În SCARA,Sf.IOAN SCARARUL
scrie că rugăciunea pentru cel care se roagă, este de patru feluri: rugăciune întinată, rugăciune furată, rugăciune pierdută

Rugăciune întinată, rugăciune spurcată au toți aceia care în mintea lor poartă răutățile și spurcăciunile pe care le-au văzut cândva și apar la vremea rugăciunii.
Este apoi o rugăciune furată pe care ți-o ia parcă cineva. Citești rugăciuni și vezi că nu-ți stă parcă mintea la ele, ca și când ți-ar fura cineva gândurile cele bune, deși le ai, pornești cu ele.

Există apoi rugăciunea pierdută, o rugăciune la care nu mai ai alint. Dar sunt și oameni care au o rugăciune curată, pentru că au și viață curată. Cine are viață curată are și rugăciune curată. Cine are viață întinată are și rugăciune întinată. Cine are nepăsare, ajunge la întreruperi din rugăciune, la devieri de rugăciune.

„Gânduri care duc spre lumină”, Arhimandrit Teofil Părăian

Părintele Calistrat :
Despre războiul duhovnicesc
Crestinul este un luptător duhovnicesc în fiecare clipă a vietii sale cu trupul, cu lumea păcătoasă si cu diavolii.
Sfântul Prooroc David ne spune: "Călcatu-m-au vrajmasii mei toată ziua, că multi sunt cei ce se luptă cu mine din înăltime" (Ps. 55,2).
Noi ne aflăm în stare de război cu diavolii si trebuie să cunoastem foarte bine pe vrăjmasii nostri, să cercetăm cu întelepciune scopurile si planurile lor. Dar pentru a afla cât mai multe despre acesti vrăjmasi ai nostri, trebuie să apelăm la Sfânta Scriptură si la învătăturile Sfintilor Părinti ai Bisericii Ortodoxe.
Diavolii sunt supusi satanei, iar oamenii care se asează voluntar sub sfera lor de influentă se numesc fii ai diavolilor (1 Ioan 3,8). Dumnezeu pune la încercare virtutile oamenilor prin diavoli, cărora le dă voie limitată ca să-i ispitească (Iov 1,12; Zah. 3,1). Oamenii au fost ispititi si înselati de diavoli, chiar din Rai (Gen. 3,1).
După întruparea si învierea Domnului nostru Iisus Hristos, Satana a fost dezbrăcat de putere (Ioan 2,13), dar el continuă să ispitească pe oameni (Ioan 5,15). Un om poate fi luptat de unul sau mai multi diavoli (Marcu 5,9). De la dumnezeescul Botez, crestinul primeste un înger păzitor, care îl ajută prin gânduri si har să facă faptele cele bune. In acelasi timp un diavol îl ispiteste spre păcate si astfel îi încearcă virtutea (1 Petru 1,6-7; Iov 7,18; Iacob 1,2).
Monahii si monahiile primesc la Sfânta Taină a Călugăriei, darul Duhului Sfânt si sapte îngeri care îl vor ajuta să se mântuiască. Iar satana trimite sapte diavoli (duhul mândriei, duhul slavei desarte, duhul mâniei, duhul lăcomiei pântecelui, duhul trândăviei, duhul desfrânării si duhul mâhnirii) ca să-i ispitească. Dacă însă din trândăvie si din mândrie monahul va cădea în păcate de moarte, darul lui Dumnezeu si cei sapte îngeri se vor îndepărta de la el, iar cele sapte duhuri necurate vor pune stăpânire pe inima lui (Matei 12,45). Deci mintea omenească se află la mijloc, între înger si diavol.
Sfintele Puteri îngeresti ne îndeamnă spre faptele cele mântuitoare, iar puterile noastre naturale, hotărârea cea bună si Harul lui Dumnezeu ne ajută. La rândul lor, atacurile diavolilor sunt ajutate de patimi si de hotărârea cea rea. Asadar, mintea noastră este lesne alunecătoare si usor se pogoară către cele veselitoare ale lumii acesteia, uitând bunătătile cele vesnice. Pentru păzirea de ispitirile simturilor, când se adună gânduri desarte si întunecate asupra mintii noastre, să ne rugăm, să mergem la Biserică, să ne spovedim, să vorbim si să cerem binecuvântarea părintilor celor duhovnicesti.
Urâtorul de bine, diavolul, amestecă lucrurile, adică binele cu răul ((Facerea 3,4-5), ca să nu poată face mintea noastră păcătoasă deosebirea între bine si rău (Sfântul Efrem Sirul, Proloage, p. 298). Sfântul Petre Damaschinul ne spune: "Toate le-a făcut Dumnezeu spre folosul sufletului nostru. Ingerii care ne păzesc si ne învată, iar diavolii ne ispitesc spre a ne smeri si a alerga la Dumnezeu. Prin frica de ispitele duhurilor necurate ne izbăvim de înăltarea mintii si de nepăsare. Ingerii, fiind slujitorii dragostei dumnezeiesti si ai păcii, se bucură de pocăinta si îndreptarea noastră si de sporirea în virtute. De aceea se străduiesc să ne umple de vederi duhovnicesti si ne ajută la tot lucrul mântuitor. Diavolii, dimpotrivă, fiind pricinuitorii răutătilor, se bucură de scăderea noastră în virtute si se străduiesc să abată sufletele noastre spre năluciri urâte".
Crestinul ortodox poate fi luptat de diavoli astfel:
I. Prin patimile trupului său:
a) Patimi care se nasc din puterea poftitoare a sufletului omenesc: desfrânarea, lenea, lăcomia pântecelui, iubirea de bani;
b) Patimi care se nasc din puterea mânioasă a sufletului: mânie, ură, zavistie, invidie, pizmă, răzbunare;
c) Patimi care se nasc din puterea ratională a sufletului: mândrie, slavă desartă, erezie, deznădejde, sinucidere.
II. Prin intermediul oamenilor păcătosi:
a) Prin poftele si păcatele oamenilor;
b) Prin oamenii păcătosi care se află sub lucrare diavolească.
III. Direct de diavoli.
Crestinul care se roagă cu smerenie si cu credintă si apelează la Sfintele Taine ale Bisericii Ortodoxe este ajutat de darul lui Dumnezeu si de Ingerul Păzitor ca să lupte împotriva diavolilor. Duhovnicul poate alunga diavolii care luptă pe crestini potrivit cu cresterea sa duhovnicească, astfel:
a) Direct cu Darul Duhului Sfânt;
b) Duhovnicul prin binecuvântare dă puterea lui Dumnezeu celui ispitit de diavoli, ca să lupte si să biruiască si astfel să se încununeze.
Diavolii atunci ne luptă mai tare când postim, când ne rugăm, când ne smerim mai mult. Pentru a iesi biruitori în aceste lupte cu diavolii, trebuie să mergem pe calea de mijloc (împărătească), sub binecuvântarea unui duhovnic iscusit, să postim, să priveghem si să ne rugăm după puterea si darurile pe care avem de la Dumnezeu. Cei care se nevoiesc peste putere sunt biruiti de diavoli si cad în păcate mari: mândrie, slavă desartă, mânie, ură, neascultare, sodomie, zavistie. Cei care din lenevie nu îndeplinesc poruncile dumnezeiesti, cad în păcate: lene, desfrânare, iubirea pântecelui, iubirea de arginti...

Când aproapele ni se plânge din pricina neputinţelor sale, luăm parte la ele – dar dacă nu ştim să ne liniştim (iar aceasta înseamnă să-i încredinţăm Domnului neputinţele şi slăbiciunile noastre şi ale aproapelui nostru), atunci preluăm această mare povară şi sistemul nostru nervos nu mai poate răbda, nu ne mai putem suporta nici pe noi, nici pe semenii noştri. Atunci, în chip firesc, şi în societate, şi la locul de muncă, şi în familie – pretutindeni – viaţa devine chinuitoare. Nervii sunt încordaţi peste măsură, iar noi nu suntem deprinşi să ne liniştim (sufleteşte).
Aceasta înseamnă că trebuie să ne odihnim cugetul. Când gândurile noastre se liniştesc, şi trupul se odihneşte.
Trebuie să ne predăm Domnului, să-I încredinţăm toate ale noastre, căci El este prezent pretutindeni. Domnul vrea de la noi să fim liniştiţi şi în pace, fără vreun gând. Aşadar, inima să fie în liniştire. Sfinţii Părinţi spun: „Să ne adunăm mintea în inimă”. Şi acolo mintea să se odihnească, dar fără gânduri, fără imagini; atunci să îi dăm, spun Părinţii, lucrare – căci mintea se află neîncetat în mişcare şi caută lucrare –, să îi dăm atunci rugăciunea Numelui Mântuitorului, a Numelui lui Iisus. Să îi dăm minţii să-L cheme pe Domnul în ajutor, căci El este aici, şi să fie neîncetat în părtăşie cu Dânsul.
(Stareţul Tadei de la Mănăstirea Vitovniţa)

Să nu cerem din mândrie roade duhovniceşti înainte de vremea lor. Pentru că nu este firesc să cerem în mijlocul iernii roadele verii, nici la timpul semănatului, roadele secerişului. Unul este timpul în care vom semăna ostenelile, şi altul timpul în care vom secera darurile harului. Altfel, va veni vremea recoltei, şi nu vom avea ce să adunăm.
Demonii se îndepărtează uneori de suflet, pentru ca să ne facă nepăsători, ca după aceea să ne atace brusc şi să stăpânească peste noi. De asemenea, se îndepărtează când sufletul se obişnuieşte atât de mult cu păcatul, încât devine propriul său vrăjmaş.[…]
În trei feluri putem să războim gândurile rele: cu rugăciunea, cu împotrivirea (aducând gânduri potrivnice) şi cu dispreţul.
Orice efort al nostru, când nu este însoţit de smerenie, se arată străin de voinţa dumnezeiască. Acesta să fie criteriul pentru toate faptele noastre şi pentru întreaga noastră viaţă!
Aşa cum văzduhul care s-a curăţit de nori este luminat de soare, la fel şi sufletul care s-a curăţit de păcate este luminat de lumina dumnezeiască. (Sfântul Ioan Sinaitul Scărarul)

Tradiții și superstiții neconforme cu Ortodoxia!
 

În perioada premergătoare marilor sărbători apar în presă numeroase articole care prezintă diferite tradiţii şi superstiţii neconforme cu Ortodoxia. Intitulate de regulă „Ce nu trebuie să faci de …”, acest tip de articole evidenţiază anumite practici care nu au nicio legătură cu spiritualitatea şi principiile credinţei ortodoxe. De asemenea, accentul cade mai mult înspre latura negativă şi nu se are în vedere care este atitudinea corectă a creştinului cu prilejul acestor mari sărbători.
În acest sens, am selectat câteva superstiţii legate de sărbătoarea Intrării Domnului în Ierusalim şi l-am rugat pe părintele Răzvan Ionescu, un binecunoscut vlogger ortodox din cadrul Mitropoliei Ortodoxe Române a Europei Occidentale şi Meridionale, să ne vorbească despre aceste practici.
Se spune că persoanele care îşi uită morţii în ziua de Florii, adică nu le îngrijesc mormintele şi nu aprind o lumânare lângă o ramură de salcie, nu vor avea parte de sprijin la bătrâneţe.
Pr. Răzvan Ionescu: Sărbătoarea Floriilor este cea a intrării Domnului în Ierusalim, împlinind profeţia venirii în lume a Celui așteptat ca chip/icoană a(l) blândeţii părintești dumnezeiești. Intră călare nu precum un biruitor omenesc, pe cal de luptă, impunător prin forță, ci ca om smerit venind în mijlocul celor prea iubiţi ai lui, pe mânzul asinei. Nu vor striga pietrele, ci vocile bucuroase ale copiilor, întâmpinându-L cu ramuri pe drumul ce avea să Îl poarte spre Pătimire. De aici și noi, generaţie după generaţie, întâmpinăm liturgic pe Domnul cu ramuri, actualizând primirea ce I s-a făcut odată. Îl primim cât putem fi noi de copii, în această duminică și în toată viața noastră.
Personal nu Îl pot percepe pe Domnul așteptând la cotitura destinului nostru ca să ne sancţioneze că nu am făcut cutare gest mecanic de slujire. Nu e în Duhul Lui. Nu avem deci obligativităţi fără de care ne paște destinul rău. Domnul e bun. E minunat să aprindem o lumânare pentru cel adormit, dar nu din frică de pedeapsă în duminica de Florii, ci oricând putem. Pentru că singurul dar primit e cel cu bunăvoire.
Oamenii zgârciţi, care nu dau de pomană celor necăjiţi, se vor umple de bube şi pistrui.
R.I.: E nostim să faci din Domnul un Pedepsitor distribuitor de pistrui și bube. Nu e Domnul Hristos Acesta, ci rodul fanteziei neteologice a unora sau altora.
Chiar daca este post, în Duminca Floriilor este dezlegare la peste. Carnea de peste mâncata în aceasta zi sfântă are atributul de a vindeca şi alina bolile trupeşti, se crede…. În plus, se spune că cei care mănâncă peşte în ziua de Florii au şanse mari de lecuire. În schimb, cei care nu cinstesc cum se cuvine aceasta sărbătoare se umplu de pistrui.
R.I. Unii spun că dezlegăm la pește pentru că Hristos Însuși a mâncat pește în această zi. Nu știm ce a mâncat. Dar dezlegarea obișnuită a Bisericii e peștele, în tot cursul anului. Și nu poate fi peștele acesta vindecător, ci Însuși Domnul e Sursa Vieții și a sănătății. La El Singur să cerem sănătate, nu la o mâncare anume, fie ea și în zi de sărbătoare.
Un alt obicei este ca la miezul nopții să se fiarbă busuioc în apă și cu această fiertură să te speli pe cap, pentru a avea un păr sănătos și frumos. Altfel, însă, în Muntenia se credea că cei care se spală pe cap în ziua de Florii vor albi, devenind asemeni copacilor care înfloresc în aceasta duminică.
R.I.: Oare la ce folosește o asemenea credință? Nu deturnează ea mai curând atenţia de la adevărata înţelegere a sărbătorii? Albirea părului e semnul cuvioșiei doar dublată de prezența discernământului duhovnicesc, pe care desigur nu o spălare cu apă, și nici măcar o cântărire pur omenească a lucrurilor nu îl oferă, ci curăţia inimii și darul de Sus. Un om îmbătrânește și albește frumos când primește iluminarea dumnezeiască în inima sa.
Părintele Răzvan Andrei Ionescu este paroh al parohiei ortodoxe române „Sfintele Parascheva şi Genoveva” (biserica Saint Sulpice), Paris. Are funcţia de consilier permanent în Mitropolia Ortodoxă Română pentru Europa Occidentală şi Meridională (Departament „teologie şi ştiință”). Este membru în comisia teologică a Adunării Episcoilor Ortodocşi din Franţa.
Coordonează direcţia „Teologie ortodoxă şi ştiință” din cadrul Centrului Ortodox de Studii şi Cercetare Dumitru Stăniloae (teologie, spiritualitate, cultură) COERDS din Paris. Este coordonator al grupului de inițiativă privind relația între teologie şi ştiință, în cadrul AOSR (Academia Oamenilor de Ştiință din România).
Este licențiat şi are un master în domeniul teologiei ortodoxăe (Bucureşti, Paris).
Doctorand în teologie ortodoxă, cu o teză privind relația între teologia ortodoxă şi ştiințe (Institutul de teologie ortodoxă „Saint Serge”, Paris).
Este inginer în electronică industrială (Bucureşti) şi deţine un master în inginerie medicală (Bucureşti). Este doctor în inginerie biomedicală (teză în cotutelă între Université de Technologie de Compiègne, Franţa şi Universitatea „Politehnica” Bucureşti – 2002).

Cum se stabileşte data Paştelui !
Pr. Ciprian Florin Apetrei :
În secolul al IV‑lea s‑a hotărât modul prin care se stabileşte data Paştelui. Acest lucru s‑a stabilit la Sinodul I Ecumenic (Niceea, 325). Părintele profesor Ene Branişte ne spune că părinţii acestui sinod au adoptat pentru aceasta practica generală, bazată pe calculul datei Paştilor obişnuit la Alexandria, care se reducea la următoarele norme:
În ceea ce priveşte ziua săptămânală, Paştile se vor serba totdeauna duminica.Această duminică va fi cea imediat următoare lunii pline de după echinocţiul de primăvară.Când 14 Nisan (sau prima lună plină de după echinocţiul de primăvară) cade duminica, Paştile va fi serbat în duminica următoare, pentru a nu se serba odată cu Paştile iudeilor, dar nici înaintea acestuia.
Data Paştilor creştine depinde deci de două fenomene astronomice, dintre care unul cu dată fixă, legat de mişcarea aparentă a soarelui pe bolta cerească (echinocţiul de primăvară, la 21 martie), iar altul cu dată schimbătoare, legat de mişcarea de rotaţie a lunii în jurul pământului (luna plină de după echinocţiul de primăvară). Aceasta din urmă face ca data Paştilor să varieze în fiecare an, căci luna plină apare pe cer în unii ani mai aproape de echinocţiu, în alţii mai departe de el. Astfel, când luna plină coincide cu echinocţiul (21 martie) şi este o zi de sâmbătă, Paştile poate fi serbat chiar a doua zi. Dacă însă luna plină a avut loc chiar înainte de echinocţiu, atunci ea nu e pascală, ci trebuie să aşteptăm pe cea de după echinocţiu, care va apărea abia peste 29 de zile, şi, dacă aceasta cade într‑o luni, Paştile nu poate fi serbat decât în duminica următoare. Data Paştilor poate varia într‑un interval de 35 de zile.
Pentru unitatea ortodoxă în serbarea Paştelui, deoarece unele Biserici autocefale ţin în continuare calendarul iulian neîndreptat, Bisericile care au îndreptat calendarul, la începutul secolului XX, serbează Paştele după calendarul iulian neîndreptat. Din această cauză avem o diferenţă de 13 zile. Astfel, 21 martie în calendarul neîndreptat înseamnă 3 aprilie în cel îndreptat. De aceea Paştele poate cădea în intervalul 4 aprilie - 8 mai.

In strădania noastră de a face loc Domnului în viața noastră până la sfințenie, devenim conștienți că împotrivirea nu vine doar de la noi, de la firea noastră robită de plăcerile păcatului. Descoperim și simțim împotrivirea duhurilor întunericului. În afara acestei strădanii, greu va recunoaște omul că demonii nu sunt „metafore”! Așa aflăm și avem nevoie să fim vigilenți, știind că sunt persoane inteligente, și nu forțe oarbe ale naturii sau „energii negative” venite de niciunde, și că puterea lor stă în gând, în sugestie. Ei sunt autorii multora dintre gândurile pe care le credem ale noastre.
Aici avem nevoie să conștientizăm că prin mintea noastră trec și pot lucra trei feluri de gânduri. Gândurile de la Dumnezeu, care sunt extrem de delicate, creatoare, gânduri de pocăință, de dragoste, de milă... Gânduri de la duhurile întunecate: distructive, de ură, de invidie, de rivalitate, de frică, de poftă... Acestea vin în mintea noastră deodată, ca niște fulgere și sunt însoțite de neliniște.
Și gândurile noastre, gândurile pe care le „naște” mintea noastră. Că mintea noastră nu are în ea gânduri gata făcute, prefabricate, ci le naște în fiecare clipă, în funcție de trăirile noastre, de cererile firii și ale celor din jur. La mine în sat era o vorbă: „Uite ce i-a fătat mintea lu’ ăsta!”. E o vorbă care adeverește acest adevăr teologic despre cum gândim.
(Monahia Siluana Vlad)

Prohodul Domnului
 

Meditație în Sfânta și Marea Vineri: Prohodul Domnului
Arhim. Clement Haralam :
„Ostaşi degeaba mai păziţi mormântul, Căci pe Cel ce este Viaţa, nu-L ţine (acopere) pământul!” (Stihuri la Sinaxarul din Sfânta şi Marea Zi Sâmbătă)
Cele patruzeci de zile ale Postului Mare întrec pe celelalte zile ale anului, iar în perioada Postului Mare, Săptămâna Sfintelor Pătimiri este mai însemnată decât toate celelalte săptămâni. În Săptămâna Mare, mai însemnată este Sfânta şi Marea Sâmbătă. La întâia facere a lumii, Dumnezeu, săvârşind toată lucrarea Sa, în ziua a şasea a creat pe om, făptura cea mai de seamă, iar în ziua a şaptea S-a odihnit de toate lucrările Sale (Facere 2, 2). Dumnezeu a sfinţit şi a binecuvântat acea zi (Facere 2, 3) şi a fost numită Sâmbătă, care se tâlcuieşte odihnă. Tot aşa, şi la (re)facerea lumii spirituale, săvârşind toate în chipul cel mai bun, în ziua a şasea, prin răstignirea Sa pe Cruce, a creat din nou pe omul stricat şi, înnoindu-l iarăşi, S-a odihnit încă o dată, cu odihnă desăvârşită, de toate lucrările Lui, dormind un somn mângâietor, mântuitor şi dătător de viaţă.
Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu a stat cu trupul în mormânt, iar cu sufletul Lui curat şi dumnezeiesc S-a pogorât şi în iad. Sufletul a fost despărţit de trup prin moarte şi L-a dat în mâinile Tatălui. Domnul nostru Iisus Hristos a locuit trupeşte în mormânt şi cu dumnezeirea care era strâns unită cu trupul. A fost împreună cu tâlharul în rai, a fost şi în iad, după cum s-a spus, împreună cu sufletul Lui dumnezeiesc. Într-un chip mai presus de fire, ca Dumnezeu necuprins de timp şi de spaţiu, Cuvântul era împărăţind împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt. El este pretutindeni, pentru că Dumnezeu n-a suferit nimic în mormânt, cum n-a suferit nimic pe cruce. Trupul Domnului nu a suferit o altă stricăciune afară doar de despărţirea de suflet, pe care L-a încredinţat Tatălui. Iar Iosif, coborând de pe cruce sfântul trup al Domnului, L-a înmormântat într-un mormânt nou al său, punând o piatră foarte mare la uşa mormântului. Acest moment al pogorârii şi înmormântării Domnului, Biserica îl prăznuieşte într-un mod cu totul aparte: cu cântări de îngropare şi teologhisire poetică, lacrimi de întristare, dar cu nădejdea Învierii. Prohodul Domnului este una dintre cele mai frumoase creaţii ale credinţei şi evlaviei ortodoxe. Cu lumânări în mâini, adunaţi în jurul Epitafului, clerici şi credincioşi, în cânt de tânguire, preamăresc taina morţii Celui fără de moarte. Taina morţii şi a iubirii Îl coboară pe Hristos în mormânt şi în iad pentru a ridica din moarte şi singurătate omenirea căzută şi pierdută prin păcat. Prin conţinutul său teologic şi poetic, Prohodul Domnului este o preamărire solemnă a iubirii nesfârşite şi negrăite a lui Dumnezeu, Care, pentru noi, oamenii, şi din pricina oamenilor, pătimeşte moarte ca să ne mântuiască din păcat:
„Îngroparea-Ţi laud,
Pătimirilor mă închin;
Şi puterea Îţi măresc, Milostivule,
Prin care de patimi am fost dezlegat” (P. I, 50).
Cel care moare pe cruce şi coboară în mormânt şi la iad nu este un simplu om, ci este Fiul veşnic al lui Dumnezeu, devenit Om, Creatorul şi Împăratul întregului univers:
„Unul din Treime,
Cu trupul, pentru noi,
Defăimată moarte rabdă, binevoind;
Se cutremură şi soare, şi pământ” (P.I, 55).
Hristos a luat asupra Sa păcatele noastre pentru a ne dărui sfinţenia Lui. El a pătimit moarte asemenea nouă pentru ca noi să vieţuim în veşnicie împreună cu El; iubirea Lui smerită este puterea celor căzuţi spre a se ridica din păcat. Această iubire jertfelnică, dătătoare de viaţă este preamărită în cântarea de îngropare a Domnului:
„Sub pământ apui,
Cel ce ai făcut pe om cu mâna,
Ca pe oameni să-i înalţi din căderea lor,
Cu puterea Ta, Atotputernice” (P. II, 9).
Vineri a fost făcut omul, adică în a şasea zi a creaţiei. Vineri a pătimit Hristos, iar în a şaptea zi S-a odihnit Dumnezeu de toate lucrările Sale. Aşadar, Hristos, în Sfânta şi Marea Sâmbătă, stă în mormânt spre a Se odihni de toate lucrările şi pătimirile Sale. Ucenicii Săi cei aleşi, dar tăinuiţi de frică să nu-i afle mai-marii iudeilor, Iosif şi Nicodim, s-au dat pe faţă prin frumosul gest de pregătire pentru îngroparea trupului Domnului. Din cer a venit Cel ce este pretutindeni, Cuvântul. Pe pământ a vieţuit, printre oameni ca un om, dar ca un Dumnezeu făgăduieşte Ucenicilor tronuri de judecată, tâlharului îi promite raiul şi celor ce-L iubesc cu adevărat, prin cuvânt şi faptă, viaţa veşnică:
Doamne,
„Pe pământ ai venit,
Pe Adam să-l mântui.
Şi pe-acesta negăsind, jos Te-ai pogorât;
Pân’ la iad, Stăpânul meu, l-ai căutat” (P. I, 25).
Cu adevărat, Hristos n-a venit să strice, ci să împlinească toate la plinirea vremii, El fiind Făcătorul vremurilor şi plinirea vremii.
Iată iarăşi plinirea vremii:
„În mormânt cu trupul,
În iad cu sufletul ca un Dumnezeu,
În rai cu tâlharul şi pe tron împreună cu Tatăl şi cu Duhul ai fost, Hristoase,
Toate umplându-le, Cel ce eşti necuprins”.
Împărate al slavei, Doamne, slavă Ţie!

Hristos a înviat!
 

Icoana Învierii este plină de simboluri. Reprezentările îl arată pe Iisus făcându-Și drum prin învelișul pământului, călcând în picioare porțile iadului, peste care Se înalță, și ridicându-l pe Adam din osânda neascultării. Coborârea la iad poartă în sine începutul înălțării omului, pentru care moartea fizică devine doar o trecere, o cale de acces spre viața cea nouă, veșnică.
Învierea lui Hristos este punctul central al istoriei mântuirii, fiindcă prin aceasta Mântuitorul restaurează omul și întreaga creație, aducându-i la maxima apropiere de Dumnezeu.
Icoana obișnuită de Paști e cunoscută sub numele de „Anastasis”, termenul grec pentru „Înviere”. Aceasta îl reprezintă pe Hristos biruitor asupra iadului, a morții și luându-l cu El pe Adam.
În secolul al IX-lea și al X-lea, scena Învierii devine din ce în ce mai mult evocată în picturi și alte forme de reprezentare vizuală a Învierii. Începând cu secolul al X-lea, Ioan Botezătorul, regele David și regele Solomon încep să apară în aceste icoane, iar pe parcursul secolelor următoare vor apărea și alte personaje, precum Abel și Samuel.
Variațiile reprezentării iadului sunt, de asemenea, interesante. Porți rupte, lacăte, bare, încuietori și chei sau îngeri care îl păzesc pe diavol sunt tot atâtea simboluri ale răului care sechestrează, oprind accesul la lumină.
Reticențele de a reprezenta prea detaliat sau a pune prea mare accent pe imaginea iadului se simt pentru că partea superioară a icoanei, cu Iisus Care îl salvează pe Adam din rai, trebuie să se afle în centrul atenției.
Pogorârea la iad, semnul puterii lui Hristos
Sfântul Ioan Damaschinul, autorul Canonului Paștilor, scrie că: „Deși Hristos a murit ca un om, iar sufletul Său S-a desprins din preacuratul Său trup, dumnezeirea Lui a rămas nedespărțită de amândouă, adică atât de trup, cât și de suflet”.
Acesta este motivul pentru care Hristos apare în iad nu în postura smerită, de rob, ci de Stăpân al vieții și al morții, Biruitor al iadului, Izbăvitor al celor aflați aici. Și veșmintele lui Hristos sunt diferite de cele purtate cât a viețuit pe pământ. Nuanța de galben-auriu simbolizează lumina slavei Celui Care este Lumina lumii.
Poziția corpului Mântuitorului stând deasupra ușilor sfărâmate ale infernului diferă de la un iconar la altul. În unele lucrări, Hristos este înfățișat cu pas îndrăzneț, vioi, sugerând aproape o grabă de a coborî în tenebre, pentru a-l salva pe Adam. În alte icoane, mai ales cele rusești, Iisus Se apleacă pentru a-l ridica pe părintele omenirii, aflat în genunchi împreună cu Eva.
Icoana rusească este una care inspiră calm, liniște. Hristos este Stăpânul absolut, nu are de cine să se teamă. El privește cu duioșie la fața lui Adam, care imploră iertare. Chipul lui, obosit de atâta așteptare, se luminează la privirea Creatorului său.
Moise și Sfântul Ioan Botezătorul arată celor din iad pe Cel proorocit de ei
Unul dintre exemplele cele mai bune de reprezentare a Învierii sunt icoanele rusești anonime din secolul al XV-lea. Nu există nici o îndoială privind ideea centrală redată în această operă: Iisus a coborât chiar în iad pentru a-l aduce pe Adam la El.
Hristos nu e reprezentat ca o victimă a morții și a răului, ci ca biruitorul Fiu al lui Dumnezeu, înveșmântat în slavă, Care prin moartea Lui a învins moartea lui Adam și i-a eliberat pe cei care au fost ținuți prizonieri în iad.
Icoana transmite ideea că Hristos a venit în salvarea lui Adam: hainele ocru-aurii ale Mântuitorului se desfășoară în spatele Său în timp ce Se apleacă spre Adam; El apucă mâna dreaptă a lui Adam, ale cărui brațe sunt întinse pentru a-L întâmpina pe Răscumpărător.
Prin apariția Sa în iad, Hristos deplasează spațiul teofanic de la nivelul superior la cel inferior. Transfigurarea nu are loc pe un munte, punct de contact cu cerul, nici în partea de sus a icoanei, ci în jos. Ruptura de nivel între cer, pământ și iad este consumată, totul este acum „deschis”.
În spatele lui Hristos e pictată ceea ce se numește o „mandorlă” circulară, care este simbolul prezenței divine inefabile și este folosită și în alte icoane, cum ar fi cea a Schimbării la Față.
Cercul exterior al acestui simbol este albastru, cercul următor mai apropiat de interior are nuanțe albastre-verzui, iar peste cercul din centru, mai întunecat, linii aurii ce strălucesc din dreapta sugerează primele raze de lumină ale Învierii, și chiar spre această parte, Mântuitorul îl trage pe Adam. Întunericul iadului a fost invadat de lumină, iar nuanța de ocru a hainelor lui Adam reprezintă veșmintele slavei, ca o aluzie la noua viață spre care a fost ridicat.
În spatele lui Adam stau regele Solomon și regele David, îmbrăcați în veșminte împărătești, cu coroană pe cap, strămoși și profeți ai Mântuitorului. Ei Îl recunosc pe Hristos, arătând tuturor pe Cel despre Care profețiseră și a Cărui venire o vestiseră.
În spatele lui Solomon îl putem vedea pe Sfântul Ioan Botezătorul. Acesta este Înaintemergătorul care a pregătit calea Domnului, L-a precedat cu o moarte de martir și a intrat înaintea Sa în iad, în același fel în care botezul său cu apă l-a precedat pe cel cu Duh Sfânt al lui Iisus.
Paștile lui Hristos, exodul din moarte spre viață
În dreapta, Eva îngenunchează cu mâinile ridicate în semn de rugăciune și se uită atent spre Hristos; este îmbrăcată cu veșminte de un roșu aprins și pare să împărtășească împreună cu Adam libertatea pe care Iisus a adus-o lumii din iad.
Eva este reprezentată într-un stil care aduce aminte prin postură și îmbrăcăminte de Maica Domnului; de altfel, se cuvenea ca „maica omenirii” să evoce figura celei care e mama Dumnezeului Întrupat, a noii omeniri care ia viață prin Hristos.
În spatele Evei este reprezentat Moise, cu Tablele Legii; ieșirea din Egipt și promisiunea lui Dumnezeu asociate cu acest personaj biblic și-au găsit împlinirea în acest nou exod din iad și moarte.
În spatele lui Moise pot fi observate alte personaje cunoscute din Biblie, care așteaptă eliberarea din iad. Prezența profeților pare să vină de la sine. Ei au fost cei dintâi care au așteptat și vestit Învierea. Moise este reprezentantul primului Legământ și martor al primului Paști.
La picioarele lui Hristos, porțile iadului au fost rupte, iar personificarea răului apare în întunericul adâncului. Nuanțele închise folosite pentru pictarea iadului aduc aminte de peștera din icoanele Nașterii Domnului, a Învierii lui Lazăr și a Răstignirii.
În partea superioară a icoanei, cele două vârfuri de piatră arată că „pământul s-a cutremurat și pietrele s-au despicat” (Matei 27, 51) în momentul morții lui Hristos. Pe de altă parte, stâncile simbolizează cosmosul întreg și reflectă lumina ieșită din adâncurile pământului. Lumea văzută și nevăzută participă la Învierea Domnului.
Despicarea pietrelor din icoana Învierii pare să amintească de despărțirea apelor Mării Roșii din Vechiul Testament, când poporul lui Israel a plecat din sclavia Egiptului spre libertatea pământului făgăduinței.
Prin fiecare dintre aceste două evenimente biblice, Dumnezeu pregătește o cale de trecere spre libertate pentru poporul său. Trecerea (Paștile) Mării Roșii reprezintă sfârșitul tiraniei lui Faraon, așa cum Sfânta Înviere a lui Hristos marchează omorârea morții, a păcatului și dobândirea vieții celei noi.
(Articol preluat din Ziarul Lumina, semnat de Augustin Păunoiu)

Intelege bine un lucru: viaţa creştină este un război duhovnicesc purtat până la moarte. Vrăjmaşul viclean ne pune dinainte capcane bine-meşteşugite şi aruncă în noi nenumărate săgeţi ucigaşe pentru suflet.
Asupra multor oameni lumeşti aruncă momeala atracţiilor lumii şi a iubirii de cele materiale, prin mândria bogăţiei, a ostentaţiei, a dorinţelor trupeşti şi a plăcerilor.
În inimile celor pentru care toate acestea nu sunt ispititoare, diavolul seamănă alte forme de mândrie, mai „elevate”. Naşte în noi mulţumirea de sine, autoîndreptăţirea şi autosuficienţa, pe care ne este aproape imposibil să le conştientizăm. Şi după ce ne întunecă mintea, înfăşurându-ne în ceaţa acestei mândrii discrete, ne duce, ca pe nişte sclavi orbi, departe de Dumnezeu. Iar noi nu bănuim nimic!
Nu uita nici următorul lucru: pentru păcătosul de rând nu este foarte greu să ajungă să-şi urască murdăria sufletească, să se lepede de ea şi să înceapă să meargă pe drumul lui Dumnezeu. Însă pentru păcătosul caracterizat de autosuficienţă, este foarte greu să lase fie şi o rază de iubire sfântă să treacă prin tunica de piele a fariseismului său…
Gândul smerit este singura armă care respinge toate atacurile, dar este foarte greu de dobândit. Pe de altă parte, modul său de folosire este de multe ori prost interpretat, mai ales de cei care duc o viaţă dedicată exteriorului, adică lumii.
(Sfântul Macarie de la Optina, Poveţe duhovniceşti, Editura Egumeniţa, pp. 102-103)

Frumoasă este vederea, meditaţia, plăcută la vedere este şi fapta, prima pentru că ne înalţă de la cele pământeşti, ne conduce în Sfânta Sfintelor şi readuce mintea la starea naturală de la început şi a doua, pentru că Îl primeşte pe Hristos, Îl slujeşte şi-I arată iubirea prin fapte.
Orice virtute este şi o cale care duce la mântuire, într-unul din locurile veşnice şi fericite. Pentru că aşa cum există multe moduri de viaţă, la fel există şi multe locuri lângă Dumnezeu, care se deosebesc şi se împart după vrednicia fiecăruia. Şi omul lucrează o virtute, un altul pe alta, celălalt multe împreună sau pe toate, desigur, dacă aceasta este cu putinţă. Este de ajuns doar ca cineva să înainteze şi să urmărească lucrul cel mai înalt, urmându-L pas cu pas pe Cel care-l îndrumă bine şi-l îndreaptă, şi-l duce pe calea şi spre uşa cea strâmtă, la fericirea cerească negrăită. (Sfântul Grigorie Teologul)

Măsura dragostei lui Dumnezeu!
 

Epistola către Diognet, Capitolul IX, 2, în Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 1, pp. 416-417
„Ce covârșitoare este iubirea de oameni și dragostea lui Dumnezeu! Nu ne-a urât, nici nu ne-a îndepărtat și nici n-a ținut minte răul, ci ne-a răbdat îndelung, ne-a suportat. Miluindu-ne, a luat asupra Sa păcatele noastre (Isaia 53, 4-11). El și-a dat pe Fiul Său răscumpărare pentru noi (Matei 20, 28; Marcu 10, 45; Ioan 3, 16; Romani 8, 32; I Timotei 2, 6), pe Cel Sfânt pentru cei nelegiuiți, pe Cel fără de răutate pentru cei răi, pe Cel drept pentru cei nedrepți (I Petru 3, 18), pe Cel nestricăcios pentru cei stricăcioși, pe Cel nemuritor pentru cei muritori. (...) Dumnezeu a iubit pe oameni (Ioan 3, 16); pentru ei a creat lumea, lor le-a supus toate cele de pe pământ (Facerea 1, 26-30), lor le-a dat grai, lor le-a dat minte, numai lor le-a îngăduit să privească sus spre cer; pe ei i-a plăsmuit după chipul Său (Facerea 1, 26), la el a trimis pe Fiul Lui Cel Unul-Născut (Ioan 3, 16), lor le-a făgăduit Împărăția cerurilor și o va da celor ce-L vor iubi pe El.”
Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, omilia XXXIV, VI, în Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 22, p. 14
„Ce dragoste vrednică vom putea, deci, arăta noi Celui Ce ne-a iubit atâta de mult? Chiar dacă ne-am da sufletul pentru legile Lui și pentru păzirea poruncilor date de El, nici așa nu vom putea ajunge la măsura dragostei pe care ne-a arătat-o El nouă! El, Dumnezeu fiind, a primit să moară pentru oameni; El, Stăpân fiind, a primit să moară pentru robi; și nu pentru niște simpli robi, ci pentru niște robi nerecunoscători, care-I purtau neîmpăcată vrăjmășie; El, luând-o înainte, ne-a făcut atâtea binefaceri nouă, unor oameni nevrednici, unor oameni căzuți în mii și mii de păcate; iar noi, chiar dacă am face tot ce putem, nu facem mare lucru când ne străduim să-I răsplătim pentru binefaceri așa de mari. Toate faptele noastre bune, dacă le facem, sunt o răsplată și o datorie; iar tot ce face El pentru noi este har, binefacere, dar măreț.”

Anevoie lucru este să fii liniștit. În împrăștiere nu poate fi rugăciune curată. Noi suntem mereu neliniștiți; din toate părțile, neîntrerupt (ne copleșesc ispite). Gândurile tale sunt împovărate pentru că ai primit gândurile semenilor tăi. Roagă-te, dar, lui Dumnezeu să te despovăreze: „Doamne, ia de la mine povara asta!”.
Acestea sunt gândurile lor, este urzeala lor – iar tu, omule, ai avut cu totul alt gând. Ei, însă, au avut un altul, astfel încât s’au năpustit asupra ta (cu gândurile), și te-au prins de îndată în planul
lor de atac – și suferi, vezi. Dar dacă ai rupe legătura cu această năvală a lor, ai avea pace. Atunci ar putea vorbi și s’ar putea năpusti asupra ta – și tu vei rămâne liniștit. După aceea, se vor dezumfla ca o bășică. La început, se vor umfla precum un mare balon, iar apoi, când nici un gând (rău) nu va veni de la tine, când vei răspândi numai gânduri liniștite, pline de dragoste – atâta timp cât împărtășești numai bine, se vor dezumfla și nu vor mai avea putere, și nu te vor mai lovi, nu vor mai fi primejdie pentru tine.
Dar dacă le întorci cu aceeași măsură, atunci să te ții, ăsta-i război! Și tu ești la fel ca ei, te lupți cu aceleași arme împotriva aproapelui, așa cum luptă și ei împotriva ta, așa-i? Le întorci cu aceeași măsură – este un război (al gândurilor). Toți cei care sunt în război nu au pace, nici liniște. Pe câmpul de luptă nu există pace, cauți doar să vezi de unde se va ivi vrăjmașul ca să te ucidă; trebuie să fii neîncetat cu luare-aminte, să privești neîncetat ca să poți vedea de unde
vine neprietenul…
Se zice că trebuie să păstrăm cu orice preț pacea lăuntrică și să avem întotdeauna duh plin de bucurie. Întotdeauna. Cu orice preț să fim pururea bucuroși, pururea voioși. Dar, iată, și Sfântul Ioan din Kronștadt spune: Noi suntem precum vremea, vin furtuni, vânturi, fulgere, iar apoi strălucește soarele, și ne este bine. Așa și noi. Apoi iarăși vine furtuna, și iarăși soarele, și tot așa. Și mai spune: Pentru că avem și trup, noi și trupul acesta materialnic suntem înrâuriți de condițiile atmosferice.
Când condițiile sunt bune și când presiunea atmosferică nu este mare, atunci este vreme bună, iar noi suntem veseli și bine dispuși. Iar când vremea este mohorâtă, și noi suntem abătuți.
Așa este! De aceea, trebuie să ne păstrăm cumpătarea (duhovnicescă). Chiar și atunci când este vreme mohorâtă să fim liniștiți cu duhul. Omul trebuie să se ostenească să fie întotdeauna, cu orice preț, într-o stare sufletească bună, să fie neîncetat cu duhul plin de bucurie, pentru că duhurile din văzduhuri vor să fim necontenit triști…
Sursa: Starețul Tadei, Cum îți sunt gândurile așa îți este viața, selecție p.183-186

Nu deznădăjdui dacă ai căzut, ci ridicându-te degrabă, fă metanie și spune: „Iartă-mă, Doamne Hristoase, sunt om și sunt slab”. Faptul că ai căzut nu înseamnă că te-a părăsit Dumnezeu. Ci, pentru că ai multă mândrie lumească, multă slavă deșartă, te lasă Mântuitorul Hristos ca să greșești și să cazi. Să înveți din toate slăbiciunile tale, să le simți pe propria-ți piele și să ai apoi îngăduință și răbdare cu cei care cad. Să nu mai judeci pe frați atunci când cad, ci să le sari în ajutor. Deci ori de câte ori cazi, ridică-te și îndată cere iertare!
Nu ascunde întristarea în inima ta, deoarece bucuria celui rău este întristarea, deznădejdea, din care se nasc multe și din care se umple de amărăciune sufletul. Cel care are puterea căinței imediat spune: „Am păcătuit, Părinte, iartă-mă!” Și astfel alungă întristarea. „Sunt om slab – spune –, ce să fac?” Într-adevăr, așa este, fiul meu. Curaj!
Numai atunci când vine harul lui Dumnezeu poate omul să stea pe picioarele sale. Altfel, fără har, mereu se clatină și cade. Curaj și nu te teme deloc!
(Gheron Iosif, Mărturii din viața monahală, traducere de Pr. Dr. Constantin Coman, Editura Bizantină, 196, pp. 103-104)

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, Omilia XVI, VIII, în Părinți și Scriitori Bisericești (1994), vol. 23, pp. 211-212
„Pentru Hristos dragostea valorează totul. Ea este mama tuturor bunătăților, semnul de recunoaștere al ucenicilor Lui (Ioan 13, 35), ține strâns legate pe toate cele ale noastre, este trebuincioasă tuturor. Pe bună dreptate, deci, Hristos taie cu multă tărie rădăcinile și izvoarele urii, că ele vatămă dragostea. Nu socoti, deci, o exagerare cuvintele lui Hristos, ci gândește-te la faptele mari săvârșite prin îndeplinirea acestor porunci și minunează-te de blândețea acestor legi! Nimic nu-I este atât de drag lui Hristos ca unirea și legătura în dragoste a unora cu alții. De aceea și El însuși și prin ucenicii Lui - și prin cei din Noul Testament și prin cei din Vechiul Testament – vorbește foarte mult de porunca dragostei, răzbunând și pedepsind aspru pe cei ce o disprețuiesc, desființează dragostea și înrădăcinează în lume păcatul. De aceea și spunea Hristos: Când se va înmulți fărădelegea, se va răci dragostea multora (Matei 24, 12). Așa a ajuns Cain ucigaș de frate, așa Isav, așa frații lui Iosif! Așa au năvălit pe lume o mulțime de nenorociri! Pentru că s-a răcit dragostea! De aceea și Hristos taie din rădăcină, cu foarte multă grijă, tot ce o vatămă.”

Unii sunt așa de obișnuiți cu păcatul și au conștiința atât de pervertită, că nici păcatul nu-l socotesc păcat, ci ca pe un lucru normal și oarecum îngăduit, sau socotesc că e o treabă de pricepere, îndemânare și îndrăzneală să amăgești și să înșeli pe alții și să te folosești de greșeala și de neștiința lor spre folosul propriu.
Trebuie să ne păzim conștiința sănătoasă, curată, nepătată, simțitoare, gingașă, care să alunge îndată de la sine oricare atingere a păcatului ca pe o otravă ucigătoare, „fiindcă plata păcatului este moartea” (Romani 6, 23). Astfel, în vicleana vreme de acum, vreme a feluritelor „libertăți” nedrept date și nedrept înțelese, unii nu socotesc nici uciderea drept păcat, nici curvia, nici jaful și celelalte.
Pe măsura stăruirii în păcate se formează deprinderea cu ele, pe măsura stăruirii în păcate voința de bine slăbește din ce în ce mai mult, iar voința de rău se întărește așa de mult, că devine greu pentru om să se împotrivească păcatului. Trebuie să deprindem toată virtutea în așa chip, ca ea să fie în om ca o însușire firească.
(Sfântul Ioan de Kronstadt)

Sfântul Ioan Casian, Convorbiri duhovnicești, Partea a III-a, A doua convorbire cu părintele Theonas, Cap. VII, 1-3, în Părinți și Scriitori Bisericești (1990), vol. 57, p. 696
„Trebuie să ne înconjurăm inima prin paza umilinței și să păstrăm cu veșnică statornicie această idee că niciodată nu putem ajunge la un atât de mare merit al curăției încât, chiar dacă am făcut prin harul lui Dumnezeu toate, să credem că suntem vrednici de împărtășania cu Sfântul Trup al Domnului. Mai întâi pentru că este atât de strălucitoare măreția acestei mane cerești, încât nimeni în acest trup de lut n-o primește pe meritul său, ci din dărnicia Domnului, și în al doilea rând pentru că niciunul nu poate fi atât de ferit de loviturile acestei lumi, încât ele să nu-i trimită măcar săgeți rare și ușoare ale păcatelor. Este peste putință ca omul să nu greșească fie din neștiință, fie din nepăsare, fie prin ademenire, fie cu gândul, fie din necesitate, sau uitare, sau în somn. Chiar dacă s-a urcat cineva pe culmea atât de strălucită a virtuților, (...) totuși să știe că nu poate fi fără păcat.”
Sfântul Ioan Casian, Convorbiri duhovnicești, Partea a III-a, A doua convorbire cu părintele Theonas, Cap. XXI, 1-3, în Părinți și Scriitori Bisericești (1990),vol. 57, p. 722
„Nu trebuie să nu primim duminica Sfânta Împărtășanie, fiindcă ne știm păcătoși, ci cu totul mai mult să ne grăbim dornici către ea, pentru vindecarea sufletului și pentru curăția cea duhovnicească, cu acea umilire a minții și cu atâta credință, încât judecându-ne nevrednici de primirea marelui har să căutăm și mai mult leacuri pentru rănile noastre. N-am fi, de altfel, vrednici să primim nici Împărtășania anuală, dacă ne-am lua după unii care, stând în mânăstiri, în așa chip măsoară vrednicia, sfințenia și meritul tainelor cerești, încât socotesc că Împărtășania nu trebuie luată decât de cei sfinți și nepătați și nu mai degrabă pentru ca această participare să ne facă sfinți și curați. Aceștia, fără îndoială, cad într-o mai mare trufie decât cea de care li se pare că se feresc, fiindcă cel puțin atunci când o primesc ei se socotesc vrednici de a o primi. Cu mult este însă mai drept ca, de vreme ce în această umilință a inimii în care credem și mărturisim că niciodată nu putem să ne atingem pe merit de acele Sfinte Taine, s-o primim ca un leac al tristeților noastre în fiecare duminică, decât ca, stăpâniți de deșarta trufie și stăruință a inimii, să credem că numai o dată pe an suntem vrednici de a lua parte la Sfintele Taine. De aceea, ca să putem înțelege acestea și să le păstrăm în chip rodnic, să rugăm cu și mai mare încordare mila Domnului să ne ajute pentru a le îndeplini.”

Sfântul Macarie Egipteanul, Alte șapte omilii, Cuvânt despre libertatea minții, 32, în Părinți și Scriitori Bisericești (1992), vol. 34, p. 350
„Dacă ar fi să comparăm mii de ani din această viață cu veșnicia lumii celei nestricăcioase, aceștia sunt ca un bob de nisip luat din întregul nisip al mării. Deci, să ne gândim la acest lucru: Să presupunem că tu ești singurul împărat pe acest pământ și că numai tu dispui de comorile lui. Să presupunem că această împărăție a luat ființă odată cu apariția primelor lucruri și că ea se va sfârși odată cu schimbarea și dispariția lucrurilor din această lume. Prin urmare, dându-ți-se posibilitatea să alegi (între cele două împărății), o preferi, oare, pe aceasta în locul celei adevărate, care nu are în ea nimic trecător, nici supus stricăciunii?”
Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, Fragmente din Cărțile 7 și 8, în Părinți și Scriitori Bisericești (2000), vol. 41, p. 773
„(...) Căci cel ce socotește să se îngrijească aici de viața sa și nu voiește s-o primejduiască pentru Mine, o va pierde în vremea viitoare. Iar cel ce o predă primejdiilor pentru Mine în veacul acesta, își adună roade mari în ea, și cel ce și-a disprețuit viața în lumea aceasta, va câștiga pe cea nestricăcioasă în cea viitoare. Acestea le-a spus Domnul către cei ce voiau să-și îngrijească trupul, nepredându-l primejdiilor, ci iubindu-l, spre a nu pătimi în viața de aici.
„Dacă-Mi slujește cineva, să-Mi urmeze (Ioan 12, 26)
Ceea ce spune este aceasta: Dacă Eu, pentru folosul vostru, Mă predau pe Mine morții, cum nu e un lucru nebărbătesc să nu disprețuiți voi, pentru folosul vostru, viața vremelnică, ca să dobândiți prin moartea trupului viața neveștejită? Căci cei ce predau morții viața lor par că își urăsc viața lor de aici pentru pătimirile suferite, dobândind prin aceasta viața lor. Și cei ce viețuiesc întru nevoință par să-și urască viața, nelăsându-se biruiți de plăcerile iubirii de trup, dar de fapt o iubesc. E ceea ce a făcut Hristos pătimind pentru mântuirea tuturor, și a făcut aceasta ca chip al bărbăției, învățând pe cei ce doresc bunătățile nădăjduite, să se silească să dobândească virtutea. Deci trebuie, zice, ca cei ce voiesc să-Mi urmeze să arate aceeași bărbăție și bună îndrăzneală, căci numai așa vor lua cununile biruinței.”

Sfântul ALTAR !
 

Biserica este alcătuită din trei mari părți: pronaosul, naosul şi altarul. În afară de aceste părţi clasice ale bisericii, mai există la intrare şi pridvorul. Între naos şi altar se află iconostasul (sau tâmpla). Iconostasul sau catapeteasma poate fi din zid, marmură sau din lemn sculptat. El are trei uşi. Intrarea din mijloc se închide cu uşile împărăteşti în partea de jos, iar în partea de sus e acoperită de dveră. Uşile împărătești se închid și se deschid în anumite momente precise din timpul slujbelor. Locul cel mai sfânt din biserică este Altarul. Este așezat spre Răsărit. Aici se află Sfânta Masă pe care se săvârşeşte jertfa cea nesângeroasă la Sfânta Liturghie. Este o masă din marmură sau de piatră acoperită cu un acoperământ. În piciorul Sfintei Mese, atunci când se sfinţeşte biserica, se aşază fragmente de moaşte ale sfinţilor martiri. Pe Sfânta Masă se găsesc: Chivotul, Sfânta Evanghelie, Sfinte Cruci, două sfeşnice şi candelă. În partea stângă a Altarului se află Proscomidiarul, adică o nişă, o firidă în peretele de nord sau o masă din marmură sau lemn pe care se pregătesc Sfintele Daruri pentru Sfânta Jertfă. În dreapta Altarului se găseşte sacristia sau diaconiconul, locul în care se păstrează vasele sfinte, veşmintele şi acoperămintele.
Părintele Ioanichie Bălan, în lucrarea Călăuză Ortodoxă în Biserică, spune: „Sfântul Altar este simbolul mistic al Împărăţiei cerurilor, unde - în chip nevă-zut - se află tronul Preasfintei Treimi, Maica Domnului cu toţi sfinţii şi îngerii împreună cu slujitorii sfinţiţi ai Bisericii. Altarul este locul cel mai sfânt de pe pământ, unde locuieşte ne*văzut Dumnezeu şi unde Se jertfeşte zilnic, în timpul Sfintei Liturghii, Domnul nostru Iisus Hristos. Dacă naosul închipuieşte tainic lumea văzută, a credincioşilor, adică Biserica luptătoare de pe pământ, Altarul închipuieşte Cerul, adică Bi-serica biruitoare de sus, formată din îngeri şi din toți sfinţii, care se roagă pentru noi şi ne ajută să biruim ispitele diavolului şi să dobândim mântuirea sufletului”.

Pocăința păcătoșilor este sărbătoare cerească
Origen, Omilii la Cartea Numerii, Omilia XXIII, Cap. II, în Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 6, pp. 196-197
„(...) Să vedem înțelesul cuvintelor: Ce-Mi veți aduce la sărbătorile Mele? (Numerii 28, 2). Așadar, Dumnezeu are sărbătorile Sale? Da, are. O mare sărbătoare a Lui este mântuirea neamului omenesc. Cred că orice credincios, orice om care se convertește la credința în Dumnezeu, sau care înaintează în credință, dă naștere unei sărbători a Domnului.
Câtă bucurie încearcă El, aș zice, când cel care a fost un cinic devine imaculat și cel care a fost nedrept prețuiește dreptatea, cel care a fost necredincios devine pios! Toate aceste convertiri personale prilejuiesc sărbători pentru Dumnezeu. Fără îndoială că Domnul nostru Iisus Hristos, care Și-a vărsat sângele pentru a noastră mântuire, prăznuiește cea mai mare dintre toate sărbătorile atunci când vede că nu în zadar S-a deșertat pe Sine, chip de rob luând și ascultător făcându-Se până la moarte (Filipeni 2, 7-8).
Duhul Sfânt, de asemenea, prăznuiește văzând înmulțindu-se, prin convertire la Dumnezeu, bisericile care i-au fost pregătite.
Ce vom zice de îngeri, despre care se spune că la fiecare convertire prăznuiesc și ei o nouă sărbătoare? Nu este, oare, și pentru ei un mare praznic atunci când se bucură și ei în cer pentru un păcătos care se pocăiește, mai mult decât nouăzeci și nouă de drepți, care n-au nevoie de pocăință (Luca 15, 7)?
Prăznuiesc, desigur, și îngerii o mare sărbătoare, bucurându-se că cei care au scăpat din ghearele diavolului, prin trăirea virtuților, se grăbesc să intre în comuniunea îngerilor.
(...) Noi, care suntem așezați pe pământ, prilejuim celor din cer clipe de bucurie și de veselie, pentru că deși trăim pe pământ, cetățenia noastră este în ceruri (Filipeni 3, 20) și în acest mod dăm și noi prilejuri de sărbătoare puterilor cerești.”

Cum să ne rugăm:
Sfântul Ciprian, Despre rugăciunea domnească, XXX-XXXII, în Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 3, pp. 482-483
„Iar când ne aflăm la rugăciune, frați prea iubiți, suntem datori să veghem și să participăm din toată inima la acest moment, în care să nu-și aibă locul nici un cuget trupesc sau lumesc, să nu ne gândim la altceva decât la ruga noastră. De aceea și preotul, înainte de rugăciune, prin câteva cuvinte pregătește sufletele fraților credincioși zicând: Sus să avem inimile și, în timp ce poporul răspunde: Avem către Domnul, suntem preveniți că nu trebuie să ne gândim la nimic altceva decât la Dumnezeu. Inima să ne fie închisă împotriva adversarului și deschisă numai pentru Dumnezeu, să nu-i îngăduim dușmanului lui Dumnezeu să se apropie de noi în timpul rugăciunii.
Căci se strecoară adesea și pătrunde pe ascuns, înșelând cu iscusință și îndepărtând de la Dumnezeu rugăciunile noastre, făcând ca una să avem în inimă și altceva pe buze.
De aceea pe Domnul nu trebuie să-L roage sunetul vocii, ci, cu toată seninătatea, sufletul și simțirea noastră. Este totală indecență ca, atunci când Îl rogi pe Domnul, să-ți zboare gândul în altă parte, să cugeți la lucruri care n-au nimic comun cu rugăciunea, ca și cum ai putea în același timp să vorbești cu Domnul și să te gândești la altceva. Cum ceri să te asculte Domnul, dacă tu nu-L asculți? Vrei să-și aducă aminte Dumnezeu de tine când te rogi, dacă tu nu-ți aduci aminte de El?
Aceasta înseamnă a nu te păzi deloc de dușman, a ofensa prin neglijența rugăciunii când ochii îi sunt adormiți, inima trebuie să-i fie trează, precum este scris în Cântarea cântărilor: Eu dorm și inima mea veghează (Cântarea Cântărilor 5, 2). De aceea, cu grijă și prevedere ne atrage atenția Apostolul zicând: Când stați la rugăciune fiți veghetori în ea (Coloseni 4, 2), învățându-ne, desigur, și arătând că aceia pot să dobândească de la Dumnezeu ce cer, pe care-i vede Dumnezeu că sunt veghetori la rugăciune. (...)
Cei ce se roagă nu vin la Dumnezeu cu rugăciuni goale și fără miezul faptelor. Cererea este fără răspuns când Dumnezeu este invocat printr-o rugăciune deșartă. Căci după cum pomul care nu face roade se taie și se aruncă în foc (Matei 3, 10), la fel și rugăciunea care n-are roadele ei nu poate fi vrednică de Dumnezeu, fiindcă nu e însoțită de fapte.
De aceea, Sfânta Scriptură ne învață zicând: Bună este rugăciunea cu post și milostenie (Tobit 12, 8). Căci cel ce va da în ziua judecății răsplată pentru faptele bune și pentru milostenie și astăzi ascultă cu bunăvoință pe cel ce vine la rugăciune după ce a făcut fapte bune.
Așa și centurionul Cornelius pe când se ruga a meritat să fie ascultat, pentru că făcuse multe acte de milostenie față de popor și rugase întotdeauna pe Dumnezeu. Lângă el, care se ruga pe al nouălea ceas din zi, a venit îngerul cu mărturie pentru faptele lui spunându-i: Corneliu, rugăciunile și milosteniile tale s-au urcat la Dumnezeu și El nu le va uita (Fapte 10, 4). Ajung repede la Dumnezeu rugăciunile pe care le aduc în fața lui Dumnezeu faptele noastre bune.”

Lupta cu patimile
Nu toate sufletele sunt la fel de puternice: unele sunt tari ca piatra, altele slabe ca fumul. Asemenea fumului sunt sufletele celor mândri; aşa cum vântul poartă fumul încotro bate el, tot aşa şi pe ele vrăjmaşul le trage unde vrea el, pentru că sau n-au în ele răbdare, sau vrăjmaşul le amăgeşte uşor. Dar sufletele smerite păzesc poruncile Domnului şi stau în ele neclintite ca în mare o stâncă de care se sparg valurile. Ele s-au predat voii lui Dumnezeu şi cu mintea lor îl văd pe Dumnezeu şi Domnul le dă harul Duhului Sfânt.
Cine trăieşte după porunci, acela simte în fiecare ceas şi minut harul în sufletul său. Dar sunt oameni care nu înţeleg venirea lui.
Cine cunoaşte iubirea lui Dumnezeu, acela va spune:
„N-am păzit poruncile. Deşi mă rog ziua şi noaptea şi mă silesc să săvârşesc toată virtutea, n-am împlinit porunca iubirii de Dumnezeu. Doar în rare minute mă ridic la această poruncă a lui Dumnezeu, deşi sufletul meu vrea să rămână tot timpul întru ea”.
Când în minte pătrund gânduri străine, atunci mintea se gândeşte şi la Dumnezeu şi la lucruri, iar aceasta înseamnă că nu este împlinită po*runca de a iubi pe Dumnezeu din tot cugetul şi din toată inima [Mt 22, 37]. Dar când mintea e toată în Dumnezeu şi nu în alte gânduri, atunci e împlinită această cea dintâi poruncă, deşi nici atunci întru totul.
Iubirea de Dumnezeu e felurită. Cine se luptă cu gândurile răutăţii, acela iubeşte pe Dumnezeu în măsura lui. Cine se luptă cu păcatul şi-L roagă pe Dumnezeu să-i dea puterea de a nu păcătui, dar totuşi cade în păcat din pricina slăbiciunii lui şi se întristează de aceasta şi se căieşte, acela are harul în adâncul sufletului şi minţii lui, dar n-a biruit încă patimile. Iar cine a biruit patimile, acela nu mai are luptă, ci numai o atenţie trează asupra lui însuşi întru toate, ca să nu cadă în păcat; al lui este harul cel mare şi simţit. Dar cine simte harul şi în suflet şi în trup, acela e bărbat desăvârşit, şi dacă păstrează acest har, trupul său se va sfinţi şi se va preface în moaşte.
_________________________________________________
“Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001”

Nimic nu clatină întreaga înţelepciune atât de tare ca obiceiul purtării îndrăzneţe, slobode, care leapădă legile modestiei. Deprinde-te să fii cumpătat la mâncare: prin înfrânare îi vei da trupului sănătate şi putere, iar minţii o trezvie deosebită, care este atât de trebuincioasă în lucrarea mântuirii, fiind de mare folos şi în îndeletnicirile pământeşti. Îmbuibarea nu este altceva decât un obicei rău, necugetat, saturarea nesăturată a poftei fireşti vătămate de reaua întrebuinţare.
(Sfântul Ignatie Briancianinov, Cuvinte către cei care vor să se mântuiască, Traducere de Adrian si Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, Bucureşti, 2000, p. 45)

Cunoașterea lui Dumnezeu
Teofil al Antiohiei, Trei cărți către Autolic, Cartea Întâi, VII, în Părinți și Scriitori Bisericești (1980), vol. 2, p. 286
„Acesta este Dumnezeul meu, Stăpânul universului, (...) a Cărui suflare dă viață universului; că dacă-și va opri Duhul Său, universul va pieri (Iov 34, 14-15). De Acest Dumnezeu vorbești, omule! Duhul Acestuia îl respiri, și pe Acesta nu-L cunoști! Iar aceasta ți s-a întâmplat din pricina orbirii sufletului tău și din pricina împietririi inimii tale (Efeseni 4, 18). Dar, dacă vrei, poți să te vindeci. Dă-te pe mâna doctorului și-ți va opera ochii sufletului și ai inimii.
- Cine-i doctorul?
- Dumnezeu, Cel ce vindecă și dă viață prin Cuvântul și Înțelepciunea Sa.
(...) Dacă înțelegi acestea, omule, și dacă trăiești curat, cuvios și drept, poți vedea pe Dumnezeu. Dar, înainte de toate, să premeargă în inima ta credința și frica de Dumnezeu. Atunci vei înțelege acestea, când vei lepăda ceea ce este muritor și vei îmbrăca nestricăciunea (I Corinteni 15, 53-54), atunci vei vedea după vrednicie pe Dumnezeu. Că Dumnezeu înviază nemuritor trupul tău împreună cu sufletul. Atunci, ajungând nemuritor, vei vedea pe Cel nemuritor, dacă acum vei crede în El.”

Tristeţea duce la o stare atât de nesuferită şi chinuitoare, încât omul preferă să leşine sau să moară. Păzeşte-te de duhul tristeţii, căci de la el încep toate relele.
„Există două feluri de tristeţe, zice Sfântul Varsanufie. Prima este firească şi provine din slăbiciune, iar cealaltă provine de la demoni. Dacă vrei s-o deosebeşti pe cea diavolească, o vei vedea venind în ceasul când trebuie să te odihneşti. Şi în general, când vrei să faci vreo lucrare, tristeţea te face s-o laşi înainte de a o începe bine. Tu însă nevoieşte-te prin rugăciune şi vezi-ţi de lucrarea ta cu răbdare. Atunci, vrăjmaşul văzând că te rogi îndeosebi pentru asta, se depărtează, căci nu vrea să-ţi dea pricină de rugăciune”.
Când Dumnezeu vrea ca omului să i se întâmple o mare încercare, după cum scrie Isaac Sirul, îngăduie să cadă în mâinile împuţinării sufleteşti. Împuţinarea sufletească îi provoacă tristeţe intensă, iar tristeţea îi provoacă o stare de întunecare sufletească, care este o pregustare a gheenei. Urmează duhul patimii, care naşte o mulţime de ispite: tulburare, mânie, mustrări, reproşuri, cugete murdare, mutări dintr-un loc în altul şi altele asemenea. Dacă vrei să afli cauza, îţi voi răspunde că este trândăvia ta, pentru că nu te interesezi să cauţi un leac pentru vindecare. Leacul care îţi va asigura degrabă mângâiere sufletească este unul singur – smerita cugetare. Cu nimic altceva nu va putea omul să spargă zidul acestei răutăţi.
( Un serafim printre oameni Sfântul Serafim de Sarov, traducere de Cristian Spătărelu, Editura Egumeniţa, 2005, pp. 349-350)

Potrivnicul nostru dintotdeauna, vrăjmaşul care se străduieşte din răsputeri să împiedice mântuirea noastră, este deosebit de viclean. De aceea, şi ostaşul lui Hristos, creştinul care se angajează în războiul cu patimile, trebuie să fie, şi el, foarte abil. Inteligenţa unuia ca acesta este demonstrată de ingeniozitatea mijloacelor pe care le foloseşte pentru a-l înşela pe diavol şi a-i zădărnici uneltirile şi ispitirile. Scrierile patristice ne atrag atenţia asupra multor astfel de cazuri de „inventivitate”, prin care ispititorul este alungat, iar sufletul creştinului vindecat.
Patimile tind să revină la noi, chiar dacă ne-am lepădat de ele. Când nouă ni se pare că ne-am vindecat de ele, ele se năpustesc asupra noastră cu şi mai multă putere decât înainte. Ca în toate, şi în acestea, Mântuitorul Hristos ni Se face dascăl: „Şi când duhul necurat a ieşit din om, umblă prin locuri fără apă, căutând odihnă şi nu găseşte. Atunci zice: Mă voi întoarce la casa mea de unde am ieşit; şi venind, o află golită, măturată şi împodobită. Atunci se duce şi ia cu sine alte şapte duhuri mai rele decât el şi, intrând, sălăşluiesc aici şi se fac cele de pe urmă ale omului aceluia mai rele decât cele dintâi. Aşa va fi şi cu acest neam viclean” (Matei 12, 43-45). În cele ce urmează, vom expune câteva măsuri de precauţie oferite de Sfinţii Părinţi în această privinţă.
Mai întâi, trebuie să ne întrarmăm împotriva patimii care le domină pe celelalte, „şi numai împotriva ei, luptând cu osebire contra vrăjmaşului celui din sine; pe acesta de nu-l vom surpa, de nici un folos nu va fi biruinţa asupra celorlalte”. Atunci când ne luptăm cu două patimi deodată, „pe care nu le putem ocoli”, trebuie să le cumpănim; este preferabil să ne supunem celei mai puţin vătămătoare, decât să cădem pradă celei mai vătămătoare.
Sfântul Ioan Scărarul ne oferă două alternative în această privinţă: „Astfel, de multe ori, stând la rugăciune şi venind la noi oarecare fraţi, trebuie să alegem una din două: sau să întrerupem rugăciunea, sau, nerăspunzând nimic fratelui, să-l lăsăm să plece întristat”. Alegerea trebuie să fie aceea de a întrerupe rugăciunea şi a acorda fratelui atenţia cuvenită, deoarece „dragostea este mai mare decât rugăciunea”, ne spune Sfântul.
În cea de-a doua pildă, fiind Sfântul Ioan tânăr şi aflându-se undeva la o masă, a fost cuprins „dintr-odată şi de gândurile lăcomiei pântecelui, şi de cele ale slavei deşarte”. Temându-se „de fiica îndrăcirii stomacului” [de desfrânare], a preferat să fie învins „de slava deşartă”.
(Mitropolit Hierotheos Vlachos, Psihoterapia ortodoxă: știința sfinților părinți, traducere de Irina Luminița Niculescu, Editura Învierea, Arhiepiscopia Timișoarei, 1998, pp. 337-338)

Prin credința în Adevăratul Dumnezeu și prin smerenie se biruiesc patimile sufletului nostru, sunt puși pe fugă demonii și, într-un chip tainic și mai presus de fire, sunt dezarmați cei care caută să ne facă rău.
Cred în Dumnezeu nu înseamnă să aștept neapărat sau chiar să cer ca Dumnezeu să mi se supună, împlinind El propria-mi voie. Cred în Dumnezeu înseamnă ca eu să mă supun lui Dumnezeu, împlinind eu voia Lui, fie că aceasta mi se pare plăcut sau nu. De aceea și în rugăciunea Tatăl nostru spunem lui Dumnezeu „facă-se voia Ta”, și nu „facă-se voia mea”.
(Arhimandritul Athanasie, Egumenul Sfintei Mănăstiri Stavrovouni, Lumină lină și tainică în negura zilelor noastre. Starețul Gherman Stavrovouniotul, traducere de Mircea Ștefan, Editura Doxologia, Iași, 2016, p. 109)

Paisie Aghioritul

• Iar când staţi de vă rugaţi, iertaţi orice aveţi împotriva cuiva” (Marcu.11,25).
• Trebuie să ne rugăm cu credinţă pentru orice cerere şi să avem răbdare, iar Dumnezeu va grăi. Căci atunci când omul se roagă cu credinţă, într-un fel Îl obligă pe Dumnezeu să-i împlinească cererea pentru această credinţă a lui.
• De aceea, atunci când cerem ceva de la Dumnezeu, să nu ne îndoim şi vom fi auziţi. „Să aveţi credinţă fără să vă îndoiţi”, a spus Domnul. Dumnezeu ştie când trebuie să ne dea ceea ce cerem, ca să nu ne vătămăm duhovniceşte.
• Uneori cerem ceva de la Dumnezeu, dar nu avem răbdare şi ne neliniştim. Dacă nu am avea un Dumnezeu atotputernic, atunci ar trebui să ne neliniştim. Dar fiindcă avem un Dumnezeu atotputernic, Care are foarte multă dragoste, atât de multă încât ne hrăneşte şi cu Sângele Său, nu suntem îndreptăţiţi să ne neliniştim.
• Cheia reuşitei (în rugăciune) este ca pe cel ce se roagă să-l doară. Dacă nu-l doare, poate sta ore întregi cu metania în mână şi rugăciunea lui să nu aducă nici un rezultat.
• Adevărata rugăciune începe de la durere, ea nu este plăcere sau „nirvana”. Dar ce fel de durere este? Omul se chinuieşte în sensul cel bun. Îl doare, geme, suferă atunci când face rugăciune pentru celălalt.
• Stiţi ce înseamnă a suferi? Da, suferă, pentru că participă la durerea generală a lumii sau a unui om în particular.
• Această participare, această durere, Dumnezeu o răsplăteşte cu veselia dumnezeiască. Desigur că omul nu cere veselia dumnezeiască, ci ea vine ca o consecinţă, deoarece participă la durerea celuilalt.

Orice rugăciune este dar de la Dumnezeu. Dar noi, cei mai slabi, avem rugăciunea gurii. Deocamdată împlinește-o pe asta, tătăcuță. Fântâna e adâncă, dar funia e scurtă și găleata e mică. Fiecare cuprinde cât poate; nici albina nu poate lua tot nectarul din floare. Dar tare-i bine dacă faci oleacă de rânduială. Eu mă știu pe mine: dacă mă scol de dimineață și-mi fac oleacă de canon, parcă sunt un alt om toată ziua.
Dar dacă te scoli dimineața și te învârtești așa, prin casă ‒ că mai am asta de făcut, că mai am și treaba astălaltă ‒, apoi nu-ți merge bine toată ziua. Așa că, să faci oleacă de canon în fiecare zi, ca dreptul Iov, care aducea jertfă în fiecare zi pentru feciorii lui.
(Părintele Paisie Olaru, Părintele Paisie de la Sihla, Editura Bizantină, București, 1999, pp. 69-70)

Uneori, oamenii nu realizează că nu-l iubesc pe celălalt în sine, ci iubesc senzaţiile plăcute legate de el, şi când senzaţiile acestea trec (de pildă, când omul se schimbă lăuntric sau exterior, ori când, din oarecare motive, încetează să le mai aducă bucurii) îşi pierd interesul faţă de el.
Foarte frecvent, îndrăgostirea este caracterizată de o atitudine consumistă şi de incapacitatea de sacrificiu şi, dacă soţii au luat îndrăgostirea drept dragoste, şi pasiunea, sentimentul iniţial, nu s-a putut transforma în ceva mai mare şi mai nobil, căsnicia nu va trece examenul timpului.
Dacă deschidem dicţionarul lui Ojegov, vom vedea că primul şi principalul sens al cuvântului „dragoste” este următorul: „Sentiment de ataşament cald, plin de abnegaţie”. Într-adevăr, una dintre principalele calităţi ale dragostei este abnegaţia, jertfelnicia, capacitatea de a avea compasiune faţă de celălalt.
(Pr. Pavel Gumerov, Conflictele familiale: prevenire și rezolvare, traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, București, 2013, p. 60)

Parinte, simt din partea unei persoane o apăsare, nu ştiu de ce mă urăşte!
Să ştiţi dumneavoastră că ura unui om, e mai puternică decât o vrajă.
Una dintre armele diavolului este ura, vine şi bagă ura între soţi şi ei nu-şi vorbesc, parcă sunt muţi, e ca un zid între ei. Mântuitorul spune: „să nu apună soarele peste mânia voastră”, faceţi mătănii cât mai multe ca să vă treacă supărarea. Mântuitorul spune: „trăiţi în iubire”, iar diavolul bagă ura ca să strice rânduiala lui Dumnezeu.
E bine ca atunci când unul greşeşte, celălalt să spună „Doamne, nu-i socoti păcatul acesta”. Rugaţi-vă unul pentru altul, la carte spune că bărbatul necredincios se mântuieşte prin femeia credincioasă, şi invers. Când vine mânia, plecaţi unul într-o cameră şi altul în alta, nu daţi prilej de ceartă, că se bucură diavolul, nu vă mai răniţi sufleteşte.
Diavolul se luptă să distrugă cetate mare ca să aibă plată mare, dar nu-l lăsaţi, aveţi atâtea arme împotriva lui: postul, rugăciunea, milostenia.
(Părintele Argatu V. Ioan, Răspunsuri duhovniceşti la întrebările credincioşilor ale Părintelui Ilarion Argatu, Editura Mila Creştină, 2005, p. 255)

Domnul Iisus Hristos a rămas pe pământ încă 40 de zile pănă la Înălţarea Sa la cer. În acest timp El s-a arătat femeilor mironosiţe, apostolilor şi la mai mulţi ucenici, care au devenit martori ai Învierii Sale. Îi numim martori ai Învierii pe femeile mironosiţe şi pe Sfinţii Apostoli fiindcă L-au văzut pe Domnul nostru Iisus Hristos după Înviere.
Părintele Teofil Părăian spune: „Ca martori ai Învierii Mântuitorului Hristos, noi, credincioșii de acum, ne unim cu toți cei ce au mărturisit și au trăit în credința că Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat, S-a răstignit… a pătimit, S-a îngropat și a înviat a treia zi. Dintre acești martori și mărturisitori, cei dintâi au fost cei despre care istorisesc sfinții evangheliști”.
Conform sinaxarului din ziua de Paşti, prima persoană care L-a văzut pe Domnul Înviat este Sfânta Fecioară Maria: „Învierea a cunoscut-o întâi Maica lui Dumnezeu, care, după cum grăieşte Evanghelia de la Matei, şedea la mormânt împreună cu Maria Magdalena. Spre a nu se arunca îndoială asupra învierii, din pricina dragostei de mamă pentru Fiul său, de aceea zic Evangheliştii că Domnul S-a arătat mai întâi Mariei Magdalena”.
Celelalte arătări ale Domnului după Înviere conform Scripturii Noului Testament sunt:
- Arătarea către Maria Magdalena (Ioan 20:11-18; Marcu 16:12-13)
- Arătarea către femeile mironosițe (Matei 28:9-10; Luca 24:10-11)
- Către apostolul Său, Simon Petru (Luca 24:34; cf. Corinteni 25:5)
- La doi ucenici în drum spre Emaus (Luca 24:13-35; Marcu 16:12-13)
- Apostolilor și unor ucenici la Ierusalim, în seara Învierii (Ioan 20:19-23; Luca 24:36-43)
- Apostolilor după opt zile, împreună cu Toma, la Ierusalim (Ioan 20:26-29)
- La șapte Apostoli, în Galileea, lângă Marea Tiberiadei (Ioan 21:1-14)
- Tuturor Apostolilor pe un munte din Galileea (Matei 28:16-20)
- Arătarea la mai mult de cinci sute de ucenici (I Cor. 15, 6) și Arătarea către Apostolul Iacov (I Cor. 15, 7)
- Apostolilor, în ziua Înălțării Domnului în Ceruri (Luca 24:44-53; Marcu 16:15-20).

Noi cu credinţa noastră călătorim prin această viaţă de mii de ani. Noi am dat pentru ea sânge; ea ne-a dat nouă duh. Noi am încercat-o şi am aflat că este adevărată, dulce şi aducătoare de mântuire. Sfinţii noştri sunt vii, şi până în ziua de astăzi se arată vii prin numeroase semne şi minuni. Puterea electricităţii se pogoară prin conductori; puterea lui Dumnezeu se pogoară prin sfinţi. Părintelui îi place să proslăvească pe fiii Săi iubiţi, arătându-şi prin ei puterea. Puterea şi ajutorul bineplăcuţilor lui Dumnezeu nu am simţit-o numai noi, creştinii, ci şi musulmanii noştri.
Ortodoxia se află astăzi între două unilateralităţi: de o parte sunt musulmanii, ce recunosc puterea credinţei noastre, dar nu recunosc Cartea credinţei noastre; iar de cealaltă parte sunt scornitorii apuseni de credinţe noi, ce recunosc Cartea, însă nu recunosc puterea credinţei noastre. Despre aceştia din urmă scrie dumnezeiescul Pavel că „au chipul bunei credinţe, însă tăgăduiesc puterea ei”. Şi îl sfătuieşte pe Timotei: „şi de aceştia să te fereşti”. Noi am ţinut şi ţinem şi Cartea, adică Sfânta Scriptură, şi Puterea, adică semnele şi minunile lui Dumnezeu prin sfinţi, cruce, icoane, prin rugăciuni şi toate sfintele taine.
„Oare şi pe Sfânta Născătoare de Dumnezeu s-o apărăm de hulitori?” Ea se apără destul singură. Pe patul de moarte, hulitorii ei urlă de durere. Între noi era un om, botezat, care a călcat în picioare cu răutate icoana Născătoarei de Dumnezeu, iar înainte de moarte a bolit vreme îndelungată. Tot se apăra de cineva lovind văzduhul cu mâinile. Striga ziua şi noaptea: „Harapi! Harapi negri! Plecaţi de la mine!”. Când i s-a făcut molitfă către Maica Domnului, s-a liniştit. După aceea a început să plângă, zicând: „Iată, a venit Maica Domnului şi cu toiagul ei i-a alungat pe harapi de la mine”. Câteva zile a vărsat lacrimi, tot sărutând şi mângâind icoana Maicii Domnului, „Îţi mulţumesc, Maica lui Dumnezeu! Tu m-ai iertat”, şoptea neîncetat. Şi cântând lin un cântec, s-a despărţit de noi cu vrednicie şi seninătate.
Binecuvântarea lui Dumnezeu să vă întărească, fraţilor!
(Sfântul Nicolae Velimirovici, Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi: scrisori misionare. Volumul I, traducere din limba sârbă de Adrian Tănăsescu-Vlas, ediția a II-a, Editura Sophia, București, 2008, pp. 143-144)

Invidia
Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, omilia XL, III, în Părinți și Scriitori Bisericești (1994), vol. 23, pp. 486-488
„Nu este păcat mai rău decât invidia. Desfrânatul, chiar dacă simte oarecare plăcere, săvârșește păcatul în scurtă vreme; invidiosul însă se chinuie și se pedepsește pe sine însuși înaintea celui invidiat, iar păcatul lui nu încetează niciodată, ci lucrează necontenit.
După cum porcul se bucură de mocirlă, iar diavolul de vătămarea noastră, tot așa și invidiosul se bucură de răul semenului său. Atunci se liniștește și răsuflă ușurat, când peste semenul său a venit un necaz sau o rușine; socotește nenorocirile altora propriile sale bucurii, iar fericirea și bunăstarea altora, propria sa nenorocire. Nu urmărește să aibă el bucurie, ci semenul său să aibă necazuri și scârbe. După cum unii gândaci se hrănesc cu murdărie, tot așa și invidioșii se hrănesc cu nenorocirile altora: sunt dușmanii și vrăjmașii oamenilor. Celorlalți oameni le e milă când se junghie un animal; dar tu, invidiosule, devii fiară, tremuri, te îngălbenești la față când vezi că unui om îi merge bine.
(...) Cu cât invidiezi mai mult, cu atât îi faci mai mare bine celui invidiat. Dumnezeu rânduiește așa lucrurile. Când vede pe cel nevinovat nedreptățit, îl înalță și mai mult, îl face și mai strălucitor, iar pe tine te pedepsește. Dacă Dumnezeu nu lasă nepedepsiți pe cei care se bucură de nenorocirile dușmanilor - Nu te bucura de căderea dușmanilor tăi, zice Scriptura, ca nu cumva să te vadă Dumnezeu și să nu-I placi Lui (Proverbe 24, 17-18) -, cu atât mai mult pe cei care invidiază pe cei care nu le-au făcut nici un rău.
Să tăiem deci fiara cea cu multe capete. Că invidia are multe chipuri.”

Sfântul Chiril al Alexandriei, vorbind despre momentul Înălţării Domnului la cer înaintea ucenicilor săi, spune: „După ce i-a binecuvântat şi a mers puţin mai departe, El S-a înălţat la ceruri pentru a se împărtăşi de Tronul Tatălui, cu trupul care era unit cu El. Cuvântul a făcut această nouă cărare pentru noi atunci când a venit în trup. După aceasta, la timpul rânduit, El va veni iarăşi în slava Tatălui Său, împreună cu îngerii, şi ne va înălţa şi pe noi pentru a fi împreună cu El. Să Îl slăvim pe El!”
Sfântul Grigorie Palama arată că: „Astăzi, după Înviere, Domnul a stat în mijlocul Apostolilor, şi tot astăzi s-a despărţit de ei, care L-au văzut înălţându-Se la cer şi intrând cu adevărat în Sfânta Sfintelor, şezând de-a dreapta Tatălui Celui mai presus de orice început şi de toată firea, de toată numirea şi de toată cinstirea, mai presus şi de orice este cunoscut şi numit, atât în veacul de acum, cât şi în cel viitor”.
În Simbolul credinţei mărturisim că Domnul nostru Iisus Hristos „S-a înălţat la ceruri şi şade de-a dreapta Tatălui”. Acest articol ne învaţă că, după ce Fiul lui Dumnezeu S-a smerit „coborându-se din cer”, adică făcându-Se om, după Înviere S-a umplut de slava dumnezeiască şi după firea Sa omenească, înălţându-Se cu trupul la cer şi șade de-a dreapta Tatălui. Părintele Dumitru Stăniloae spune că Înălţarea Domnului a însemnat şi înălţarea firii omeneşti la cer, căci Hristos este Unul din Treime şi ca Om: „Ce-a însemnat propriu-zis Înălţarea lui Hristos la cer nu putem şti. Ea nu a fost numai o intrare a trupului în lumina dumnezeiască nevăzută de ochii trupului, precum celelalte ascunderi după unele arătări, ci a fost o ridicare reală ca om peste planul din care se putea arăta oricând voia. El s-a înălţat cu umanitatea Sa la suprema îndumnezeire, deasupra spiritualităţii tuturor treptelor îngereşti, ca să fie şi ca Om la dreapta Tatălui. S-a ridicat şi ca om la treapta de Împărat al Împărăţiei omenirii înnoite. Acum a luat şi ca Om toată puterea în cer şi pe pământ”.

Binecuvântarea lui Dumnezeu se revarsă în lume şi în viaţa omului ca prisos de har şi dar, iar omul poate, paradoxal, să-i răspundă tot printr-o binecuvântare, dar una care se manifestă în evlavie, în mulţumire şi în slăvirea lui Dumnezeu. Darul cuprinde cerul şi pământul: lumea este dar, viaţa omului este tot un dar, la fel sănătatea şi tot ceea ce îl conduce spre mântuire. În lumea noastră, în care darul este purtat adesea numai de interes sau de capricii, suntem provocaţi, în cele ce urmează, de reflecţia părintelui Dumitru Stăniloae să descoperim sensurile adânci şi autentice ale darului.
Potrivit credinţei creştine, lumea a fost creată de Dumnezeu ca un dar pentru oameni. Viaţa este şi ea un dar al lui Dumnezeu. Tot ce mănâncă şi bea omul „de pe urma muncii lui este un dar de la Dumnezeu“ (Eccl. 3,13). Înţelepciunea, ştiinţa, bucuria sunt daruri ale lui Dumnezeu. Chiar dacă lumea ar fi dată omului numai spre cunoaştere, şi tot ar fi un dar al lui Dumnezeu.(…) Lumea este şi un cuvânt sau o cuvântare coerentă a lui Dumnezeu către om, într-o înaintare continuă. Lucrurile sunt darul Cuvântului lui Dumnezeu care luminează viaţa. Dumnezeu ne arată iubirea Sa prin lumea ca dar, pentru ca să se realizeze un dialog progresiv în iubire cu noi. Însă, pentru aceasta trebuie ca şi noi să întoarcem lui Dumnezeu un dar. Dar omul nu are ce să dea lui Dumnezeu de la sine. Dumnezeu se bucură ca omul să renunţe la unele din darurile primite, întorcându-le. Acesta este sacrificiul omului, întrucât putând considera în lăcomia lui că toate cele date lui de Dumnezeu îi sunt necesare, renunţă totuşi la unele dintre ele. Prin aceasta, el arată că recunoaşte că toate le are de la Dumnezeu ca dar şi îi aparţin Lui.
Lumea arată în caracterul ei de dar al lui Dumnezeu că ea nu este ultima şi absoluta realitate. Ea este necesară nu numai întrucât are trebuinţă să-i fie dată, ci şi întrucât are trebuinţă de ea ca să o dăruiască, la rândul lui pentru creşterea lui spirituală. Ea îşi vădeşte prin aceasta din nou caracterul ei educativ pentru om. Şi el nu o pierde total prin actul dăruirii, ci se împodobeşte prin ea şi mai mult prin faptul că o dăruieşte: „Mai fericit este a da decât a lua“. El se îmbogăţeşte astfel cu adevărat nu numai prin darul lui Dumnezeu către el, ci prin dialogul complet al darului, adică prin primirea şi întoarcerea darului.
Paradoxul se explică prin faptul că darul primit şi întors înapoi apropie persoanele în aşa măsură încât obiectul darului devine comun şi devine mijlocul transparent al celei mai depline comunicări între persoane. Şi nu numai comun, ci şi sporit prin viaţa ce şi-o comunică persoanele prin iubirea manifestată în darul ce şi-l fac; persoanele se dăruiesc prin aceasta ele însele, iar prin această dăruire sporesc duhovniceşte.
Actualizarea talanţilor, darul oferit de oameni lui Dumnezeu
Dar lucrurile date nouă de Dumnezeu pot deveni darul nostru către Dumnezeu, prin faptul că suntem liberi în întoarcerea lucrurilor către Dumnezeu. Noi transformăm lucrurile în daruri ale noastre şi prin iubirea ce-o arătăm în felul acesta lui Dumnezeu. Spre aceasta noi le putem transforma şi combina la nesfârşit. Dumnezeu i-a dat lumea omului nu numai ca un dar de o fertilitate continuă, ci şi de o mare bogăţie de alternative posibile de actualizat de către om prin libertate şi muncă. Această actualizare ca talanţi înmulţiţi daţi de Dumnezeu este darul omului către Dumnezeu. (…)
Cel mai mare dar pe care cineva îl poate face lui Dumnezeu este darul vieţii sale înseşi. Desigur, această întoarcere a darului nu înseamnă o dispreţuire a darului primit. În cazul acesta, darul omului întors către Dumnezeu n-ar mai fi dar. Întoarcerea unui dar implică preţuirea lui chiar de către cel care l-a primit. În dăruirea vieţii noastre către Dumnezeu voinţa noastră face un sacrificiu suprem dat fiind că ceea ce voieşte în esenţă natura umană este să se conserve. De fapt, prin aceea că dă, omul face ceva prin care el socoteşte că promovează fiinţa lui. Dialogul darului între Dumnezeu şi om este că fiecare se dăruieşte celuilalt. Omul, chiar dacă are viaţa de la Dumnezeu o poate face dar lui Dumnezeu întrucât, deşi ar putea să o menţină până când i-o ia Dumnezeu, o întoarce lui Dumnezeu prin libertatea sa, printr-o slujire mai înaltă. Cel ce dăruieşte viaţa lui Dumnezeu nu ţine la ea în mod egoist, ci o dă lui Dumnezeu sau o pune în slujba Lui. Pe de o parte, el mărturiseşte prin orice lucru oferit lui Dumnezeu că este darul Lui, că nu-l are de la sine, ci de la Dumnezeu, pe de altă parte, că nu vrea să profite în mod egoist de darul lui Dumnezeu, ţinându-l la sine, ci-şi arată şi el iubirea faţă de Dumnezeu, dându-i măcar ceea ce are putinţa să-i dea, adică o parte din lucrurile primite de la El Însuşi.
Pe lângă aceasta, mai trebuie observat că nimeni nu întoarce lui Dumnezeu lucrurile primite fără să fi adăugat la ele şi munca sa. Strugurii, pâinea, vinul, untdelemnul, date lui Dumnezeu, sunt nu numai darul lui Dumnezeu, ci şi munca omenească imprimată în ele. Munca pune o pecete valorificatoare a sa pe darurile primite, prin aceasta făcându-le daruri omeneşti.(…) În esenţă, prin darul lumii Dumnezeu vrea să se facă cunoscut omului pe Sine Însuşi în iubirea Sa. De aceea şi omul trebuie să se ridice peste darurile primite, la Dumnezeu Însuşi Care le-a dat. Darul ca semn al dragostei unei persoane faţă de alta are în sine imprimată destinaţia de a fi depăşit de cel căruia i s-a dat. Într-un fel, darul e lucrul la care renunţă persoana care l-a dăruit, de dragul persoanei căreia i-l dăruieşte.
Dăruitorul e mai mult decât darul
Când cineva nu înţelege aceasta, darul i se ia adeseori fără voia sa, pentru ca să-şi dea seama că Dăruitorul e mai mult decât darul. Peste lume şi peste viaţa noastră stă astfel aşezată viaţa noastră. Când noi nu mai vedem pe Dumnezeu prin crucea de bunăvoie, depăşind lumea şi viaţa noastră în iubirea de Dumnezeu, Acesta ni se face transparent prin crucea fără voie. În sensul acesta, toate cele ce se află la mijloc între cer şi oameni se cer după cruce. Prin dezlipirea de ele omul dă de Dumnezeu, Care este infinit mai mult decât toate darurile Lui. Crucea prin care el se dezlipeşte de ele şi mormântul uitării de ele, în care dispar, duc pe om la înviere. Şi toate sunt menite să ducă pe om spre înviere adică spre viaţa eternă. Întorcând lui Dumnezeu darul naturii prelucrate prin asceza muncii noastre, prin imprimarea acestei cruci în ele, le sfinţim, le luăm caracterul de izvor uşor de plăceri şi ne sfinţim pe noi înşine.(…) Însă, Dumnezeu ne-a dat lucrurile ca daruri nu numai pentru a ne deprinde în tăria de a le depăşi spre El, ci şi a le depăşi pentru semenii noştri, dăruindu-le lor. Iubirea noastră manifestată prin folosirea lucrurilor ca daruri trebuie să se îndrepte nu numai spre Dumnezeu, ci şi spre semenii noştri, ca să le câştigăm iubirea-comuniunea cu ei. „În dar aţi luat, în dar să daţi!“ (Mt. 8, 10). Propriu-zis când le dăm altora, le dăm lui Dumnezeu. Dumnezeu vrea ca talantul dat de el să fie dat la zarafi, adică la cei ce ştiu să lucreze cu el, ca să fie luat înapoi cu dobândă. Darul făcut de cineva altuia i se întoarce totdeauna cu un folos sporit. Mântuitorul ne recomandă să ne facem prieteni cu bogăţia nedreaptă, care nu e de la noi, ca şi ea să ne ajute să intrăm în bogăţia cea veşnică.
Darurile lui Dumnezeu, menite să sporească comuniunea între oameni
Bunurile lui Dumnezeu oferite ca daruri servesc ca legătură a iubirii între persoane; prin aceasta, ele nu devin paravane despărţitoare între ele. Bunurile ca daruri sunt menite să servească comuniunea interpersonală şi să fie depăşite prin această comuniune. Lucrurile sunt date pentru realizarea unei adânci comuniuni interumane, nu doar pentru practicarea unui dialog singular al fiecăruia cu Dumnezeu, ci şi pentru practicarea unui dialog între ei şi al lor comun cu Dumnezeu, sau a unui dialog între ei în conştiinţa că lucrurile le sunt date de Dumnezeu pentru folosirea lor ca daruri între ei, în numele, din porunca şi din bogăţia Lui, ca semne ale iubirii Lui pentru ca această iubire să se extindă şi între noi. Limitarea lor, pusă deosebit în timpul nostru, arată că dăruirea, sacrificiul, crucea şi conştiinţa insuficienţelor nu sunt numai o condiţie a creşterii spirituale pentru viaţa de veci, ci chiar şi a convieţuirii oamenilor pe pământ.
(Fragmente din Teologia Dogmatică Ortodoxă, pr. prof. Dumitru Stăniloae, vol. I, EIBMBOR, ediţia a III-a, 2003)

CE ESTE BLESTEMUL SI CE EFECTE ARE!-PAISIE AGHIORITUL
M-a întrebat cineva: ,,Ceea ce cântăm în Postul Mare, adică: ,,Adaugă lor rele, Doamne, celor măriți ai pământului” (Is.26, 15), de ce o spune, căci este blestem?”,,Când năvălesc barbarii – i-am spus - și merg și distrug un popor fără vreo pricină, iar poporul se roagă ca să-i ajungă cele rele, adică să li se strice căruțele, iar caii lor să pățească ceva, ca să fie împiedicați, e bine sau rău asta? Aceasta se înțelege: să le vină piedici. Nu înseamnă că sunt blestemați”.
-Părinte, când prinde blestemul?
-Blestemul prinde atunci când există la mijloc nedreptatea.
Dacă, de pildă, o oarecare femeie își bate joc de alta ce este mâhnită sau îi face vreun rău, iar cea mâhnită o blesteamă, s-a terminat, se pierde neamul ei. Adică atunci când fac rău cuiva, și acela mă blesteamă, se prind blestemele lui. Îngăduie Dumnezeu și se prind, precum de pildă îngăduie ca unul să omoare pe altcineva. Când însă nu există nedreptate, atunci blestemul se întoarce la cel rostit.
-Și cum se slobozește cineva de blestem?
-Prin pocăință și spovedanie. Cunosc multe cazuri de oameni care s-au chinuit din pricina blestemelor, deoarece au fost vinovați, dar care, atunci când au înțeles că au fost blestemați, s-au pocăit, s-au spovedit și s-au îndreptat. Dacă cel care a fost vinovat spune: ,,Dumnezeule, am făcut asta și asta, iartă-mă”, și se spovedește cu durere și sinceritate, atunci Dumnezeu îl va ierta. El este Dumnezeu.
-Este pedepsit numai acela care primește blestemul sau și acela ce îl spune?
-Cel ce primește blestemul se chinuiește în viața aceasta.
Iar cel ce a blestemat se chinuiește și în viața aceasta și se va chinui și în cealaltă, pentru că va fi pedepsit de Dumnezeu ca un ucigaș, dacă nu se va pocăi și spovedi.
Pentru că, să zicem, poate cineva să te necăjească, însă tu, cu blestemul ce i-l dai, este ca și cum ai lua pistolul și l-ai omorî. Cu ce drept faci asta? Orice ți-ar fi făcut celălalt, nu ai dreptul să-l omori.
Ca să ajungă să blesteme cineva, înseamnă că are răutate.
Cineva blesteamă atunci când o spune cu patimă, cu înverșunare.
Blestemul când vine de la omul care are dreptate are mare putere; mai ales blestemul văduvei. Îmi aduc aminte de o bătrână care avea un căluț și îl lega la marginea pădurii să pască. Fiindcă era puțin zburdalnic, l-a legat cu o funie mai tare. Odată au mers trei femei în pădure să taie lemne. Una era bogată, una văduvă, iar celaltă orfană și foarte săracă. Au văzut calul ce era legat cu funia și păștea și au zis: ,,Nu luăm funia să legăm lemnele?” Au tăiat-o în trei, și fiecare din ele au luat câte o bucată să își lege sarcina ei. Firește, calul a fugit. Când a venit bătrâna și n-a aflat calul, s-a mâhnit mult. A început să-l caute peste tot; s-a ostenit mult până să-l găsească. În cele din urmă, după ce l-a aflat, a spus supărată: ,,Pe ceea ce a făcut asta s-o ducă cu aceeași funie”.
Într-o zi, fratele femeii bogate făcea glume cu o pușcă, crezând că e goală – era din cele ce le lăsaseră italienii - și a împușcat-o pe soră-sa în gât. Trebuia să o ducă la spital și trebuia funie ca să o lege pe o scară de lemn. În ceasul acela s-a găsit o bucată de funie, aceea furată, dar n-a ajuns. Au adus și cele două vecine ale ei cele două bucăți furate și au legat-o de scară și au dus-o la spital Așa s-a înfăptuit blestemul bătrânei: ,,Să o ducă cu aceeași funie”. În cele din urmă a murit, sărmana; Dumnezeu s-o odihnească.
Vedeți, a prins blestemul la cea bogată, care nu avea nevoie materială. Celelalte își aveau sărăcia lor, avuseseră oarecare îndreptățire.
Cu durere și dragoste pentru omul contemporan- Cuv.Paisie Aghioritul (Editura Schitul Lacu)

Sa stiţi că blestemul părinţilor se prinde foarte uşor. Încă şi supărarea lor. Chiar dacă nu l-ar blestema părinţii pe copil, ci numai s-ar înverşuna împotriva lui, copilul nu va vedea zile senine, ci viaţa lui va fi numai un chin. Se va chinui mult în viaţa aceasta. Fireşte, se va uşura în cealaltă viaţă, pentru că achită aici ceva. Se împlineşte cuvântul pe care-l spune Avva Isaac: „Mănâncă din iad”, adică împuţinează din chinul iadului prin chinurile de aici, din această viaţă. Pentru că şi chinul din viaţa aceasta mănâncă din iad. Adică atunci când lucrează legile duhovniceşti, se micşorează puţin din iad, din chinuri.
Părinţii care dau pe copiii lor „necuratului”, îi făgăduiesc diavolului, iar apoi diavolul are drepturi asupra lor. „Mi l-ai făgăduit”, îţi spune.
În Farasa era o familie. Aceasta avea un copil care plângea, iar tatăl lui îl dădea necuratului. Şi iată ce s-a întâmplat. Odată, când tatăl său l-a trimis pe copil necuratului, a îngăduit Dumnezeu ca să dispară copilul din leagăn. Atunci nenorocita mamă se duce la Hagi-efendi spunându-i:
‒ Hagi-efendi, binecuvântează-mă, mi-au luat diavolii copilul!
S-a dus Hagi-efendi, a citit rugăciuni deasupra leagănului şi s-a întors copilul.
Aceasta, însă, se petrecea mereu. Sărmana mamă spunea:
‒ Hagi-efendi, să am binecuvântarea ta, cât o să se mai întâmple aceasta?
‒ Eu nu obosesc să vin, iar ţie îţi vine greu să vii să mă chemi? Va obosi diavolul şi îl va lăsa.
De atunci nu mai dispărea copilul. După ce s-a făcut mare îi spuneau: „chipul diavolului”. Tulbura tot satul; îi zăpăcea pe toţi. Ce a mai tras şi tatăl meu cu el! Mergea la unul şi-i spunea: „Cutare a spus aşa despre tine”. Mergea apoi la altul şi spunea la fel. După aceea, se certau unul cu altul şi se băteau. Când acei oameni pricepeau aceasta, mergeau la el ca să-l prindă şi să-l pedepsească. Dar acesta îi sucea şi îi făcea ca aceia să-şi ceară iertare de la el. Atât de îndrăcit era! Chipul diavolului! Dumnezeu a iconomisit ca şi ceilalţi să vadă urmările, ca să le vină mintea la cap, să se înfrâneze pe ei înşişi şi să fie foarte atenţi. Acum, cum îl va judeca Dumnezeu pe acesta, este alt subiect. Fireşte că are şi circumstanţe atenuante.
Cea mai mare avere pentru om este binecuvântarea părinţilor. Aşa cum în viaţa monahicească cea mai mare binecuvântare este să primeşti binecuvântarea stareţului tău. De aceea se spune: „Să iei binecuvântarea părinţilor!”
O mamă, îmi aduc aminte, avea patru copii şi se plângea, sărmana.
‒ Voi muri de supărare, îmi spunea. Nu s-a căsătorit nici un copil. Fă rugăciune pentru ei!
Văzând că este o femeie văduvă, cu copii orfani, mi-a fost milă de ei. Fac rugăciune, fac rugăciune, dar nimic. Atunci îmi spun în sinea mea: Se întâmplă ceva aici.
‒ Ni s-au făcut vrăji, spuneau copiii.
‒ Nu sunt vrăji aici; se vede când este din vrăji. Nu cumva v-a blestemat mama voastră?, îi întreb.
‒ Da, Părinte, îmi răspund ei. Când eram mici, fiindcă eram foarte zburdalnici, mama ne spunea mereu de dimineaţa până seara: „Ca lemnele să rămâneţi! Ca lemnele să rămâneţi!”.
‒ Mergeţi şi scuturaţi-o pe mama voastră, le-am spus eu, şi să-i spuneţi să se pocăiască şi să se spovedească, iar de acum înainte să vă dea mereu binecuvântări!
Într-un an şi jumătate s-au căsătorit toţi patru. Aceea, sărmana, era o femeie văduvă şi se pare că era şi fără răbdare, iar copiii, zburdalnici fiind, o scoteau din sărite. De aceea îi blestemase și iată la ce se ajunsese.
(Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovniceşti. Volumul I.Cu durere și dragoste pentru omul contemporan, Editura Evanghelismos, București, 2012, pp. 105-107)

Sfântul Macarie Egipteanul, Alte șapte omilii, Cuvânt despre iubire, 6, în Părinți și Scriitori Bisericești (1992), vol. 34, pp. 325-326
„Cei ce s-au învrednicit să fie fii ai lui Dumnezeu și să aibă pe Hristos strălucind întru ei sunt conduși în diferite chipuri de Duhul și sunt mângâiați de har în adâncul inimii lor. Nici una din plăcerile cunoscute în lume nu poate fi comparată cu (cea provocată de) petrecerea harului în suflet. Această petrecere este asemenea unui prânz împărătesc, la care oamenii se bucură și se veselesc, o veselie de negrăit. Este asemenea bucuriei duhovnicești, trăită de mire și mireasă. (În această stare oamenii) sunt ca niște îngeri fără trup; trupul lor fiind atât de ușor (atât de înduhovnicit), ei socotesc că nici n-au trup.
Uneori, (astfel de oameni) se desfată și sunt ca și îmbătați de băutura minunată, de băutura cea de nedescris a tainelor Duhului; alteori, rugându-se pentru mântuirea oamenilor, îi copleșesc plânsul și tânguirea. Pentru că fiind cuprinși de iubire față de toți oamenii - pentru întreg neamul lui Adam - sunt cuprinși (în mod firesc) și de întristare. Uneori, această iubire este atât de mare, încât, dacă ar fi posibil, ar aduna pe toți oamenii la sânul lor, fără să mai facă deosebirea între cei buni și cei răi. Uneori, atât de mult se disprețuiesc, încât socotesc că nimeni nu urmează după ei și că ei sunt cei mai de pe urmă dintre toți (oamenii). Uneori sunt copleșiți de bucuria cea de nedescris a Duhului; alteori, întocmai cum unul dintre cei puternici, luând panoplia împărătească, iese la luptă și pune în derută pe dușmani, încingându-se cu armele Duhului năvălesc asupra dușmanilor celor nevăzuți și îi calcă în picioare. Uneori, înconjurați de calm, liniște și pace, trăiesc o plăcere minunată; alteori, se împărtășesc de înțelepciunea, de priceperea și de cunoașterea cea mai presus de fire a Duhului. (În sfârșit), alteori sunt asemenea tuturor oamenilor. (Reținem, însă), că toate aceste (stări) pe care nici o limbă nu le poate spune sunt mijlocite de harul lui Hristos.”

CE SUNT SFINTELE TAINE :
Sunt fapte sfinţite, prin care o oarecare parte a lumii materiale se adapă cu harul dumnezeiesc şi, fără să-şi piardă compoziţia, structura sau însuşirile sale, constituie un mijloc sfinţitor pentru om, purtător al energiilor Duhului Sfânt. Şi, ca pildă prin excelență, să cităm Dumnezeiasca Euharistie, unde o simplă bucată de pâine şi puţin vin se transformă în adevăratul Trup şi Sânge al lui Hristos, fără să-şi piardă însuşirile lor fireşti.
Şi cei ce se împărtăşesc văd pâine şi vin, simt gustul pâinii şi al vinului, însă în realitate sunt Trupul și Sângele Domnului nostru. Şi, potrivit cu starea duhovnicească a celor ce se împărtăşesc, el se face hrană pentru suflet, medicament de nemurire, izvor de viață duhovnicească sau foc mistuitor. Lucruri asemănătoare se petrec cu toate Tainele.
(Arhimandrit Epifanie I. Teodoropulos, Crâmpeie de viaţă, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2003, p. 134)