care ai avut fericirea să o primeşti în dar de la Dumnezeu.
Alteori zici: da, aşa e, acum sunt încredinţat - dragostea nu caută la ale sale... dragostea nu se mânie... Ci eu, dobitocul şi nesăbuitul şi egoistul şi nebunul, iată m-am mâniat, iată m-am trufit ş.a.m.d.

Şi uite-aşa, rând pe rând, cercare cu cercare, te încredinţezi de tot Adevărul (cum zicea un coleg pe alt topic - viaţa duhovnicească se învaţă; prin descoperire de Sus, aş adăuga eu). Şi lauzi pe Pavel şi lauzi pe Dumnezeu. Apoi se întâmplă să mai uiţi, să te iei iar cu ale tale şi să guşti catranul păcatului, al egoismului, al lepădării, al nebuniei şi al prostiei. Şi iar se-ndură Dumnezeu de tine şi îţi prilejuieşte lămurire... Şi iar uiţi, iar te afunzi în mare, în mocirla răutăţii grosiere a inimii proprii şi a lumii... Şi tot aşa, perpelire şi strunjire sub foc, că fierul răutăţii noastre este mare şi greu, deseori.

Cu adevărat Iubirea nu trece. Se retrage, poate, în discreţie, însă nu e învinsă, nu piere, nici în clipă nici în veac.
În clipele când sufletul nostru adie în vecinătatea Iubirii, împărtăşindu-se fie şi o clipită, atunci cunoşti că puterea Iubirii e de neînvins.
Apoi uiţi, vai, te închizi în cazemata de fier a gândurilor tale înfricoşate, în iţele felurite ale deznădejdii şi găseşti spontan justificări pentru toate ticăloşiile tare care par atât de izbutit poleite. Şi iarăşi, o vreme, devii "morminte frumos văruite...".

Frumos!

Nu mi-am pierdut credinţa şi/ sau nădejdea în Iubire. Observ însă că există oscilaţii din astea, aşa cum descrieţi şi dvs. Nu sunt capabilă să păstrez Iubirea... Uneori mă închid faţă de cerinţe venite de la aproapele, căci nu mă simt în stare să le răspund. Dar nu mă simt vinovată din cauza asta... sau poate că da... vinovată că în mine trăieşte eu-l meu limitat.

Acest eu limitat tânjeşte după Dumnezeu Cel Nelimitat...:)