De multe ori realizăm faptul că viața și rugăciunea sunt greu de coordonat și gândim că, trăind o viață dominată de fuga după țeluri iluzorii, această armonizare este greu de împlinit. E un gând total greșit, rezultând dintr-o falsă concepție atât despre viață, cât și despre rugăciune. Noi credem că viața constă în a ne mișca fără încetare, iar rugăciunea constă în a ne retrage undeva, uitând de situația în care ne aflăm, cât și de aproapele nostru. Acest lucru nu este adevărat și reprezintă o defăimare la adresa vieții și a rugăciunii.
Pentru a înțelege ce este rugăciunea, trebuie mai întâi să intrăm într-o relație de solidaritate cu întreaga realitate a omului, cu destinul său și al întregii omeniri, asumând-o în totalitate. Aceasta este lucrarea fundamentală pe care Dumnezeu a desăvârșit-o odată cu Întruparea Sa.
(Mitropolitul Antonie de Suroj, Făcând din viață rugăciune, Editura Sophia, București, 2014, pp. 104-105)

Sfântul Grigorie de Nyssa, Despre desăvârșire, către monahul Olimpiu, în Părinți și Scriitori Bisericești (1998), vol. 30, pp. 455-456
Mântuitorul Iisus Hristos ne-a dat dreptul să ne facem cu toții părtași ai preacinstitului Său nume. Din clipa în care Mântuitorul nostru a făcut aceasta, noi nu mai primim numirea noastră de la nimic altceva din jurul nostru, chiar dacă cineva dintre noi ar fi bogat, chiar dacă ar fi sărac sau s-ar putea cunoaște după vreo îndeletnicire oarecare. El a lăsat toate aceste numiri la o parte și a binevoit ca numirea de seamă a celor ce cred în El să fie una singură, și anume aceea de creștini. Fiindcă bunăvoința aceasta ni s-a adeverit de sus, ar trebui, mai întâi, să înțelegem cât de mare este darul care ni s-a făcut prin aceasta, ca să putem mulțumi după vrednicie lui Dumnezeu, care ne-a dăruit un lucru atât de mare. Apoi, în viața noastră de toate zilele să ne arătăm așa cum cere ceea ce voiește să arate acest nume mare, fiindcă numai în chipul acesta, cunoscând însemnarea adevărată a numelui Hristos, vom putea înțelege măreția darului de care ne-am învrednicit prin aceea că ne numim la fel cu Stăpânul vieții noastre, și numai astfel, atunci când chemăm, în rugăciunile noastre cu numele acesta pe Dumnezeul tuturor vom putea avea din sufletele noastre de mai înainte întruchiparea a ceea ce voim să primim în noi, adică imaginea Aceluia pe care-L înțelegem prin numele acesta și pe care credem că-L rugăm cu evlavie. După ce vom înțelege aceasta, atunci negreșit vom pricepe în chip clar și felul cum trebuie să ne arătăm prin râvna noastră în viață, căci ne vom folosi de numele acesta ca de un adevărat învățător și conducător pe cărările vieții.

Există un obicei foarte rău la unii părinţi de a-şi blestema copiii atunci când îi supără. Tot timpul le-am recomandat părinţilor ca atunci când copiii nu sunt cuminţi, să-i bată, însă niciodată să nu-i blesteme. Deoarece blestemul, înjurătura, când sunt făcute de părinte asupra copilului pe care l-a născut, au urmări negative asupra lui.
Copilul care a fost blestemat de tatăl sau mama lui şi părinţii respectivi nu s-au spovedit de acest păcat, deci nu au primit dezlegare de el, foarte uşor este atins de blestem. Din această cauză pot veni boli, necazuri, suferinţe, eşecuri în viaţă peste copiii respectivi.
Blestemele sunt foarte rele în casă, atât când sunt rostite asupra copiilor, cât şi invers, de copii asupra părinţilor. Mulţi copii nu se căsătoresc sau celor care se căsătoresc nu le merge bine în căsnicie din cauza blestemelor părinţilor. Remediul cel mai eficient împotriva acestor blesteme transmisibile este Taina Sfintei Spovedanii făcută atât de părinţi, cât şi de copii; după aceea un rol foarte important îl are citirea rugăciunii celei mari de dezlegare asupra întregii familii. Adică să meargă împreună părinţii cu copiii, la preot pentru a le citi acea rugăciune de dezlegare.
Foarte grav este când părinţii mor fără să le fi citit în viaţă rugăciunea respectivă. Acele înjurături şi blesteme asupra copiilor lor, dacă nu sunt dezlegate de către preot, când sunt în viaţă părinţii, pot produce foarte mari necazuri asupra copiilor.
Dincolo de mormânt nu mai poate face nimeni acea dezlegare. Să ne ferim a rosti orice cuvânt rău asupra copiilor noştri pentru a nu se repercuta asupra lor şi a nu le produce mari necazuri în viaţă.
De asemenea, copiii niciodată să nu-şi blesteme sau să-şi înjure părinţii care i-au născut. Nu mai vorbesc de acei copii care ajung chiar să-şi lovească părinţii, pe cei care i-au născut. Spun Sfinţii Părinţi că acelui copil care şi-a lovit părintele, mâna respectivă nu-i mai putrezeşte. Este ceva înfricoşător! Pentru orice cuvânt ieşit din gura noastră vom da răspuns în ziua Judecăţii înaintea lui Dumnezeu.
(Arhim. Ioachim Pârvulescu, Sfânta Taină a Spovedaniei pe înţelesul tuturor, Mănăstirea Lainici – Gorj, 1998, Editura Albedo, pp. 65-66)

Parintele Gheorghe Calciu – Cuvant la Rusalii
Eu cred ca urmarea pogorarii Duhului Sfant sau vorbirea in limbi in inimile noastre, acum, dupa Cincizecime, este iubirea.
“Va doresc ca aceasta zi a Pogorarii Sfantului Duh sa fie cu adevarat ziua deschiderii inimilor noastre, sa primim Duhul lui Dumnezeu. Chiar daca nu vorbim in limbi, sa vorbim in limba divina, in limba ingerilor, prin care il slavim pe Dumnezeu, il iubim pe Dumnezeu si il iubim pe aproapele. Eu cred ca urmarea pogorarii Duhului Sfant sau vorbirea in limbi in inimile noastre, acum, dupa Cincizecime, este iubirea. De aici vine un limbaj universal si prin ea comunicam. Daca nu ai iubire, nu comunici. Daca nu ai iubire poti sa fii ca un post de radio, sa vorbesti douazeci de ore pe zi: nu te comunici pe tine! Esti un automat care vorbeste. De multe ori suntem automate care vorbim. Nu comunicam. Dar daca ai iubire, chiar daca nu spui decat numai trei cuvinte, ai comunicat ceva celuilalt.
Sa dea Dumnezeu sa pastrati aceasta consecinta a Duhului Sfant in inimile dumneavoastra. Sa comunicati prin dragoste. Sa va iubiti unii pe altii, sa-L iubiti pe Hristos, si in felul acesta vom fi o Biserica asa cum a fost dorita de Iisus Hristos: Biserica iubirii, in care ne vindecam toti de toate bolile sufletesti si trupesti”.
(Parintele Gheorghe Calciu, Cuvinte vii, Ed. Bonifaciu, Bacau, 2009)

“Cel ce a gresit dupa botez, vadit lucru, este dezbracat de Hristos, a pierdut imbrcamintea intru El si trebuie ca zi si noapte, cu credinta, cu post si cu lacrimi, sa ceara o noua imbracaminte in haina dreptatii lui Hristos. Hristos nu-i paraseste pe unii ca acestia cu totul, dar ii face sa-si simta goliciunea si-i misca sa se roage cu smerenie ca sa li se intoarca darul infranarii de la pacate. Cel ce nu este imbracat in Hristos nu poate implini poruncile lui. Sa ne rugam dar lui Hristos – singura noastra nadejde – ca sa ne izbaveasca de ranile patimase, sa ne sfinteasca simturile si sa ne invete pocainta si smerirea inimii. Leacul si tamaduitorul firii noastre slabite si bolnavicioase sunt Biserica si Domnul nostru Iisus Hristos. Daca El nu va intra in suflet si nu va imparati intr-insul in viata de acum, sufletul nu se va insanatosi si nu va avea nici o nadejde sa intre in Imparatia cerurilor (…) Dumnezeu ii invie din moartea duhovniceasca pe cei ce cred in Hristos inca din viata de acum. Ca semn al acestei invieri slujeste harul Sfantului Duh, pe care il da sufletului oricarui crestin, ca si cum i-ar da un alt suflet. Orice suflet crestin de aceea se si numeste credincios [duhovnicesc, n.n.], pentru ca i s-a incredintat Sfantul Duh al lui Dumnezeu. In trupurile unor asemenea oameni Domnul Iisus Hristos coboara din cer ca intr-un mormant, se uneste cu sufletele lor, pe care le invie din moartea duhovniceasca si carora le daruieste o vedenie harica a slavei acestei invieri”. (Sf. Simeon Noul Teolog);“Inainte de plans si de lacrimi, nimeni sa nu ne amageasca cu vorbe desarte (Efeseni V, 6), nici sa nu ne amagim pe noi insine. Caci inca nu este in noi pocainta, nici adevarata parere de rau, nici frica de Dumnezeu in inimile noastre, nici nu ne-am invinovatit pe noi insine, nici n-a ajuns sufletul nostru la simtirea judecatii viitoare si a chinurilor vesnice. Caci daca ne-am fi invinovatit pe noi insine si am fi dobandit acestea si am fi ajuns la ele, indata am fi varsat si lacrimi. Iar fara de acestea, nici invartosarea inimii noastre nu se va inmuia vreodata, nici sufletul nostru nu va dobandi smerenie, nici nu vom izbuti sa ne facem smeriti. Iar cel ce nu s-a facut astfel, nu se poate uni cu Duhul Sfant. Si cel ce nu s-a unit cu Duhul acesta prin curatie, nu poate sa ajunga la vederea si cunostinta lui Dumnezeu si nu e vrednic sa se invete tainic virtutile smereniei” (Sf. Simeon Noul Teolog);“Ce altceva este cheia cunostintei daca nuharul Sfantului Duh, dat prin credinta, care produce cunostinta in adevar si deplina cunostinta si care deschide mintea noastra incuiata si acoperita, precum de multe ori, in multe chipuri si parabole – fara sa mai vorbesc de lamuririle de fata v-am spus-o si iarasi v-o spun. Usa este Fiul, caci zice: “Eu sunt usa (Ioan 10, 7). Cheia usii este Duhul Sfant: “Luati, zice, Duh Sfant; carora veti ierta pacatele vor fi iertate si carora le veti tine, vor fi tinute” (Ioan 20, 22-23). Iar casa este Tatal: “In casa Tatalui Meu multe locasuri sunt” (Ioan 14, 2). Luati aminte la intelesul duhovnicesc al cuvantului. Daca cheia nu deschide – caci zice “Acestuia portarul ii deschide” (Ioan 10, 3) – usa nu-i deschisa: nimeni nu intra in casa Tatalui, precum zice Hristos: ‘Nimeni nu vine la Tatal Meu decat prin Mine‘ (Ioan 14, 6)” (Sf. Simeon Noul Teolog)“Cei care nu implinesc in practica poruncile lui Hristos nu se pot invrednici de descoperirea Duhului Sfant, ca aceia care au privegheat intru ele, le-au implinit si si-au varsat sangele pentru ele. Caci precum un om, luand o carte pecetluita si inchisa, nu poate vedea ce este scris intr-ansa, nici nu poate intelege despre ce este vora cata vreme cartea ramane pecetluita, chiar daca ar fi invatat el toata intelepciunea lumii, tot asa si cel care are pe buze toate Sfintele Scripturi, precum am zis, nu va putea niciodata cunoaste, nici vedea tainica si dumnezeiasca slava, precum si puterea ascunsa in ele, daca nu va strabate toate poruncile lui Dumnezeu si nu va primi ajutorul Sfantului Duh, care sa-i deschida cuvintele ca o carte si sa-i arate tainic slava pe care ele o cuprind; si nu numai pe acestea, ci si bunatatile lui Dumnezeu ascunse in ele si sa-i descopere viata vesnica care izvoraste din ele. Bunatati care raman neacoperite si cu totul nearatate celor care le nesocotesc si le dispretuiesc. Lucru firesc! Fiindca ei au pironit toate simtirile de desertaciunile lumii si fiindca n-au alta dorire decat placerile vietii si frumusetile trupesti si, avand intunecata privirea sufletului, nu pot vedea frumusetile cele intelegatoare ale negraitelor bunatati ale lui Dumnezeu“. (Sf. Simeon Noul Teolog);“Da, fratii mei, prin faptele voastre alergati spre El; da, prieteni, treziti-va; da, nu va lasati intrecuti; da, nu vorbiti impotriva voastra inselandu-va pe voi insiva! Nu spuneti ca este cu neputinta sa primesti Duhul Sfant.Nu spuneti ca fara El este cu putinta sa fiti mantuiti Nu spuneti ca poti sa Il ai fara sa stii…” (Sf. Simeon Noul Teolog);
“S-a pogorât Duhul Sfânt si ramâne în Biserica, savârsind lucrarea lui Hristos în fiecare credincios. Fiecare crestin este partas al Duhului. Acest lucru este atât de trebuincios, ca cel care nu are Duhul nu este al lui Hristos. Asadar, cerceteaza-te binisor: oare este în tine Duhul harului? Caci el nu ramâne la toti, ci se mai întâmpla sa si plece. Iata semnele lucrarii Duhului în om: mai întâi vine duhul pocaintei si îl învata pe crestin a se întoarce catre Dumnezeu si a-si îndrepta viata; duhul pocaintei, savârsindu-si lucrarea, îl încredinteaza pe crestin duhului sfinteniei si curatiei, caruia îi urmeaza, în sfârsit duhul înfierii. Trasatura celui dintâi e râvna iubitoare de osteneala; trasatura celui de-al doilea – caldura si dulcea ardere a inimii; trasatura celui de-al treilea – simtirea înfierii, ce face sa iasa din inima suspinarea catre Dumnezeu: “Avva Parinte!“. Ia aminte pe care din aceste trepte te gasesti. Daca pe nici una, se cuvine sa te îngrijesti mai mult de sufletul tau“. (Sf. Teofan Zavoratul)

Nu uitati aceste cuvinte. Dumnezeu v-a dat timp pentru a lucra la mantuirea voastra vesnica. Nu-l irositi!
Intr-o zi, un pelerin aflat in Muntele Athos a pus aceasta intrebare mai multor stareti: Ce este cel mai important in viata noastra? De fiecare data i s-a raspuns: Dragostea divina: sa iubim pe Dumnezeu si pe aproapele nostru. El a spus: N-am dragoste nici pentru rugaciune, nici pentru Dumnezeu, nici pentru semeni. Ce sa fac? Apoi, in sinea lui, a hotarat: Voi trai in asa fel ca si cum as avea aceasta dragoste. Treizeci de ani mai tarziu, Duhul Sfant i-a daruit darul iubirii.In mod inevitabil, vor fi ore, saptamani, ani in sir, in care vom trai fara sa simtim lucrarea Duhului Sfant in noi. Sunt perioade importante in care ni se ofera prilejul sa ne marturisim statornicia dragostei noastre pentru Hristos.Chiar daca nu percem lucrarea harului, trebuie sa traim ca si cum Duhul Sfant ar fi in noi. Staretul Siluan gandea ca daca pazim cu fidelitate poruncile lui Dumnezeu, va veni timpul cand harul se va face cunoscut si va ramane mereu in noi. Este inutil sa ne grabim. Unii parinti de la Muntele Athos n-au primit harul si nu l-au cunoscut pe Dumnezeu decat abia dupa patruzeci de ani de nevointe si, uneori chiar mai mult, tocmai inaintea sfarsitului lor.La inceput harul ne invata, provoaca in noi stari asemanatoare cu duhul poruncilor Evangheliei. Totul este usor. Intotdeauna cu noi, Duhul Sfant ne face sa fim binevoitori fata de semeni. Este o atitudine normala, naturala. Dar aceasta stare nu dureaza mult.Intr-o zi, pe nesimtite, harul ne va parasi sub aceasta forma tangibila. Incepe o a doua perioada dificila cu aceasta intrebare: Cum sa traim fara har? Trebuie sa continuam sa actionam ca si cum Duhul Sfant ar fi cu noi, sa incercam sa pastram aceeasi stare sufleteasca in care, prin har, am dobandit anumite atitudini fata de fratele si de sora noastra. Trebuie sa ne silim. Acelasi lucru este cu rugaciunea. La inceput, este ca o stare naturala. Ne rugam cu usurinta; rugaciunea tasneste din inima. Cand Duhul Sfant ne paraseste, trebuie sa ne silim sa ne rugam ca inainte, cand aveam harul: din toata fiinta, din toata inima, cu toata mintea si chiar cu tot trupul nostru.Trebuie sa pastram, in acelasi timp, un elan foarte puternic spre Dumnezeu si constiinta insuficientei si saraciei noastre. Daca suntem multumiti de noi insine, rugaciunea inceteaza sa fie ceea ce ar trebuie sa fie:eruptia unui vulcan.Intr-o societate, unde fiecare se imagineaza fiind primul, nimeni nu progreseaza. In schimb, daca se considera intotdeauna ultimul, intalnirea cu aproapele devine de fiecare data prilejul unui folos si al unui spor duhovnicesc. Astfel, e preferabil sa fii ultimul. Daca sunt primul, e o plictiseala groaznica. Daca sunt ultimul, e o bucurie continua, pentru ca invat mereu ceva util.Sa ne smerim continuu: iata lucrarea noastra! Domnul a spus: Cel ce se smereste se va inalta. Doar Dumnezeu singur poate sa inalte.Problema vietii cotidiene este, ascetic vorbind, legata de frica de Dumnezeu.Aceasta este un dar extrem de pretios. Prin ea cerem lui Dumnezeu sa ne povatuiasca in viata de zi cu zi, in fiecare clipa. Printr-o actiune a harului care scapa logicii noastre, intram pe nesimtite in libertatea copiilor lui Dumnezeu.
Sa ramanem in fiecare moment in frica de Dumnezeu. Astfel, vom ajunge sa slujim pe semenii nostri si sa lucram la mantuirea noastra.Nu incetati, in fiecare zi, sa-L rugati pe Dumnezeu sa va Daruiasca Duhul Sfant, harul pentru a implini si a ne insusi poruncile lui Hristos, pana ce ele devin a doua natura.Daca simtim o anumita antipatie fata de cineva, cel mai bine este sa nu ne gandim nici la chipul acestei persoane, nici la cauza acestei uri, ci sa ne rugam independent de toate acestea. Prin aceasta lucrare interioara, putem sa trecem peste antipatia noastra, sa refuzam imaginea nascuta din patimile noastre.Daca ne ataca “gandurile” si ne impiedica sa ne rugam curat, trebuie sa rabdam si sa strigam: “miluieste-ma pe mine!”. Prin aceasta impotrivire activa, transformam, putin cate putin, natura umana cazuta, care face din noi copiii primului Adam. Luptam, si aceasta lupta trebuie sa fie, cu adevarat, profunda, sa imbrace o forma cosmica. Nu, noi nu suntem doar niste indivizi atacati de “ganduri”. Cu rabdare sa strigam: “Miluieste-ma, miluieste-ma!”. Iata maniera de a rezista “gandurilor” urate si de a le impiedica sa ne stapaneasca.Nu va descurajati prea repede, ci repetati rugaciunea, pana cand ea se va intipari in mintea voastra. “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ne pe noi”. Cand rostim aceasta rugaciune, stabilim cu Hristos o relatie personala care scapa ratiunii noastre. Viata lui Hristos patrunde treptat in noi.Unii se roaga cu gandul, cu mintea. Or, nu poate exista rugaciune acolo unde nu e participarea inimii. In rugaciune, inima si mintea sunt, in mod indisolubil, unite.Rugati-va in camera voastra. Unii vor putea sa se scoale cu o ora mai devreme, altii cu o jumatate de ora, altii cu un sfert de ora sau zece minute. Asta depinde de puterile fiecaruia. Dar trebuie s-o faceti. Astfel, inima si mintea voastra se vor obisnui sa traiasca mereu si pretutindeni cu rugaciunea. Cand rostiti rugaciunea lui Iisus, impiedicati orice alt gand sa va atace. Cei care sunt incepatori in viata duhovniceasca trebuie sa invete sa lupte impotriva poftelor trupesti.Rugati-va seara, dimineata si in celelalte clipe ale vietii voastre de zi cu zi. Rugati-va pentru altii. Numai prin unitate in Duhul Sfant veti fi capabili sa lucrati mantuirea voastra. Rugati-va pentru semenii vostri si cereti lui Dumnezeu sa va binecuvinteze prin rugaciunile lor.Cand ne rugam pentru o persoana bolnava, rostim numele ei si ne gandim la ea cerand lui Dumnezeu sa o vindece. Nu este o iluzie, ci o realitate. Nu este un pacat, ci o atitudine de iubire crestineasca pentru fratele nostru.Cand sufletul nostru este in intregime indreptat spre Dumnezeu, toate intrebarile inceteaza. Nu mai exista decat o intrebare:Cum sa dobandim pe Duhul Sfant in noi si sa-L pastram?In zborul sufletului spre Dumnezeu, putem atinge sfera rugaciunii curate. Cand rugaciunea devine curata, o altfel de vedere se naste in om. Tot ceea ce a asimilat in aceasta lume, prin experienta sau prin studii, este depasit. In starea de rugaciune, omul nu-si cunoaste nici varsta, nici starea sociala sau ierarhica. Toate detaliile vietii pamantesti sunt depasite. Intelegem mai bine sensul cuvintelor lui Hristos: Si in ziua aceea, nu Ma veti mai intreba despre nimic.Cum sa ne comportam in Biserica? Trebuie sa fim incordati si concentrati; sa avem o tensiune, adica o atentie foarte mare pentru ca sa nu fim distrasi de lucruri superficiale si de ganduri straine. (…)Doar printr-o experienta indelungata, ce poate dura luni si ani, putem dobandi, incetul cu incetul, o atitudine crestineasca in rugaciune.Fiti nebuni, nebuni precum adevaratii asceti! De ce nebuni? Pentru ca a fi crestin inseamna a trai pe doua planuri in acelasi timp: in prezent si in vesnicie.O repet: sa ne sporim acum atentia pentru zidirea vietii noastre.Pastrati toate acestea in constiinta voastra si viata va va fi plina de interes, nu doar in fiecare zi, ci in fiecare clipa.Nu uitati aceste cuvinte. Dumnezeu v-a dat timp pentru a lucra la mantuirea voastra vesnica. Nu-l irositi!Sa pastram aceasta trezvie, care mentine trupul intr-o tensiune permanenta. Datorita acestei tensiuni, chiar dormind putem pastra in minte scopul vietii noastre. Rugaciunea poate sa patrunda pana in ceea ce psihologii numesc subconstient. Un adevarat ascet se cerceteaza pe sine mereu, chiar si in somn. Daca mintea sa este invadata de ganduri urate, el se scoala si se roaga. Astfel, putin cate putin, constiinta va lumina tot ceea ce facem zilnic.Nu lasati ca lucrurile acestei lumi sa va imprastie mintea. Concentrati-va toata atentia, dedicati-va toata puterea unei vieti care sa corespunda duhului poruncilor Evangheliei.
(extrase din aforismele duhovnicesti incluse in volumul: Arhimandritul Sofronie, Din Viata si din Duh [editia veche], Editura Pelerinul, Iasi, 1997 – carte care a aparut recent, intr-o noua traducere, deosebita, a parintelui Rafail Noica, la Editura Reintregirea)

Duhul cel Sfant se pastreaza si se inmulteste prin smerenie si ravna
Darul harului divin, Duhul Cel Sfant, se pastreaza si se inmulteste prin smerenie si ravna. Mandria si superficialitatea alunga insa harul ceresc.
Sufletele iubitoare de adevar si de Dumnezeu, care Il cauta neincetat pe Hristos, nici nu mai au nevoie sa fie indemnate de altii; ele se simt tintuite de Crucea lui Iisus si zilnic recunosc pasirea lor inainte, progresul lor duhovnicesc, fara insa a se umple de mandrie. Fiind flamande dupa dreptatea virtutilor, ele primesc iluminarea mintii in duh, dupa cuvantul lui Hristos Insusi:
“Fericiti cei ce flamanzesc si inseteaza de dreptate, caci aceia se vor satura“!
De fapt, aceasta saturare nu va fi deplina decat dupa eliberarea de trup. Dumnezeu trimite bogatiile sale in mod gradat, in masura staruintei celui ce i le cere. Şi, cu toate darurile primite, aceste suflete nu se cred a fi cineva, isi simt permanent si nimicnicia si josnicia. Nu se incred in sine niciodata, ci dimpotriva, de la Domnul asteapta harul si implinirea setei lor arzatoare dupa El. Şi cu cat primesc mai mult, cu atat mai neansemnate se simt, si ard nesatios dupa Mirele ceresc. Duhul Sfant le aprinde din ce in ce mai tare.
Sufletele timide insa, care nu indraznesc sa-L ceara pe Duhul Sfant, care se trandavesc crezandu-se incapabile de asa ceva, care se lasa prada indiferentei si nu nadajduiesc in Dumnezeu si in faptul ca El poate sa le schimbe, sa le elibereze de patimi, aceste suflete pierd vesnicia din cauza lipsei lor de straduinta. La fel si cele care s-au straduit, dar s-au delasat, n-au mai perseverat, au cazut din nou; si caderea din urma este cu mult mai grea si mai grozava! Au nesocotit harul ceresc, l-au tratat cu neglijenta, cu indiferenta; drept este deci sa nu-l mai primeasca niciodata!
Cand harul de sus ne-a atins, vrem-nu vrem, trebuie sa urcam, sa luptam in continuare, altfel suntem pierduti. Cei care au primit mangaierea harului si se multumesc cu aceasta mangaiere, cu aceasta placere spirituala si se incred in aceasta, traind fara grija, curand de tot vor cadea in mandrie, inima lor nemaifiind zdrobita si gandurile lor nefiind pline de smerenie. Ei se cred ajunsi pe o inalta treapta a desavarsirii, sunt multumiti de ei si, fara sa-si dea seama, aluneca jos de tot din cauza neatentiei lor si a increderii in sine si in puterile lor. Parerea lor inalta despre ei insisi ii face sa piarda si putinul har ce li se daruise; Iisus a spus-o doar: “Celui ce are i se va da, iar celui ce n-are si ce i se pare ca are i se va lua“. Celui care Il iubeste cu adevarat pe Hristos, chiar de-ar face mii de fapte bune, tot i se va parea ca n-a facut nimic inca. Niciodata nu se va lauda cu faptele sale. Chiar de ar posti pana s-ar usca, tot nu va crede ca s-a infranat. Chiar de va intelege lucruri tainice si va avea descoperiri ceresti, i se va parea ca nimic nu stie inca. Unul ca acesta se topeste de dorul dupa Dumnezeu si nimic altceva nu mai stie.
Se afla intr-o continua si infrigurata asteptare, cuprins de dorinta arzatoare de a se uni cu Hristos. Asteptarea aceasta ii este sustinuta de credinta certa ca va obtine pana la urma mantuirea deplina, scaparea de patimi si sfintirea trupului ca sa-L poata primi intr-insul pe Duhul Sfant. Sunt necesare insa incercari multe, grele si neincetate pentru a determina un suflet sa ajunga in starea aceasta. Este vorba de o maturitate spirituala ce se castiga dupa multa experienta. Şi numai daca va rezista tuturor ispitelor ce i se pregatesc de catre rautatea diavolului si nu va cadea, ci le va birui prin rabdare, numai atunci acest suflet se va invrednici de darurile Sfantului Duh. Sfintenia nu coboara pe pamant decat in aceste vase alese, care s-au curatit cu multa straduinta si cu munca istovitoare.
Nu este cu putinta sa atingi sfintenia fara suferinta
Prin neascultare, Adam a pierdut doua lucruri deodata: a pierdut inocenta si curatenia; si a pierdut mostenirea cereasca.
Astfel, a ramas ca un ban falsificat, care nu mai are valoare. El nu a pierit cu totul, insa a ramas doar in firea lui trupeasca; a murit de la fata lui Dumnezeu, a pierdut prezenta lui Dumnezeu pe care o avea permanent cu sine inainte de cadere.Ochiul lui Dumnezeu le vede pe toate, si pe cele rele, si pe cele bune. Nu le distruge imediat pe cele rele nu pentru ca le-ar tolera, ci pentru ca nici nu priveste la ele. Asa cum in lume exista locuri de pierzanie, de desfranare, pe langa care cel drept trece insa netulburandu-se si fara sa le vada, caci pentru el sunt moarte. Tot astfel Dumnezeu ii trece cu vederea pe cei rai, nu Se odihneste in ei, pentru ca acestia sunt morti pentru El. Pe cel drept harul insusi il invata daca este cu adevarat ales de Dumnezeu; unul ca acesta simte in el o prefacere continua, fara insa sa se mandreasca cu ea, ci mereu rusinandu-se de trecutul lui. Se considera a nu fi nimic, ci numai cenusa si praf, ca David, care spunea: “Sunt un vierme, si nu om, batjocura oamenilor si dispretul poporului“. Numai aceasta smerenie ne reda mostenirea pierduta de Adam – inima vesnic infranta si zdrobita. Toti dreptii se cunosc intre ei, se simt, chiar daca harul lucreaza diferit in fiecare. Cu totii insa au acelasi duh, aceeasi limba, merg pe acelasi drum ingust, sufera cu totii aceleasi prigoniri, aceleasi batjocuri. Cu totii pribegesc si lumea nu-i primeste. Şi daca Hristos, Dumnezeul nostru, a fost batjocorit si chinuit asa cum a fost, toti cei care-L iubesc si-I urmeaza Lui trebuie sa sufere ca si El, caci„sluga nu poate fi mai mare ca Stapanul“.
Sa ne crucificam cu Domnul cel crucificat, sa nu cautam viata comoda si admiratia oamenilor.Numai asa vom avea parte de proslavirea impreuna cu Cel ce S-a proslavit. Mireasa, adica sufletele noastre, trebuie sa sufere impreuna cu Mirele, caci numai astfel devine tovarasa lui pe vecie. Nu este cu putinta sa atingi sfintenia fara suferinta, fara sa mergi pe drumul cel aspru, cel stramt.
Adam era imbracat la inceput in stralucire prin cuvantul lui Dumnezeu. Acest cuvant era hrana trupului sau, si abia dupa calcarea poruncii si-a vazut trupul gol si a simtit rusinea in inima lui.Caci tot ce a creat Dumnezeu a fost curat, iar trupurile goale nu sunt ceva spurcat si de rusine, ci numai gandurile noastre poftitoare sunt pacatoase si de rusine. Nu goliciunea este pacat, ci intentia cu care se dezgoleste trupul omului. Şi lui Adam, desi a cazut, i-a ramas cunostinta asupra a ceea ce este bine si rau. Şi regretand greseala facuta, s-a luptat sa nu mai pacatuiasca inaintea lui Dumnezeu; de aceea a si fost scos din iad sufletul sau de catre Hristos cel inviat. Noi insa am mostenit cu totii prima lui neascultare, dar si posibilitatea de a repara greseala mostenita.
Sa cautam deci sa recastigam mostenirea pierduta, sa avem frica si credinta in Dumnezeu, insa fara a-I cerceta intentiile. Mintea noastra este prea mica si nu poate cuprinde infinitul. Noi insine nu putem sti cum iau nastere gandurile noastre atat de variate; cum vom avea deci pretentia sa declaram ca am inteles intentiile lui Dumnezeu?! Cel ce se afunda in cercetare se rataceste, cautand sa afle ce si cum lucreaza Dumnezeu. Pe Dumnezeu nimeni nu poate sa-L inteleaga. Cand copilul suge laptele mamei nu se intreaba cum si de unde vine el, ci soarbe si se satura. Asa si noi sa luam din Dumnezeu ceea ce ne trebuie noua, ceea ce ne vindeca sufletele noastre. Dumnezeu este chiar in noi insine, dar noi nu stim. Hristos ni-L descopera noua insine; pe El sa-L ascultam, El este mesagerul lui Dumnezeu, El a fost om trupesc ca noi, a vorbit ca noi, ne-a dat invataturi. Nimic altceva nu ne mai trebuie. Sa implinim deci cuvantul lui Hristos, si vom sti tot ce ne trebuie despre Dumnezeu. Ba, mai mult, vom trai impreuna cu El, caci El va veni si Se va odihni si-Şi va face locuinta in inima celui ce-L iubeste. Dumnezeu ne cere iubirea si prin iubire El ne trimite si cunostinta. Cel care-L iubeste pe Dumnezeu devine un teolog fara sa stie si fara sa vrea. Pecetea lui Dumnezeu se va aseza pe cei curati, pe cei care asculta glasul lui Dumnezeu, care ni S-a facut noua cunoscut prin Iisus Hristos. Cuvantul lui Dumnezeu este hrana sufletelor noastre, asa cum i-a fost lui Moise, care a postit pe munte 40 de zile si, cand s-a intors, nu slabise deloc, ci era plin de stralucire. Acea stralucire simboliza focul divin din sufletele dreptilor, ce se va arata la inviere. Sufletele acestea devin o biserica a lui Dumnezeu, pentru ca ele au lasat totul, ca Maria, sora Martei, si s-au asezat la picioarele Domnului. Celui care iubeste, asculta si staruieste in dragostea lui, Dumnezeu ii urmareste sufletul si ii trimite putere ascunsa.Vine intotdeauna un semn de sus ca Dumnezeu ne-a ascultat rugaciunile si acest semn ne intareste, ne da siguranta mai mare si ne aprinde dragostea si mai mult. Asa cum a spus el despre Maria, care-L iubea, acele cuvinte care i-au dat ei putere si duh si au umplut inima ei: “Maria partea cea buna si-a ales”…
Şi nu este de mirare ca cei care se apropie trupeste de Domnul primesc putere! Duhul Sfant cade peste cei credinciosi si ii invata in ascuns ceea ce ei nu stiu, si nu mai au nevoie sa caute prin carti. Iubirea lor atrage darul de sus al iluminarii.
Celor care lasa totul pentru Dumnezeu, Acesta le va trimite Duhul Adevarului, Mangaietorul sufletelor lor. Omul ceresc se uneste cu omul pamantesc si Domnul Se descopera sufletelor acestora si ii invata totul.
(din: POCAINTA sau INTOARCEREA LA DUMNEZEU. Extrase din Omiliile duhovnicesti ale Sfantului Macarie Egipteanul, Editura Bizantina, Bucuresti)

Usurinta in implinirea poruncilor nu o da puterea omului, ci puterea Duhului
„Avem comoara in vase de lut” – spune Pavel.Duhul este comoara care lucreaza in noi implinirea poruncilor lui Dumnezeu. Si cel ce are aceasta comoara lucreaza cu usurinta toate virtutile. Ca niste cersetori saraci sa-L rugam pe Tatal sa ne trimita aceasta comoara. Cel ce sta in pacat, oricat s-ar stradui, nu poate produce rodul Duhului Sfant. Usurinta in implinirea poruncilor nu o da puterea omului, ci puterea Duhului. Si numai cel ce a luptat mult, a cautat si a rabdat necazuri obtine aceasta putere de sus.Cei bogati in Duhul Sfant nu se golesc niciodata vorbind altora si inviorandu-i, ci din contra:luminandu-i pe altii, ei se lumineaza pe sine insusi si mai mult. Din ei tasneste duhul afara ca dintr-un izvor ce nu mai seaca.
Insa cei saraci in Duhul Sfant, chiar daca stiu sa vorbeasca duhovniceste, din memorie, din ceea ce au citit prin carti si au invatat de la altii, acestia nu poseda o comoara proprie a Duhului si raman goi, iar pe altii ii invioreaza doar momentan, neavand putere sa lucreze in inimile lor. De aceea, mai inainte de a cauta sa fim de folos altora, sa cerem lui Dumnezeu sa ne trimita noua insine comoara Duhului, sa ne curateasca pe noi insine mai intai, sa ne zdrobeasca inima, sa ne inflacareze credinta, sa ne dea siguranta vietii vesnice. Sa ne vindecam inainte pe noi insine, si apoi sa trecem la vindecarea altora.Numai din inimile celor ce-L iubesc cu adevarat pe Domnul, vor curge rauri de apa vie. Cine nu simte focul aprins in inima pentru Hristos sa nu indrazneasca sa predice, caci va induce in eroare si pe atii si va da socoteala pentru aceasta.
Viata harica a sufletului este foarte, foarte variata. Cei care sunt nascuti de sus, care au in ei lumina lui Hristos, sunt condusi de Duhul Sfant in foarte multe feluri. Uneori sunt plini de o mare bucurie, ametiti ca de o betie sfanta, alteorisimt o pace adanca si o mare liniste. Alta dataplang si se tanguiesc amarnic de mila intregului neam omenesc cazut. Duhul plange in ei „cu suspine negraite”. Iubirea pentru omenire ii face sa sufere pentru aceasta. Alta data ii cuprinde un foc de iubire pentru toti, indiferent ca sunt rai sau buni; pe toti ar dori sa-i stranga la piept, fara deosebire. Alta data se coboara in smerenie si se cred mai josnici si mai spurcati decat toti oamenii. Iarasi sunt ridicati in bucurie negraita. Si uneorise simt gata de lupta cu dusmanul, plini de curaj si eroism, dorind „sa calce peste scorpii si peste serpi”. Alta data, sufletul se linisteste cu totul, simte nevoia de tacere mare si de singuratate si intuieste adevaruri si intelegeri noi, pe care nu le cunostea si pe care harul divin i le descopera. Iar alta data sunt ca niste oameni de rand, obisnuiti.
Duhul Sfant conduce sufletul cum vrea si incotro vrea El, si in felurite chipuri il prelucreaza pe om ca sa-i desavarseasca sufletul. Astfel prelucrat, sufletul ajunge la curatire si unire cu Domnul. Duhul se uneste cu Duhul si sufletul devine tot o lumina, un ochi, un suflet, o bucurie, o placere, o veselie, o dragoste, o indurare, o bunatate, o blandete. Unul ca acesta se face chip al lui Hristos.
Sa-L rugam deci pe Dumnezeu sa ajungem si noi sa nu mai traim noi, ci Hristos sa vietuiasca in noi– sa ajungem la masura Lui. Sfintiti in suflet si in trup si pironiti pe Crucea lui Hristos, sa ne invrednicim de mostenirea Imparatiei Cerurilor.
(din: POCAINTA sau INTOARCEREA LA DUMNEZEU. Extrase din Omiliile duhovnicesti ale Sfantului Macarie Egipteanul, Editura Bizantina, Bucuresti)

Cele trei arme de apărare ale creştinului

Asupra diavolului avem aceste trei arme: Numele Domnului şi al Maicii Domnului, despre care zice Sfântul Ioan Scărarul că: „Armă mai tare în cer şi pe pământ nu avem, ca numele lui Dumnezeu”.

Iar a două armă pe care o avem împotriva puterii vrăjmaşe este Sfânta Cruce (I Corinteni 1, 18). (Aş întreba pe cei ce nu au cruce: cu ce semn vă apăraţi voi de diavol?) Ei însă nu au semn, că nu-i lasă diavolul să-l facă. Nu în zadar semnul Crucii îl numeşte Biserica: „Armă nebiruită asupra diavolului, Crucea Ta ne-ai dat nouă”.

Iar a treia armă de apărare este smerenia sufletului. Deci, chiar în ceasul tulburării tale, să zici în adâncul inimii: „Pentru păcatele mele pătimesc acestea, Doamne, izbăveşte-mă de cel rău!”.

Şi întoarce-te cu inimă bună către Dumnezeu, orice gânduri rele ai avea, pălmuindu-ţi mintea, căci vede Tatăl osteneala fiului şi nicidecum nu-l lasă. Îngăduie Dumnezeu ispititorului să se apropie, ca un vameş al văzduhului, de robii lui Dumnezeu, ca să-i cerce nu cumva să se mai afle la ei ceva iubire de sine, ceva mândrie, sau părere înaltă, şi prin aceasta să-i întineze iarăşi în cele dintâi, sau în mai mari să-i cufunde.

Părintele Arsenie Boca

Noi zicem că „sufletele drepţilor sunt în mâna lui Dumnezeu” (cuvântul e scris în Scriptură). Ce înseamnă aceasta? Că tot ce are omul în plus faţă de trup ţine de suflet, iar sufletele drepţilor sunt în mâna lui Dumnezeu. De fapt, omul întreg este în mâna lui Dumnezeu.
Nichifor Crainic zice: Nici maica nu ştie ce tainică normă îmi dete din carnea-i vremelnică formă, neant înflorit în minune. Cine ar putea să spună mai bine despre existenţa noastră decât mama noastră în care ne-am alcătuit?! Dar lucrurile s-au petrecut, într-un fel, mai presus de ea; ea a fost pur şi simplu asistentă la ceea ce s-a petrecut cu voia lui Dumnezeu, după legile firii, în existenţa ei, pentru existenţa noastră. Deci, mama însăşi nu ştie ce tainică normă, ce lege anume, îmi dete din carnea-i – din carnea ei – vremelnică formă. Ce sunt eu? Neant înflorit în minune.
(Arhimandrit Teofil Părăian, Cum putem deveni mai buni – Mijloace de îmbunătăţire sufletească, Editura Agaton, pp. 121-122)

Lupta cu patimile
Sfântul Ioan Casian, Convorbiri duhovnicești, Partea a II-a, Prima convorbire cu părintele Cheremon, Cap. VI, 1-3, în Părinți și Scriitori Bisericești (1990), vol. 57, pp. 503-504
„Trei sunt motivele, a răspuns atunci fericitul Cheremon, care fac pe oameni să se stăpânească de la vicii: teama de gheena și de legile de aici, speranța și dorința Împărăției cerurilor și sentimentul binelui împreună cu dragostea pentru virtuți. Teama ne face să ne ferim de rău, precum s-a spus: «Teama de Domnul urăște răul». Speranța respinge atacul tuturor viciilor: «Nu greșesc toți cei ce nădăjduiesc în El». Dragostea nu se teme de prăpastia păcatelor, fiindcă «Dragostea niciodată nu cade» și de asemenea: «Dragostea acoperă mulțime de păcate». De aceea fericitul Apostol, cuprinzând toată puterea mântuirii în practicarea acestor trei virtuți, spune: «Acum rămân acestea trei: credința, nădejdea și dragostea». Credința face ca, de teama judecății și a pedepselor viitoare, să ne ferim de contactul cu viciile. Nădejdea, îndepărtând mintea noastră de la cele prezente, disprețuiește toate plăcerile trupului, prin așteptarea darurilor cerești. Iar dragostea, aprinzându-ne cu ardoarea minții către dragostea de Hristos și către roadele virtuților duhovnicești, face ca tot ce este contrar acestora să urâm cu tot disprețul. Deși acestea trei par a avea același scop (căci ne îndeamnă să ne stăpânim de la lucrurile neîngăduite), totuși, au mari trepte de înălțare, prin care se deosebesc unele de altele. Primele două sunt proprii acelor oameni care, tinzând să înainteze în virtuți, n-au încă un simțământ puternic pentru ele, iar a treia este a lui Dumnezeu și a acelora care au primit în ei chipul și asemănarea lui Dumnezeu.”
Clement Alexandrinul, Stromatele, Stromata a II-a, Cap. XXIII, 144.3-4, în Părinți și Scriitori Bisericești (1982), vol. 5, p. 185
„Cea mai cumplită robie este să cedezi pasiunilor și să te lași dus de ele, după cum singura libertate este a le stăpâni. Dumnezeiasca Scriptură spune că cei care calcă poruncile sunt vânduți celor de alt neam, adică păcatelor împotriva firii, până ce nu se întorc prin pocăință.”

Cea mai mare virtute în viaţa de obşte: a nu te birui de tulburare. Cine se biruie de tulburare, pierde. Pe cât vorbeşti de bine, blagosloveşti pe cineva, pe atât te luminezi; pe cât mă tulbur, pe-atâta mă întunec...
A venit cineva şi m-o întrebat: „Câţi ani ai?”. I-am spus că am trecut de 70 de ani. El mi-a zis că „Eşti un om mort între cei vii”. Mi-a arătat să-mi dau interesul să n-am treabă cu cei vii, ci să am treabă numai cu cei morţi. Aceştia morţi mă pot ajuta; aceştia vii zic că nu mori acum, mori mai încolo... Cei morţi zic: „Ce sunt eu, vei fi şi tu”. Dacă el este mort, într-o zi am să fiu şi eu mort; adică cu trupul, nu cu sufletul.
Când vine tulburarea, şi-mi vine în gând să ocărăsc pe fratele meu, eu să-i spun gândului: „Am să-i spun, dar nu acum, nu azi. Am să-i spun mâine”.
Când am pace, trebuie să mă smeresc mult... şi rugăciune; iar când văd că vine duhul deznădejdii, îi spun aşa: „Hristos a venit în lume pentru cei păcătoşi”.
(Părintele Proclu Nicău)

Vechiul Testament, în afară de posturile regulate ale poporului israelitean sau ale unui anumit grup de oameni, avem și posturi individuale, personale am spune. De pildă: A postit profetul Moise patruzeci de zile și patruzeci de nopți pe muntele Sinai când a fost să primească de la Dumnezeu cele zece porunci. „Pâine nu a mâncat și apă nu a băut, cum se spune la cartea Ieșirii (34, 28). Patruzeci de zile și patruzeci de nopți a postit și profetul Ilie, pe măsură ce înainta spre muntele Horeb” (III Regi, 19, 8-12). Postului aspru s-a dedicat și proorocul Daniil. El însuși ne spune despre sine că: „Pâine bună n-am mâncat, carne și vin n-am pus în gura mea” (Prorocul Daniel 10, 2-3). Cu post și pocăință au răspuns locuitorii Ninivei propovăduirii lui Iona: „Atunci Ninivitenii au crezut în Dumnezeu, au ținut post și s-au îmbrăcat cu sac, de la cei mai mari până la cei mai mici” (Iona, 3, 5). Astfel au scăpat de nimicire.
Însemnătatea postului o scot în evidență și profeții Vechiului Testament. Prin post trebuiau israeliții să se întoarcă la Dumnezeul cel Viu și Adevărat: „Și acum, zice Domnul, întoarceți-vă la Mine din toată inima voastră, cu postiri, cu plâns și tânguire. Sfâșiați inimile și nu hainele voastre și întoarceți-vă către Domnul Dumnezeul vostru... Sunați din trâmbiță în Sion, gătiți postiri sfinte, vestiți adunare sfântă” (Ioil, 2, 12-15). Proorocul Isaia observă pericolul postirii formale și expune elementele acelea din care constă postul cel adevărat, postul pe care îl primește Dumnezeu și care poate șterge păcatele: „Postirile și zilele de odihnă, lunile noi și sărbătorile voastre le urăște sufletul Meu. M-am săturat de voi! Nu voi mai ierta păcatele voastre!...Mâinile voastre sunt pline de sânge: Spălați-vă, curățiți-vă! Nu mai faceți rău înaintea ochilor Mei! Încetați odată! Învățați să faceți binele, căutați dreptatea, ajutați pe cel apăsat, faceți dreptate orfanului, apărați pe văduvă!) (Isaia 1, 13-17)
„Nu știți voi postul care Îmi place Mie? Rupeți lanțurile nedreptății, dezlegați legăturile jugului, dați drumul celor asupriți și sfărâmați jugul lor. Împarte pâinea ta cu cel flămând, adăpostește în casă pe cel sărman, pe cel gol îmbracă-l... Atunci vei striga și Domnul te va auzi. La strigătul tău El va zice: Iată-Mă!”
(IPS Symeon Koutsas, Postul Bisericii. De ce, când şi cum postim?, Editura Apostoliki Diakonia, Athena, 2011)

Nimeni nu poate să facă rugăciune cu adevărat plăcută lui Dumnezeu, înainte să primească Duhul Sfânt. Pentru că dacă începe să se roage, fără să aibă înlăuntrul lui Duhul Sfânt, va vedea că mintea lui nu poate să se adune. Mai mult, nu ştie aşa cum se cade, nici pe sine, nici nevoile lui, nici ce să ceară, nici cum să ceară de la Dumnezeu. Aproape că nu ştie Cine este Dumnezeu, Cel care Îl are însă pe Duhul, Îl ştie, vede că Acesta este Părintele lui, ştie că se va apropia de el, ştie cum să-L roage şi ce să-I ceară. Gândurile lui la rugăciune sunt stabile, curate, aţintite doar spre Domnul. Un asemenea om poate, prin rugăciune, să dobândească toate, să mute chiar şi munţii. Iată ce dăruieşte Duhul Sfânt celor care L-au primit. Vedeţi că fără ajutorul şi lucrarea Duhului Sfânt este cu neputinţă nu numai să intrăm în Împărăţia Cerurilor, dar să facem chiar şi un pas care duce acolo? De aceea este necesar să-L dorim şi să-L căutăm pe Duhul Sfânt, să-L dobândim şi să-L avem întotdeauna înlăuntrul nostru, aşa cum îl aveau Sfinţii Apostoli. (Sfântul Inochentie al Moscovei)

Sfantul Talasie Libianul îşi exprimă convingerea că inima bună nutreşte gânduri bune, „căci precum este comoara ei, aşa sunt şi gândurile ei”.
Faptul că atât gândurile bune, cât şi cele rele pornesc din inimă, nu înseamnă că harul dumnezeiesc şi satana se află în ea în acelaşi timp. Sfântul Diadoh al Foticeei precizează acest lucru: „E drept că inima izvorăşte şi din sine gânduri bune şi rele, dar nu rodeşte prin fire cugetările rele, ci amintirea răului i s-a făcut ca un fel de deprindere din pricina rătăcirii dintâi, însă cele mai multe şi mai rele dintre gânduri le zămisleşte din răutatea dracilor; dar noi le simţim pe toate ca ieşind din inimă”. În continuare, Sfântul Diadoh arată că „harul îşi ascunde prezenţa sa în cei botezaţi, aşteptând hotărârea sufletului”. Dacă omul păzeşte poruncile lui Hristos şi cheamă neîncetat numele Lui, „focul sfântului har se va revărsa şi peste simţurile mai de dinafară ale inimii, arzând cu totul neghina pământului omenesc”. Aflându-se în această stare de sporire a păzirii poruncilor şi chemând neîncetat numele Domnului, „adierea Duhului Sfânt” va stinge săgeţile diavolului „încă pe când sunt în aer”, înainte ca ele să atingă trupul.
Prin urmare, în inimă are loc cea mai mare luptă a nevoitorului creştin.
(Mitropolit Hierotheos Vlachos)

Traducere și adaptare: Tamara Hotnog
Sursa:
Nati dallo Spirito
Nu uitaţi că noi păcătuim pentru că ne este frică de moarte. Păcatul stăpâneşte în lume din pricina fricii de moarte. Aceasta ne face egoişti şi am fi în stare de orice, ca să supravieţuim. De aceea rămânem în mod egoist prizonieri în al nostru „circuit închis”. Însă tot ce reuşim să facem nu este altceva decât să sporim moartea şi păcatul.
Din acest motiv, frica de moarte a făcut aşa încât păcatul să stăpânească în lume, iar când încercăm să supravieţuim cu orice preţ, ne creăm false ajutoare – în scopul de a rezista. Sfârşim, însă, prin a fi înşfăcaţi tot mai mult de colţii ei morții.
(Arhimandritul Zacharias)

„Împărăția cerurilor se ia prin străduință”
Sfântul Macarie Egipteanul, Cele cincizeci de omilii duhovnicești, omilia V, 6, în Părinți și Scriitori Bisericești (1992), vol. 34, p. 113
„Se cuvine deci, ca acela care vorbește, să ducă o viață bună până la sfârșit, să nu pună alături și să nu amestece iubirea față de cele cerești cu o altă iubire, ca nu cumva să-l împiedice (să se dedice) celor cerești, să se întoarcă la cele de mai înainte și în cele din urmă să-și piardă viața. Că după cum mari și de negrăit sunt făgăduințele lui Dumnezeu, tot așa este nevoie de multă credință și speranță, de multe lupte, dureri și încercări. Pentru că nu sunt un lucru mic bunurile pe care omul speră să le obțină în Împărăția cerurilor. (...)
Cei mai mulți dintre oameni voiesc să dobândească Împărăția (cerurilor) și să moștenească viața veșnică, dar urmează înclinărilor voinței lor și nu renunță la ele, semănând deșertăciuni. Vor să moștenească viața veșnică, fără să se lepede de sine, lucru care este imposibil. Adevărat este cuvântul Domnului: Aceia trec prin viață nevătămați, care, potrivit poruncii Domnului, se leapădă de toate poftele lumii, de plăcerile, preocupările și legăturile ei, care numai pe El Îl au înaintea ochilor, care doresc să împlinească poruncile Lui, care nu-și îngăduie să pună alături de acea iubire ceva din poftele sau dorințele acestui veac, aceia dobândesc Împărăția lui Dumnezeu.”

Chiar de ai purta nu una, ci o mie de coroane imparatesti si ai fi stapan peste multe trupuri sanatoase, atunci cand trupul tau este lovit de o boala ce nu cunoaste vindecare, poti sa dai intreaga ta imparatie si nu vei capata din nou sanatatea. Daca nu poti face asta pentru trup, o sa poti pentru suflet?
Dumnezeu ne-a dat doua maini, doua picioare, doi ochi, doua urechi, astfel incat, daca una pateste ceva, sa ne slujim de cealalta. Dar daca pierdem sufletul, de unde mai gasim altul?
Sufletul stapanit cu totul de o patima poate cu usurinta sa spuna si sa faca cele care pricinuiesc mania lui Dumnezeu, pentru ca el a devenit sclavul unui alt stapan, care il obliga sa faca cele potrivnice Domnului sau.
Sufletul cuprins de deznadejde in privinta mantuirii nu este departe de nebunie. Dupa ce da fraiele mantuirii in mainile poftelor irationale, alearga fara retinere peste tot unde se afla pacatul, pana cand se scufunda in adancurile pierzaniei vesnice.
Cand sufletul se obisnuieste cu pacatul, care este nemilos, boala sa iese la suprafata si este vazuta de toti. Dar, asa cum porcul, atunci cand se tavaleste in noroi, este multumit si nu mai simte mirosul murdariei, la fel si omul, cand este robit de obiceiul cel rau, nu-si mai da seama de mirosul greu al pacatelor sale, pentru ca se obisnuieste cu ele. Si asa cum pamantul peste care aruncam seminte este cu neputinta sa dea roade daca nu este udat, la fel se intampla si cu sufletul, care nimic bun nu rodeste, oricate cuvinte i-am spune noi, daca el nu a fost mai intai udat cu apa vie ce izvoraste din Sfintele Scripturi. Ce creste pe pamantul care nu este cultivat? Spini si buruieni. Ce creste in sufletul care nu este cultivat duhovniceste? Fapte necurate si viclene. Cu cat un pamant este mai putin cultivat, cu atat cresc buruieni mai multe si mai salbatice. Cu cat sufletul este mai putin cultivat, cu atat este cuprins de patimi mai salbatice, inmultindu-se pacatele sale, care il duc la moarte.
Ce lucru curios! Cu totii urmaresc cu sufletul la gura evenimentele trecatoare ale acestei vieti scurte, dar la viata ce va sa fie nici nu le trece prin cap sa se gandeasca. La ospete si prilejuri de indulcire a trupului mereu sunt primii, dar sufletele lor le lasa sa se usuce de foame duhovniceasca. Se ingrijesc de trup si il infrumuseteaza, insa sufletul le este indiferent. Cand se imbolnaveste trupul, cheama doctorul, cumpara medicamente si cheltuiesc o gramada de bani, pana cand se vindeca. Insa, atunci cand sufletul lor se imbolnaveste de boala aducatoare de moarte a pacatului, nu fac nimic. Si cel mai trist este faptul ca, desi il ingrijesc cum nu se poate mai bine, trupul lor moare, iar sufletul este osandit la iadul vesnic.
Si pentru ca imi pare atat de rau de intunecimea gandului oamenilor si de nebunia lor, as vrea sa am o voce atat de puternica incat sa a-junga pana la marginile pamantului, si dupa ce m-as urca pe cel mai inalt munte de pe pamant, as striga tuturor popoarelor si neamurilor, la fel ca proorocul David: "Fiii oamenilor, pana cand grei la inima ?" (Psalm 4, 2). Ma doare si sufar pentru ce-ati ajuns. Da, plang, pentru ca stiti prea bine ca Dumnezeu este indelung rabdator si va asteapta sa va indreptati, in loc sa va pedepseasca dupa dreptate, si, cu toate acestea, nu va indreptati.
Nu trebuie sa plangem pentru cel care se zvarcoleste de durere, atunci cand doctorul ii cauterizeaza ranile, pentru ca, dupa durerea pricinuita de ardere, va urma vindecarea ranilor sale. Sa plangem pentru cel care zace in pat, fara nici o ingrijire din partea vreunui medic, pentru ca ranile sale se vor infecta, ceea ce ii va aduce moartea. La fel, in cazul unui suflet ranit de pacat, nu trebuie sa ne para rau atunci cand Dumnezeu ii trimite pedepse, pentru ca, prin acestea, el dobandeste vindecare. Sa plangem si sa jelim acele suflete care pacatuiesc fara sa primeasca nici o pedeapsa, pentru ca le asteapta pedeapsa vesnica.
Cel care isi curata sufletul de pacat si il impodobeste cu virtuti se face pe sine casa pentru Hristos. Si cine este mai fericit decat acela care Il are in el pe Hristos, Care este Izvorul vietii, al bucuriei si al nemuririi?
Sfantul Ioan Gura de Aur

Putem spune fără exagerare ca, deşi Postul este încă „ţinut”, a pierdut mult din impactul său asupra existenţei noastre, a încetat să mai fie baia pocăinţei şi a înnoirii, aşa cum este socotit în învăţătura liturgică şi duhovnicească a Bisericii. Dar atunci, putem noi oare să-l redescoperim, să-l transformăm din nou într-o putere duhovnicească în realitatea zilnică a existenţei noastre? Răspunsul la această întrebare depinde în principal, şi aş spune aproape exclusiv, de faptul dacă dorim saunu dorim să luăm în serios Postul.
Oricât de noi sau diferite sunt condiţiile în care trăim astăzi, oricât de reale sunt dificultăţile şi obstacolele ridicate de lumea noastră modernă, nici unul din acestea nu reprezintă un obstacol absolut, nici unul din acestea nu fac Postul „imposibil”. Originile pierderii treptate a influenţei Postului asupra vieţii noastre sunt adânc înrădăcinate în noi. Reducerea conştientă sau inconştientă a religiei la un nominalism şi simbolism superficial este modul de a ocoli sau „desluşi” seriozitatea necesităţii religiei în viaţa noastră...
(Pr. Alexander Schmemann, Postul cel Mare, Editura Doris, Bucureşti, 1998)

interesant
 

interesant forum

Povestea magarului
Intr-o buna zi, magarul unui taran cazu intr-o fantana. Nefericitul animal se puse pe zbierat, ore intregi, in timp ce taranul cauta sa vada ce e de facut. Pana la urma, taranul hotari ca magarul era oricum batran, iar ca fantana, fiind secata, tot trebuia sa fie acoperita odata si-odata. Astfel a ajuns la concluzia ca nu mai merita osteneala de a-l scoate pe magar din adancul fantanei.
Asa ca taranul isi chema vecinii, ca sa-i dea o mana de ajutor. Fiecare dintre ei apuca cate o lopata si incepu sa arunce de zor pamant inauntrul fantanei. Magarul pricepu de indata ce i se pregatea si se puse si mai tare pe zbierat. Dar, spre mirarea tuturor, dupa citeva lopeti bune de pamant, magarul se potoli si tacu. Taranul privi in adincul fantanei si ramase uluit de ce vazu.
Cu fiecare lopata de pamant, magarul cel batran facea ceva neasteptat: se scutura de pamant si pasea deasupra lui. In curand, toata lumea fu martora cu surprindere cum magarul, ajuns pana la gura fantanei, sari peste ghizduri si iesi frematind...

Viata va arunca poate si peste tine cu pamint si cu tot felul de greutati...

Insa, secretul pentru a iesi din fantana este sa te scuturi de acest pamant si sa-l folosesti pentru a urca un pas mai sus. Fiecare din greutatile noastre este o ocazie pentru un pas inainte. Putem iesi din adancurile cele mai profunde daca nu ne dam batuti. Foloseste pamantul pe care ti-l arunca peste tine ca sa mergi inainte.

Aminteste-ti de cele 5 reguli pentru a fi fericit:
1) Curata-ti inima de ura, frica, egoism;
2) Scuteste-ti mintea de preocupari inutile;
3) Simplifica-ti viata si fa-o mai frumoasa;
4) Daruieste mai mult si asteapta mai putin;
5) Iubeste mai mult si ... scutura-te de pamant, pentru ca in viata asta, tu trebuie sa fii solutia, nu problema.

- Care este începutul fericirii?

- Să nu-ţi mai doreşti nimic! Caci atunci când ai şi mai vrei nu te bucuri niciodată, nu poți fi fericit, ăsta este începutul fericirii!

- Când ai sănătate, când ai unde să locuiești, când ai ce să mănânci şi ai ce-ţi trebuie şi nu ai alergat din greu pentru ele, este dar de la Dumnezeu !

- Pentru că omenii cârtesc şi mai auzi pe câte unul când zice: "Părinte, am băgat bani cu sacul în copii! Am dorit să-mi fac copilul om! Şi totuși el este în puşcărie, se droghează, nu lucrează și-a ratat viitorul!"
- Alteori mai auzi:
"Părinte i-am luat casă, i-am făcut zestre, i-am luat maşină i-am dat tot ce-i trebuie, numai să aibă o fată să se însoare, dar el joacă totul la jocuri de noroc şi pierde tot!"

- Lasă-l să sufere puţin greul, să simtă o lipsă, să simtă de două ori şi abia atunci preţuieşte pruncul, munca părinților primită de a gata!
https://www.youtube.com/watch?v=fL7zLUjZBbs

Sfinții Apostoli Petru și Pavel
Sfântul Chiril al Alexandriei, Despre Sfânta Treime, cuv. IV, în Părinți și Scriitori Bisericești (1994), vol. 40, pp. 142-143.
„(...) A fericit cuvântul dumnezeiesc pe Petru, verhovnicul Apostolilor. Căci (...) Petru, părăsind părerile copilărești și necuvenite ale mulțimilor, a declarat cu mare înțelepciune și știință, zicând: «Tu ești Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu». De aceea a primit cu mult înainte răsplata arătată înțelegerii lui. Căci Hristos i-a spus: «Fericit ești, Simone, fiul lui Iona, că nu trup și sânge i-au descoperit ție, ci Tatăl Meu cel din ceruri. Și Eu îți voi spune ție că tu ești Petru și pe această piatră voi zidi Biserica Mea și porțile iadului nu o vor birui pe ea» (Matei 16, 17-18). Ceea ce numește «piatră», printr-o asemănare de nume, socotesc că nu e nimic altceva decât credința neclătinată și foarte puternică a ucenicului pe care s-a rezemat și fixat, cu neputință de-a cădea, Biserica lui Hristos, rămânând nedărâmată de porțile iadului. Iar credința lui Petru se adresează Fiului, nu printr-o improvizare nereflectată și răsărită din gânduri omenești, ci dintr-o tainică inspirație de sus Dumnezeu Tatăl arătându-L clar pe Fiul Său și sădind siguranța referitoare la El în sufletele celor credincioși. Căci n-a mințit Hristos spunând: «Trup și sânge nu ți-a descoperit ție, ci Tatăl Meu cel din ceruri».”
Origen, Despre rugăciune, XXXI, 5, în Părinți și Scriitori Bisericești (1982), vol. 7, pp. 286-287
„Despre puterea Domnului, lucrătoare prin Biserică, Pavel spune: adunându-vă voi și duhul meu, cu puterea Domnului Hristos, ceea ce înseamnă că puterea Domnului nu este numai la efeseni, ci și la corinteni. Și dacă, pe când era încă îmbrăcat în trup, Pavel credea că poate să lucreze cu duhul și în Corint, atunci nu trebuie pierdută nădejdea că și cei fericiți, după ce au ieșit din trupurile lor, se grăbesc, cu duhul, la adunările Bisericii, mai degrabă decât unul care este încă în trup. De aceea nu trebuie să se atribuie prea puțină însemnătate rugăciunilor din aceste biserici, fiindcă ele cuprind ceva excepțional pentru cel care vine acolo în mod cu*viincios.”

Domnul nostru Iisus Hristos ne vorbea: „Umblați în lumină, până când este lumină, ca să nu vă cuprindă întunericul”. Până când ne luminează în această viață lumina lui Hristos, până când auziți sfintele cuvinte ale Evangheliei și poruncilor lui Hristos, până când v-a învrednicit Domnul să frecventați sfânta biserică, umblați în această lumină. Pentru că lumina aceasta se va stinge pentru voi când va veni ceasul morții, și după mormânt nu mai există pocăință, și veți primi răsplătirea pe care o meritați.
Așadar, umblați în lumină atâta timp cât este lumină, ca să nu se stingă pentru voi și să nu vă cuprindă întunericul veșnic, de moarte. Sfântul Apostol Pavel spune: „Astăzi este timpul bineplăcut, astăzi este zi de mântuire”. Iată, acum, până când suntem vii, este pentru noi timpul bineplăcut, timpul mântuirii! Acum trebuie să ne gândim la mântuirea noastră și să ne pregătim de viața veșnică. Așa se pregătesc toți creștinii, toți cei care-L iubesc pe Hristos.
(Sfântul Luca al Crimeei, Predici, Editura Sophia, București, 2010, pp. 328-329)

Origen, Din omiliile Evangheliei de la Luca, Omilia a XXI-a, V-VI, în Părinți și Scriitori Bisericești (1994), vol. 7, pp. 109-110
„Dumnezeu vrea să găsească în voi o cale pentru a putea intra în sufletele voastre și a rămâne acolo; pregătiți-I o cărare, precum este scris: Drepte faceți cărările Lui. Glasul celui ce strigă în pustie. Un glas strigă: Gătiți calea. Glasul începe și ajunge la urechi, apoi, după glas sau mai bine-zis deodată cu el, cuvântul intră în auz. În acest înțeles a propovăduit Ioan pe Hristos. Să vedem, acum, ce anunță glasul despre Cuvânt: Pregătiți calea Domnului. Ce fel de cale trebuie să pregătim noi Domnului? Este vorba despre o cale trupească? Cuvântul Domnului poate, oare, străbate o atare cale? Sau trebuie pregătită Domnului o cale lăuntrică și rânduită, în inima noastră, ca pe niște piste drepte legate între ele? Aceasta este calea pe care a intrat Cuvântul lui Dumnezeu, Care se așază în inima omenească, în stare să o cucerească.
Mare este inima omului și cuprinzătoare! Câtă putere cuprinde ea când este curată! Vrei să cu*noști mărimea și lărgimea ei? Ia aminte la îndrumarea dumnezeiască ce învață, căci El este Cel care zice: El mi-a dat cunoștința cea adevărată despre cele ce sunt, ca să știu întocmirea lumii și lucrarea stihiilor.”

Rugăciunea este păzitoarea întregii înţelepciuni, pedepsitoare a mâniei, împilare a îngâmfării, curăţire a pomenirilor de rău, surpare a pizmei şi îndreptarea păgânătăţii la vieţuirea creştinească pe calea vieţii. Rugăciunea este virtutea trupurilor, ocârmuire a casei, bună aşezare a cetăţii, tăria împărăţiei, biruinţă în războaie asupra vrăjmaşilor, întemeiere a păcii.
Rugăciunea este pecetea fecioriei, credinţa bună a celor însoţiţi prin nuntă, armă călătorilor, apărătoarea celor ce dorm, îndrăzneala celor ce priveghează, bună aducere de roadă îmbelşugată a credincioşilor lucrători de pământ şi mântuire a celor ce înoată pe ape.
Rugăciunea este ajutătoare celor ce se judecă, a celor legaţi slăbire, eliberare, inimă bună a celor scârbiţi, dulceaţă celor ce se bucură, mângâiere celor ce plâng, praznic naşterilor, cunună celor însoţiţi şi înmormântare cuviincioasă celor ce adorm în Domnul. Nu este altă avere mai cinstită decât rugăciunea în toată viaţa oamenilor. De aceasta niciodată să nu vă despărţiţi sau să vă depărtaţi.
(Protosinghel Nicodim Măndiță, Învățături despre rugăciune, Editura Agapis, București, 2008, p. 55)

- "CE AR DA OMUL ÎN SCHIMB PENTRU SUFLETUL SĂU, DACĂ LUMEA AR CÂȘTIGA ȘI SUFLETUL L-AR PIERDE"?

- "Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se va ruşina de el, când va veni întru slava Tatălui său cu sfinţii îngeri" (Marcu 8, 38).

"Cel ce se lepăda de Mine înaintea oamenilor"...

- Cum înțelegem aceast mesaj hristologic?
..adică noi flirtăm favorabil curentelor moderne ale momentului în detrimentul atenției față de suflet și față de Hristos.

- Alegem viața mondenă și plină de provocări, apoi încercăm tot felul de experimente orientale, de la Dalai Lama cu învățătura tibetană, la expermimentele yoga ori radiestezie; şi toate gândirile acestea cu rădăcină asiatică care au în ele tot felul de goliri de sine, nirvană şi lucrări karmice;

-Curentele orientale, sunt mici încercari de impresie personală prin care îi demonstrăm lui Dumnezeu că nu-L cunoştem suficient ca și Creator a toate.

- Daca noi ne lepadăm de El înaintea omenilor şi El se va leapăda de noi înaintea Tatălui. Deci, când am murit, ne oprim din nou la acelaşi fenomen interesant.
Tradiţia populară Ortodoxa, a ceea ce înseamnă parcurgera drumului celui trecut în veşnicie de la casa lui personal, sau de la capela mortuară, până la momentul în care s-a acoperit în groapa la cimitir.

- Toatea acelea, dacă am adormit în nădejdea Învierii şi vieţii veşnice, sunt balsam pentru suflet, iar dacă am adormit în necredinţă şi în nemărturisire de Dumnezeu, prin propriile noastre fapte, ne osândim.

- Un om care nu s-a împărtăşit niciodată timp de un an, un om care nu se roagă, care nu se închină, care nu posteşte niciodată, nu intră în biserică, nu îi folosesc nici aceste ritualuri tradiţionale creştineşti cu absolut nimic, pentru că ele rămân simple regii şi dramaturgii nefolositoare- (pot folosi doar celor din nemul lor care au adormit și mai înainte).

- Doar suspinul, părerea de rău, milostenia, faptele bune, lacrimile, slujbele, pomenirea, numărul de metanii, numărul de rugăciuni pot ajuta celui răposat.

- Când ai adormit neîmpărtăşit şi nepregătit şi neîmpacat cu Dumnezeu, nu-ţi ajută nici un fel de lucrare liturgică a bisericii.
- Dar dacă eşti omul lui Dumnezeu şi te rogi, totul trece de la sine, luând iertare de la Dum ezeu, intră în normalitatea lucrurilor cu legile cerului și mântuirea.

https://www.youtube.com/watch?v=8Mlm...ature=youtu.be

Fățărnicia
Sfântul Grigorie de Nyssa, Despre fericiri, Cuvântul VII, în Părinți și Scriitori Bisericești (1982), vol. 29, pp. 392-393
„Socotesc că patima invidiei și a fățărniciei e cu mult mai grea decât cea amintită (mânia); cu cât ceea ce e ascuns e mai rău decât ceea ce se vede. De fapt, dintre câini, ne temem mai mult de aceia care nu-și vestesc mânia prin lătrat și n-au înfățișare iscoditoare, ci întăresc neprevederea și negrija noastră printr-o înfățișare blândă și liniștită. Așa este patima invidiei și a fățărniciei celor care, înăuntru, în adâncul inimii, întrețin ura ca pe un foc ascuns, iar la vedere își dau cu fățărnicie înfățișarea prieteniei. (...)
De ce te împodobești cu masca prieteniei și a unei bunăvoințe prefăcute? De ce îl feliciți cu cuvinte de laudă, spunându-i să se bucure și să fie sănătos, dorindu-i cele potrivnice prin cele ascunse în suflet? Așa a făcut Cain care, înfuriat de bunul nume al lui Abel, plănuia din invidie omorârea lui, iar prefăcătoria s-a făcut călău; căci luând masca prieteniei și a vorbirii frumoase, îl duce la câmp, departe de ocrotirea părinților, apoi își descoperă invidia prin ucidere.”
Sfântul Grigorie de Nyssa, La titlurile Psalmilor, partea II, cap. XIII, în Părinți și Scriitori Bisericești (1998), vol. 30, p. 185
„…psalmistul spune că cel mai greu păcat este prefăcătoria, îmbrăcată în haina nepăsării și a iubirii de sine, dar care ascunde viclenia sub un pretext cinstit. De aceea pe cei vrednici dintre acești locuitori dreptul Judecător îi alungă ca pe niște străini. Să vină, dar moartea peste ei și să se pogoare la iad de vii (Psalmi 54, 16) ne spune psalmistul.”

Dacă ai credintă si frică de Dumnezeu, te acoperă si Maica Domnului. Ai văzut câte minuni face ea. Dar tu să nu stai de vorbă cu gândurile. Dacă nu te învoiesti cu ele, nu ai păcat. Gândurile mai vin, dar nu sta de vorbă cu ele, nu le lua în seamă. Asa, gânduri si ispite poate ne vin si nouă; poate si mie mi-au venit niste gânduri dintr-astea. Dar dacă nu le bagi în seamă, ele pleacă... D'apoi tie, care mergi asa de rar la biserică si uiti să te rogi!
Să ne păzim cele cinci simturi, tată. Să-ti păzesti curătia, dar nu numai curătia trupească. Curătia este si a inimii, si a gândurilor. Roagă-te mereu. Si să nu te învoiesti, Doamne fereste, cu ceea ce îti spune gândul. Si când ai gânduri si patimi si ispite, gândeste-te la Maica Domnului si încearcă să-i cânti ei: "Vrednică esti...", că Maica Domnului te acoperă. Si dacă te-a păzit până acum, eu cred că o să te păzească si de acum înainte. Trebuie să te strecori în viată ca tiganul printre stropi - asa trebuie să ne strecurăm noi prin viata aceasta.
Trupul si diavolul trebuie înselati - spui: "Lasă, mai lasă anul ăsta"... si, până la anul celălalt, cine stie ce se poate întâmpla? Asa, tată... Nu vorbi cu gândurile. Spune-le: "Fugiti de-aici!" Numai atunci ai păcat, când stai si te gândesti: "cum să fac, cum să apuc..."
Părintele Paisie Olaru, Părintele Paisie de la Sihla

Batrânul Amfilohie zicea: „Când omul se împărtăşeşte, primeşte forţă, este luminat, contemplă orizonturi largi, simte bucurie, funcţie de dispoziţia sa interioară şi de înflăcărarea sa. Unul simte bucurie şi odihnă, altul simte pace, celălat dorinţa de a se consacra lui Hristos şi o milă inefabilă pentru toţi. Personal, atunci când mă aflu foarte obosit, după Sfânta Împărtăşanie, mă simt odihnit, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat!”.
Această experienţă duhovnicească a Bătrânului Iacobare un interes aparte: „Când mi-am început viaţa preoţească în mănăstire, în afară de Ceasuri, era rânduită slujirea zilnică a Sfintei Liturghii. Începeam slujba noaptea şi terminam Liturghia înainte de a se face ziuă. Împărtăşindu-mă în fiecare zi cu Sfintele Taine, simţeam o aşa mare putere în mine, încât eram ca un leu. Sufletul meu ardea de o asemenea flacără dumnezeiască încât, toată ziua, nu-mi era nici foame, nici sete şi nu simţeam nici căldura, nici frigul. Neobosit, lucram de dimineaţa până seara. Chiar şi vara, când după masă părinţii se odihneau în chiliile lor, căutând un pic de răcoare, eu transportam pământ fertil şi îngrăşământ în grădinile pe care le cultivam în afara mănăstirii”.
Bătrânul Ieronim sublinia: „Cel ce se împărtăşeşte trebuie să simtă înainte frică de Dumnezeu, evlavie şi căinţă. Iar după împărtăşire trebuie să simtă pace, bucurie şi dorinţa de a nu vorbi cu nimeni”.
(IPS Andrei Andreicuţ, Mai putem trăi frumos?, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2012, pp. 133-135)

reply
 

Frumos forum

Sfântul Serafim de la Sarov, care a petrecut în genunchi pe o piatră 1000 de zile și nopți, avea o foarte mare îngăduință pentru neputințele altora. De exemplu, el le-a dat voie surorilor de la mănăstirea Diveevo să mănânce de patru ori pe zi, obicei care se păstrează și astăzi, ceea ce pentru greci este o sminteală. Sfântul nu numai că le-a permis patru mese pe zi, ci chiar le dădea voie să țină pesmeți sub pernă și să ronțăie și noaptea, dacă le e foame, numai „să nu se mâhnească”.
Acest „să nu se mâhnească” este o piatră de temelie în viața duhovnicească. Marii asceți știu că pentru o mâhnire, chiar și inconștientă, adusă cuiva, Dumnezeu nu mai primește rugăciunea. Grija de a nu mâhni e atât de mare la oamenii desăvârşiţi, încât, fiind întrebat odată de ucenici ce vor face dacă vor vedea pe un frate dormitând în biserică, Sfântul Pimen a răspuns: „Eu, cu adevărat, de voi vedea pe fratele că dormitează, pun capul lui pe genunchii mei şi-l odihnesc”.
(Ierodiacon Savatie Bastovoi, În căutarea aproapelui pierdut, Editura Marineasa, Timișoara, 2002, pp. 59-60)

"Toate încercările care vin în viaţa noastră trebuie să le primim cu răbdare, cu demnitate, dar și cu înțelepciune. RAIUL nu este clădit pe minciună, ură, bârfă și mândrie, ci are temelia puternică a smereniei, blândeţii, dragostei, răbdării și a faptelor bune." ~ Pr. Dumitru Păduraru

"Cum ne putem gândi la orice lucru şi nu ne putem gândi la numele lui Hristos şi al Maicii Domnului?"
Rugăciunea dăruieşte oxigen duhovnicesc. Creştinul nu poate să trăiască creştineşte, cu nădejdea vieţii veşnice, dacă nu inspiră oxigenul rugăciunii. Trebuie să ne rugăm, să cugetăm la numele lui Dumnezeu şi al Maicii Domnului. Nu este greu. Cum ne putem gândi la orice lucru şi nu ne putem gândi la numele lui Hristos şi al Maicii Domnului?
Putem, e de-ajuns să vrem. Desigur, avem piedicile diavolului, căci diavolul nu vrea rugăciune, ci vorbă lungă şi deşartă. Vrea să rătăcim cu mintea noastră, să colindăm cu gândul prin toată lumea, ne permite intrarea oriunde, dar ne împiedică intrarea către Hristos şi Maica Domnului. Însă noi să ne străduim cu orice preţ să comunicăm într-una cu Dumnezeu, să luăm oxigen.
Când avem scandaluri, necazuri, ispite, primejdii, să îngenunchem şi să ridicăm mâinile, rugându-ne cu căldură şi smerenie la Hristos şi la Maica Domnului, şi să lăsăm cererile noastre să fie rezolvate. Să nu lăsăm mintea şi gura noastră fără rugăciune. Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-ne pe noi. Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, ajută-ne pe noi.
Fără rugăciune, diavolul ne fugăreşte, prin cugete murdare, gânduri, cuvinte, trândăvie şi atâtea altele. Şi mai târziu ne înşeală cu totul. De aceea rugăciunea noastră trebuie să fie cât se poate de fierbinte şi neîntreruptă.
Din Părintele Efrem Athonitul, Despre crdinţă şi mântuire

"Încă mai poţi scăpa, dacă-L primeşti îndată şi fără întârziere pe Iisus Mântuitorul şi Biruitorul!"
Oh, ce lucru grozav este un om care a gustat odată din dulceaţa mântuirii sufleteşti şi pe urmă s-a întors iarăşi la patimi!
Când un om se hotărăşte la o viaţă nouă cu Domnul, când un om Îl primeşte pe Domnul şi pe Duhul Domnului în inima sa, diavolul umblă neîncetat să se poată iarăşi întoarce în „casa de unde a ieşit”, cum zice Mântuitorul.
Cu fel de fel de şoapte şi ispite viclene bate iarăşi vrăjmaşul la uşa inimii celui întors la Dumnezeu şi încearcă să deschidă uşa. De cazi ici şi colea în această luptă, ridică-te repede şi pleacă înainte.
Nu dispera! Încă mai poţi scăpa, dacă-L primeşti îndată şi fără întârziere pe Iisus Mântuitorul şi Biruitorul!
Preot Iosif Trifa

Rugăciunea unelteşte iubirea de oameni, o ţine vie, o sporeşte şi o arată. Rugăciunea îţi deschide ochii, ca să-l vezi pe cel de lângă tine şi să-i cunoşti nevoia.
Din milă, vine ruga, iar din rugă, mila.
Îndoit folos ai pururea din rugăciunea pentru frate; pe tine te blagosloveşte cu sporul de iubire, pe celălalt, cu mângâierea celor cerute pentru el. Şi nu-i mai mare dar ca darul rugăciunii. Dă-l mai întâi celui ce-i ştii nevoia şi necazul. Dar ţine minte că nu e om să n-aibă trebuinţă de rugăciunea şi de iubirea ta.
Iar nevoia pe care o are fiecare, ţi-o arată rugăciunea. Ea îţi şopteşte şi de-i bine să-i vorbeşti şi cum, ori de-i mai bine să păstrezi tăcerea şi să stai deoparte.
Rugăciunea leagă sufletul de suflet; îl face simţitor la suferinţă şi durere. De nu e rugăciune ori de-i puţină, n-ajungi la inima celui de lângă tine şi nu i-o ştii. Că numai rugăciunea te face în chip minunat văzător al tainei lui. Departe de ai săi, Sfântul Serafim de Sarov în toată viaţa sa cu rugăciune primea înştiinţare de la ei.
Iubeşte-i încă şi te roagă şi pentru cei plecaţi de aici, la Domnul. E un chip înalt al iubirii, ce n-aşteaptă răsplată.
Cât priveşte pe cei vii, după cum am mai spus, numai prin rugăciune putem ajunge la iubirea lor, lipsită de orice egoism, sădită în Dumnezeu, lucrând prin El şi pentru El, iar nu prin noi şi pentru noi.
Jean-Claude Larchet

„Cum să-l iubesc pe cel care mă vrăjmășește și îmi face rău?”

De va spune cineva: „Cum să-l iubesc pe cel care mă vrăjmășește și îmi face rău?” – îi voi răspunde:

1.Să urăști vrajba, nu pe om; să nimicești ura lui, care prin răbdare și dragoste se nimicește.
2.Să te gândești la el nu ca la vrăjmașul tău, ci să cugeți că el este fratele tău, făptura lui Dumnezeu, om creat după chipul lui Dumnezeu, răscumpărat prin Sângele Fiului lui Dumnezeu și, totodată, chemat la fericirea veșnică; dacă te prigonește, nu te prigonește de unul singur, ci este ațâțat de diavolul; așadar, pe vrăjmașul acesta să dai vina.
3.Nu cugeta la ce îți face el, ci la ceea ce trebuie să faci tu cu el și la ceea ce poruncește legea lui Hristos, gândindu-te cum să te împaci cu el.
4.Roagă-te Celui Care ne-a poruncit să-i iubim pe vrăjmași, ca să-ți dea duhul dragostei și al blândeții – să biruiești răutatea cea firească.
5.Adu-ți aminte motivele mai sus pomenite atunci când răutatea te îndeamnă la ură și la răzbunare.

Sfântul Tihon de Zadonsk, Lupta între carne și duh

"O cinstim pe Maica Domnului ca pe cea mai înaltă dintre toţi sfinţii, ca pe cea mai aleasă, ca pe aceea ce este unică în lumea aceasta."

Maica Domnului, ea însăşi este Sfântă a sfinţilor, Sfântă mai înaltă decât toţi sfinţii. La măsurile Maicii Domnului nu există nici un sfânt. Noi aşa o cinstim pe Maica Domnului ca pe cea mai înaltă dintre toţi sfinţii, ca pe cea mai aleasă, ca pe aceea ce este unică în lumea aceasta. Dacă ea a fost închipuită de Sfânta Sfintelor, de încăperea aceea din Templul din Ierusalim în care nu putea să intre decât o dată pe an singur arhiereul, dacă a fost închipuită de Sfânta Sfintelor, atunci este ea însăşi Sfântă a Sfintelor.

Biserica noastră ne-o prezintă ca fiind un „sicriu însufleţit”, un chivot: „Ca de un sicriu însufleţit, ca de un chivot însufleţit al lui Dumnezeu, nicicum să nu se atingă mâna necredincioşilor, iar buzele credincioşilor, fără tăcere glasul îngerului strigând, cu bucurie să zică: «Bucură-te, cea plină de dar, Domnul este cu tine!»”. Aşa a zis îngerul, aşa zicem şi noi, de aceea avem bucurie de a fi cinstitori ai Maicii Domnului.

Părintele Teofil Părăian

De ce se duceDomnul în munte? Pentru ca să ne învețe că singurătatea și pustia sunt bune atunci când vrem să ne rugăm lui Dumnezeu. Și-L vedem continuu retrăgându-Se în pustie, petrecându-Și adesea nopțile în rugăciune ca să ne învețe cu toată tăria să căutăm liniște ca să ne rugăm, dacă timpul și locul ne permit. Pentru că pustia este mama liniștii, un port al liniștii în care scăpăm de toate necazurile.
Între timp, corabia cu ucenicii în ea, adică Biserica, se lovește și se clatină în mijlocul furtunii ispitelor, în timp ce vântul vuiește potrivnic. Cu alte cuvinte, dușmanul diavol se luptă să oprească vântul de a se liniști. Dar mai puternic este Cel care stă de partea noastră, pentru că în mijlocul schimbărilor din viața noastră, El este cel care ne dă încredere. El vine și ne întărește ca să nu ne lovim de corabie și să fim aruncați peste bord. Pentru că, deși corabia este aruncată în ape tulburi, rămâne corabie. Singură duce pe ucenici și primește pe Hristos. Pe apă se află într-adevăr în primejdie, dar fără ea, nu ar mai rămâne decât moartea. De aceea, stai în corabie și cheamă-L pe Dumnezeu. Când tot sfatul cel bun cade, când cârma nu mai este de folos și când pânzele duc mai spre primejdie decât să ajute, când nu mai există nici un ajutor și nici o putere omenească, singura scăpare pentru corăbieri rămâne să strige la Dumnezeu. Așadar, va lăsa El, Cel care ajută celor ce sunt pe mare să ajungă în port, pe Biserica Sa și o va împiedica să ajungă în pace și liniște?
Să ne îndreptăm atenția către înțelesul celei de-a patra străji din noaptea în care Domnul vine la ucenicii Săi prinși de furtună.
Straja a patra reprezintă vremea de la nașterea Fiului lui Dumnezeu în trup și în care a pătimit, vremea despre care a promis ucenicilor și Bisericii Sale că va priveghea după ce va învia, spunând: iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului (Mt. 28, 20).
Prin furtună, Domnul a urcat în corabie și vântul a încetat, iar cei care erau acolo au venit și I s-au închinat. Aceasta înseamnă că Domnul și Mântuitorul nostru, după ce va trece furtuna prigonirilor, va veni din nou la ucenici și la Biserica Sa. Pentru aceasta l-a învrednicit pe Petru, pe cel dintâi dintre apostoli și i-a încredințat turma Sa, spunându-i: Paşte oile Mele (In. 21, 17). Atunci când apostolii au văzut slava învierii Domnului, adunați fiind în Biserica celor credincioși ca să I se închine și așezați în corabie așa cum apucaseră să fie, au mărturisit oamenilor că El este cu adevărat Fiul lui Dumnezeu.
Talcuiri dupa Sfântul Ioan Gură de Aur

Iubirea şi Adevărul sunt deofiinţă; cresc una prin cealaltă, se întrepătrund în infiniturile nesfârşite. Iubirea trăieşte prin Adevăr, iar Adevărul trăieşte prin Iubire. Dacă Iubirea are un limbaj, acesta e Adevărul; şi iarăşi, dacă Adevărul are o limbă, aceasta-i Iubirea. Cel ce are Adevărul are Iubirea. Adevărul nu poate trăi într-un suflet în care nu este sălăşluită Iubirea, fiindcă Iubirea este viaţa Adevărului, suflarea Adevărului şi inima Adevărului. Iubirea e cea care vădeşte ce-i din Adevăr în om: acolo unde nu e Adevărul, nu e Iubirea. Fără Adevăr, Iubirea şi-ar pierde vederea, s-ar afunda în întuneric şi ar ajunge oarbă; fără Iubire, Adevărul s-ar veşteji şi ar muri pentru totdeauna. Adevărul şi Iubirea sunt vasele sfinte de nesfărâmat ale harului, milei şi păcii lui Dumnezeu. Sufletul care le are, se umple îndată de harul dumnezeiesc. Fiindcă doar datorită Iubirii şi Adevărului ce sunt înlăuntrul omului, acestea trei sunt unite armonios. Iar darul acesta vine de la Preasfânta Treime. Dragostea crede totul, iartă totul, dar se bucură numai de Adevăr.
Cuviosul Iustin Popovici