Este punctul de vedere al Pr. Staniloae, nu al meu. Stii bine ca nu am pareri personale despre asemenea lucruri.

In ceea ce priveste rugaciunea continua, nu o am, in schimb stiu cum e sa simti placere si in clipa aceea numai la Dumnezeu nu te gandesti: eu, de exemplu, ma gandesc la prajitura pe care o mananc, la cafeaua pe care o beau sau la te miri ce altceva, ce imi face placere.

In rest, Fani, ai rabdare; tu esti inca o mamica tanara.
Nici eu nu prea am experienta in cele duhovnicesti, dar ii cred pe sfintii, care ne-au marturisit din experienta lor.

Mie mi se pare că nu facem bine deosebirea între ceea ce este conform firii, ceea ce este împotriva firii şi ceea ce este peste fire.
Firea în sine (s-a mai spus) nu este rea, fiind creată de Dumnezeu, şi ea se foloseşte de afecte pentru a se conserva: foame, sete, somn, atracţie sexuală ş.a., care, toate, sunt însoţite de plăcere. Sfinţii Părinţi arată clar că afectul nu este păcat, atâta timp cât el serveşte scopului său. Atunci când se caută plăcerea în sine, desprinsă de rostul ei, ne situăm sub fire sau împotriva firii, respectiv în păcat.

E adevărat că Hristos ne-a chemat la o viaţă peste fire, viaţa în har, viaţa cu El. Dar nu condamnând firea (căci a venit „mâncând şi bând”, binecuvântând şi nunta), ci transfigurând-o. Plăcerea însăşi se poate transfigura, dacă toate câte le gustăm ştim că le primim din mâna lui Dumnezeu şi-I mulţumim pentru ele.

Iar dacă rugăciunea nu o putem păstra în acele momente, poate e din cauză că nu e pentru cei căsătoriţi rugăciunea continuă. Măcar de-ar fi ea întreruptă doar atunci. Cine vrea să se roage neîncetat, poate că trebuie să ducă o viaţă mai înaltă, ascetică, nu în căsătorie, care implică şi viaţa firească. Totuşi, chiar şi părintele Stăniloae spunea că omul nu poate (sau nu e făcut) să stea tot timpul în genunchi (sau în rugăciune). Are şi alte lucruri binecuvântate de făcut.

Trebuie să ştim să împletim firea cu harul, căci nu sunt incompatibile, împuţinându-ne treptat în cea dintâi şi crescând în cel din urmă.

Asta chiar nu inteleg. Nu vi s-a intamplat niciodata sa spuneti:"Doamne, cat de bune le-ai facut pe toate!" in timp ce savurati ceva bun? Sau o rugaciune de multumire...

Pai, unde spune parintele Stainloae ca 'cauza caderii este placerea'?
Nu reiese din citatul pe care il dadeai mai sus.

Nu, dar voi spune de acum inainte. Totusi nu e rugaciunea continua; pe aceea mi-o doresc.

Cred ca nu este corecta punerea in opozitiei a firii si a harului.
Firea creata de Dumnezeu nu este pusa harului. Harul nu este supraadaugat firii (din cate stiu, asta este o supozitie occidentala care nu este acceptata in ortodoxie).

Daca ar fi numai pentru marii asceti rugaciunea continua, nu ar fi vorbit sfantul Pavel despre ea, cred.

Din cate am inteles eu, rugaciune nu inseamna doar sa spui cuvinte catre Dumnezeu, ci si o atitudine a intregii vieti intoarsa spre Dumnezeu, o daruire a intregii fiinte ('cum se spune la liturghie, 'ca noi insini, unii pe altii si toata viata noastra lui Hristos Dumnezeu sa o dam').

Or aceasta daruire nu este incompatibila cu viata de om casatorit cu copii.
Daruim si jertfim celuilalt, partenerului, si copiilor. Acestea tot acte de rugaciue pot fi, daca sunt traite in dragoste adevarata si in credinta.

De ce nu e pentru cei casatoriti? Aceasta e intrebarea.

pentru că cei căsătoriţi nu pot să nu trăiască şi firesc. Nu pot depăşi firea aşa cum o pot face monahii. Iar rugăciunea este peste fire.

Iarasi o relativizare a sfinteniei apostolilor, Fani? Nu cred ca e posibil.

Nu cred că este opusă, dar este inferioară aşa cum ceea ce e trecător e inferior netrecătorului, cum creatul e inferior necreatului. Nu putem învia dacă rămânem oameni ai firii. Firea nu e rea, dar trebuie transfigurată, înviată. Şi, după cum ai spus în continuare, ea poate fi transfigurată aducând-o ca ofrandă lui Dumnezeu şi oamenilor, din iubire.