|
SAVARSIREA CUVIOASEI MARIA EGIPTEANCA
DE SFANTUL IOAN IACOB HOZEVITUL In vremea noptii langa apa In lunca Sfantului Iordan Asteapta cautand in zare Un pustnic Calamonitean. Ce ai batranule Parinte, De esti asa nerabdator Si tot privesti in “ceea parte” Cu ochiul tau iscoditor? Ai pus vreo undita in apa Si n-o gasesti la locul ei Sau la loc mai bun de pescuire De ceea parte poate vrei? Dar asta nu se face noaptea, S-o faci mai bine de cu zi Si-i lucru de mirare Avvo, Ca-ti vine dor a pescui! Asa s-ar fi mirat oricine Vazandu-l pe batran sezand La miezul noptii langa apa (Pescar pe el l-ar fi crezand). Dar dupa cum se vede treaba Nu-i este lui de pescuit De sta asa in nemiscare, Rugandu-se necontenit. Privind mai bine, vom cunoaste Ca este “Pustnicul Zosima”, El poarta mantie in spate, La piept: Epitrahil si schima. Un vas bisericesc in mana, El tine prea cuviincios Avand dumnezeiescul Sange Cu Sfantul Trup al lui Hristos. In vremea asta el asteapta Din ceea parte de Iordan, Sa vie spre impartasire “Sihastra de neam Egiptean”. Un an de zile se-mplinise De cand s-a inteles cu ea S-aduca “Sfintele” Batranul Si-acuma ea intarzia! In mintea lui i se strecoara O banuiala cu fior: “Dar poate nu mai sunt eu vrednic Sa vad acum acel <>! Si daca vine ce voi face? De luntre nu m-am ingrijit”! Acestea cugetand Batranul Un plans amar l-a napadit. Dar numai iata ca zareste Pe Sfanta pustnica venind Deasupra apei (ca pe gheata) Mirat o vede el pasind. Pe trupul ei parlit de soare Si ca o scandura uscat Ea poarta doar o zdreanta veche Pe care Pustnicul i-a dat. In ziua cand era sa moara Atuncea s-a impartasit Si pentru asta pe Zosima Mai inainte l-a vestit. Caci vrand sa moara nestiuta I-a zis sa vie la un an S-o afle ca mai inanite De ceea parte de Iordan. Cu multa nerabdare Avva In anul urmator venind Aflat-a trupul Cuvioasei De un an de zile adormit. Iar in nisip era scrisoare Cu ziua savarsirii ei: Ca-i este numele “Maria” S-o-ngroape dupa obicei. Cantandu-i cele cuvenite Sedea Batranul cugetand, Ca nu avea nici o unealta Sa-i faca groapa in pamant! Dar, O! Minune prea slavita! Venind un leu infricosat, Cu ghearele scobind indata, Mormantul Sfintei a sapat! Apoi plecandu-se cucernic In pace el s-a departat Iar pustnicul cu multe lacrimi |
In memoriam: 14 iulie 1967 - plecarea la Domnul a lui Tudor Arghezi
Dumnezeu sa-l odihneasca cu dreptii!
De-a v-ati ascuns... Dragii mei, o sa ma joc odataCu voi, de-a ceva ciudat. Nu stiu cand o sa fie asta, tata, Dar, hotarat, o sa ne jucam odata, Odata, poate, dupa scapatat E un joc viclean de batrani Cu copii, ca voi, cu fetite ca tine, Joc de slugi si joc de stapani, Joc de pasari, de flori, de cani, Si fiecare il joaca bine. Ne vom iubi, negresit, mereu Stransi bucurosi la masa, Subt coviltirele lui Dumnezeu. Intr-o zi piciorul va ramane greu, Mana stangace, ochiul sleit, limba scamoasa. Jocul incepe incet, ca un vant, Eu o sa rad si o sa tac, O sa ma culc la pamant. O sa stau fara cuvant, De pilda, langa copac. E jocul sfintelor Scripturi. Asa s-a jucat si Domnul nostru Isus Hristos[ Si altii, prinsi de friguri si de calduri, Care din cateva sfinte tremuraturi Au ispravit jocul, frumos. Voi sa nu va mahniti tare Cand ma vor lua si duce departe Si-mi vor face un fel de inmormantare In lutul afanat sau tare. Asa e jocul, incepe cu moarte. Stiind ca si Lazar a-nviat Voi sa nu va mahniti, s-asteptati, Ca si cum nu s-a intamplat Nimic prea nou si prea ciudat. Acolo, voi gandi la jocul nostru, printre frati. Tata s-a ingrijit de voi, V-a lasat vite, hambare, Pasune, bordeie si oi, Pentru tot soiul de nevoi[ Si pentru mancare. Toti vor invia, toti se vor intoarce Intr-o zi acasa, la copii, La nevasta, care plange si toarce, La vacute, la mioare, Ca oamenii gospodari si vii. Voi cresteti, dragii mei, sanatosi, Voinici, zglobii, cu voie buna, Cum am apucat din mosi-stramosi. Deocamdata, fetii mei frumosi, O sa lipseasca tata vreo luna. Apoi, o sa fie o intarziere, Si alta, si pe urma alta. Tata nu o sa mai aiba putere Sa vie pe jos, in timpul cat se cere, Din lumea ceealalta. Si, voi ati crescut mari, V-ati capatuit, V-ati facut carturari, Mama-mpleteste ciorapi si pieptari, Si tata nu a mai venit... Puii mei, bobocii mei, copiii mei! Asa este jocul. Il joci in doi, in trei, Il joci in cate cati vrei. Arde-l-ar focul. |
Citat:
e foarte frumoasa poezia, vreau sa aflu si finalul. |
Doamne ajuta
Citat:
Apoi plecandu-se cucernic In pace el s-a departat Iar pustnicul cu multe lacrimi Cinstitul trup a ingropat! |
Nu taia din cruce!
Pe-o lespede rece, din greu rasufland,
cu umbre ciudate pe chipul sau bland, sta frant de-obosela batranul crestin, dorind sa mai guste un strop de alin. O clipa-I alearga privirea-napoi, cu frunzele smulse din arborii goi. Si vede prin ceata, pe drum de caruti atatea icoane din anii trecuti… O viata de zbucium, de mari suferinti, si totusi de multe si dragi biruinti. Dar crucea, o clipa lasata acum, adesea prea grea ii paruse pe drum. O viata intreaga sa porti pe grumaz atatea batjocuri si-atata necaz. Betanii putine si spini indeajuns… O clipa crestinul se simte patruns. O clipa in suflet stabat indoieli… “Gandeste-te bine… Dar dacaz te-nseli?… Ce-I viata? Ce-I lumea un larg labirint. Urechea te-nsala …ochii te mint… Sa-nduri pentru lume cand lumea nu vrea? Vai, viata-I prea veche… si crucea-I prea grea.” Si astfel, c-un umar de cruce proptit, batranul se lasa de somn biruit. Si iata, in somnul de truda si-amar, lumini si imagini in minte-I rasar… El vede cum ingeri, pe-un varf de copac, Il cheama pe nume si semen ii fac. Crestinul trasare. Se uita mirat, si-ndata porneste sub cruce plecat. Pe drumul de munte el urca din nou. Si vantu-I adduce din culmi un ecou… Dar crucea apasa mai mult, tot mai mult. In piept da navala un negru tumult. “Prea grea mi-e povara acum la sfarsit. Si drumul prea-ngust e si prea povarnit. Zadarnic ma lupt, ma indemn, ma grabesc, caci Cerul mereu mai departe-l zaresc.” Se leagana pasii, avantul e frant. Batranul crestin e cazut la pamant. “Mi-e peste putere. Aicea raman.” Si zace-n tarana sarmanul batran. “Ehei, mai crestine, se-aude un glas, prea mare-I povara, prea mult ai de tras… Ia barda aceasta si taie din lemn! Nu fi fara minte! Din mila te-ndemn… Aceasta-I o cruce ce nu poti s-o duci, caci ea-I cea mai lunga si grea dintre cruci!” Crestinul asculta indemnul strain. Apuca unealta ce-l scapa de chin. Loveste in barna c-un brat de voinic. Din cruce reteaza un pic… inc-un pic. O pune pe umar… incearca un pas. Loveste cu barda in ce-a mai ramas. Din nou mai incearca. Si-apoi un fior, sopteste: “Acuma mi-e mult mai usor” Si-ndata porneste pe cale voios, cu crucea scurtata urmand pe Hristos… Pe drum sentalneste cu cete de frati si-I lasa in urma sub cruce plecati. Si astfel, degraba, zorind pe poteci, ajunge la poarta cetatii de veci. Ce ziduri de iaspis, topaz si iacint! Ce porti sclipitoare de alb margarint! Ce noir de stindarde! Ce scari! Ce faclii! Armate de ingeri cu lanci aurii! Dar, vai, de la el pan-la porti e un sant pe care nu-I punte, nici barna, nici lant. Si striga batranul de taina patruns. Dar nimeni nu-l vede sa-I dea un raspuns. Si striga batranul pierdut si livid. Nu-I nimeni la poarta. Nu-I nimeni pe zid. Deodata din vale, cu ochi sclipitoriu, cu crucea pe umar, vin frati si surori. Ei vin cu nadejde. O vorba nu spun, ci repede crucea ca punte si-o pun Ei trec peste punte, pe poarta patrund, iar crucea in urma se pierde-n afund. Batranul ia crucea cu-al doruluio val, si-ncearca s-o puna si el de pe mal. Dar crucea-I scurtata … Au toate un rost… Ce bine-ar ajunge de-ar fi cum a fost! Crestinii trec santul si intra pe potri. Ce bine e crucea intreaga s-o porti! Ce cantec, ce chiot s-aude-n Eden! Ce largi multumiri intr-un dulce refren! Ce zboruri de inger! Ce slavi de lumini! Ce largi curcubee de aur si crini! Crestinul de-afara, de jale rapus, cu greu peste sant lemnul crucii si-a pus si-cearca sa treaca. Un pas … inca-un pas… O, cat de aproape al Domnului glas! Un pas… inca unul… Ah, pragu-i deschis! Dar crucea deodata… se duce-n abis… Si cade bartanul in golul temut… Rasplata-I pierduta si sceptru-I cazut! Dar iata…ce taina! El nu stie cum… pe lespedea rece, la margini de drum, acolo, c-un umar de cruce proptit, crestinul acuma din somn s-a trezit. Dormise o clipa. Si visul ciudat un somn si-o lumina din Ceruri i-a dat. Batranul se scoala si simte in piept o flacara noua si-un dor intelept. Cu grab ape umeri povara luand, priveste-nainte cu chipul sau bland si crucea ii pare aripa spre zari! Ah, crucea-I intreaga si fara scurtati!… Acum, el va spune oricui: catre Rai din crucea credintei nimic san u tai! Cu crucea intreaga, Isus, catre noi, veni de la Tatal cu sange suvoi. Si-acum El din lume, ne-asteapta la fel, cu crucea intreaga sa mergem spre El…” |
Citat:
|
Citat:
|
Siroaie de sange iti curg pe obraz,
Si-n ochii Tai lacrimi s-ascund; Sub lemnul durerii Tu luneci si cazi, Iar spinii in carne-Ti patrund. Adanca-I durerea ce-n suflet o strangi! Urcusul Golgotei e greu. Iar cel pentru care Tu suferi si plangi, Iisuse, Iisuse sunt eu. Sub ploaia cumplita a pumnilor grei, Te rogi pentru cei ce Te bat: "Parinte, ai mila de dusmanii mei, Si iarta-i, ei nu stiu ce fac!" Tu om al durerii, de toti parasit, Pe cruce Te stingi luminand. A mortii putere prin moarte-ai zdrobit, In lume speranta-aducand. Iisuse, la Tine ma-ntorc azi cait, Si stiu ca Tu n-o sa ma certi, Eu, omul cel josnic ce-atunci Te-am lovit, Plangand azi Te rog sa ma ierti! (Petru Dugulescu) |
Când văd cum mâna Timpului sfărâmă
Bogații, mândrii secoli ce-au apus Cum falnicele turnuri le dărâmă Și bronzul veșnic, sclav îi e, supus, Când văd cum, flămânzit, oceanul sapă Împărăției stâncilor hotarul Și cum uscatul năvălește peste apă Și pierderea-i câștig, cum cade zarul, Când văd materia preschimbând cu rândul Viața-n gunoi și-n viață gunoirea Ruina tuturor mi-aduce gândul Că Timpul vrea să-mi ia cu el iubirea Și ca o moarte-i presimțirea, vai, Că numai ce se pierde poți să ai. (Shakespeare) Nu-i marmură. Nu-s lespezi de morminte regești Mai mult ca versul meu să țină. Va să-ți păstrez lumina prin cuvinte, Că-n piatră, zgura vremii ți-o întină. Când în război cu timpul cad statui Și ard cetăți, și se prăvăl palate, Doar ție, Mars, prin fier și focul lui Să-ți treacă amintirea nu mai poate Tu calci, deci, peste moarte și uitare. Iar prețul tău la fel va fi, și-atunci, În ochii viitorului, prin care Spre tristul capăt erele-și dau brânci. Și, până când toate acestea or să fie Trăiești, ca-n ochii mei, și-n poezie. (Shakespeare) |
,,Lectia de Arte Frumoase" (Jacques Prévert)
,,Dintr-un cos de paie impletite
Tatal alese un mic cocolos de hartie Si il arunca In chiuveta In fata copiilor mirati Rasari atunci Multicolora O floare mare japoneza Un nufar instantaneu Iar copiii tacura Fermecati Niciodata in mintea lor Aceasta floare nu se va vesteji Aceasta floare subita Facuta pentru ei Intr-o clipa Sub ochii lor." |
| Ora este GMT +3. Ora este acum 09:27:20. |
Rulează cu: vBulletin Version 3.7.3
Copyright ©2000 - 2025, Jelsoft Enterprises Ltd.