Multumesc, Florin-Ionut! Ce frumos spune parintele Teofil! L-am auzit si eu cand a venit la Bruxelles toamna trecuta si si aici a vorbit mult despre bucuria si veselia crestinului, despre zambet si ras.
Si cand vorbeste, se vede ca si traieste ceea ce spune.

In rugaciunea a treia catre Sfantul Duh, care se citeste seara, cerem iertarea pacatelor savarsite, cele de voie si cele fara de voie, cele stiute si cele nestiute. In aceasta rugaciune sunt amintite doua situatii cand rasul nu numai ca nu ne zideste, ci chiar ne vatama sufleteste.

"... sau m-am imbatat, sau nebuneste am ras, sau ceva rau am cugetat, sau frumusete straina am vazut si cu dansa mi-am ranit inima, sau ce nu se cade am grait, sau de pacatul fratelui meu am ras, iar pacatele mele sunt nenumarate, sau de rugaciune n-am ingrijit, sau altceva rau am facut si nu-mi aduc aminte; ca acestea toate si mai mari decat acestea am facut."

Mda, sunt si forme rele de ras, cum sunt si forme rele de plans. ;-)

Cred ca oamenii sunt cu adevarat oameni atunci cand zambesc. O zi fara a rade, e o zi pierduta. Cred ca dupa iubire, zambetul e cel ce uneste cel mai bine oamenii.

"de pacatul fratelui meu am ras"
Eu cred ca e pacat cind rizi de raul cuiva dar daca te amuzi de stiu eu ce glume nu cred ca e pacat, si apoi se zice ca risul te tzine tinar si mai uiti de necazuri.

Asa cred si eu. Daca razi de pacatele cuiva inseamna ca te vezi pe tine desavarsit, sau crezi ca poate nu ai tu acele pacate, dar cu siguranta ai altele mai apasatoare!

Rasul care vine din amuzament, sanatos, este cel care ne pune in comuniune, care leaga oamenii intre ei intru voiosie, a iubi viata cu drag! Si cat de placut este in fata Domnului sa iubim viata, darul Sau!

Rasul e doar un substitut, un inlocuitor, o necesitate intr-o lume fara Dumnezeu. E un produs sintetic, nu e unul natural. Zilnic primesc mailuri (in reteaua de la servici) de la colegi plictisiti, genul ala de fwd cu glume si filmulte sub eticheta "haios, tare rau, beton, belea,.. etc.." La unele sincer imi vine sa plang nu sa rad. Exemplu: am primit un filmulet cu titlul "idiotul anului" in care erau adunate o serie de intamplari "amuzante" in care unii se impiedicau si cadeau ba in cap, ba pe spate, ba isi suceau gaturile sau cine stie ce gen de accidente care numai banale si haioase nu mi se pareau. Fondul muzical era unul care sugera ceva "distractiv" fiind acompaniat de rasete de ultimul grad (de genul - cazi pe jos, te tavalesti, te doare burta de ras... etc) si ma uitam ca unii chiar percuteaza la astfel de amuzament de birou. Mi se pare sincer trist. Dar ii inteleg, am fost si eu in tabara lor pana nu demult. Rasul a devenit practic un medicament pentru o suferinta care inca nu s-a descoperit in mod stiintific dar care se numeste durere sufleteasca, este un surogat, un drog natural, o anestezie necesara pentru ca sufletul omului e o rana deschisa si nu mai e capabil sa dezvolte dialogul cu Dumnezeu.

Da asa e la filmuletele alea stupide nici mie nu imi vine sa rid, dar nici nu pot sta incruntata toata ziua ca fug oamenii de mine stii "toate cu masura".si cu gindul la Dumnezeu.

A nu rade nu implica neaparat a sta incruntat... Eu vorbeam de rasul in hohote, de rasul aiuristic si fara masura, de ras ca necesitate, eu cred ca necesitatea de a rade in hohote si in general goana dupa distractie si amuzament este o consecinta a goliciunii sufletesti a omului, se incearca umplerea acestui gol cu ceva, numai ca golul ramane, indiferent de varietatea si multitudinea posibilitatilor de distractie. Exista o alternanta vesnica intre bucurie si tristete si amplitudinea bucuriei este egala cu cea a tristetii care o precede sau o succede.