De ce spui că mint? Păi nu am zis că citatul e aproximativ? Deci cu adevărat că nu mint iar dacă mint ia arată dumneata unde am minţit, şi nu aşa că nu-ţi convine Adevărul, că există cu adevărat 7 Trâmbiţe şi nu doar 5, dar nu vă convine pentru că voi nu pricepeţi ortodoxia, păi nu au mărturisit Părintele Cleopa că o să vâ umpleţi de putoareoare ori potoare toţi cei ce doar aţi auzit despre Noul Ierusalim? Findcă n-aţi crezut. Şi n-a mărturisit Părintele Papacioc scriind : Singur ortodoxia? Deci Dumnezeu o face după Chipul Său şi nu omul după chipul altora sau al lui crezând că iată aşa ca noi trebuie să fie chipul ortodoxului...

Deci nu eu mint care am repetat cu umila mea memori, aşa ca o placă stricată şi ca un papagal colorat Cuvântul lui Dumnezeu, dar nu v-am zis că sunt păcătos mirean doin poBOR? Dar de minţit nu v-am minţit şi nu v-am amăgit ci v-am repetat mereu ca să nu mai huliţi! Că o s-o păţiţi cândva căci la judecată prima întzrebare va fi?

''-pentru ce sau de ce n-ai crezut?'' (citat aproxiamtiv din CLD)

Deci draga mea fi mai serioasă că ţi-am zis şi că pământul de sub cer nu e sferă, glob şi că vechiul Rai din Eden era la Pătlăgeanca TulCea.

Domnule nu v-am explicat ce înseamnă aia altă evanghelie? Este ceea ce se obţine din Cuvântul lui Dumnezeu prin oricefel de metodă ca să slujiţi din nou trupului, poftelor, păcatelor, făţărniciei, minciunii şi răutăţii lepădând Adevărul, Dreptatea şi Credinţa din Dragostea Harică a vieţii întru Hristos... devenind spahii şi ieniceri în oastea lui Apgar fiul lui Agar ca să vă mândriţi că iată suntţi voi ortodocşi şi nu Domnul şi iată voi sunteţi vrednici şi nu Domnul... Deci nu v-am arătat mai înainte că este scris la GALATENI ce înseamnă aia altă evanghelie? Păi voi burdelului şi lui mamona ţineţi zile şi luni şi anotimpuri şi ani... căci aţi ieşit din Calea cea strâmtă. Aţi ieşit din duhul proorociei, aţi ieşit din Credinţă şi nu mai trăiţi prin Har, ci în loc să faceţi roade vrednice de pocăinţă şi umilinţă voi faceţi roade vrednice de mândrie şi lăcomie.


Păi indiferent cine şi cum spune sau scrie, problema se pune la ce se spune sau ce se scrie, căci nu se poate judeca funcţie de faţa sau de haina omului... Căci iată Dumnul vorbeşte prin cei mai smeriţi dar şi curaţi căci nu se uită după mărimea averii sau a înţelepcinii deşarte pe care o posedă omul ci El, fiindcă este drept, se milostiveşte de cine voieşte, şi nimeni nu poate să-I spună că nu s-a milostivit drept fiindcă Dumnezeu se milostiveşte mai mult decât perfectul. Dar voi nu căutaţi sş-L faceţi să se milostivească ci voi stârniţi mânia Domnului... căci vă arătaţi pe voi ca fiind drepţi şi sfinţi şi atunci Domnul vă lasă în trebaba voastră şi nu vă mai ia în seamă, exact aşa ca pe pleavă... dar faţă de cei ce aud astăzi glasul Lui, astăzi le vine în ajutor... căci oricine va chema numele său, Cuvântul lui Dumnezeu, Domnul, Iisus Hristos şi Tatăl şi Duhul degrabă lucrează din marea sa iubire pentru oameni.

Păi se întâmplă ca din ispismă să cădem aşa cum au căzut îngerii cei mai înalţi, cum a căzut Adam, dar dacă Apostolii sau credincioşii greşesc asta nu înseamnă că nu au fost aleste ca Trâmbiţe şi nu li s-a dat lor poroorcie deci nu putem pune pe seama Domnului păcatele noastre, zicând ce El este păcătos, ferească Dumnezeu! Deci aşa a pierdut sora Veronica proorocia ei că a pismuit-o pe Verginica, şi uite că proorocia ei a păpat-o pisisikaa. Dar asta nu înseamnă că vedeniile ei şi mărturiile ei sunt mincinoase, nici într-un caz. Ci se dovedeşte că suntem plini de slăbiciuni, deci cădem uşor prin duhul minciunii măririi de sine şi al luxului.

Mulţumesc că zici aşa dar aşa fără nici un argumente, judecata ta de valoare e nulă, căci doar ţi-am explicat care argumente sunt valide, sunt întregi şi drepte... deci ţie nu-ţi convine Adevărul şi atunci musai eu sunt ereticul. Păi voi nu pricepeţi ce sunt ale sfinte Canoane şi cum au fost ele dăruite de sfinţii părinţi:

-nu ca să ajungă închiziţia la putere ci ele sunt sfaturi şi îndreptări folositoare celor ce se ocupă de însănătoşirea sufletească! Deci sunt pentru bolniţa Credinţei dăruite ca să aibă duhovnicul dreptar şi să ştie drumul, cărarea cea îngustă, dar iată că voi le-aţi băgat la inqqqiziţie.

Păi nu spun sfinţii părinţi de la sinoadele respective: ''Părutu-ni-sa nouă...'' ? Deci ei le-au închegat spre folos şi nu spre judecată! Căci judecat a şi fost tot cel ce nu a primit pe Iisus Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu... căci lepădând dragostea sfântă va avea o viaţă întru întuneric, simplu. Şi la sfârşit ''fiecare îşi va lua Lumina după viaţa pe care a dus-o''.

Deci dacă eu care am cercetat sumar am găsit pe Iisus Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu ca neîndoielnic vorbind şi proorocind prin Trâmbiţele Sale, atunci nu-i de mirare că voi care cu asta vă ocupaţi, cu studiul scripturilor, iată că voi nu L-aţi cunoscut? Cum se poate? Poate nu aţi fost atât de păcătoşi ca mine ca să vă bucuraţi când ieşiţi din mocirlă.

Păi draga mea, şi-au pierdut proorocia lor căci au pismuit-o şi urât-o pe Verginica dar aveau şi ei proorocie dată lor mai înainte de întâlnirea dintre ei, deci li s-a terminat doar proorocia dar ei şi-au dus Crucea până la sfârşit, şi au fost dintre marii creştini care au înfruntat Pisisikaa... fiindcă ei au fost şi sunt trâmbiţele nr. 4 şi nr. 5 ... dar se arată că ura şi ispisma te face să-ţi pierzi darul, dar nu şi Harul. Aşa cum a rămas mut o vreme şi Părintele prooroc Arsenie Boca fiindcă nu a crezut. Căci Harul preoţiei nu i s-a luat la niciunii şi de multe ori a fost lăudat părintzele Ioan Iovan de la Recea, de Domnul, iar sora Veronica a scris Casa Tăcerii ca să ne ştim feri de pismă şi ispită. Iar lui Arsenie Boca i s-a deschis gura atunci când a Crezut în Domnul, Cuvântul lui Dumnezeu, că El, Iisus Hristos i-a grăit. Iar de cibanul Petrache Lupu de la Maglavit ştie toată lumea, şi de Moşul Dumnezeu de la buturugi şi de la salcia care apoi s-a uscat, sau de părintele Iosif Trifa care a scris Lumina Stelelor şi Iisus Biruitorul şi a întemeiat Oastea Domnului... deci iată cele 5 Trâmbiţe de dinaintea sfintei Verginica, Trâmbiţa nr.6 şi apoi Sora Ei Maria, Puntea de trecere la Trâmbiţa nr. 7, Mihaela, Şi care toţi au proorocit şi proorocesc ceea ce li s-a dat lor de sus de la Cuvântul lui Dumnezeu. Şi toţi au scris, au pictat, au vorbit, au vindecat, au mângâiat, şi au mărturisit Adevărul pe Calea ce duce la Viaţă. În mod sigur şi nu au făcut propaganda unor deşertăciuni şi ''înţelepciuni'' vremelnice.

Păi draga mea e minciuni? următoatele:
-declaraţiile tuturor celor care o auzeau pe sf. Verginica vorbind în somn Domnul prin gura ei?
-declaraţiile părintelui Arsenie Boca şi proorociile sale simultane
-vedeniile şi experienţele celor de la Vladimireşti?
-vindecările şi vedeniile date prin Petrache Lupu care s-a întâlnit cu Moşul Dumnezeu?
-scrierile şi proorociile ce continuă după moartea sfintei Verginica prin sora ei şi apoi prin aleasa următoare la trâmbiţare, adică prin Mihaela?

Şi ce minuni mai mari vrei decât că prin credinţă te vindeci? Prin credinţa în Dumnezeu? De boli şi de păcate şi de patimi şi de duhuri rele.

Şi ce om ar pute vorbi aşa sau ar putea ştii şi scrie aşa cum este scris prin Cuvântul lui Dumnezeu?

Sau dacă ar fi un demon, care dintre ei, dintre amicii de beutură a lui luţifer v-ar îndemna la pocăinţă şi la viaţă sfântă şi trăire în curăţie aducându-ne la valorile tradiţionale creştine date din bătrâni şi să facem fapte vrednice de pocăinţă şi nu de mândri? Ce interes ar avea un astfel de demon netiran care vă dă sfaturi mereu?

Deci nu fiţi superficiali şi citiţi şi pecetluiţi-vă cu sf. Cruce şi credeţi şi voi căci mie mi s-a dat să ştiu că sunt sfinte proorocii, rugaţi-vă cu credinţă, citiţi şi veţi primi şi voi darul Credinţei, iar apoi citind şi aplicând în viaţa voastră vom primi darul vieţii sfinte. Căci vom fi pregătiţi ca să întâmpinăm pe Domnul şi vom merge ca să locuim cu El în Veşhnicie, Căci Domnul este toată averea Creştinului, Credinţa în Dumnezeu, dar trebuie să-ţi cureţi bine şi hăinuţa şi cămăşuţa de petele de păcură fără ca să pui mereu petice de postav din haine vechi, ori să acoperi să nu se vadă căci vinul nou crapă burdufurile căci postavul trage diferit faţă de materialul vechi. Deci fără sinceritate şi spovedanie faţă de Hristos nu ai cum să ajungi la pace cu Dumnezeu ca să-ţi dăruiască răbdare şi liniştire şi apoi Har peste Har şi Dar peste Dar şi Credinţă peste Credinţă, căci domnul nu te forţează să spui ceva ci doar te aşteapă să-ţi dea Mântuire şi smerenie şi apoi dragoste curată... Dar voi nu sunteţi înţelepţi fiindcă mereu căutaţi nu Adevărul ci să plăceţi oamenilor... căci vă e frică dacă cumva nu mai sunteţi în rând cu gLumea... tradiţională ortodoxă... dar voi nu o cunoaşteţi ci credeţi în bârfe căci pe sfinţi nu-i vedeţi, şi biserica e numai aia din sfinţi ce se sfinţesc de la Dumnezeu... nu-i vedeţi fiindcă sunt smeriţi şi săraci... iar voi îi credeţi numai pe trufaşi şi pe lacomi şi pe răpitori şi pe mîndrii şi pe mincinoşi şi pe răzbunători şi pe aceeia îi iubiţi fiindcă sunt vicleni şi desfrânaţi şi tari la cerbicia necredinţei şi par înţelepţi prin necredinţă dar ei se îndoiesc fiindcă îşi pun încrederea în potoarea lor. Deci neştiind voi că Dumnezeu este cel mai smerit şi mai iubitor suflet vă amăgiţi urmând gLumea şi moda răpitoare de suflet. Şi cu toate că Domnul este atât de nebăgat în seamă, cu toate astea El este Cel mai puternic, fiindcă Sfânta Treime sunt Trei sfinte Puteri. Şi de ele ascultă toată Creaţia şi toată făptura... Iar cine nu vrea să asculte şi să creadă vor păţi mai devreme sau mai tărziu ceea ce şi-au ales. Vor muri în păcatele lor.

Păi tocmai prin Cuvântul lui Dumnezeu se dă pe faţă Adevărul despre omul fărădelegii, despre antichrist! Deci pentru ce vă rătăciţi în speculaţiile voastre prin care ''găsiţi'' viceversa Adevărul, pe care l-aţi învârtoşat în îngâmfare şi acum crezând voi defapt minciuna, adică cum că diavolul e vrednic şi Dumnezeu mincinos, Carele grăieşte prin prooroci, păi voi nu-L credeţi pentru că nu e tiran aşa ca diavolul;

Şi iarăşi vă întreb de ce şi pentru ce nu citiţi proorociile cu luare aminte şi cu bună credinţă ca să vă convingeţi dacă e Adevărat sau nu şi de ce vă căzniţi ca să astupaţi proorociile ca să nu fie citite sau crezute?

Păi citiţi şi convingeţi-vă dacă e minciună şi de partea cui se află dreptatea!

Voi nu aveţi inimă şi minte? De ce vă lăsaţi amăgiţi de bârfe, de zvonurti şi de păcălici care cu ironia îşi furgăsesc pălăria mâncând bălăria? Căci citatul dat de MM e foarte Adevărat dar e interpretat de ea şi de voi viceversa vicentoarsa viceglobulpământesc:

“În privinţa venirii Domnului nostru Iisus Hristos şi a adunării noastre împreună cu El, vă rugăm, fraţilor,
Să nu vă clintiţi degrabă cu mintea, nici să vă spăimântaţi – nici de vreun duh, nici de vreun cuvânt, nici de vreo scrisoare ca pornită de la noi, cum că ziua Domnului a şi sosit.
Să nu vă amăgească nimeni, cu nici un chip; căci ziua Domnului nu va sosi până ce mai întâi nu va veni lepădarea de credinţă şi nu se va da pe faţă omul nelegiuirii, fiul pierzării,
Potrivnicul, care se înalţă mai presus de tot ce se numeşte Dumnezeu, sau se cinsteşte cu închinare, aşa încât să se aşeze el în templul lui Dumnezeu, dându-se pe sine drept dumnezeu.
Nu vă aduceţi aminte că, pe când eram încă la voi, vă spuneam aceste lucruri?
Şi acum ştiţi ce-l opreşte, ca să nu se arate decât la vremea lui.
Pentru că taina fărădelegii se şi lucrează, până când cel care o împiedică acum va fi dat la o parte.
Şi atunci se va arăta cel fără de lege, pe care Domnul Iisus îl va ucide cu suflarea gurii Sale şi-l va nimici cu strălucirea venirii Sale.
Iar venirea aceluia va fi prin lucrarea lui satan, însoţită de tot felul de puteri şi de semne şi de minuni mincinoase,
Şi de amăgiri nelegiuite, pentru fiii pierzării, fiindcă ei n-au primit iubirea adevărului, ca ei să se mântuiască.
Şi de aceea, Dumnezeu le trimite o lucrare de amăgire, ca ei să creadă minciuni,
Ca să fie osândiţi toţi cei ce n-au crezut adevărul, ci le-a plăcut nedreptatea.” (2Tes. 1-12)

Dar se înterpretează astfel :

Iisus Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu, împreună cu sfinţii este suflarea gurii lui Dumnezeu;
Lepădarea de credinţă a fost şi continuă din 1917 şi din 1947, şi a continuat cu epoca ceuşescu care era una din formele de înscăunare a lui antichrist iar apoi cu epoca iliescu-isărescu, fiul minciunii şi al lepădării de credinţă încă din anii 50, şi acum iată vin toate păcatele gLumii peste noi prin toate formele de răspândire şi prin duhurile rele de peste oameni... Şi vor veni şi măscăricii şi păcălicii ăia care vor da semne şi minuni ca să-i credţi pe ei şi nu pe Cuvântul lui Dumnezeu şi iată că voi pe amăgitori o să-i credeţi că or să se dea şi savanţi şi aristocraţi... Dar nu este scris că la sfârşit lucrările nu vor fi prin semne şi minuni? Ci ele dacă vor fi vor fi ca rod tainic în Cuvântul lui Dumnezeu, căci la sfârşit oamenii nu vor crede pentru semne şi minuni ci pentru că Adevărul va povăţui pe om şi pe credincios apărându-l de toată ispispita prin răbdare ca dar de sus de la Dumnezeu. Căci cele mai grele vremuri le trăim noi astăzi... vremurile fărădelegii la cel mai înalt nivel, adică parlamentul s-a autoînscăunat peste voinţa poporului exprimată prin referendum validat prin interpretarea mincinoasă a constituţiei făcută de broscoii curţii constituţionale care au zis că e doar o părere ce nu trebuie luată în seamă şi aşa e pictată biserica de la Drăgăneşti de către Trâmbiţa numărul.3, iar diavolul vă îndeamnă la nerăbdare şi revoltă şi revoluţie şi nesupunere adică să nu mai răbdaţi aşa cum rabdă Iisus Hristos pe cruce până la moarte şi nu judecă şi nu blesteamă şi nu leapădă pe fratele Său... sau la ce vă îndeamnă pe voi ''băjeţii buni''? Deci iată unde s-a ajuns numai fiindcă nu vreţi să ascultaţi de Cuvântul lui Dumnezeu... căci mulţi au luat locul lui Dumnezeu devenind nişte amăgitori ce îi fac pe oameni să-şi pună nădejdea în ei şi în el, în fiul fărădelegii... adică în jmecheriiile hoţilor vicleni şi desfrânaţi slujind lui mamona.

Deci pricepeţi bine şi cercetaţi cine vă amăgesc cu adevărat pe voi căci cele 7 Trâmbiţe Apocaliptice nu au amăgit pe nimeni ci au spus Adevărul din suflarea de Viaţă a Domnului care demască toate înşelăciunile lui Antichrist, căci antichrist este un fiu al păcatului chiar dacă se arată nemulţumit şi nedreptăţit de parcă el ar fi vrednic... căci este dintr-o desfrânată evreică şi care s-a autoînscăunat în locul Domnului cerând ascultare şi supunere faţă de el şi nu faţă de Dumnezeu căci se înscăunează peste tot în locul Cuvântului lui Dumnezeu... şi faţa lui mârşavă şi spurcată, a lui antichrist se arată printre ştiri la rubrica noutăţi... şi duhul lui spurcat va şedea pe uneltele lui pe care le vor avea creştinii în casele lor în locul icoanelor căci în locul icoanei vor sta uneltele ademenitoare... deci cine sunt uneltele ademenitoare şi amăgitoare? Nici într-un caz nu este Cuvântul lui Dumnezeu Carele a grăit prin proooci, căci iată cum antichristul a şi schimbat şi va schimba simbolul şi se va mărturisi numai pe sine acolo unde scrie şi ''în Domnul Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu...'' deci au lepădat şi vor lepăda duhul proorociei şi se va crede el singurul şi vrednicul ortodox, deci se va mărturisi numai pe sine ca el fiind drept şi numai el după chipul lui Hristos uitând că Hristos va mărturisi cine sunt cei care poartă chipul Sfintei Treimi. Deci celor mincinoşi care au trăit în fărădelege le va spune ''duceţi-vă de la Mine toţi cei ce lucraţi fărădelegea'', în timp ce credincioşilor drepţi şi smeriţi le va zice ''veniţi binecuvântaţii Tatălui Meu de moşteniţi Împărăţia''.

Deci citiţi şi pricepeţi bine proorociile şi daţi-vă seama cine este amăgitorul şi uneltele peste care se arată el.

Deci nu vă lăsaţi păcăliţi şi iată că nu eu vă mint! Ci ştiţi voi mai bine cine vă înşeală pe voi şi cine fuge atunci când turma e atacată de lupi... ca să se închine la Pisisika sau la nenia care o ţine în lesă, sau la eretele de pe umărul drept pentru grija lui tanti grijania care face cafea foarte bună... bună de ghicit, bună de tot! Aşa ca fariseii ăia făţarnici pe care îi urmaţi şi îi credeţi voi.

Deci pentru ce nu vreţi să vedeţi Adevărul şi vreţi să fiţi nedrepţi?

Cu ce v-au greşit Trâmbiţele Apocaliptice trimise de Dumnezeu ca să vă îndreptaţi prin Credinţă şi pocăinţă căci vine judecata şi focul şi potopul?

Nu v-am zis că voi credeţi cu tărie şi cerbicie exact viceversa? Voi iată că iubiţi pe duşmanul lui Dumnezeu căci vă amăgeşte arătându-se vrednic sau înţelept, dar este plin de păcate, iar Trâmbiţele Domnului ce păcate au săvârşit de îi condamnaţi mai rău decât comuniştii? Nu vă doare inima voastră de piatră?

Ah, inimă de piatră seacă tu n-ai minte deloc, exact aşa ca norii fără apă.

Deci ia cu tine şi inima, inima mea! şi ascunde-o în bagaje pe undeva... şi nu mai fi de piatră!

Da, da era iubirea... pentru omul pădurii... şi hai, hai... Duminică hai...

căci nu se ştie cît mai este... cântare în mare... până nu cad frunzele şi nu se usucă de tot copacul... tinerţii fără bătrâneţe şi a vieţii fără de moarte.

Da... că bine a cântat Pepe.

Păi citim şi ne convingem tot mai abitir că e minciună şi de partea cui se află dreptatea. Citim în Cuvântul Pucios zis "al lui Dumnezeu", căci tocmai prin "Cuvântul lui Dumnezeu" se dă pe faţă Minciuna: În loc de "Lăsaţi pruncii să vină la Mine", ce găsim? Găsim un Irod Pucios Sângeros care proclamă Stricarea Zămislirii Pruncilor în Oastea Pucioşilor:

“Apropie-te de Mine, oştire română, căci copiii care vin, nu sunt de la Mine, nu sunt cu Mine, că Dumnezeu va strica şcoala cea pământească şi va înălţa biserică dacă va fi ascultare. Dumnezeu va strica zămislirea pruncilor dacă va fi ascultare în oştirea română, căci am luat altoi pentru voi şi pun altoi de la început, ca cel născut să rămână înviat. Dacă voi reuşi, bine va fi" (Citat din Cuvântul de la Pucioasa, din data de 7-01-1966).

Nu era sigur că va reuşi, şi n-a reuşit. Pentru că nu mor caii când vor câinii. Deci pricepem bine şi cercetăm cine ne amăgeşte cu adevărat pe noi, căci Trâmbiţa a şasea Apocaliptică i-a amăgit pe toţi că Irodul Pucios, stricător al Zămislirii Pruncilor şi stricător al Celor 7 Taine ale Bisericii, începând cu Căsătoria şi cu Botezul, ar fi ... cică, Iisus Hristos:


“... Creştinilor, supravegheaţi-vă copiii, că Dumnezeu S-a hotărât ca nici un copil să nu se mai zămislească.... …Opresc căsătoria! După anul nou, trimit un număr de fecioare la mănăstire, nu voiesc să mai căsătoresc. Din toate familiile creştine, să fie o fiică la mănăstire şi feciori…” (Citat din Cuvântul de la Pucioasa, din data de 4-12-1975)

Degeaba a hotărât Irodul Pucios şi a "proorocit" să nu se mai zămislească nici unul dintre cei 11000 de prunci în judeţul Dâmboviţa. Dar ei tot s-au zămislit, din 1966 încoace, şi s-au căsătorit, şi acum - unii dintre ei - au şi ei copii. Că nu mor caii când vor câinii şi când planifică ei în proorociile lor mincinoase.

Deci, citim şi pricepem bine proorociile mincinoase ale pucioşilor şi ne dăm seama cine este amăgitorul şi uneltele peste care se arată el. Iar Vsovivi este unealta cea din urmă, care se întrevede că va ajunge, încet încet, pe măsură ce-i creşte râvna, cea dintâi.
Deci, nu ne lăsăm păcăliţi, chiar dacă ne mhinţi, mhoţule!

Ce mai e de zis când văd că te-ai luat cu MM de mână şi nu vreţi să vedeţi ci v-aţi smintit cu ironia şi batjocura ca să-i faceţi pe plac lui nenia cu pisisikaa pentru cafiaua lui tanti grijania... deci te plâng... şi nu mai am cuvinte şi speranţe la tine, e clar că vorbesc în yadar că voi nu citiţi cu bună credinţă ca să pricepeţi ci ''dovediţi'' minciunile lui nenia, şi de aia interpretările voastre sunt absurde căci voi deşi citiţi Acelaşi Cuvânt al Lui Dumnezeu, voi cu toate acestea primiţi o altă evanghelie, repede primiţi altă evanghelie: a făţărniciei şi a slujirii poftelor cele rele ca să plăceţi gLumii şi să fiţi ca ea... deci am tristeţe mare la adresa ta stimată AngelicaKroner... dar şi aşa nu-ţi pasă din moment ce poţi să vorbeşti atât de urât... că pavlovici te-a învăţat cum să batjocureşti proorocii şi sfinţii... a avut grijă ca să te înveţe.


Deci iată că tu te-ai dovedit mincinoasă dând un citat rău şi absurd, scos aşa prin trunchiere, căci citatul corect este ăsta:

''... O, apropie-te de Mine, ţară românească, că de nu Mă vei asculta, va rămâne întru tine semn de la Mine cum a rămas ca amintire din mănăstirile împăraţilor. Apropie-te de Mine, oştire română, căci copiii care vin, nu sunt de la Mine, nu sunt cu Mine, că Dumnezeu va strica şcoala cea pământească şi va înălţa biserică dacă va fi ascultare. Dumnezeu va strica zămislirea pruncilor dacă va fi ascultare în oştirea română, căci am luat altoi pentru voi şi pun altoi de la început, ca cel născut să rămână înviat. Dacă voi reuşi, bine va fi, aşa cum scrie în carte la rugăciune: ''precum în cer aşa şi pe pământ'', fără păcat. Credinţa să o păstraţi, căci multă credinţă este întinată. Crede în Dumnezeu, dar face şi păcat lumea. ''


Deci se înţelege din citat că: ''în fărădelegi m-am zămislit şi în păcate m-a născut maica mea, Adevărul L-ai iubit, cele ascunse şi cele nearătate ale înţelepciunii Tale mi-ai arătat mie'' ...

Adică toţi copiii ce merg la oaste nu merg la oastea şi armata Domnului ci devin spahii şi ienicieri în legiunile antichristului, şi cum se face asta? Păi prin şcolile care scot învăţături mincinoase, ateiste, necredincioase, false, pline de ură şi îndoială faţă de Credinţă, şi acest lucru înseamnă zămislire de prunci fără Dumnezeu care nu sunt de la Mine, şi iată că Domnul opreşte zămislirea de fii şi fiice ai Babilonului, dar cum o opreşte? Care este procedeul? Săvârşind mişelie aşa ca Irod? Aşa cum susţi dumneata? Nicivorbă ci prin altoi şi pentru o viaţă fără păcat căci ei nu vor mai muri, deci iată cum pe copiii ucişi de antichrist Domnul vrea să-i învie spre viaţă veşnică:

''...căci am luat altoi pentru voi şi pun altoi de la început, ca cel născut să rămână înviat.'' ''Dacă voi reuşi, bine va fi, aşa cum scrie în carte la rugăciune:''precum în cer aşa şi pe pământ'', fără păcat. ''

Apoi în legătură cu Tainele, iar înţelegi viceversa şi numai ca să vă arătaţi absurdul dar nu vă e ruşine că vă arătaţi ruşinea minciunilor pe care le propagaţi printr-o miştocăreală pironică?


“... Creştinilor, supravegheaţi-vă copiii, că Dumnezeu S-a hotărât ca nici un copil să nu se mai zămislească.... …Opresc căsătoria! După anul nou, trimit un număr de fecioare la mănăstire, nu voiesc să mai căsătoresc. Din toate familiile creştine, să fie o fiică la mănăstire şi feciori…” deci aşa opreşte taina căsătoriei care e numai pentru zămisleirea pruncilor celui rău : trimit un număr de fecioare la mănăstire, nu voiesc să mai căsătoresc. Din toate familiile creştine, să fie o fiică la mănăstire şi feciori…''

Păi nu vezi cum opreşte Domnul Căsătoria? Trimite ficele şi feciorii la mănăstire ca să rămâie feciori şi fecioare dar nu oricum ci numai aşa ca Preasfânta Maria şi ca şi Iisus Hristos căci Tatăl aşa doreşte ca să fie oamenii toţi ca Iisus Hristos şi nu altfel... Deci cum opreşte căsătoria dacă zice ca în familiile creştine să fie o fiică sau un fiu care îmbrăţişează viaţa sfântă? Păi nu e împotriva familiei ci împotriva familiilor care sunt numai şi numai pentru gLume şi nu se unesc pentru Dumnezeu, căci iată că nici un rod al lor nu îl lasă să meargă la mănăstire, nu-l lasă să aibă viaţă sfântă ci când aud în familia de azi de Mănăstire, de călugărie, de viaţă feciorelnică, cum că ai vrea să ajungi ca Iisus Hristos, ca sfintele sau sfinţii, cum aud imediat te privesc altfel şi te trimit la nebuni... nu că n-ai fi... dar eşti un nebun pentru Hristos.

Deci vezi dumneata ce înseamnă:

''Lăsaţi copiii să vină la Mine?'' Să-i laşi să ducă viaţă sfântă ca urmând lui Hristos să ajungă vii şi să nu mai moară în păcatele lor şi ale părinţilor lor şi ale şcolilor gLumii cu toate armatele şi oştirile lor păgâne pline de necredinţă că or să păţească aşa cum au păţit ''mănăstirile'' de împăraţi... că niciuna nu a rămas... ci numai mănăstirile săracilor ce s-au sfinţit rămân în veşnicie.

Deci lor le este oprită căsătoria, căci monahii şi monahiile sunt căsătoriţi cu Dumnezeu! iar dacă se căsătoresc cu cineva, după ce au depus voturile şi au jurat credinţă, atunci săvârşesc adulter, căci se reîntorc la gLume...

Aşa că dacă nu ştii ce vrei, nu eşti suficient de credincios, nu jura că o să păţeşti ca Petru cel ce s-a mândrit şi apoi s-a lepădat, iar dacă juri atunci trebuie să fii conştient că nu vei mai avea relaţii cu alte femei sau bărbaţi şi nu vei mai avea copii decât fraţi şi fii duhovniceşti...

Ştiu că e greu de ales, de aceea mai bine stai mult şi nu juri până eşti sigur că aia e ceea ce vrei... viaţă duhovnicească... iar dacă nu crezi şi nu te simţi fericit atunci pleci că nu se supără Dumnezeu, căci e mai bine să pleci decât să huleşti!

Da, da, ''bine'' de tot ''pricepeţi'' voi proorociile... şi de aia a şi zis Nichita Stănescu aşa ''nu mor caii când vor câinii'' că nu pricepeau ei, ăia unii dăştepţi din conducere, nu pricepeau iubirea poetică şi patriotică a lui ci îi doreau moartea că nu se închina la ispisisikaa...

Dar expresia are două sensuri, una e pentru perioada comunistă, când câinii erau securiştii cu mapa, iar caii erau cei de sub jug cu sapa, dar acum e invers, caii sunt caii lui antichrist, Apocaliptici şi câinii credinţei degeaba vor să moară caii blestemelor căci ei nu mor aşa cum vor câinii, căci este scris nu aruncaţi mărgăritarele voastre înainte porcilor sau a câinilor căci le vor călca în picioare şi se vor întoarce ca să vă rupă...

Problema este că voi nu ştiţi cine sunt mărgăritarele voastre... şi asta e problema... şi numai o să vă treziţi la sfârşit când o să fiţi întrebaţi:

''-Da' de ce nu ai grijit de mărgăritale tale?'' de ce le-ai băgat în oastea lui Irod? Sau voi nu ştiţi că Irod nu a vrut să dea slavă Lui Dumnezeu ci a vrut să i se dea slavă doar lui? Şi nu era un rege oarecare, şi nici un om prost aşa ca mine care mereu mă închin mie, ci el era însăşi regele lui Iuda sau a lui Israel, era regele poporului Domnului, poporul cel vechi care nu L-a ascultat ci L-a părăsit... aşa ca mulţi dintre noi... că nu e suficient să-L asculţi o dată sau de două ori ci trebuie să-L urmezi în veşnicie urcând cu El Golgota şi trecând cu El prin moarte fără să te nemulţumeşti, sau revolţi şi fără să blestemi pe fratele tău mai puţin înţelept... ci să iubeşti cu sfinţenie feciorelnică până la sfârşit, întotdeauna... nu de la tine ci cu dragostea lui Dumnezeu... şi aşa să rabzi, să rabzi, să rabzi... mie îmi cer şi nimănui altcuiva... dar nu pot... căci iar caut să plac oamenilor... şi devin un milog urât cu multă milă spurcată de sine însuşiri... şi apoi mă răybun şi merg la răzebel, răzbeu... şi beu şi beu şi nu mă mai satur.

Dar totuşi dacă nu vă supăraţi vă întreb şi eu ceva: Pentru ce vă străduiţi cu atâta cerbicie ca să înţelegeţi viceversa? Ce câştig câştigaţi?

Sau chiar nu se vede de la voi cât de frumoase şi drepte sunt Cuvintele Domnului? Sunt mai mult decât stelele Cerului, mai mult decât tot agurul gLumii... păi voi chiar nu vă daţi seama cât de mari sunt ''Cuvintele Mele''? Adică voi chiar nu observaţi slava cea mare din Cuvântul lui Dumnezeu?... chiar nu vreţi să vedeţi şi să credeţi apoi în APA VIEŢII?

Pentru ce? Cine v-a vrăjit pe voi? Cafiaua lui tanti grijania sau v-a speriat ispisikaa lui nenia căci v-a ''proorocit'' că o să-i dea drumul din lesă şi o să mai şi trimită eretele său cel dresat de pe umărul drept ca să vă ia de sus ca viespele din văzduh, ca viesii stârniţi? Şi viespii mâncă mai ales carne, carne de frate. Deci ce se întâmplă cu voi? Ce aţi păţit?

Nu vă mai doare oareoare durerea lui Dumnezeu?

Cu adevărat minţi, atunci când spui că numai pucioşii care se duc la mănăstire sunt îndemnaţi să renunţe la Taina Căsătoriei şi la zămislirea de prunci. Poruncile acestea împotriva firii se vor a fi universale, după cum şi doctrina pucioasă doreşte să cuprindă lumea toată şi să subjuge toate popoarele lumii sub ascultarea “poporului român creştin pucios”. Încă din 1976 “Dumnezeul” Pucios se arată pe faţă supărat pe căsătorii şi nu le mai “binecuvintează” prin Taina Nunţii:

“ Uitaţi-vă şi nu mai doriţi, fecioarelor, căsătorie, că Dumnezeu s-a supărat şi nu mai face căsătorii.”(Citat din Cuvântul Pucios, de la data de 23 februarie 1976)

Credinţa în Dumnezeu se probează de acum încolo printr-un criteriu nou, universal: ea se dovedeşte prin faptul că nu-ţi mai doreşti căsătorie şi nici copii, care sunt roadele căsătoriei:

“ …Dacă ai fi credincios, nu ai mai dori să te căsătoreşti şi nici fii şi fiice nu ai mai dori. ” (Citat din Cuvântul Pucios, de la data de 23 iunie 1977)

Interzicerea căsătoriei ca Taină a Bisericii se motivează de către pucioşi prin faptul că ea legitimează păcatul:

“ Copilaşii Mei, Dumnezeu a interzis căsătoria pentru păcat…”(Citat din Cuvântul Pucios, de la data de 25 iunie 1979)
“ Domnul a oprit căsătoria pentru că numai e timp de întinare şi de pofte trupeşti,…” (Citat din Cuvântul Pucios, de la data de 1 mai 1982)

De altfel, toţi simpatizanţii pucioşilor au renunţat la a se mai căsători, de atunci şi până astăzi, deşi niciunul dintre ei nu a îmbrăcat haina monahală. Deci, nu intrarea în mânăstire conducea la această renunţare, ci porunca în sine. În plus, mulţi dintre cei căsătoriţi deja au divorţat pe motive de evlavie, încălcând astfel canoanele. Alţii au continuat să fie împreună, dar au renunţat la naşterea de prunci. Nici un prunc nu s-a mai născut în familiile de pucioşi de atunci şi până astăzi. Nici un botez nu s-a mai înregistrat în familiile pucioase. Două Sfinte Taine ale Bisericii au fost retezate de la rădăcină prin această doctrină diavolească.

Draga mea, dacă mai vrei să citeşti din Cuvântul lui Dumnezeu atunci să mori din dragoste rănită ! Uite aşa!

Şi dacă ochii tăi vreodată vor mai plânge atunci viaţa merge înainte...

Iar dacă te doare iar ,
atunci cântă cu amar...

Iar dacă te doare des,
coboară din cireş...

Iar dacă te doare mult
Abea atunci te ascult...

da, da te ascult.

Şi dacă totuşi vei pleca... atunci voi rămâne singur cu timpul... sau cine ştie?.. Ce se va alege de primăvară... şi de tine... şi apoi de mine... şi apoi de dragostea noastră? Deci îţi spun bun rămas dar nu te bucura... că de mine tot n-ai să scapi. Rămân aici să te-aştept, cu acelaşi dor... în garsoniera mea... sau poate că până la urmă chiar o să vin după tine... căci tu şi numai tu eşti primăvara mea. Numai tu.

Da, da, ''eu mint'';
aşa îmi repeţi întruna fiindcă tu vrei mereu să pleci...
dar acolo unde vei ajunge să te gândeşti... la ''minciunile mele'' că aşa susţi mereu pe sute de pagini, că te mint, şi că minte şi Domnul şi că mint şi eu... şi că toţi te mint...
Dar o să vezi dumneata cum o să subjuge pe toată gLumea această taină minunată a dragostei... feciorelnice şi fără de păcate.

Toate popoarele şi toţi împăraţii gLumii şi toţi vor cădea răniţi sub ascultare... şi vei cădea şi tu cu siguranţă şi vei muri din dragoste rănită, căci vor lăsa ei toate tainele lor doar pentru una, pentru una: Taina Vieţii Veşnice... Taina Dorului... şi a fiorului... Cuvântului.

216. “Fenomenul PUCIOASA” văzut de artistul plastic Marian Zidaru (I)
 

216. “Fenomenul PUCIOASA” văzut de artistul plastic Marian Zidaru (I)

(Interviu luat artistului în anul 1992, luna noiembrie, în urma expoziţiei sale “Noul Ierusalim” de la Galeria Simeza din Capitală.
Cu această ocazie, artiştii Victoria şi Marian Zidaru au afirmat că au avut experienţa Revelaţiei Duhului Sfânt, care a motivat prezenţa lor la această expoziţie ca un prilej de a mărturisi şi a propovădui tuturor chemarea la comuniune cu cei care au gustat părtăşia acestei revelaţii.
Observaţiile din paranteze aparţin autoarei acestui articol.)

Reporter: În primul rând vă rugăm să faceţi o mică prezentare a expoziţiei de faţă.

Marian Zidaru: Este o expoziţie care încearcă să lămurească relaţia directă dintre artă şi divinitate.

(Observaţia 1: M.Z. teoretizează încercând să apropie forţat două entităţi care îi sunt lui foarte dragi: Divinitatea şi arta. Realitatea este că între artă şi Divinitate nu există absolut nici o legătură directă, în afară de efortul pe care îl face uneori arta de a copia Divinitatea – deşi arta modernă nu mai copiază de mult Divinitatea, considerând că s-a maturizat îndeajuns, ca să creeze şi să inventeze singură. Arta este în esenţă cea mai profundă expresie a creativităţii umane. Pe de o parte, ea urmăreşte să comunice semenilor un sentiment, o idee, o senzaţie sau o trăire personală, specifică fiinţei umane. Pe de altă parte, arta este pentru om o formă de completare a actului cunoaşterii [cunoaşterea artistică]. Dumnezeu nu comunică prin artă, ci prin cuvânt, iar creaţia sa este consecutivă cuvântului Său: „Şi a zis Dumnezeu: "Să fie lumină! Şi a fost lumină.” – Facerea 1,3. Singura „creaţie artistică” a lui Dumnezeu ar putea fi considerată fiinţa umană, căci pe Adam l-a plămădit Dumnezeu „cu mâinile Lui”, dar aceasta este o excepţie motivată, care nu-L face neapărat pe Dumnezeu un „Artist” printre artişti. Arta este deci specifică omului, în pasiunea şi efortul lui de a-L copia pe Creator. Omul spune în sinea lui: Dacă Ziditorul a făcut lucruri atât de frumoase în natură, de ce n-aş putea face şi eu? Dar, întrucât el nu le poate face la fel, prin cuvânt poruncitor, începe să reproducă stângaci cu mâinile ceea ce vede: peisaje, plante, animale, feţe de oameni, etc. După ce se satură de a copia natura, începe să inventeze şi astfel descoperă arta abstractă. Dar Divinitatea nu face artă. Ea creează pur şi simplu, odată pentru totdeauna, apoi Îşi susţine creaţia Sa în viaţă, prin pronia divină. Dumnezeu le-a făcut pe toate bune foarte de la început şi nu are nevoie de retuşări ale creaţiei Sale, nici de reproduceri stângace.)

Arta, fiind o formă de manifestare a lui Dumnezeu, are datoria să fie purtătoare de cuvânt a lui Dumnezeu.

(Observaţia 2: M.Z. sugerează că, la nevoie, Dumnezeu S-ar putea oricând exprima prin artă, şi chiar o face, deci a ajuns şi El oarecum la nevoie. Dacă s-ar putea admite o oarecare legătură indirectă şi univocă între arta omului şi Divinitate, în sensul că, în perioada copilăriei ei, arta copia Divinitatea, este imposibil să admitem că Dumnezeu, epuizând mijloacele Sale de a fi convingător, apelează in extremis la artă, ca să-l convingă pe om că are nişte datorii faţă de sine, faţă de semeni, faţă de natură şi faţă de Dumnezeu. Or, Zidaru vrea să introducă un concept nou, revoluţionar, în teologie şi în religie: Dumnezeu are nevoie acum, la sfârşit de timp, de artă, pentru a comunica cu omul, căci cuvântul Lui nu mai este de ajuns. În concepţia lui M.Z., versetul biblic care spune că pietrele vor striga [“Şi El, răspunzând, a zis: Zic vouă: Dacă vor tăcea aceştia, pietrele vor striga.” – Luca 19,40] trebuie înţeles că “sculpturile din piatră, făcute de artiştii creştini, vor striga la oameni ca să-i trezească la credinţă”. Dar Zidaru n-a inventat el această “concepţie artistică” despre propovăduire, prin sculpturi în piatră sau în lemn. El a preluat pur şi simplu o “proorocie de-a Verginicăi”, pe care apoi s-a străduit să o pună şi în practică: “Astăzi vorbeşte Domnul cu omul, şi mai târziu vor vorbi pietrele şi lemnele şi te vei îngrozi, că nu vei şti ce înseamnă această zi care vorbeşte prin piatră şi prin lemne.” [Citat din Cuvântul Pucios, de la data de 25-03-1978]. Verginica a repetat “proorocia” şi la puţin timp înainte de a muri: “... O, iubite fiu din vremea de astăzi, întoarce-te la începutul legii lui Dumnezeu [...] pentru că mult s-a grăit şi mult am trimis acest cuvânt în faţa voastră, că nici un profet nu a primit cât aţi primit voi astăzi, şi iată că Domnul dacă nu va reuşi cu voi, pietrele vor rosti contra voastră” [Citat din Cuvântul Pucios, de la data de 15-01-1980]. Când Marian Zidaru a început să sculpteze pietre şi lemne, aşa cum îi cereau proorociile Verginicăi [dar şi nevoile financiare tot mai mari ale obştei condusă cu mână de fier de Mihaela], a venit şi Mihaela cu o “proorocie” care confirma că sculpturile lui Marian, lemnele şi pietrele, “vorbeau” în numele “Domnului”, propovăduind întregii lumi “Cuvântul de la Pucioasa”: “Pace vouă! Şi vom sta la masă cu cerul în ziua aceasta de praznic ceresc, căci sfântul şi marele Haralambie se bucură cu voi şi face biruinţă mare pentru voi şi va lucra prin voi minuni mai mari decât oricând, căci iată, pietrele vorbesc şi munţii mărturisesc şi înălţimile se pleacă la glasul Domnului Iisus Hristos. Amin.” [Citat din Cuvântul Pucios, de la data de 23-09-1992]. Pietrele n-au fost însă totdeauna docile şi mărturisitoare ale “lucrării”. Ba, chiar s-au întors împotriva Noului Ierusalim de la Pucioasa. Când arhiereul Irineu, cel care era numit de ei cândva “martorul cel credincios”, s-a lepădat de pucioşi, aceştia l-au acuzat că a luat pietre în mâini cu care a lovit în “lucrare”, făcând-o “sectă rea”. În ripostă, pucioşii nu recunosc că sunt sectă şi îi aruncă lui Irineu în faţă cuvinte aspre, copiate din Biblie: “Înapoia mea, satano!”: “Eu rostesc lucrare de Duh Sfânt peste tine, Israele nou, Israele român. [...] Să nu te superi, tată, pe cel ce-l vezi că aruncă cu pietre în tine, căci pietrele din mâna lui nu le-a luat cu inima lui. Iată, a venit vremea să-l vezi pe cel ce este numit martorul Meu în mijlocul bisericii lumii că dă cu pietre în tine. Nu te supăra pe el, nu te supăra pe nimeni, tată. Era scris în cartea Mea de azi şi trebuia să se vadă împlinit acest cuvânt. Este scris în carte că "păstorii de azi vor face dosare şi vor duce în judecată oiţele Mele cele bune zicându-le „sectă rea“". Nu te nedumeri dacă chiar prin mânuţa şi prin guriţa aceluiaşi martor se rostesc aceste cuvinte spuse de Mine din vreme, că Eu am spus să te ridici şi să spui: „Înapoia mea, satano, căci aceste cuvinte sunt satane!“. Tu eşti poporul Meu, nu eşti sectă, iar aceste cuvinte sunt satane, şi tu să spui: „Înapoia mea, satano!“. Aşa să spui acestor vorbe lumeşti, şi să nu faci altfel ca să te descurajezi pe drumul tău cu Mine.” [Citat din Cuvântul Pucios, de la data de 11-06-1995])

Păi dacă Arhiereul Irineu, a trebuit să facă ascultare de cei ce i-au pus înainte să semneze ca la PCR şi apoi să-şi şi dovedească prin faptele lor cu mâna lui fidelitatea căci l-au şantajat pe bază de jurământ şi apoi l-au pus să-l reînnoiască socotind ei că l-ar fi călcat, când defapt Arh. Irineu nu a călcat jurământul Arhieresc, ci sub ascultare de maimare s-a dus prima oară de a sfinţit locul sfânt, căci tronul Arhieresc al locului era vacant şi în cazul acesta, tu ca păstor te poţi duce să păstoreşti oile fără păstor măcar până se va alege un nou Arhiereu.

Deci cine a rostit cuvintele sataniceşti şi a dat cu pietre în cel ce este mai mare decât un prorooc, mai mare ca Moise? Cine a dat cu pietre în sfânta Verginica zicând că e sectă rea? Arh. Irineau care a fost trimis sub ascultare apoi de către cei ce au judecat strâmb? El a lovit asemenea sf. Pavel? Sau cine a scos pe gură cuvintele şi vorbele gLumii? Deci pentru ce îl osândiţi mereu şi îl scoateţi ca vinovat când el n-are nici o vină căci a trebuit să facă ascultare de maimare şi de instanţă, instanţa lor pe care nu o mai judec... şi asta s-a întâmplat că niciunii nu au vrut să creadă... decât el şi inima lui preabună.

''Să nu te superi, tată, pe cel ce-l vezi că aruncă cu pietre în tine, căci pietrele din mâna lui nu le-a luat cu inima lui.''

Iar pietrele şi lemnele care vor striga la voi nu sunt nicidecum statui sau arta gLumii, nicivorbă, ci pietrele şi lemnele care vor striga sunt puterea lui Dumnezeu căci Dumnezeu a dat apă din piatră din stânca de la Rifidim şi a vorbit prin asină şi atunci puteţi fi siguri că din pietre şi lemne îşi poate ridica fii şi fice dacă voi veţi tăcea şi nu vă veţi pocăi...

Aşa că ''...nu vă mai îngâmfaţi în inimile voastre căci şi din bolovanii aceştia (lovind sfântul Ioan în nişte pietre de râu) poate Dumnezeu să ridice fii... lui Avraam, ci faceţi roade vrednice de pocăinţa voastră''

Deci când se referă la pietre şi lemne, Dumnezeu se referă la cele mai neînsemnate lucruri care par uscate şi moarte şi nefolositoare care dacă nici n-ar exista, atunci nimeni nu le-ar simţi lipsa... căci ce sunt alea nişte lemne şi beţe şi bolovani şi pietre care găseşti câtevrei pe marginile râului?

Deci:
''Dacă vor tăcea aceştia, pietrele vor striga.'' (la prooroci şi ucenici şi sfinţii şi următori ai Lui Iisus Hristos se referă, la toată cirta şi iota Cuvântului lui Dumnezeu, care este plinită şi nu doar pălăvrăgită în deşertăciunea deşertăciunii deşerţilor...)

Deci nu-l mai osândiţi mereu pe Arh. Irineu Pop Bistriţeanul pentru că a fost şantajat şi băgat sub jurământ ca şi cum nu şi l-ar fi ţinut, dar el şi-a ţinut jurământul faţă de Cuvântul lui Dumnezeu căci el a crezut şi a fost martor şi a sfinţit Hrisovul şi Cetatea Lui Dumnezeu, la fel şi pe cel faţă de mai mare căci toate le-a făcut sub ascultare, la fel şi faţă de popor şi sunt convins că pururea se roagă pentru ei...

Evident că se roagă, ca să le vină mintea la cap!



Nu te teme, că nu-l osândeşte nimeni, îndată ce a acţionat ca un înşelat. Alta era dacă el ar fi acţionat în deplină cunoştinţă de cauză.

216. “Fenomenul PUCIOASA” văzut de artistul plastic Marian Zidaru (II)
 

216. “Fenomenul PUCIOASA” văzut de artistul plastic Marian Zidaru (II)

Faptul că Dumnezeu se manifestă în România şi coboară cuvânt spre a ne redeschide inimile înspre calea mistică este un lucru normal pe care Dumnezeu are libertatea să-l facă. Expoziţia de faţă mărturiseşte despre un loc ce se află la Pucioasa, mai precis localitatea Glodeni, unde din 1955 există o revelaţie mistică, în sensul că diverse persoane, de-a lungul timpului, au recepţionat cuvântul lui Dumnezeu. Începutul acestei lucrări s-a făcut prin manifestare directă şi primul vas prin care Dumnezeu a lucrat a fost sfânta Virginia. Îi spunem noi sfânta Virginia pentru că a dus o vieţuire sfântă. Fiind fecioară, i s-a arătat Mântuitorul nostru Iisus Hristos spunându-i că o va vindeca pe mama ei, care la vremea aceea era foarte bolnavă, dacă îi va dărui ceva. La vârsta de paisprezece ani ea a avut un accident la ochiul stâng şi şi-a pierdut vederea, însă cu acest ochi nu mai vedea în dimensiunea pământească, ci vedea, de fapt, în dimensiunea cerească.

(Observaţia 3: Aici putem aprecia că este vorba de o interpretare artistică, desigur, demnă de un artist. Ca să nu le spună lucrurilor dureroase pe nume, şi anume că Verginica era chioară de-a binelea, M.Z. dă un sens poetic, duhovnicesc şi o funcţionalitate benefică ochiului care, de altfel, ori nu mai exista, ori era ca şi inexistent. Dar lucrurile n-au stat chiar aşa cum le interpretează el. Mai precis, copilei Verginica i s-a arătat mai întâi o arătare care s-a recomandat a fi Maica Domnului cu Pruncul Iisus în braţe, care i-a vorbit şi i-a promis că Pruncul ei îi va vindeca mama. A doua zi, Pruncul Iisus a venit singur, fără Maica Lui, şi i s-a arătat din nou Verginicăi, dar acum arătarea devenise de pe o zi pe alta om mare, avea chip de sfânt, barbă şi era înconjurat de raze strălucitoare. El i-a promis un târg: ca să-i vindece mama de boală, Verginica trebuia să plătească un preţ, destul de piperat de altfel. După repetate negocieri, au convenit ca preţul plătit de copila Verginica să fie lumina ochiului stâng, despre care arătarea care se recomandase a fi Domnul Iisus-matur pretindea că are mare nevoie, ca să se folosească de ea ca de un ochean, cu care să-i spioneze pe oameni direct din ceruri, fără a mai fi nevoit să coboare pe pământ. În final, arătarea i-a făcut totuşi o mare concesie Verginicăi, anunţând-o că o mai păsuieşte câţiva ani şi că va veni să-i ia ochiul abia când ea va împlini 14 ani)

În 1955, după un post de patruzeci de zile, pe care i-l ceruse Domnul, ea a fost împărtăşită, în noaptea de Paşti, de Sfinţii Ierarhi Vasile, Grigorie şi Ioan şi din acel moment asupra ei s-a coborât cuvântul Domnului. În noaptea în care a început această lucrare, acest cuvânt suna aşa: ”Hristos a înviat! Hristos a înviat! Hristos a înviat! Iată Eu sunt Alfa şi Omega, începutul şi sfârşitul, Cel ce M-am răstignit pentru păcatele lumii şi sunt în duh, nu sunt în trup. Nu acest trup este Dumnezeu, ci Cel care vorbeşte prin acest trup; acesta este un vas pe care l-am ales ca să-Mi conduc poporul pe aceste ultime căi spre mântuire”.

(Observaţia 4: M.Z. reproduce această proclamaţie destul de aproximativ, poate din memorie. Textul pe care pucioşii îl promovează ca autentic este însă substanţial diferit şi arată aşa: “... Pace vouă! Hristos a înviat! Hristos a înviat! Hristos a înviat! Eu sunt Domnul Iisus Hristos. Nu sunt în trup, ci sunt în Duh. Coborâtu-M-am cu Duhul pe pământ ca să-Mi culeg un popor şi să-i vorbesc tainele cele pentru vremea aceasta. Eu sunt Cuvântul lui Dumnezeu şi am venit să vorbesc pe pământ, să-Mi gătesc calea celei de a doua arătări, aşa precum este scris în cartea Mea. Nu acest trup sunt Eu. Aceasta este o trâmbiţă din care Eu trâmbiţez în vremea aceasta ca să vestesc peste voi toate câte vor fi în zilele ce vin.” [Citat din Cuvântul Pucios, de la data de 30-04-1955]. Cu litere aldine s-au evidenţiat porţiunile care coincid cât de cât. Să observăm că, în timp ce textul oficial promovează o singură cale spre mântuire – calea pucioasă, desigur – M.Z. încă mai oscilează, vorbind despre mai multe căi, ca şi când mântuirea ar putea veni eventual pe mai multe cărări. De asemenea, M.Z. preferă s-o numească pe Verginica vas, în timp ce liderii pucioşi o numesc trâmbiţă.)

Dumnezeu anunţa atunci că vremea sfârşitului este aproape, că este momentul să aleagă un “Nou Israel” şi să hotărască un “Nou Ierusalim”. Israel fiind de fapt poporul cel credincios, iar Ierusalimul, cetatea desăvârşirii Domnului. De-a lungul timpului, Domnul a descoperit prin această lucrare că vremea împlinirilor s-a apropiat, că România va intra într-o perioadă de strălucire şi de glorie.

(Observaţia 5: Această “proorocie”, care datează de pe vremea Verginicăi, nu s-a mai împlinit deşi au trecut de atunci zeci de ani. România a trecut prin profunde transformări după 1989, dar schimbările în bine sunt doar la nivel declarativ. Oamenii nu trăiesc mai bine, ci mai prost. Siguranţa zilei de mâine sau a persoanei au dispărut. Indicele de sănătate al populaţiei a căzut dramatic, iar populaţia este în scădere ca număr. Emigraţia, imigraţia şi şomajul au ajuns la cote alarmante. Datoria externă este acum uriaşă, deşi în 1989 era zero. Fabricile au fost distruse, făcute una cu pământul, iar mijloacele fixe au fost furate sau vândute la fier vechi. Viitorul ţării este amanetat. Pe plan spiritual s-a înregistrat un mic reviriment, dar mai mult statistic decât în realitate. Ofensiva sectelor şi a altor culte a devenit agresivă, iar oamenii sunt debusolaţi şi devin uşor victime falselor minuni şi amăgirilor care le promit dialogul zilnic şi întâlnirea rapidă cu Dumnezeu. Unde este strălucirea şi gloria, promise cu emfază la Noul Ierusalim? Putem concluziona fără teamă că această “proorocie” este o mare minciună.)

Anunţă, de asemenea, că momentul reîntoarcerii unsului său, regele Mihai, s-a apropiat şi că numai prin reîntoarcerea acestui uns al lui Dumnezeu ne putem realiza idealurile, adică ascultarea de Dumnezeu.

(Observaţia 6: Nici această “proorocie”, care anunţă venirea regelui – dar nu ca turist, sau ca pensionar, aşa cum lasă aici să se înţeleagă, din precauţie, Marian Zidaru, – ci ca rege pe tron, de unde să îndrepteze lucrurile care deja o luaseră razna şi să-i ajute pe români să-şi “realizeze idealurile”, nu s-a mai împlinit şi nici şanse să se împlinească nu se mai întrevăd. Regele s-a întors, totuşi. Sunt românii mai ascultători de Dumnezeu acum, când regele este rezident permanent în România? Aş! Deci, şi această “proorocie” pucioasă s-a dovedit a fi o mare minciună.)

În jurul acestei “lucrări” – petrecute la Pucioasa – s-au adunat numeroase familii de credincioşi care ascultau cuvântul şi nu descopereau altceva decât îndemnul spre credinţa cea adevărată, Biserica Creştin-Ortodoxă.

(Observaţia 7: M.Z. se fereşte să identifice credinţa cea adevărată cu credinţa semenilor lui din Biserica majoritară, Biserica Ortodoxă Română – BOR, ci alege intenţionat pentru biserică o denumire convenţională, ambiguă, inexistentă ca instituţie, pe nume Biserica Creştin Ortodoxă –BCO. El reproduce involuntar ceea ce a învăţat de la liderii lui, şi anume mentalitatea şi dorul mocnit de a se desprinde de “tutela” BOR şi a înfiinţa o Biserică separată, schismatică).

La început aveau acces toţi creştinii, unii chiar cu ţigara în gură, fiecare după nivelul de înţelegere al vieţii creştine. Apoi, Domnul a început să selecteze acest popor. Mai întâi a spus că bine ar fi ca omul să se elibereze de patimi, să nu fumeze, să nu bea ţuică, să trăiască curat, şi la aceste porunci, mulţi au plecat de la lucrare, bârfind-o. Apoi Domnul a cerut să nu se mai mănânce carne şi atunci au căzut iarăşi mulţi. De curând Domnul a cerut ca toţi martorii acestui cuvânt să trăiască în curăţenie.

(Observaţia 8: M.Z. se contrazice aici, căci puţin mai înainte a spus că “Domnul, mai întâi” le dăduse unele porunci, printre care aceea ca “să trăiască curat”, iar acum spune că “de curând Domnul le-a cerut să trăiască în curăţenie”, ceea ce înseamnă de fapt acelaşi lucru.Înseamnă că ori le ceruse în două rânduri să instituie aceeaşi jertfă – ceea ce e greu de crezut – ori M.Z. face o confuzie temporală între “mai întâi” şi “de curând”).

Păi da, aşa ar trebui, să le vină mintea la cap la toţi cei care au osândit nevinovaţi, defapt nu la cap ci la inimă... iar acum tu spui că el a fost înşelat? Arh. Irineu?

Sigur că a fost inşelat: de către cei care l-au trimis să dea cu pietre, căci el era în deplină Cunoştiinţă chiar dacă a ascultat de ei, căci el Credea în Cuvântul lui Dumnezeu şi nu cu inima a luat pietrele ca să le arunce în ''secta rea'' ci el a fost folosit ca o unealtă ridicată de către cei ce s-au pus singuri sub judecată... şi cine credeţi voi că o să-i judece pe ei? Omul păcătos, adică eu? Nu, ci deja s-au şi judecat fiindcă n-au crezut ... căci şi faptele lor îi judecă necontenit înaintea Lui Dumnezeu... şi foofcul gheenei este pregătit pentru toţi cei nemulţumiţi şi răzvrătiţi încă de la întemeierea gLumii... toţi cei care au amăgit pe popor şi sunt prooroci mincinoşi... căci au ucis pe prooroci, au alungat pe străini, au judecat strâmb pe orfan şi pe văduvă, au urât pe Dumnezeu şi au vândut pe fratele lor... Iosif... şi aşa le va zice Domnul: '' duceţi-vă de la Mine toţi cei ce lucraţi fărădelegea... căci dacă unuia nu l-aţi făcut, unuia din maimicii Mei nu le-aţi făcut atunci Mie nu mi le-aţi făcut''...

Deci nu te mai căzni draga mea să-l scoţi vinovat sau înşelat sau amăgit pe el ci iată că voi sunteţi înşelate, tu şi MM, deşi v-am şi arătat cum se citeşte din Cuvântul lui Dumnezeu, şi voi tot răuvoitor pircepeţi deci vreţi ca să fiţi şi sunteţi înşelate de duhurile rele (cum zice mihailt către toţi cei ce nu-i împărtăşesc lui ideile şi părerile) fiindcă persistaţi în înşelare şi rătăcire...

pentru cafiaua lui tanti grijania şi de frica lui nenea dându-vă bine pe lângă ispisisikaa lui din lesă şi admirându-i eretele de pe umărul drept... că altfel, dacă nu pentru bani atunci pentru ce? din lene şi potoareoare?

216. “Fenomenul PUCIOASA” văzut de artistul plastic Marian Zidaru (III)
 

216. “Fenomenul PUCIOASA” văzut de artistul plastic Marian Zidaru (III)

Pentru că aşa spunea Domnul: “Sunteţi ultima generaţie şi pentru ce mai vreţi să naşteţi copii? Ca să-i vedeţi în foc?” După acest cuvânt cei mai mulţi au căzut, rămânând astfel foarte puţini.

(Observaţia 9: Încă de prin anul 1966, cei care se credeau a fi ostaşi ai Domnului erau pregătiţi că va veni o poruncă de a renunţa la relaţile trupeşti şi la zămislirea de prunci, pe motiv că “cei care se vor naşte de acum nu vor mai fi ai Domnului, ci ai satanei”: “Apropie-te de Mine, oştire română, căci copiii care vin, nu sunt de la Mine, nu sunt cu Mine, că Dumnezeu va strica şcoala cea pământească şi va înălţa biserică dacă va fi ascultare. Dumnezeu va strica zămislirea pruncilor dacă va fi ascultare în oştirea română, căci am luat altoi pentru voi şi pun altoi de la început, ca cel născut să rămână înviat. Dacă voi reuşi, bine va fi,[...]” [Citat din Cuvântul de la Pucioasa, din data de 7-01-1966]. Treptat, mesajul pucios s-a radicalizat, iar în anul 1975 hotărârea era deja luată; zămislirea de prunci este interzisă, iar căsătoria decade din cinstea de a face parte din cele 7 Taine ale Bisericii: “... Creştinilor, supravegheaţi-vă copiii, că Dumnezeu S-a hotărât ca nici un copil să nu se mai zămislească.[...] …Opresc căsătoria! După anul nou, trimit un număr de fecioare la mănăstire, nu voiesc să mai căsătoresc. Din toate familiile creştine, să fie o fiică la mănăstire şi feciori…” [Citat din Cuvântul de la Pucioasa, din data de 4-12-1975] . Aşadar, pucioşii care erau tineri în anul 1966, având o vârstă de circa 20 de ani, erau amăgiţi de liderii lor ca să nu se mai căsătorească, pe motiv că “sunt ultima generaţie”. Alţii ca ei, care n-au avut “norocul” să primească asemenea îndemnuri ieşite dintr-o minte creaţă, s-au căsătorit, au avut copii, iar acum, la vârsta de peste 60 de ani, mai mult ca sigur că au şi nepoţi. Deci, au mai trecut două generaţii bune de la marea minciună care anunţa dispariţia generaţiilor de pe pământ, prohibiţia zămislirii de prunci, desfiinţarea căsătoriilor şi, implicit, a botezurilor. Îndemnul biblic “Lăsaţi copiii să vină la Mine” a fost aruncat la gunoi de către pucioşi făcă nici cea mai mică remuşcare. Pucioşii au rămas cu doar cinci Taine din cele 7, apoi nu s-au lăsat până ce nu le-au răstălmăcit şi pe acelea cinci.)

Toţi cei care au căzut au făcut front comun cu unii preoţi, care n-au înţeles lucrarea lui Dumnezeu şi care au favorizat bârfele. Printre aceştia se numără şi preotul satului, preotul Butcă, care în colaborare cu P.S.Vasile, n-a făcut decât să împroaşte cu noroi această lucrare, ce continuă să primească cuvânt de la Dumnezeu, pentru cei care-L doresc. Faptul că P.S.Vasile a avut un accident grav în ultimele săptămâni este o mărturie că de acel loc trebuie să ne apropiem cu frică.

(Observaţia 10: Este cunoscut faptul că nu numai acel accident de care vorbeşte M.Z., dar şi altele, păţite de alţii care nu vorbeau de bine “lucrarea” de la Pucioasa, şi chiar moartea lui Vasile Târgovişteanul, toate sunt interpretate de pucioşi ca încălcări ale legăturii blestemului lăsat de P. S. Irineu asupra acestor locuri de la Glodeni-Pucioasa: “ Pentru ca sfântul templu să fie umbrit de strălucirea cerească şi ca Domnul să-şi arate puterea desăvârşirii Sale, eu, arhiereul Irineu, din mila lui Dumnezeu martor al acestei lucrări de mântuire, leg sub blestem pe oricine ar cuteza să calce în acest loc sfânt fără a ţine strict rânduiala arătată în acest nou legământ, coborâtă de la Dumnezeu pentru acest sfârşit de întuneric” [Citat preluat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, ediţia 2006, pag. 13] Cu asemenea citate se acopereau liderii pucioşi la nenumăratele proteste venite “din afară”, care îi acuzau interogativ, că de ce nu lasă ei pe nimeni să intre în biserica lor? Iar ei le răspundeau că nu-i lasă din dragoste şi din milă creştină, ca să-i “protejeze” de efectele acestui blestem pe cei “neîmplinitori” ai regulilor pucioşeşti, şi să n-o păţească şi ei cum a păţit-o episcopul Vasile)
Arhiereul Irineu s-a dezis de pucioşi încă din anul 1993, exprimând public părerea de rău pentru că (cităm) “a scandalizat pe mulţi creştini din ţară şi a mâhnit clerul bisericesc”, dar n-a avut tăria să meargă până la capăt. El a recunoscut că a pus la temelia bisericii (cităm din nou) “un hrisov ce nu corespunde întru totul cu rânduielile canonice ale Bisericii dreptmăritoare”, iar din acest motiv trebuia să fi dezlegat blestemul conţinut de acest “hrisov”, nu să se limiteze doar la a-şi exprima regretele pentru o implicare hazardată şi neinspirată în afacerile “duhoviceşti” ale unor oameni pe care nici măcar nu-i cunoştea suficient.)

După ce Sfânta Virginia a fost ridicată cu duhul la cer, trupul ei a fost îngropat în cimitirul satului şi, conform tradiţiei creştin ortodoxe, a fost dezgropat după şapte ani. La dezgropare s-a constatat că acest trup era nestricat şi dădea o mireasmă extraordinară. Cuvântul Domnului a fost ca trupul ei să fie îngropat la loc în cimitir şi să se păstreze această taină.

(Observaţia 11: Oare despre ce taină este vorba aici? Căci toate amănuntele s-au relatat pe îndelete şi în gura mare. Sau sunt nişte vorbe goale aici, dar care “dau bine” la auditori)

Mulţi au crezut atunci că s-a încheiat lucrarea lui Dumnezeu în momentul în care Sfânta Virginia a fost ridicată la cer pentru că Domnul spune: “acest vas al al Meu nu va cunoaşte moartea”, dar El se referea la gradul de sfinţenie pe care i l-a dat, pentru că nu vieţuirea în trup este garantarea vieţii, ci comuniunea cu Dumnezeu. Lucrarea lui Dumnezeu a continuat totuşi peste o altă persoană, a cărui nume nu are prea mare importanţă, în aceeaşi formă. Ea adormea şi Duhul lui Dumnezeu vorbea prin gura ei.

(Observaţia 12: Din păcate n-a fost aşa, iar Verginica a cunoscut din plin, ca orice muritor, amărăciunea morţii. Din nou, M.Z. reproduce texte destul de aproximativ, poate din memorie. Textul la care face el referire este ceva mai complex: “Verginico, [...] Fii cuminte, nu te mai gândi la moarte, căci tu, chiar dacă vei adormi, tu pururi vie vei fi. Va muri cine va fi să moară, dar tu, în veci nu vei muri.” [Citat din Cuvântul Pucios, de la data de 19-01-1968]. Deci nu se referea la sfinţenia Verginicăi, aşa cum spune M.Z. ci chiar la vieţuirea ei după trup. Cuvintele “vei adormi” sunt o expresie consacrată la creştini, însemnând “vei muri cu trupul”. După ce însă Verginica a cunoscut moartea, evidenţa acestui fapt n-a mai putut fi contestată, nici ascunsă: “... Primul trupuşor prin care am lucrat, nu de preot a fost băgat în temniţă? O, şi n-a mai fost în stare să lucrez prin el, şi l-am călit prin moarte. Acum e viu şi Mă servesc de el, e duh ceresc şi are misiuni nevăzute.” [Citat din Cuvântul Pucios, de la data de 7-12-1988]. Cât priveşte “a doua persoană” care a preluat ştafeta “proorociei”, la un an şi mai bine de la moartea Verginicăi, M.Z. intenţionat face pe misteriosul, spunând că numele ei “nu are prea mare importanţă”. Ba are, căci tot el adaugă că această persoană a contribuit “în aceeaşi formă” la îndoctrinarea pucioşilor: “ea adormea şi duhul vorbea prin gura ei”. Dar M.Z. caută să fie întru totul obedient şi folositor liderilor pucioşi pe care îi reprezintă în acest interviu, căci liderii pucioşi îşi făcuseră ca obiectiv programatic punerea în umbră a succesoarei Verginicăi la “proorocie”. Această succesoare se numea Maria Tudorache şi era sora mai mare [după rudenie] a Verginicăi. Liderii pucioşi nu voiau ca Maria să fie cunoscută şi apreciată ca “trâmbiţă” [deşi făcuse şi ea exact ce făcea Verginica înaintea ei], pentru că le-ar fi stricat toate socotelile. Dacă Maria ar fi fost cotată [aşa cum ar fi fost normal, de altfel], ca “trâmbiţă”, ea ar fi fost “ a şaptea trâmbiţă apocaliptică” şi cu ea s-ar fi încheiat totul. Or, Maria murise în anul 1987, iar “lucrarea” pucioasă continua bine-merçi prin Mihaela, care ar fi trebuit să fie “a Opta Trâmbiţă Apocaliptică” şi aşa se ieşea din tiparele Apocalipsei, care vorbeşte de doar şapte îngeri care au trâmbiţat. Ce era de făcut? Liderii pucioşi au improvizat rapid o titulatură simandicoasă pentru Maria , numind-o nu “trâmbiţă”, ci “punte de trecere” între “trâmbiţa a şasea” şi “trâmbiţa a şaptea”. În acest fel, aparenţele erau salvate [deocamdată].Un fals meşteşugit, dacă avem în vedere că în esenţă, între Verginica, Maria şi Mihaela nu se poate face deosebire decât prin nivelul mai mult sau mai puţin meşteşugit în care îşi promovau înşelăciunile. De departe, Mihaela era un as [sau, o asă] în potlogării, în comparaţie cu antecesoarele sale.)

Uite aici un răspuns special pentru tine... şi pentru mine.

216. “Fenomenul PUCIOASA” văzut de artistul plastic Marian Zidaru (IV)
 

216. “Fenomenul PUCIOASA” văzut de artistul plastic Marian Zidaru (IV)

Reporter: În acelaşi loc?

Marian Zidaru: În aceeaşi zonă, Pucioasa. În paralel cu această lucrare, o persoană care a avut grijă de sfânta Virginia, cât timp ea a fost în viaţă, primea o comunicare de la Dumnezeu, dar a păstrat această taină – din porunca lui Dumnezeu – până în această perioadă. De curând Dumnezeu a coborât cuvânt prin această persoană. De data aceasta cuvântul este auzit, nu mai coboară în trup adormit, ci e direct auzit. Cei care s-au alăturat acestui fenomen, cu credinţă, au transformat acest cuvânt în faptă, realizând locul de la Pucioasa, despre care se iscă atâtea poveşti, care mai de care mai fabuloase.

(Observaţia 13: M. Z. dezvăluie aici un adevăr de o importanţă capitală: sucesoarea la “proorocie” a Mariei este “o persoană”. Una singură, nu paisprezece, aşa cum vor minţi liderii pucioşi în continuare, ani de-a rândul, ca să sporească în credibilitate “fenomenul” prin care “vorbeşte Dumnezeu” la Pucioasa. Este vorba de Mihaela Tărcuţă, cea care, într-adevăr, avut grijă de Virginia Tudorache-Stoica în ultimii ani de viaţă [1979-1980]. Prin felul cum se exprimă [“De curând Dumnezeu a coborât cuvânt prin această persoană. De data aceasta cuvântul este auzit, nu mai coboară în trup adormit, ci e direct auzit.”], Marian Zidaru lasă să se înţeleagă că s-a făcut trecerea de la “proorocia” Mariei la o altă “proorocie”, cea a Mihaelei, la parametri superiori: ea nu mai primeşte “Cuvântul” adormită şi inertă, ca predecesoarele ei, ci activă şi conştientă, participând uneori la un dialog cu “Domnul”. Realitatea este cu totul alta, şi este atât de incomodă, încât M.Z. o trece intenţionat sub tăcere: Maria nu a predat “ştafeta” Mihaelei, ci a continuat să primească şi ea “Cuvântul”, tot adormită ca mai înainte! Aşadar acum erau două “proorociţe” la Pucioasa, fiecare la casa ei, care “prooroceau” la mare concurenţă. Ele “prooroceau” în locuri diferite şi la parametri de comunicare diferiţi, proporţionali cu gradul de instruire al fiecăreia. Mascarada asta a durat vreo patru ani, până când Maria, copleşită de logoreea elevată a Mihaelei, dar şi de insistenţele cu care “Cuvântul” Mihaelei o ruga mieros să se lase de “proorocie”, a abandonat definitiv, trăindu-şi ultimii patru ani de viaţă într-o renunţare şi o tăcere şi un anonimat benefice pentru Mihaela. Cei care s-au alăturat Mihaelei, abandonând-o pe Maria Tudorache, i-au devenit treptat obedienţi noii stăpâne, transformându-i ideile în fapte, dintre care una s-a dovedit a fi cea mai îndrăzneaţă: ridicarea unei “biserici private” la Glodeni, în care Mihaela să-şi poată dezvolta şi desfăşura ereziile în voie, fără s-o mai împiedice sau s-o tragă de mânecă nimeni)

Însăşi momentul deschiderii acestei expoziţii s-a făcut cu binecuvântarea lui Dumnezeu. Domnul ne-a zis: “ Ieşiţi în stradă şi anunţaţi pe toţi că a venit vremea Mea. Anunţaţi pe toţi că taina Ierusalimului se dezvăluie lumii”. Acesta a fost însă ultimul moment din anunţare. Până acum Dumnezeu ne-a trimis cu mesaje la cei mai vestiţi cărturari şi farisei ai noştri. Nu le spun numele pentru că, poate, nu este momentul.

(Observaţia 14: Însuşi momentul deschiderii acestei expoziţii s-a făcut sub directa îndrumare a Mihaelei, care vorbea de acum din dreptul şi în locul lui Dumnezeu. Expoziţia Zidarilor era văzută în primul rând ca un mijloc de propagandă a idealurilor pucioşeşti, dar şi de testare a reacţiei marelui public creştin. O eventuală reacţie ostilă majoră din partea acestuia s-ar fi spart în capul lui Marian Zidaru [aşa cum de altfel s-a şi întâmplat, atunci apărând şi sintagma nefondată “secta lui Marian Zidaru”], în timp ce adevăraţii promotori ai ereziilor rămâneau ascunşi în umbră, protejaţi chiar de Zidaru, care se ferea să pomenească prea multe despre identitatea şi existenţa lor.)

Acesta a fost însă ultimul moment din anunţare. Până acum Dumnezeu ne-a trimis cu mesaje la cei mai vestiţi cărturari şi farisei ai noştri. Nu le spun numele pentru că, poate, nu este momentul.

(Observaţia 15: Până la această expoziţie, Mihaela încercase fără succes să racoleze simpatizanţi pentru “lucrare” dintre elitele României, care ar fi urmat să “sprijine lucrarea” pucioasă, fiecare cu ce poate, din poziţia lui socială. Ei nu sunt dezvăluiţi acum pe nume de Zidaru, ca să nu se demaşte amploarea loviturii de regim care se plănuia, ci doar numiţi la modul peiorativ “cărturari şi farisei” [probabil realizând că mulţi dintre ei sunt şi mai citiţi, dar şi mai destupaţi la minte ca el], deoarece toţi au întors spatele minunatei oportunităţi care li se propunea. Rând pe rând au fost curtaţi cu “cuvinte din cer” patriarhul Teoctist [“cărturar şi fariseu”], Sorin Dumitrescu [“cărturar”], regele Mihai [“fariseu”], şi mulţi alţi cărturari şi farisei: preotul Ieronim, Victor Atanasie Stănculescu [ministrul Apărării], Andrei Pleşu (ministrul Culturii), Doina Cornea, preotul Gherasim, Doina Alexandru, Constantin Mănciulescu, diaconul Visarion Iugulescu, preotul Ioan Iovan şi maica Veronica de la Vladimireşti, Silvia Radu şi Vasile Gorduz, episcopul Vasile Târgovişteanul, naistul Gheorghe Zamfir, ieromonahul Ilarion Argatu, Ioana Giosan, doctorul Edgar Nicolau. Cu toţi aceşti ingraţi a vorbit “Domnul” Pucios cel vorbicios, trimiţându-le epistole din cer, şi toţi [sau aproape toţi] i-au întors cu nesimţire spatele! În loc să se angajeze cu toate forţele la măreţa şi glorioasa lovitură de Stat şi de Biserică plănuită de Mihaela, care îl voia pe regele Mihai pe tronul Statului, iar pe episcopul Irineu pe tronul Bisericii [ doi inşi docili, pe care urma apoi să-i dirijeze din umbră aşa cum va voi ea, după placul ei, cu alte “mesaje” căzute din cer], dumnealor şi-au văzut mai departe doar de interesele lor meschine. Câţiva s-au dovedit largi la pungă [Gheorghe Zamfir, Edgar Nicolau] cumpărând cu bani buni [valută forte] sculpturi şi icoane pucioşeşti.)

Reporter: Care a fost atitudinea acestora?

Marian Zidaru: Unii dintre ei au răspuns aşa: “De ce veniţi la mine cu asemenea “Cuvinte”? Eu nu mai am nevoie de revelaţie. Sunt om bătrân, scriu. Dumnezeu nu mai are ce să-mi spună mie nimic nou”. Acesta a fost răspunsul unora din farisei. Alţii au spus: Plecaţi de aici cu ereziile voastre. De ce a venit Dumnezeu la voi şi n-a venit la noi?” Eu am răspuns că Dumnezeu are libertatea să vină acolo unde consideră de cuviinţă. Alţii bu mai multă înţelepciune ne-au răspuns: “Mergeţi înainte copii pentru că eu nu văd nimic rău în acest loc şi dacă este Dumnezeu se va dovedi până la urmă”.

(Observaţia 16: Cei trei “farisei” cărora M.Z. se fereşte să le dea numele, din motive diferite pentru fiecare, sunt: preotul profesor Dumitru Stăniloae (care aprecia corect, că o revelaţie importantă pentru mântuirea lumii nu poate veni după 2000 de ani de tăcere, 20 de secole în care Biserica ar fi lipsită de lumina acesteia, deşi Hristos a mărturisit că va fi cu Biserica Lui în toate veacurile), arhiereul Vasile Târgovişteanul (care aprecia corect că Biserica ar trebui să fie prima care primeşte revelaţie de la Cel care a promis că va fi mereu cu ea) şi preotul Constantin Galeriu (care aprecia corect că Zidarii, aceşti “noi apostoli”, dacă sunt atât de încrâncenaţi în convingerile lor, mai bine să meargă înainte până vor vedea singuri, cu ochii lor, ceea ce acum nu se vede, şi nici el ca preot nu poate să vadă: dacă “lucrarea” pucioşilor este sau nu de la Dumnezeu, ceea ce se va dovedi până la urmă. Lucru care s-a şi întâmplat, după vreo douăzeci de ani de mers înainte pe brânci, căci dacă “lucrarea” ar fi fost de la Dumnezeu, Zidarii n-ar fi părăsit-o nici măcar atunci când au fost alungaţi din ea de către Mihaela, liderul pucios absolut al Noului Ierusalim).

Mă, ţie ţ-o fost frică să nu fi pusă la muncă... şi te-ai făcut lingvisvistă... că altfel pentru ce să fi fugit din Rai?
Mă, aşe-i sau nu-i aşe? Că mie aşa îmi pare... că e vorba de Tina . Păi să vie 'napoi din Africa.

216. “Fenomenul PUCIOASA” văzut de artistul plastic Marian Zidaru (V)
 

216. “Fenomenul PUCIOASA” văzut de artistul plastic Marian Zidaru (V)

Reporter: Am dori câteva repere în ceea ce priveşte expoziţia...

Marian Zidaru: Expoziţia mărturiseşte despre acest “Cuvânt” şi reprezintă, într-o formă artistică, prezentarea transfigurată a acestui “Cuvânt”. “Cuvântul lui Dumnezeu” este un “Cuvânt” poetic şi aici ne putem gândi la “Psalmii” lui David şi al tonul biblic, care nu prezintă o frază tehnocrată şi, deci, acest “Cuvânt” nu poate fi descifrat decât prin intermediul artei, cum e şi firesc pentru nivelul de pregătire al secolului XX. “Cuvântul Domnului” se cere interpretat de oameni dotaţi cu inteligenţă, cu cultură, dar care au capacitatea să-şi plece genunchii înaintea lui Dumnezeu şi care au transparenţa spirituală să-L primească pe Iisus Hristos, în orice formă ar binevoi... Această expoziţie este de fapt un traseu iniţiatic spre mântuire.

(Observaţia 17: Dacă expoziţia face revelaţia unui “Cuvânt al lui Dumnezeu care nu poate fi descifrat decât prin intermediul artei”, fiind totodată “un traseu iniţiatic spre mântuire”, înseamnă că ni se propune o nouă revelaţie şi o nouă iniţiere şi apoi o nouă cale, diferită de cea tradiţională, cea din Biserică: ni se sugerează să alegem o cale “artistică” de descoperire a lui Dumnezeu. Înseamnă că Biserica fie n-a reuşit să-L facă pe Dumnezeu cunoscut oamenilor (deşi s-a străduit 2000 de ani cu mijloacele ei), fie L-a făcut cunoscut în mod greşit şi acum se impune o corecţie radicală a acestei greşeli. Acest mod de a gândi este primul pas spre schismă, la care s-a şi ajuns de altfel imediat, la începutul anului următor (1993).

Prima piesă din expoziţie este “Cale spre templul Noului Ierusalim” şi reprezintă o evoluţie spirituală, reprezentată prin acei ochi deschişi, apoi o trecere prin trupul îngeresc, o traversare prin trupul şi sângele Mielului figurat în marmură albă pe care sunt notate elementele Alfa şi Omega şi pătrunderea în starea divină, starea Noului Ierusalim.
Următoarele trei lucrări: desenul de pe perete reprezentând planul “Cortului întâlnirii Noului Ierusalim”, se transformă apoi într-o piesă, destul de aplatizată, reprezentând simbolic elementul Noului Ierusalim şi, apoi, cea din urmă, reprezentarea tridimensională a acestui cort de întâlnire pe care Dumnezeu l-a coborât în România...

(Observaţia 18: Probabil că acest “Cort al întâlnirii Noului Ierusalim”, despre care M.Z. spune că “Dumnezeu l-a coborât în România” este altul decât “Cortul Întâlnirii ridicat în România” pe un schelet uriaş din metal, la comanda liderilor pucioşi, însă ceva mai târziu, abia după anul 2000. Dacă însă cortul de care vorbeşte M.Z. este doar o “profeţie” a cortului care a fost ridicat mai apoi în Grădina Întâlnirii, ar fi interesant ca M.Z. să spună câte din elementele definitorii ale planului şi schiţelor cortului din “profeţia” lui se mai regăsesc în cortul ridicat de Pucioşi la Glodeni)

Un desen, care se intitulează “Teocraţie”, anunţă o nouă formă de guvernământ pe care o va coborî Dumnezeu în România. Teocraţie înseamnă împărăţia lui Dumnezeu, care va funcţiona sub următoare formă: Dumnezeu va transmite “Cuvântul”, care este preluat de prooroc într-o continuă comuniune cu preotul, pentru că proorocul se supune preotului. Cuvântul este transmis apoi către rege, pentru că aşa se numeşte cel pe care Dumnezeu l-a ales să guverneze peste un popor, şi regele prin “Cuvânt” conduce poporul. Poporului nu-i va rămâne decât să vieţuiască în fericire, considerând munca aidoma unei acţiuni artistice, ţăranul va arunca sămânţa pe câmp aşa acum marii artişti conceptuali săvârşeau o acţiune artistică şi gestul mâinii se va redimensiona, munca va fi aidoma unei rugăciuni, va fi rugăciunea vie, rugăciunea tridimensionalizată. Cei care nu se vor integra în acest sistem social se vor autoelimina, devenind pământ, apă şi foc, apoi, curăţiţi prin pedeapsă se vor reîntoarce în sistem.

(Observaţia 18: Să nu ne închipuim acum că M.Z. este autorul acestor aberaţii. Nu, el este doar un fidel purtător de cuvânt al liderilor pucioşi, care-l împing în faţă să promoveze [pe riscul lui, căci reacţiile de respingere la adresa acestui proiect social şi politic au fost şi vor fi dintre cele mai violente] un sistem social care este mort în faşă. Tâlmăcirea mesajului adus de M.Z. la luminile rampei este următoarea: Liderii pucioşi speră să promoveze o falsă “teocraţie” care să drapeze şi să mascheze o “puciosocraţie”, a cărei schemă de funcţionare va fi următoarea: Zilnic [sau cât de des este nevoie] “proorocul” Mihaela va compune “Cuvântul lui Dumnezeu”, pe care-l va da “preotului” Nicuşor ca să-l gireze prin declamaţie publică, lăsând celor care-l ascultă impresia falsă că “proorocul se supune preotului, singurul care proclamă voia lui Dumnezeu”. Apoi “Cuvântul” va fi transmis prin soli pucioşi de nădejde, direct regelui Mihai, care stă pe tronul ţării în virtutea investirii şi ungerii sale veşnice. Apoi regele va conduce poporul, dar nu prin înţelepciunea sa, sau a Sfatului Ţării, ci prin “Cuvântul” Pucios pe care tocmai l-a primit şi care-l ghidează pas cu pas în tot ceea ce trebuie să facă. Poporului nu-i va rămâne altceva decât să vieţuiască în fericire, şi o va face căci nu va avea încotro, considerând munca aidoma unei acţiuni artistice. Totul va fi artă: aruncarea sămânţei pe ogor va fi o artă conceptuală a ţăranului. Execuţia piuliţelor la strung va fi o artă conceptuală a muncitorului, care va învârti la manivele ca într-o rugăciune, şi nu o rugăciune oarecare ci neapărat una tridimensionalizată. Acest sistem social va fi unul autocorector: cei care nu-l vor accepta sau nu se vor adapta la rigorile lui procustiene, sunt sortiţi la pedeapsă şi la pieire (deocamdată, nu se spune cum: dacă vor fi gazaţi ca la Auschwitz şi apoi arşi în cuptoare, sau dacă se vor găsi metode ceva mai blânde). Cert este că ei vor fi trecuţi prin foc şi vor deveni pământ şi apă, adică vor fi neapărat trecuţi printr-o staţie de epurare şi abia aşa vor putea fi reintegraţi în sistem, ca să nu polueze sfintele pajişti de la Pucioasa)

În sala următoare, luăm cunoştinţă ci trupul îngeresc, starea îngerească numărul 1, care este un trup serafic, ce conţine tema Duhului Sfânt într-o imagine video...
În a doua sală, privitorul ia cunoştinţă de păcatul de neiertat al avortului, care în vremurile de astăzi invadează străzile şi face ca sângele să se ridice până la zăbalele cailor. Tot aici privitorul ia cunoştinţă de mila Domnului, cu singura cale de mântuire şi de iertare a acestor păcate, care este altarul Mielului mistic, altarul pe care se slujeşte trupul şi sîngele Domnului. Prin Sfânta Împărtăşanie, prin această conlucrare directă cu Dumnezeu, sufletele acestea nevinovate, care sunt în iad pentru că n-au primit botezul, se împărtăşesc la nivelul Duhului Sfânt şi sunt readuse în starea de sfinţenie, în starea îngerească, şi trupul este readus în starea de sfinţenie.
Fraza care se vede pe perete: “Dumnezeu e împărtăşitul!” aparţine unui copil de doi ani şi jumătate, care se numeşte Mihai Coltofeanul. El mergea prin casă şi cânta aşa. Mi s-a părut un adevăr teologic de necontestat, cum că cel care vrea să-L cunoască pe Dumnezeu, nu-L poate cunoaşte decât prin Sfânta Împărtăşanie. Bineînţeles, momentul Sfintei Împărtăşanii trebuie pregătit conform Scripturii. Nimeni nu se poate duce în faţa altarului fără să împlinească condiţiile prevăzute în canoane, termen pe care, personal, nu-l agreez foarte tare.
În ultima sală luăm cunoştinţă cu starea îngerească numărul 2, care este trupul îngeresc ce poartă amprenta personalităţii. Este vorba de acea imagine a Sfintei Virginia, care se regăseşte în mijlocul acelui trup serafic...
Calea iniţiată pe care o prezentăm ne-ar bucura să fie susţinută şi de zona teologică.

(Observaţia 19: M.Z. n-a mai avut parte de această bucurie. Zona teologică s-a arătat a fi crepusculară în gândire, adică incapabilă să înţeleagă aceste adevăruri minunate, mai presus de mintea omului: “starea îngerească numărul 1”, “starea îngerească numărul 2”,”calea iniţiată”, “trupul serafic”, şi mai ales “tema Duhului Sfânt într-o imagine video”)

216. “Fenomenul PUCIOASA” văzut de artistul plastic Marian Zidaru (VI)
 

216. “Fenomenul PUCIOASA” văzut de artistul plastic Marian Zidaru (VI)

Reporter: Cum vă explicaţi reţinerea unor teologi, care nu sunt prea dispuşi să vadă o altă formă de manifestare a lui Dumnezeu afară de cea în Biserică?

Marian Zidaru: Foarte simplu. Dacă vom citi hrisovul care a fost îngropat sub piatra de temelie vom găsi răspunsul. În acest hrisov se spune aşa:
“Condiţiile de vieţuire în acest loc sunt:
– să păzească şi să păstreze curăţenia trupească, dimpreună cu puritatea simţurilor;
– să se oprească de la mâncare a orice fel de carne afară de peşte, de la băutură alcoolică de orice fel, în afară de vinul din strugurii viţei-de-vie, de la droguri de orice fel;
– să respecte ţinuta portului creştinesc după rânduiala sfintei Scripturi;
– să păzească rânduiala celor trei zile de post din săptămână, luni, miercuri şi vineri, în afară de perioadele de post stabilite de biserică, fără untdelemn şi vin, exceptând zilele în care sunt dezlegate acestea;
– să respecte legea canonică bisericească în stilul românesc şi ortodox străvechi;
– să primească sfânta Împărtăşanie cât mai des, după cuvenita pregătire.”
În aceste şase condiţii stă refuzul multor preoţi de a recunoaşte că aici este Dumnezeu. De-a lungul timpului s-au făcut dezlegări nebinecuvântate de Dumnezeu, din canoanele Sfinţilor Părinţi. Aceste patimi, care tronează astăzi în mai toate altarele bisericilor noastre, îi fac pe preoţi să se teamă de faptul că aici ar putea fi Dumnezeu.

(Observaţia 19: Nici măcar pucioşii nu respectă ad litteram rânduielile hrisovului. Deşi acolo se specifică în mod limpede un număr limitat de restricţii, reamintindu-se că mâncarea de peşte este admisă creştinilor, liderii pucioşi au introdus câţiva ani mai târziu şi această restricţie absolută, alături de altele: interzicerea sării, a măslinelor, a mersului femeii pe bicicletă, a suirii femeii la volan, etc.)

Reporter: Deci nu este o reţinere atât teologică, cât o reţinere morală?

Marian Zidaru: Bineînţeles! Cel puţin aşa simt eu. Pentru că cel care încearcă să vieţuiască în acest fel se hrăneşte din acelaşi Duh care a coborât “Cuvântul”. Mărturisesc despre acest loc ca unul care a trăit în întuneric şi văzând lumina mărturiseşte despre ea.

(Observaţia 20: Ar fi deosebit de interesantă o mărturie ceva mai actuală a lui M.Z. despre lumina care vine de la răsărit de Pucioasa. Asta mai ales acum, după ce şi el a părăsit “raiul” pucios, pe care altădată îl promova făcându-i reclamă la comanda autoritară a liderilor pucioşi)

Reporter: Dacă Biserica Ortodoxă Română nu-şi va da acordul pentru continuarea acestei mişcări, ce intenţionaţi să faceţi?

Marian Zidaru: Iată “Cuvântul Domnului”: “O, vin să Mă judec cu păstorii turmei Mele şi să adun rămăşiţa şi să-Mi pasc turma. Nu trebuia păstorii turmei Mele să-Mi păstorească turma? O, turma Mea s-a risipit şi s-a rătăcit şi nimeni n-o mai caută. Că păstorii Mei n-au purtat grijă de ea şi s-au păscut pe ei înşişi dar vin să fac dreptate pentru turma Mea, vin să cer oile Mele de la ei şi ei nu le vor mai sfâşia şi nu le vor mai junghia. Vin să le port de grijă şi să le cercetez, aşa cum cercetează păstorul turma când este în mijlocul ei; vin să le hrănesc şi să le adăp, vin să fac dreptate şi să judec între oaie şi oaie, vin să limpezesc apele şi să-Mi scot turma la păşune bună. Şi nu te teme turmă mică, un ceas mai este şi te voi păstori după dreptate şi te voi înmulţi şi voi aşeza peste tine păstori care te vor păstori cu dreptate şi te vei prăsi şi te vei înmulţi. Şi voi ridica un neam mare, un neam ales, o preoţie sfântă şi voi revărsa duhul mângâierii şi al măririi peste fiii ascultării.”

(Observaţia 20: Deşi întrebarea a fost cât se poate de concretă, ea n-a primit răspuns. M.Z. a preferat să spună cu totul altceva, apelând la un citat din “Cuvântul” pucios, ca să pară că a dat totuşi un răspuns. Un fel de dialog al surzilor, cu care probabil că va trebui de acum să ne obişnuim:
Întrebare: “Ce intenţionaţi voi să faceţi?
Răspuns: “Iată ce are de gând să facă Dumnezeu...”)

Reporter: Mi se pare că acest “Cuvânt al Domnului” intră puţin în contradicţie cu cealaltă poruncă, prin care “Domnul” cere ca toţi martorii acestei lucrări să trăiscă în curăţenie, pentru că sunt la ultima generaţie şi nu are rost să mai dea naştere la copii.

Marian Zidaru: Vedeţi, nu putem pătrunde noi tainele Domnului. Domnul zice că sfârşitul este aproape şi nu mai este timp de întinare, dar să ne reamintim de momentul premergător potopului. Domnul i-a poruncit lui Noe să construiască corabia în care să intre el, soţia lui, copiii lui cu soţiile lor. Nepoţi nu erau. După potop Dumnezeu le-a dat porunca: “Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul...” De unde ştim că nu se va întâmpla la fel şi cu noi? Tainele aceste rămân de nepătruns. Sau poate se va produce această prăsire şi înmulţire la nivelul Duhului Sfânt. Dumnezeu n-a descoperit următorul pas.

(Observaţia 21: Aici,M.Z. modifică citatul biblic, pentru a dispărea cuvântul incomod: “naşteţi”, pe care el îl înlocuieşte cu cuvântul “creşteţi”. Textul corect este: “Şi a binecuvântat Dumnezeu pe Noe şi pe fiii lui şi le-a zis: Naşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l stăpâniţi!” [Fac. 9,1]. Dumnezeu le-a spus “Creşteţi şi vă înmulţiţi” doar lui Adam şi Evei [v. Fac. 1, 28], şi deci numai aici s-ar putea eventual specula că înmulţirea celor doi s-ar fi putut face pe cale naturală în rai, sau pe cale supranaturală. Sarcina concretă dată de Dumnezeu lui Noe şi urmaşilor lui a fost “să nască fii şi fiice”, adică pe cale naturală. Aici se încearcă în disperare, inclusiv prin falsificarea versetelor biblice, să se legitimeze opţiunea pucioşilor de a opri zămislirea de prunci şi implicit relaţiile sexuale dintre soţi (sau invers), propunând în schimb o fantezistă “prăsire şi înmulţire la nivelul Duhului Sfânt”. Întrebarea reporterului a fost bună şi pe deplin justificată, dar lipsa lui de reacţie la această mică şmecherie din răspunsul primit îl arată fie lipsit de experienţă, fie insuficient pregătit pe tărâm teologic.)

Reporter: Aveţi cunoştinţă de mişcări similare în alte părţi ale lumii ortodoxe?

Marian Zidaru: Personal, nu. Am mai auzit de lucrări de acest gen, dar care nu aveau claritatea şi limpezimea acestui loc. În vremea aceasta sunt foarte multe duhuri înşelătoare.

(Observaţia 22: Aici,M.Z. apreciază corect că “în vremea aceasta sunt foarte multe duhuri înşelătoare” dar preferă să se amăgească cu gândul că ele sunt neapărat prin alte “lucrări”, şi nicidecum chiar sub nasul lui. Iar ca să se încurajeze, supralicitează verbal, apreciindu-şi propria opţiune nu numai cu calificativul “claritate”, ci şi cu “limpezime”, şi crezând astfel că insistenţa prin construcţii verbale redundante poate ajută şi ea la ceva.)

Şi acolo unde nu este credinţa şi legea ortodoxă, prezentată curat şi fără cea mai mică greşeală, acolo sunt semne de întrebare.

216. “Fenomenul PUCIOASA” văzut de artistul plastic Marian Zidaru (VII)
 

216. “Fenomenul PUCIOASA” văzut de artistul plastic Marian Zidaru (VII)

Reporter: Cum ar putea teologii să deosebească nişte duhuri înşelătoare de cele curate?

Marian Zidaru: Este foarte simplu. Întrebându-L pe Dumnezeu. Preotul slujeşte unui Dumnezeu adevărat şi presupun că are comunicare cu acest Dumnezeu viu şi adevărat.

(Observaţia 23: Asocierea pripită între “Este foarte simplu...” şi “...presupun că...” nu e de bun augur. Asta ar putea explica şi experienţele dureroase şi “duşurile reci” prin care a trecut M.Z. în ultimii 20 de ani, plată pentru superficialitatea anilor ’90, pe când totul i se părea “foarte simplu”, pentru motivul că îşi permitea să “presupună că...”)

Reporter: Oricare dintre noi putem vorbi cu Dumnezeu în acest mod, direct?

Marian Zidaru: Mi se pare normal. Dumnezeu are puterea şi libertatea de a vorbi cu oricare dintre noi. Nu cred că este un om care să-i ceară lui Dumnezeu să-i deschidă ochii şi Dumnezeu să-i închidă, dacă această cerere este făcută cu inima smerită...

(Observaţia 24: Şi acest răspunsul este tangent pe lângă întrebare. Reporterul întreba dacă “poate orice om dialoga cu Dumnezeu în acest mod?”, adică “să întrebe ceva şi să primească apoi de la Dumnezeu un răspuns, pe care să-l poată recepţiona direct, prin simţul auzului”. Este evident că reporterul se referea la auz, pentru că oricine îl poate interpela pe Dumnezeu, dar puţini se pot lăuda că au primit răspuns direct de la El. La această întrebare, reporterului i se răspunde: “Desigur, Dumnezeu poate orice, căci este Atotputernic”. Sau, mai pe scurt, dialogul surzilor arată cam aşa:
Întrebare: “Poate omul să-L audă?”
Răspuns: “Da, Dumnezeu poate să-i vorbească!”)

În zona ortodoxă lucrurile stau mult mai simplu. Dumnezeu a descoperit prin “Cuvânt” că Bâncuşi a fost primul apostol al lucrării Duhului Sfânt, adică al acestei lucrări care se revarsă peste România, iar Gheorghe Zamfir este cel care-i cântă României “Cântarea Cântărilor”. Eu ca artist nu văd nici o diferenţă între tonul pe care-l găsesc în “Cântarea Cântărilor” şi cel din muzica lui Gheorghe Zamfir...

(Observaţia 24: Pucioşii mai fac referiri în “revelaţiile” lor la Masa Tăcerii şi la Coloana Infinitului ale lui Brâncuşi, considerându-le semnificative pentru “profeţiile” lor:
“–Am văzut masa tăcerii, şi de jur împrejur scăunele de piatră”[Citat din Cuvântul Pucios, de la data de 11/24 august 1990]
“– Am înţeles. Coloana Infinitului, lucrată de Constantin Brâncuşi, când m-am uitat în mână ce aveam. Aveam în mână rămase din prescură două sau trei forme, aşezate una peste alta, aşa cum sunt reprezentate în stâlpul care poartă denumirea de Coloana Infinitului, şi am primit să înţeleg că trebuie să lucrăm pentru acest popor proorocit şi că acela care a lucrat aceste reprezentări de taină este prooroc.
– O, mămică, măi copilul meu, voi numai să vreţi cu mine, că niciodată nu s-au lucrat taine mai mari ca acestea ce se lucrează azi cu voi, şi toţi cei câţi au fost prooroci pentru vremea de azi vă aşteaptă cu împlinirile, ca să se bucure de munca lor. Începutul ce ţi s-a arătat în mânuţă, acesta este începutul Noului Ierusalim” [Citat din Cuvântul Pucios, de la data de 11/24 septembrie 1990]
Deci, se afirmă negru pe alb că Brâncuşi ar fi fost “prooroc” şi începutul Noului Ierusalim, chiar înainte de “proorociţa” Virginia!
Se ştie că ansamblul monumental de la Târgu Jiu, care include şi Masa Tăcerii, a fost inaugurat la data de 27 octombrie 1938. Înseamnă că proorociţa Virginia, care îşi începe „lucrarea” abia în 1955, nu este prima „apostoliţă” şi „proorociţă” a Duhului Sfânt şi a acestei „lucrări” pucioase, îndată ce aici se spune că „primul apostol al lucrării Duhului Sfânt, adică al acestei lucrări care se revarsă peste România” a fost Constantin Brâncuşi. Paradoxal, Brâncuşi nu apare în lista celor cinci “trâmbiţe” care o preced pe “trâmbiţa” Verginica. Astfel, inconsecvenţele pucioşilor la acest capitol devin tot mai evidente şi tot mai grave.)

Reporter: Revin la o întrebare anterioară. În cazul în care Biserica Ortodoxă va refuza să-şi dea acordul pentru această lucrare, credeţi că va fi sortită pieirii?

Marian Zidaru: Biserica Ortodoxă este sortită învierii şi veşniciei. Nu va pieri niciodată. Cei care nu slujesc cum trebuie acestei Biserici sfinte, aceştia îşi vor pierde harul şi în locul lor Dumnezeu va ridica o preoţie nouă şi sfântă...

(Observaţia 25: Pentru a doua oară, M.Z. evită răspunsul la această întrebare, care îi apare deosebit de incomodă. Din nou auzim un răspuns care trece pe lângă întrebare, din nou dialogul surzilor:
Întrebare: “Va pieri această “lucrare”, dacă ea nu va fi validată de Biserica Ortodoxă?”
Răspuns: “Nu, Biserica Ortodoxă nu va pieri niciodată!”)

Reporter: Vedeţi între preoţii actuali nişte oameni care ar putea constitui o avangardă a acestei noi preoţii?

Marian Zidaru: Nu ştiu. Sper. Sper ca adevărata generaţie de preoţi să fie preoţi care lucrează cu Duhul Sfânt. Din câte am înţeles, preoţia este un dar de la Dumnezeu, care nu poate fi luat cu de-a sila. Preotul trebuie să fie chemat spre preoţie de către Dumnezeu... Moise a fost chemat de Dumnezeu ca să-i dea poruncile şi nu Moise I-a impus lui Dumnezeu ca să-i dea poruncile...

(Observaţia 26: Deşi M.Z. recunoaşte că preoţia este un dar indelebil, primit de la Dumnezeu prin hirotonia episcopului, în prezent liderii pucioşi pretind că numai preoţia lor este valabilă, cu toate că “preoţia” lor este primită fără hirotonie. Toţi ceilalţi preoţi din BOR nu mai sunt recunoscuţi şi nici solicitaţi de către pucioşi, deoarece ei consideră că aceşti preoţi au “pecetea lui Antihrist”. Ceea ce arată o radicală schimbare de optică în ideologia pucioşilor, în decurs de câţiva ani.)

Reporter: De la Cincizecime lucrurile s-au mai schimbat, în sensul că preotul trebuie să fie ales de Dumnezeu şi de popor şi să aibă, ca atare, o dublă responsabilitate, deci să fie ales şi de Biserică, care este deţinătoare, prin Taine, a Harului.

Marian Zidaru: Cunoaştem cu toţii că la momentul Cincizecimii Duhul Sfânt s-a pogorât peste Apostoli. Deci în puterea lor stătea să transmită mai departe darul preoţiei. Nu cred că unul din Apostoli putea să transmită darul preoţiei unui nevrednic. Nu cred că ei puteau să aleagă un păcătos ca preot al lui Dumnezeu. Dacă de-a lungul timpului acest filon apostolic al preoţiei a fost încălcat, asta nu cunoaştem, dar după felul în care arată preoţia în zilele de astăzi, mă tem că da, şi mulţi sunt preoţi contrafăcuţi.

216. “Fenomenul PUCIOASA” văzut de artistul plastic Marian Zidaru (VIII)
 

216. “Fenomenul PUCIOASA” văzut de artistul plastic Marian Zidaru (VIII)

Reporter: Adică?

Marian Zidaru:Adică preoţii care şi-au cumpărat preoţia. Cunoaştem păcatul simoniei, nu? Şi din câte lucruri ne ajung la ureche, sunt foarte dese cazurile când preoţii îşi cumpără această funcţie, din diverse motive...

Reporter: Aici este paradoxul, bănuiesc eu, prin faptul că, chiar dacă aceştia îşi cumpără harul, totuşi ei sunt purtători de har, prin punerea mâinilor episcopului, independent de ei. La un moment dat persoana lor păcătoasă păleşte în raport cu puterea harului.

Marian Zidaru:Aici e mila lui Dumnezeu, dar m-aş îndoi totuşi că Dumnezeu S-ar putea coborî şi mi-ar părea rău ca Dumnezeu să participe la un asemenea joc, sau că Dumnezeu ar putea fi umilit până într-o asemenea măsură.

Reporter: Dacă luăm ca model de smerenie întruparea, de ce nu s-ar manifesta harul lui Dumnezeu şi printr-un păcătos?

Marian Zidaru:Când Miron Cristea a schimbat calendarul fără binecuvântarea lui Dumnezeu, atunci puterea preoţilor a scăzut, şi lucrul acesta îl putem vedea şi în ziua de astăzi. Că Dumnezeu a îngăduit acest calendar şi nu ne-a pierdut în ziua aceea, aceasta mărturiseşte despre mila lui Dumnezeu. Deci dacă ierarhul, capul Bisericii, s-a rătăcit, presupun că şi subalternii lui merg pe aceleaşi cărări.

(Observaţia 27: Din nou, logica lui M.Z. este viciată de amestecul raţionamentelor cu presupunerile. Chiar dacă un ierarh are greşeli, nu este obligatoriu ca preoţii aflaţi în eparhia lui să-i copieze acele greşeli. Cât priveşte deciziile, acestea conferă responsabilitate doar celor care le promulgă, nu şi celor care le respectă în virtutea principului ascultării ierarhice.)

Reporter: Cum vă explicaţi că au apărut totuşi nişte vârfuri duhovniceşti chiar şi după schimbarea calendarului, în cadrul Bisericii?

Marian Zidaru:Repet, este mila Domnului. Dumnezeu a îngăduit această încălcare a calendarului, pentru că pentru ea vor răspunde cei care au provocat-o. Şi acum, Dumnezeu i-a transmis Prea Fericirii Sale mesaj.

(Observaţia 28: De data aceasta M.Z. revine cu un raţionament corect. Nu mai “presupune că şi subalternii episcopului merg pe aceleaşi cărări” ci că “fiecare răspunde pentru faptele sale”)

Reporter: Prin cine?

Marian Zidaru:N-are importanţă prin cine. Să zicem, prin transmiţătorii de mesaje din acest loc. Domnul îi cere, printre altele, Prea Fericirii Sale să reaşeze calendarul în vechile făgaşe. Or, până acum nu s-a primit nici un răspuns. I s-a cerut Prea Fericirii Sale să prezinte în Sinod cazul nostru şi nici lucrul acesta nu l-a făcut. Dacă aici vorbeşte Dumnezeu cu adevărat şi nu este cercetat de către teologi “Cuvântul”, atunci când Domnul va revărsa mânia peste această ţară, cine va răspunde?

Reporter: Lucrarea de la Glodeni are vreo legătură cu profeţiile lui Sundhar Sing?

Marian Zidaru:Da, bineînţeles! Ceea ce se întâmplă la Pucioasa nu este decât o readucere la timpul prezent a acelor profeţii. Nimic nu împlineşte Dumnezeu până nu vesteşte intenţiile Sale prin prooroci, poporului.

(Observaţia 29: Cu toate acestea, nici Sundhar Sing nu este cotat drept “trâmbiţă apocaliptică” de către pucioşi!)

Reporter: Aş dori să ne spuneţi câteva cuvinte despre ansamblul arhitectonic de la Glodeni.

Marian Zidaru:Din câte ne-a desoperit Dumnezeu, acest spaţiu funcţionează după următorul principiu: curtea este altarul, construcţia propriu-zisă este chivotul de pe masa altarului, poarta este catapeteasma, iar Biserica este România. Aceasta este biserica “Noului Ierusalim”: România întreagă. Toţi tinerii care locuiesc aici au fost chemaţi prin Duhul lui Dumnezeu. Sunt, după voia Domnului, şi băieţi şi fete, dar ei trăiesc în curăţenie, şi Dumnezeu nu admite greşeala nici la nivelul gândului.

(Observaţia 30: O recunoaştere implicită – deosebit de importantă, căci vine din interior – a faptului că pretinsa “mănăstire” de la Glodeni, dacă este cu adevărat mănăstire, este mănăstire mixtă, lucru contestat vehement de către alţi pucioşi în alte interviuri, care pretind că este vorba de o bârfă şi o minciună)

216. “Fenomenul PUCIOASA” văzut de artistul plastic Marian Zidaru (IX)
 

216. “Fenomenul PUCIOASA” văzut de artistul plastic Marian Zidaru (IX)


Reporter: Care ar fi semnificaţia teologică a acestei arhitecturi?

Marian Zidaru: Considerând acest loc ca un loc al ecumenismului universal, prin care toate popoarele Îl vor vedea pe adevăratul Dumnezeu, această biserică nu poate fi reprezentată printr-o formă tradiţională... dorinţa oamenilor de a căuta un singur Dumnezeu le va deschide ochii spre acest loc... Ziua unificării religiilor în jurul adevăratului Dumnezeu este foarte aproape.

(Observaţia 31: Atât de aproape, încât ea se depărtează pe zi ce trece. Au trecut deja aproape 20 de ani de la această afirmaţie, fără a se fi înregistrat progrese palpabile în procesul de “unificare a religiilor”)

Reporter: Are vreo legătură cu unificarea Europei?

Marian Zidaru: Nu ştiu. N-aş îndrăzni să o cred, pentru că aceasta este o hotărâre are vine de la oameni şi nu de la Dumnezeu. Dumnezeu a spus – în acest “Cuvânt” – că România este “Noul Ierusalim” şi toţi cei care vor dori să scape de focul care va cuprinde întreaga omenire se vor refugia în România. Înclin să cred că în jurul României se vor aduna toţi oamenii care vor vedea adevărul. “Cuvântul” Domnului rămâne intraductibil, toţi care vor voi să-l asculte sau să-l citească vor fi nevoiţi să înveţe limba română. Cred că limba română va fi o limbă universală, nu franceza sau engleza. Europa se va unifica, dar în jurul României...

(Observaţia 32: O “profeţie” deosebit de riscantă, dar M.Z. are curaj să o facă. Între timp Europa s-a reunificat (în parte), dar în nici un caz în jurul României, care nici măcar n-a prins primul val al aderărilor.)

Reporter: Revin cu o obsesie. Presupunând că Sinodul nu va fi prea deschis dorinţei dvs. de recunoaştere canonică, ce credeţi că va urma?

Marian Zidaru: Este o întrebare foarte dificilă. Îmi doresc din toată inima să văd Biserica strămoşească revenind aşa cum a fost, să văd la altarele Bisericii noastre preoţi bărbaţi, care să slujească cu inimă curată...
Dacă lucrul acesta nu se va împlini, mă tem că vom asista la reluarea momentului în care Iisus Hristos a venit a venit în trup şi când prigonitorii lui Hristos vor îmbrăca de multe ori chiar şi haina preoţească. E posibil ca Ana şi Caiafa să se ridice din nou dintre cărturarii şi fariseii acestor vremuri şi să-L prigonească pe Hristos la nivelul Duhului...

(Observaţia 33: Este a treia oară când reporterul vrea să afle de fapt, dincolo de stângăcia ultimei lui formulări, ce au de gând să facă pucioşii dacă nu vor fi recunoscuţi oficial de către BOR. Din nou, M.Z. profită de inabilitatea celui care întreabă, pentru a nu-i da răspunsul pe care-l aşteaptă.)

Reporter: Trecând peste cei care au numai darul studiului şi gândindu-ne doar la cele câteva mari vârfuri spirituale, care s-au impus în viaţa Bisericii în ultima vreme, adică dacă marii duhovnici vor fi împotriva acestei mişcări, ce veţi face?

Marian Zidaru: Va fi o probă grea. Nu pot să spun acum toate câte îmi stau pe inimă pentru că, vedeţi, Dumnezeu lucrează cu înţelepciune. Odată doream să ajung la un cărturar pe care-l iubeam foarte mult, un cărturar de poziţie ortodoxă, în care aveam mare încredere. Domnul, ştiindu-mi gândul, mi-a zis atunci: “Să nu te duci acolo unde ţi-ai pus în gând, pentru că nu cunoşti tu inimile oamenilor, ci Eu le cunosc!”. Mulţi din cei pe care îi considerăm noi iubitori de Dumnezeu şi că au găsit calea cea adevărată a lui Dumnezeu s-ar putea să fie cu totul altceva.

(Observaţia 34: În fine, după a patra insistenţă a reporterului, M.Z. recunoaşte că nu este în măsură să-i divulge ce paşi vor face liderii pucioşi dacă nu vor fi recunoscuţi oficial, inclusiv prin contestarea lor de către marii duhovnici ai României. Chiar aceşti duhovnici sunt decredibilizaţi printr-un exemplu discutabil, în care M.Z. apare ca manipulat de mesajele meşteşugite ale Mihaelei, prezentate de ea ca “venind direct de la Dumnezeu”. Acum, după ce timpul s-a desfăşurat, putem vedea limpede că liderii pucioşi aveau pregătită o singură “mutare în plic”: schisma faţă de BOR, în caz că aceasta va refuza să-i recunoască drept “prooroci” şi, pe deasupra, să mai şi asculte de ei.)

Reporter: Deci singura cale de controlare a oamenilor duhovniceşti ar fi revelaţia directă?

Marian Zidaru: Vocea inimii. Domnul spunea că Dumnezeu sălăşluieşte în inimă şi să-L căutăm cu inima smerită. Dacă în inima noastră curăţită prin legea Bisericii găsin rezonanţele “Cuvântului” pe care-l auzim, atunci “Cuvântul” se suprapune peste dorinţa inimii.

Reporter: Mulţumim!

Concluzie

Acest interviu-mamut dezvăluie dimensiunea uriaşă a manipulării liderilor pucioşi, care s-au folosit de ingenuitatea lui Marian Zidaru ca să-l “promoveze” drept “vârf de lance” în propovăduirea “proorociilor” lor aberante. După ani şi ani de convieţuire, când traiul în proximitatea liderilor pucioşi i-a dezvăluit adevărata lor faţă şi adevăratele lor gânduri, Zidaru a putut în sfârşit să înţeleagă că este victima unei înşelăciuni şi să se desprindă radical de ideologia tentaculară a pucioşilor.

Corect incorect! sau Curat murdar! cum ar fi zis Caragiale sau Birlic în filmul două loturi, adică: VICEVERSA!

Deci e moale... şi trist... pentru DJ Vasile... că a murit... şi i-au ruginit albinele.

Iar concluzia:

Arată clar cum unii sunt întotdeauna gata ca să fie dispuşi să-şi treacă, cu siguranţă, de partea lor ''dezvăluirile'' şi ''demascările'' îndreptăţind bârfele... pentru nenia cu ispisisikaa exact aşa ca şi vedeniile din zaţul de cafia a lui tanti grijania... că cică aiasta-i concluziuniunea.

Deci ce anume dezvăluie interviul? Manipularea? Să fi fost Zidarii manipulaţi vreme de peste 20 de ani? Adică cu ce au fost manipulaţi? Şi care este înşelăciunea? Că şi-au ales calea lor de artişti? Şi cine spune că s-au desprins de Cuvântul lui Dumnezeu? Sau tu ştii mai bine ca Dumnezeu ce e în inima fiecăruia? Şi de ce pleacă sau pentru ce rămâne? Deci e clar că eşti dumneata, sărmane colege lingvisviste, victima manipulării şi automanipulării, şi că eşti foarte apăsată de propriile creaţii artistice... slavă de la oameni... adică... aplauze, atâta tot.

Şi iată acum Adevărata concluziea... cia amară... şi cia dulce... a recursului la memorie, aşa că te rog draga mea, mai povesteşte-mi ceva.

217. “Fenomenul PUCIOASA” văzut de criticul de artă Erwin Kessler
 

217. “Fenomenul PUCIOASA” văzut de criticul de artă Erwin Kessler(I)

Preambul. Criticul de artă Erwin Kessler şi-a exprimat opiniile sale despreExpoziţia "CURĂŢIREA ROMÂNIEI", girată de „Atelierul de Creaţie Creştin-Ortodoxă Noul Ierusalim” şi deschisă la Galeriile „Calderon” din Strada Batiştei, Bucureşti, în perioada 20 decembrie 1994 - 16 ianuarie 1995 (avându-i ca protagonişti pe artiştii Victoria şi Marian Zidaru) într-un articol intitulatDespre artă, ţară şi credinţă,care a fost publicat în Revista „22” din 11-17 ianuarie 1995.

Reproducem în continuare acest articol, cu observaţiile de rigoare.




Nu întâmplător, deja obligatoria expoziţie anuală Marian Zidaru, intitulată de această dată "Curăţirea României", a fost deschisă pe 20 decembrie la galeria "Calderon", locul în care "majoritarii" politicii actuale îşi lustruiesc cultura vizuală; vocaţia profetică bine cunoscută a artistului l-a îndemnat să pătrundă, pragmatic, în chiar "bârlogul ursului".

(Observaţia 1: E.K. este profund dezinformat, într-o manieră absolut imparabilă, vis-a vis de statutul real al lui M.Z. în cadrul sectei de la Pucioasa.Nici vorbă de vreo “vocaţie profetică” la Zidaru, îndată ce nu el era “profetul” Noului Ierusalim. Zidaru era doar paravanul sub care adevăratul pretendent la rangul de “profet” [o numim aici pe Mihaela Tărcuţă, “proorociţa” de la Pucioasa, care trăgea din umbră sforile, marionetele ei fiind Marian şi Victoria Zidaru] îşi lansa la vedere ereziile, sub sigla sacrosanctă “Cuvântul lui Dumnezeu”)

Rezultatul estetic şi ideologic al acestei încercări este greu de apreciat acum. Mai interesantă este coerenţa şi perseverenţa lui Zidaru, unul din puţinii români care au reuşit, în decursul acestor ani, să-şi ducă la bun sfârşit proiectele, într-o cadenţă de metronom – el face parte din categoria „fericiţilor”, întrucât şi ceea ce i se opune este inclus în proiectul său profetic-estetic. Îmbibat de un optimism de esenţă mesianică. Tocmai acest optimism este şocant la Zidaru, în situaţia de marasm cultural, moral şi eco­nomic prin care trece România la ora actuală.

(Observaţia 2: “Fericitul” de atunci M.Z. era autor doar al proiectului estetic, deoarece cel profetic era, după cum am mai spus, prefabricat de “proorociţa Mihaela”. Estetica lui M.Z se mlădia în jurul ereziilor ei, pe care el le privea cu naivitate, nădejde şi entuziasm, şi cărora le dădea un credit absolut, de un “optimism şocant”, fără a lua în calcul posibilitatea – măcar teoretică – a unei înşelări. Anii au trecut, şi astăzi se poate spune cu certitudine că ”preafericitul” M.Z. nu “prea mai e fericit”, căci a pierdut pe vecie tutela “ocrotitoare” şi perspectiva “mântuirii” oferite de “proorociţa de la Glodeni”)

Este o ruptură aproape scandaloasă între orizontul apropiat al beatitudinii pro­fetizate de către Zidaru şi realitatea imediată a declinului cotid­ian. Cineva ar putea să înfăţişeze această nepotrivire drept dova­da cea mai clară a caracterului utopic al întreprinderii sale. Ai putea spune că Zidaru vede totul încadrat într-o tramă inteligi­bilă, ascendentă, întrucât opera sa urmează un traseu ascendent, inteligibil.

(Observaţia 3: Tocmai aceasta este dovada vizibilă şi palpabilă a înşelării sale. Partea proastă este că utopia lui s-a prelungit nu doar 2,3 sau 5 ani. Mai bine de 15 ani au trecut de la aceste „proorocii” exaltate, care proclamau iminenţa „raiului pe pământ” şi nu oricum şi oriunde, ci aici, în România, sub egida „teocraţiei” originale imaginate de liderii pucioşi în momentele lor de alienare nocturnă. După toţi aceşti ani de speranţă oarbă pentru pucioşi şi afundare în mocirla degringoladei economice pentru ne-pucioşi, situaţia stă mai prost ca oricând. Românii sunt hărţuiţi astăzi de propriii lor conducători, care au vândut între timp ţara bucată cu bucată, ţipând pe la mitinguri „noi nu ne vindem ţara!”. Datoria externă este uriaşă. Sănătatea publică este dezastruoasă. Declinul cotidian doare, iar „beatitudinea pro­fetizată de către Zidaru” rămâne o expresie a neputinţei omeneşti de a scruta tainele viitorului, pe care acest artist a acoperit-o cu generozitate, cu o viziune împrumutată de la falşii profeţi ai Pucioasei)

Că, prin urmare, el confundă proiectul său individual cu mersul întregii societăţi. Însă această "nepermisă confuzie" o comit zeci şi zeci de oameni politici ori afacerişti care încurcă, de atâţia ani, iţele politicii şi economiei româneşti. Şi poate nici unul dintre aceştia nu are în spate, precum Marian Zidaru, o operă.

(Observaţia 4: Nu numai o operă personală avea în spate M.Z. El era împins de la spate de o “proorociţă” plină de mândrie şi de aspiraţii ascunse de a conduce o ţară întreagă prin intrigi ţesute într-un regim pseudo-teocratic. M.Z. era o marionetă docilă, un purtător de “Cuvânt” al liderilor sectei de la Pucioasa. El transforma “Cuvântul” în materie, urmând ca materia să fie mai convingătoare decât “Cuvântul”. Experimentul însă a eşuat, chiar după tentative repetate, concretizate în Expoziţii, Festivale, Tabere şi “Ateliere de creaţie creştin-ortodoxă”)

De aceea trebuie operată o disociere între utopia ideo­logică a artistului şi realitatea, consistenţa estetică a lucrărilor sale. Sigur că prima este înscrisă în cea din urmă, dar ea este infuzată într-un corp, nu într-un discurs. Iar acest corp, sculp­turile, picturile, instalaţiile şi acţiunile lui Marian Zidaru, spre deosebire de discursurile utopice, au un public tot mai larg. Noile sale tendinţe relevate de această "Curăţire a României" (care propune literalmente un katharsis) arată însă că există un pericol, acela ca arta sa să aibă ca gen proxim exaltarea naţion­ală comună, românismul bombastic.

(Observaţia 5: Premoniţia lui E.K. este remarcabilă: chiar aşa a şi fost. Rromânismul pucioşilor a căpătat treptat accente delirante, până la a prezice o “închinare” universală a popoarelor lumii în faţa “poporului rromân” văzut ca un ales şi predestinat , o rasă pură a cărei limbă , limba rromână, se va impune printr-o dominaţie strivitoare în defavoarea celorlalte limbi de pe glob)

Dar între ceea ce face Zidaru şi retorica naţionalistă există o diferenţă specifică întru totul semnificativă: la Zidaru lipseşte tocmai raţiunea de a fi a naţionalismului, anume opoziţia faţă de o ameninţare exte­rioară, fie ea chiar imaginară; lipseşte acea retorică defensivă de care se abuzează şi care maschează extremismul real. Dimpotrivă, arta şi profeţia lui Zidaru sunt intransigente şi ofen­sive chiar în raport cu conaţionalii săi. Este deci la antipodul naţionalismului. Pentru el, România este predestinată nu unui complot universal, obscur şi perfid, ci unei măreţii iminente, deşi dificil de atins, întrucât presupune nici mai mult nici mai puţin decât perfecţiunea tuturor. Tocmai de aceea, Zidaru con­tinuă să constituie unul dintre cazurile de "paradox ideologic" irezolvabil; deşi vocaţia sa mesianică şi arta care o poartă sunt înrădăcinate în simbolismul şi concepţia religioasă ortodoxă, cu accente vernaculare inconfundabile, el nu este însuşit de către cercurile Opoziţiei datorită excentricităţii sale profetice, catalo­gată, de la un moment dat, drept erezie.

(Observaţia 6: Zidaru nu avea o vocaţie mesianică, îndată ce el era doar un emisar al liderilor pucioşi, care îl manevrau din umbră. Excentricităţile sale, cum ar fi crucile strâmbe sau îngerii ciungi, nu puteau fi acceptate în nici o circumstanţă ca expresii ale erminiei canonice ortodoxe, iar “Opoziţia” despre care vorbeşte E.K. sugerează contracţiile spasmodice ale schismei care nu a încetat să se adâncească între secta pseudo-ortodoxă “Noul Ierusalim” şi Biserica Ortodoxă Română)

217. “Fenomenul PUCIOASA” văzut de criticul de artă Erwin Kessler
 

217. “Fenomenul PUCIOASA” văzut de criticul de artă Erwin Kessler(II)

În plus, deschiderea sa completă şi nediscriminatorie faţă de întreaga societate românească, predestinată în mod egal mântuirii, nu se potriveşte cu intransigenţa justificată a celor ce au supravieţuit încercării de a fi exterminaţi timp de mai mult de 40 de ani, chiar de către concetăţenii lor. Pe de altă parte, Zidaru nu poate fi acceptat de către spectrul politic naţionalist întrucât insistenţa sa asupra ele­mentului religios şi, în consonanţă cu acesta, opţiunea sa mani­festă pentru unica formă de guvernământ care se poate revendi­ca dintr-un "drept divin", anume monarhia, provoacă refuzul net al ideologilor românismului aseptic, românismul fără monarh ceresc şi fără monarh pământesc. Marian Zidaru, îndeosebi prin această expoziţie, se situează undeva la fron­tierele ideologiilor, ca un "contrabandist al spiritului", făcând să circule dintr-o parte în alta bunuri interzise: într-o tabără aduce îngăduinţa şi puterea de a absolvi răul, iar în cealaltă aduce îndemnul, chiar obligaţia la penitenţă şi nevoia de a înţelege comandamentele spirituale.

(Observaţia 7: În realitate, “marfa de contrabandă” care era traficată de M.Z. nu este “monarhia” ci “teocraţia originală”, în care regele are doar un rol decorativ. Adevăraţii dregători pe care îi susţinea cu naivitate M.Z. prin arta sa sunt liderii pucioşi-proorocii mincinoşi, care au imaginat o suveică nemaiîntâlnită şi nemivăzută a ucazurilor “teocratice”: “proorocul” pucios [Mihaela] le concepe ca nişte “Cuvinte” căzute din cer şi le pasează “preotului-arhiereu pucios” [Nicuşor]. Acesta proclamă ucazul ca divin şi oficial şi apoi îl transmite regelui [ regele Mihai I ] prin soli de nădejde; iar regele se execută, adică “guvernează” poporul aşa cum i s-a trasat “de sus”. Când are nelămuriri, regele cere “indicăţii” la preotul pucios, acesta îl întreabă pe proorocul mincinos, şi cercul se închide)

„Recipientele” în care Marian Zidaru transportă aceste bunuri interzise sunt lucrările sale de artă. Tocmai prin ele se face de ne-evitat. Profeţia sa poate fi ignorată, opţiunea sa politică (de fapt istorică şi "legitimistă") poate fi eludată. Dar opera sa nu poate fi trecută cu vederea, pentru că la ora actuală Marian Zidaru este singurul artist com­plet pe care îl posedă cultura română, un artist cu o bună cotă internaţională, având un program estetic propriu, extrem de elaborat şi consistent, capabil să convingă, în modul cel mai simplu şi direct, atât un ţăran, cât şi un intelectual rafinat, auto­hton ori străin.

(Observaţia 8: Asta şi explică de ce M.Z. şi soţia sa sunt printre puţinii intelectuali sau oameni şcoliţi pe care liderii pucioşi i-au suportat în jurul lor: cota lor era prea înaltă ca să nu se profite din plin de ea. Dar, când vârzările operelor de artă ale Zidarilor s-au diminuat, urmând trendul general al recesiunii economice, liderii pucioşi au considerat că “maurul şi-a făcut treaba, fiind cazul acum ca să mai şi plece, şi să-i lase în pace”)

Marian Zidaru contrazice cele două imagini standardizate ale artistului – artistul funcţionar şi artistul damnat – ­adică artistul care îşi transformă vocaţia într-o meserie ca ori­care alta şi atelierul într-un birou ca oricare altul, dar şi modelul opus, al artistului dipsoman şi afemeiat, veşnic fără bani. El oferă, lucru rar de la modernism încoace, atât o paradigmă estet­ică, cât şi una existenţială şi morală totodată. Specificul spiritu­alist al operei sale, care îi conferă acest caracter paradigmatic dual, nu este o ciudăţenie în secolul XX. Este arhicunoscută legătura profundă dintre opera lui Kandiski ori Mondrian şi con­cepţia teozofică. Dar Zidaru nu recurge la subterfugiul unei teo­zofii eclectice, ce marchează în fapt evaporarea credinţei creştine. El re-învesteşte simbolic creştinismul cel mai autentic, în varianta sa ortodoxă. Zidaru nu este un intelectualist, un scep­tic, deşi arta sa este "iniţiatică" şi "conceptualistă". Dar concep­tul acestei iniţieri rezidă în cea mai accesibilă şi universală sursă – Biblia.

(Observaţia 9: Fals! Sursa „iniţierii” lui Zidaru nu era Biblia, căci nu poate fi vorba acum de o nouă „iniţiere apostolică”, la 2000 de ani după iniţierea œcumenică pe care au făcut-o Sfinţii Apostoli în toată Lumea Veche. Sursa „iniţierii” lui Zidaru era de fapt o nouă „Biblie” şi o nouă „Evanghelie”, intitulată „Evanghelia după Sfânta Proorociţă Virginia”, cu care a fost el investit de către liderii pucioşi ca purtător de „Cuvânt” şi emiţător al noii Evanghelii de la Pucioasa [dar şi de receptor, adică de primitor de bobârnace de la ortodocşii scandalizaţi de iminenţa ecloziunii unei noi erezii], fiind apoi re-investit de fiecare dată ca post de emisie-recepţie al acestei noi ideologii pseudo-ortodoxe, „Noul Ierusalim”, la toate celelalte expoziţii care au mai urmat şi au apărut sub sigla „Atelierul de Creaţie Creştin-Ortodoxă Noul Ierusalim”, şi care au avut teme ideologice similare”)

Este adevărat că în cultura contemporană imaginea artis­tului geniu este considerată drept inactuală, depăşită. Dar poate că aceasta nu presupune o înţelegere mai profundă a actului artistic şi nici un simţ al ridicolului mai dezvoltat, ci o adâncire a scepticismului şi a susceptibilităţii reciproce şi o slăbire a coeziunii interne a personalităţii creatoare. Eludând toate peri­colele estetice şi sociale inerente ale unei ipostaze paradigmat­ice, "geniale", Marian Zidaru înfăţişează nu numai o artă care tinde către perfecţiune, ci şi pe el însuşi ca un model uman care, fără a fi ascetic, tinde către perfecţiune. De fapt, ne-am minţi singuri dacă nu am recunoaşte că artiştii care au marcat Într-ade­văr cultura majoră au avut şi au marşat pe conştiinţa expo­nenţialităţii lor existenţiale. Poate că în această credinţă nu se ascunde o imensă mândrie, ci o imensă inocenţă.

(Observaţia 10: Foarte corectă observaţia. Nu mândria – căci Zidaru nu cunoaşte aşa ceva – ci inocenţa lui pernicioasă l-a făcut să fie până la urmă o victimă a liderilor pucioşi. Chiar dacă a găsit până la urmă resurse să se smulgă din mlaştina de minciună în care fusese afundat până la sprâncene, M.Z. va rămâne, indiscutabil, cu răni nevindecabile după această tristă experienţă, în care şi-a irosit cel puţin un sfert din anii maturităţii sale artistice, dar şi speranţa că Adevărul se va face tangibil prin samsarii pucioşi)

De multe ori, raţiunile suspiciunilor noastre faţă de asemenea "exagerări" rezidă tocmai în noi înşine, în propensiunile nemărturisite ce ne fac să fim bănuitori până la orbire faţă de ceilalţi. Mai ales faţă de aceia care întârzie să realizeze că a avea prea mult talent nu e de „bon ton”.

Concluzie. Deşi a sperat, Marian Zidaru a învăţat până la urmă pe propria lui piele că nu arta îl purifică pe om, ci numai Hristos în persoană îl poate duce pe om spre mântuire. În orice caz, pe el arta îl ducea pe o cale pe care până la urmă a dezavuat-o cu curaj, văzând că nu duce nicăieri, iar frumosul nu se îngemănează în mod obligatoriu cu utilul. Erwin Kessler a încercat din răsputeri să-l sprijine moral, neştiind însă dedesubturile acestei afaceri care se arăta optimistă şi frumoasă la suprafaţă, dar ascundea multă minciună şi mişelie pe dedesubt: “Noul Ierusalim”.

Iată 10 ''observaţii'' exact ca 10 ''perle'' şi apoi concluzia care-i şi întrece (pe ''meşteri'')...

Defapt sunt exact 10 cuie pe care ţi le-ai bătut prin propriile tale tălpi în scaunul din vagonul trenului cu care ai pornit-o spre nicăieri.

Şi cine crezi că o să vie să ţi le scoată după ce ţi-ai aruncat cleştele concluziv pe fereastră? Şi cine crezi că ia trenul spre iad doar ca să te salveze pe tine după ce ţi-ai blocat şi uşile de la vagon?

Dar ştiu că cei ce au părere bună de ei înşişi ca să lovească în Cuvântul lui Dumnezeu, din cei ce-L plinesc în taină, nu au ei nevoie ca să-i salveze cineva... o ştiu pe pielea mea... trufia e molipsitoare şi pe asta mizează ispavlovici învăţându-te cum să umplii caietul cu porci de slănină... ca să miroasă frumos. Să lucească exact ca ouăle de Paşti.

''Deci să înjectăm slănină în găină!''

Aşa că pentru ce mă tot ispispiteşti cu viitoaria trufie din trecut a numelui meu, pusă în cârligul cu care mă pescuieşti, cum că o să scot tocmai eu monstul de sex feminin din baltă şi o să am ce mânca fără să dau la nimeni din... carne... carne de tren-intersixtysix ce a luat-o la vale? Păi până în iad el trebuie să treacă prin valea lui Iosafat, adică prin Lucrarea de la Pucioasa, şi abea apoi eşti sigură că următoarea staţie, pentru tine e iadul... deci nu te grăbi!

Şi pentru ce produci atâţia porci de slănină pe caiet printre comentariile criticilor de artă şi pui urechiuşe ''şi'' corniţe cuvintelor? Nenia cu savantul ispavlovici te-a învăţat să repeţi superstiţia din furtuna stârnită cu vijelie într-un pahar cu vere aşa ca o ''Ci or bea''? Sau crezi că n-au creştinii ce bea decât cafia amară şi plină de venin ca să le ghiceşti tu şi numai tu în zaţ? Şi ce vezi tu acolo în zaţ? Îţi spun eu: nişte rămăşiţe înmuiate şi strecurate, rămăşiţe din boabele de cafia, care s-au prelins apoi pe farfurfurioară, după ce ai rotit şi ai viceversat căniţa! Fiindcă tare ţi-a mai plăcut râşniţa.

Şi ghiceşti mereu ca să demaşti ce? Păi nu te-ai demascat destul? Mai mult decât milă amestecată cu silă... ce să îmi fie de tine? Te plâng mereu dar e în yadar.

Şi oare nu ţi-am mai zis că nu servesc cafiaua aristocrată a lui tanti grijania cu niciun chip? Pentru ca să nu-mi mai ghicească ea ''viitorul'' şi ''norocul'' şi fericirea alături de nenia cu ispisisikaa din lesă şi cu eretele său dresat de pe umărul drept!

Ce tot insişti? Ce vrei defapt? Să servesc din cafia? Păi atunci o să servsc, fără zahăr, doar atunci când nu o vei mai produce în ibribricool satanei!!!

Dar tu ce insişti? Ce vrei de fapt? Să ne convingi că locul tău este în altă parte? Într-un sanatoriu? Din ce scrii tu, nu numai că ne se înţelege nimic, dar le faci un deserviciu pucioşilor, deşi tu eşti convins de contrariul.
Intervenţiile tale n-au nici o logică, şi deşi dai impresia că vrei să combaţi, nu aduci nici un argument în favoarea cramponării tale de Gică Contra. Nu te mai obosi să baţi apa în piuă, sau dacă vrei să explici de ce eşti de altă părere, fii mai civilizat şi adu şi tu ceva acolo, un argument cât de mic, nişte citate biblice care să-ţi susţină părerile. Iar dacă nu eşti în stare, lasă-te păgubaş şi mai slăbeşte-ne cu inepţiile tale.

218. “Fenomenul PUCIOASA” văzut de artistul Sorin Dumitrescu (I)
 

Preambul. Sorin Dumitrescu ripostează în ziarul "România liberă" din 21 ianuarie 1995la exhibiţiile contorsionate ale criticului Erwin Kessler din revista „22”, acolo unde acesta îşi expusese criticile edulcorate la adresa expoziţiei "CURĂŢIREA ROMÂNIEI". Semnând riposta cu titlul „Neputinţele tânărului Kessler”, Sorin Dumitrescu dezvăluie, ca fiind cel puţin suspectă, derogarea concesivă pe care criticul o face la adresa artiştilor Zidaru, motivată de o prietenie benignă, dar de puţini cunoscută. Sorin Dumitrescu profită aici de avantajul unei cunoaşteri temeinice a Zidarilor, bazată nu numai pe apartenenţa de castă, dar şi pe o simpatie reciprocă, nu mai puţin sinceră decât cea dintre Zidari şi Erwin Kessler. Lui Sorin Dumitrescu nu îi este indiferentă calea pe care merg colegii săi de breaslă, soţii Zidaru, căci el este mai întâi creştin, şi abia după aceea artist. De aceea el vede în aplaudacul de circumstanţă Erwin Kessler un pericol mai mare decât opţiunea însăşi a lui Marian Zidaru. Când cineva din exterior, cu o oarecare notorietate locală, vine şi te laudă în public, te susţine chiar, cu cuvinte meşteşugite, însăilate în editoriale care rup gura castei sculptorilor, începi să crezi că într-adevăr ai dreptate şi eşti pe drumul cel bun. Or, Marian Zidaru avea mare nevoie mai degrabă de prieteni adevăraţi, care să-l tragă de mânecă pentru a nu se crede familiar, prea repede şi fără motiv, cu „experimentele cu Duhul Sfânt”de la Noul Ierusalim, săpate adânc în lemn sau în marmură. Sorin Dumitrescu s-a dovedit a fi un astfel de prieten, arătându-i lui Zidaru că deja a mers prea departe, chiar dacă n-a simţit încă urmările pericolului. Dimpotrivă, Erwin Kessler derapează de la obişnuita sa linie, de critic capricios care caută mereu nod în papură celor pe care el îi scarmănă, trecând brusc la o neobişnuită admiraţie şi susţinere pe faţă şi laudă festivă a demersurilor mistice al Zidarilor, pe care el de fapt nici nu le înţelege, şi nici măcar nu are vreo tangenţă cu ele. Fără o experienţă ortodoxă personală, este deci cu atât mai neavenit şi mai inoportun să se pronunţe cineva în acest domeniu, lucru care îl irită până la pragul de reacţie rapidă pe Sorin Dumitrescu. El vede în „schimbarea la faţă” a lui Erwin Kessler nu numai sinuciderea estetică a unui critic de duzină, ci şi un instrument iresponsabil prin care cei adulaţi gratuit de el (Zidarii, în speţă) sunt ameninţaţi la rândul lor de sinuciderea estetică şi religioasă.

Reproducem aici această „reacţie rapidă”, apărută doar la câteva zile după şueta „critică” a lui Erwin Kessler, cu menţiunea că observaţiile din paranteze aparţin autoarei acestui articol.


Noul an a debutat printr-un eveniment deopotrivă neaşteptat şi dramatic: sinuciderea estetică a tânărului Kessler.
Titlul rubricii CeArtă din revista ,,22", reuşeşte într-un timp record să bage groaza în aproape toată suflarea artistică. Zvonul apariţiei unui neamţ exterminator, care părea să-şi fi propus ca ţel ciufulirea săptămânală a celor mai plăvane biografii artistice şi privirea chiorâşă a oricărei expoziţii mai răsărite, a scurtcircuitat imediat toropita şi nu mai puţin înfometată breaslă a sculptorilor. N-a fost necesar nici măcar răstimpul unui an de zile pentru ca tânărul Kessler să devină în ochii multora îndelung aşteptatul critic "mântuitor", un fel de neo-Parsifal băştinaş, apt să izbăvească comentariul plastic de lauda complezent-durdulie şi de tradiţionalul ton economiastic. Care a putut fi secretul acestei ascensiuni ameţitoare?
Nu încape îndoială că Erwin Kessler este binişor înzes­trat cu darul gazetăriei. Argumentaţia adesea labilă, topica încă stângace şi, mai ales, folosirea neglijentă sau abuzivă a unor ter­meni şi concepte, existente în articolele sale, n-au reuşit totuşi să covârşească talentul său specific - e drept, mai puţin frecvent - talentul de a pune în pagină tema aleasă. Altfel spus, tânărul critic ştia "să cadreze" un demers expoziţional sau, mai exact, simţea felul în care acesta putea fi extras util din vânzoleala manifestărilor circumstanţiale, pentru ca forma lui văzută, pub­lică, să poată deveni materia unei prese incitante. Această însuşire naivă a determinat şi succesul articolelor sale. Acestea au respectat întotdeauna cu stricteţe două principii:
1. "Comentaţii" trebuie aleşi exclusiv din elita artelor frumoase şi, dacă se poate, mai cu seamă, din tagma celor cu notorietate consolidată;
2. Comentariul aplicat acestora trebuie să fie mai cu seamă contondent, dar pe alocuri şi niţel milostiv, pentru a bloca replica ocazională şi a sminti cât mai eficace impresia "comen­taţilor".
După cum s-a putut lesne constata, lumea penibilei noas­tre tranziţii adoră zgândărirea impudică a "intagibililor", şicanarea personalităţiilor consacrate. Perspicacităţii tânărului Kessler nu i-a scăpat această nenorocită dispoziţie colectivă căreia, în mod "creator", i-a adăugat un stereotip comportamen­tal cules din lumea fotbalului. Unui fotbalist care nu reuşeşte să­-l dribleze pe Maradonna, dar îşi doreşte cu orice preţ gloria fot­balistică, nu-i rămâne altceva de făcut decât să-i pună acestuia piedică; oricum analele fotbalului nu vor întârzia să-i consem­neze în veac faultul scandalos. Ambiţiosul nostru critic şi-a însuşit rapid lecţia şi s-a apucat să cotonogească pe ruptelea tot ce i-a ieşit mai de soi în cale. De la "prologi", "catacombişti" etc., până la Nicodim sau Călin Dan, toată lumea a fost trasă "grijuliu" în ţeapă cu o fervoare sistematică şi numele unei baricade care şi-ar propune un ecarisaj estetic constând în darea în vileag a comportamentului provincial, a temelor răsuflate sau a formulărilor edulcorate prezente, chipurile, fie şi tumoral, în lucrarea artiştilor de seamă.
Împlinirea exigenţelor celui de-al doilea "principiu director" l-a determinat pe tânărul Kessler să adopte stilistic un fel de lehamite ciufută, menită să-i susţină vorbirea pe şleau, grimasa posacă, trântirea părelnicului său adevăr în obrazul beneficiarului - într-un cuvânt, abandonarea oricărei delicateţi verbale care să ţină cont de vârstă, experienţă sau prestigiul pro­fesional al victimei. Pentru a pune surdină acestei strategii pub­licistice, insolenţa exprimărilor a fost deghizată în francheţe, bădărănia machiată în chip de observaţie frustră, iar nepri­ceperea livrată abil ca inapetenţă estetică. Câteva luni bune de campanie critică susţinută şi efectele n-au întârziat să se arate: tânărul Kessler aproape că reuşise să-şi instituţionalizeze bom­băneala săptămânală. Articolele sale începuseră să fie aşteptate cu înfrigurare de inconştienţii care riscaseră vreo expoziţie per­sonală sau de grup (s-ar putea bănui că în acest răstimp până şi retururile revistei defunctului GDS au scăzut simţitor).
Toate ar fi rămas bune şi frumoase, cu atât mai mult cu cât vociferările sale publicistice ne deveniseră şi nouă oarecum simpatice, dacă nefârtatul sau cine ştie ce daimon plebeu nu l-ar fi împins pe tânărul nostru să părăsească pentru o clipă, ah, ce clipă!, cârtirea metodică şi nitam-nisam, să se apuce să admire.

(Observaţia 1: Fără îndoială că o asemenea spectaculoasă schimbare de macaz a lui E.K de la trosneală generalizată la admiraţie punctuală trebuie să fi avut o motivaţie profundă. Simpla prietenie de circumstanţă cu Zidarii trebuie că nu ar fi fost suficientă, ci alta a fost cauza. Este mai plauzibil că, la cunoaşterea sa precară privind afacerile celeste şi avatarurile lumii imateriale, E.K. să fi luat în serios familiaritatea cu Duhul Sfânt, pe care o clamau îndelung şi insistent Zidarii, pentru a conchide că o precauţie gratuită nu strică. Cine ar fi nebun să-şi permită să-L critice pe Dumnezeu, pe care nimeni nu L-a văzut, nici nu-L cunoaşte? La urma urmei, nu se ştie de unde sare iepurele, şi ce coarne are, şi ce rău împunge! Unde nu te pricepi, e mai bine să fii cuminte, căci riscurile vor fi mai mici.)

218. “Fenomenul PUCIOASA” văzut de artistul Sorin Dumitrescu (II)
 

Atoateştiutor în ceea ce-i priveşte pe alţii, tânăruI Kessler nu şi­-a cunoscut limitele propriilor putinţe. Facultatea de a admira ocupă palierul de sus - să zicem cel spiritual - al actualului critic. Nefiind nativă, această dispoziţie rară urmărea îndeaproape creşterea spirituală a insului. Criticului obişnuit, pentru a putea fi cât de cât respectat, nu-i sunt de trebuinţă decât niţel simţ al observaţiei, un intelect neastâmpărat şi oleacă de năduf social. În contrast, cel care admiră nu se poate lipsi de un sistem axio­logic solid şi de o educaţie îndelungată a văzului, care să-i ofere accesul la profunzimile tainicului limbaj al artei. Doar admiraţia poate transforma-transfigura actul critic într-un act de dis­cernământ şi abia exerciţiul acestuia din urmă risipeşte poluarea pe care o provoacă mediului cultural judecata critică năbădăioasă. Atâta doar că actul de a admira reprezintă o boierie a inimii, mai greu accesibilă, boieria inimii culte. Că este aşa şi nu altfel îl probează faptul că până şi starostele detractării moderne (a se citi criticii) a Apostolului Neamurilor, atunci când s-a hotărât şi dânsul să admire, nu s-a năpustit să laude în neştire, ci a purces smerit prin prudente "exercices d'admiration".

(Observaţia 2: “Noua Evanghelizare” propusă de liderii pucioşi prin Expoziţiile soţilor Zidaru, care sunt trimişi ca soli care promovează încrustarea în piatră a “Cuvântului” Pucios , nu putea să nu stârnească o doză de precauţie în primele exerciţii de admirare ale lui E.K faţă de exerciţiile cu Duhul Sfânt ale pucioşilor)

Din păcate, neputinţa (neştiinţa) de a admira a tânărului Kessler n-a devenit putere (ca să-i parafrazez o emblemă recen­tă)! Spre stupoarea noastră, recent, biografia sa s-a poticnit toc­mai în adularea locvacităţii neo-eshatologice a cuplului Zidaru şi a bizareriilor pseudo-iconice zămislite de acesta.

(Observaţia 3: Tocmai ineditul, bizarul, imponderabilul, imprevizibilul pe care îl observă E.K. la creaţia şi la limbajul Zidarilor sunt şi motivaţia schimbării lui de atitudine. Superficial, E.K. nu-şi pune problema să cerceteze mai adânc, altmiteri ar fi descoperit că Zidarii nu sunt deloc originali şi singulari, aşa cum par, ci sursa reală a acestor „bizarerii” pe care ei o promovează la modul esteticii publice stă ascunsă în creaţia ezoterică delirantă a liderilor sectanţi de la Pucioasa, de care ei ascultau pe vremea aceea ca de Dumnezeu)

Delirul ver­bal al acestei perechi de pomină şi imaginea tautologică care-i însoţeşte i-au fulgerat nefast luciditatea imberbă. Aşadar, iată-l pe temutul comentator al ,,22"-lui beat de admiraţie, băgând capul cuminţel sub patrafirul maglaviteanului sacerdot al Pucioasei.

(Observaţia 4: Admiraţia [pe care o observă S.D. la E.K., alături de o oarecare “supunere” sub patrafirul unor “prooroci” pucioşi pe care nu-i vede, nu-i cunoaşte, dar îi simte ca pe nişte urmaşi demni ai lui Petrache Lupu, ai căror soli sunt Zidarii] este fără îndoială, falsă. Ea ascunde o temere viscerală a lui E.K. faţă de fabulosul obscur, pe care nu-l poate circumscrie cumva, neavând aparatul critic minimal oferit de educaţia religioasă primară)

Din articolul "Despre ţară, artă şi credinţă" (,,22" din 11/17 ian '95) cităm câteva din neocontemplaţiile "fratelui" Kessler: expoziţia intitulată emfatic "Curăţirea României" ­- alminteri model audiovisual de pisălogeală sectantă - i se pare criticului că "propune literalmente un katharsis".

(Observaţia 5: “Curăţirea României” i se pare suspectă lui S.D. tocmai pentru că este promovată prin acelaşi limbaj prolix, gălăgios şi pisălog cu care politicienii promit noi şi noi “schimbări în bine” în fiecare campanie electorală, schimbări care rămân simple promisiuni pe hârtie. Or, logoreea nu îi este specifică lui Zidaru, dar el o copiază mecanic şi sârguincios după modelul “Cuvântului” pucios, căruia îi acordă o fascinată atenţie şi credibilitate. După ani de zile, scurşi între timp, premoniţia lui S.D. se dovedeşte a fi fost corectă: România este tot mai murdară, tot mai îngălată, lipsită în continuare de staţii de epurare, afumată de gaze de eşapament, mânjită de excremente şi sufocată de pungi de plastic)

Acadelele plastice confecţionate din materiale prolixe şi câteva bronzuri (care amintesc dureros) de momentul teafăr al sculptorului Marian Zidaru i se par proaspătului emul că re-investesc sim­bolic creştinismul cel mai autentic, în varianta sa ortodoxă.

(Observaţia 6: S.D. surprinde aspectul cel mai nefericit al experimentelor plastice în care Zidarii circumscriu mesajul atribuit Duhului Sfânt unor chipuri cioplite: ortodoxia clamată de ei cea a “Cuvântului” care s-a făcut duh, este doar părelnică, fiind doar un simbol eşuat al autenticităţii ortodoxiei originale, în care Cuvântul S-a făcut trup, şi aşa a fost făcut cunoscut oamenilor care L-au mărturisit apoi lumii întregi)

218. “Fenomenul PUCIOASA” văzut de artistul Sorin Dumitrescu (III)
 

Potrivit troparelor lui Erwin Melodul, Fericitul Marian "este unul din puţinii români care au reuşit în decursul acestor ani să-­şi ducă la bun sfârşit proiectele", "oferă o paradigmă estetică cât şi una existenţială şi morală totodată", "înfăţişează nu numai o artă care tinde la perfecţiune, ci şi pe el însuşi ca un model uman, care să fie ascetic, tinde la perfecţiune", "se situează la frontierele ideologiilor ca un "contrabandist al spiritului"", "este singurul artist complet pe care-l posedă cultura română", "este îmbibat de un optimism mesianic" şi, condacul stupefiant - "face parte din categoria "fericiţilor"" care în raport cu "real­itatea imediată a declinului cotidian", dispune de "un orizont apropiat al beatitudinii profetizante" ş.a.m.d ... Dacă la cele de sus adăugăm şi sforţările tânărului critic „hagiograf” de a chi­ureta opera Fericitului Marian de elucubraţiile mileraniste şi de retorica compilată a "profeţiilor" sale putem înţelege avatarurile pe care le provoacă actului critic lipsa de criterii şi surescitarea egolatră.

(Observaţia 7: S.D. evidenţiază că, probabil cea mai gravă tentativă a lui E.K. este de aceea de a prelua mesajele pucioase [promovate şi de Zidaru ca acoperire pentru creaţiile sale] şi a le îmbrăca în poleiala limbajului adulativ de profesie. Criticul nu mai critică, ci admiră, şi admiră în prostie, cu gura căscată. El vede în Marian Zidaru un “fericit”, termen care încearcă să sugereze o oarecare apropiere de rangurile bisericeşti cele mai înalte care beatifică pe păstorii cei vrednici, deşi M.Z. n-a avut niciodată vreo chemare sau vreo aplecare spre viaţa clericală. Tentativele lui M.Z. de a reforma Biserica din temelii prin mesaje de dincolo [primite de la persoane despre care el afirmă nonşalant că nu trebuie să ne preocupe cine sunt şi ce fac, deoarece „n-are importanţă” prin cine vine “Cuvântul” Pucios – nepăsare care s-a dovedit a-i fi aproape fatală, câţiva ani mai târziu] sunt cotate de E.Kessler ca fiind o “contrabandă a spiritului”. Milenarismul militant al pucioşilor, la care aderă entuziast şi M.Z., este ignorat de E.K. nu atât din neştiinţă, cât mai ales din calcul, ca să-i iasă pasienţa admirării fără rezerve)

Acest tip de admiraţie sinucigaşă a făcut ca biografia estetică a tânărului Kessler să calce pe urmele nefericitului des­tin al omologului său Werther. După o rafală de gafe este imatur ca cineva să mai spere că vreun profesionist sau vreun iubitor de artă cu mintea teafără vor mai pleca urechea şi îi vor mai lua în serios aprecierile critice oricât de perfecţionată şi de inspirată ar deveni redactarea acestora (şi în ciuda oricărui sufragiu circum­stanţial). Promiţătoare până de curând, vorbăria - discurs a lui Erwin Kessker are în prezent toate şansele de a fi înghiţită trep­tat de ambianţa gregară care a odrăslit-o.
Şi, totuşi, pentru ca tânărul nostru să nu deznădăjduiască cumva, este bine să ştie că mai grozavă decât sinuciderea estet­ică este sinuciderea morală şi mai cumplită decât aceasta este cea spirituală. Să nu fie! În rest... Păcat!

Concluzie. Sorin Dumitrescu identifică la Erwin Kessler o surescitare egolatră care îl împiedică să vadă pericolul sectei “Noul Ierusalim”, care îl investeşte pe Marian Zidaru în sol şi marionetă a liderilor pucioşi. Marian Zidaru este cotat ca “profet”, deşi el n-a făcut nici o profeţie de la sine, ci întotdeauna a reprodus “profeţiile” altora. Este cotat ca “fericit”, deşi el n-a avut niciodată o reală funcţie de conducere în sectă, iar experienţa ataşamentului lui la “Noul Ierusalim” s-a dovedit a fi un eşec personal cât se poate de trist. Este cotat un promotor al unei “paradigme estetice, cât şi al uneia existenţiale şi morale totodată”, deşi el a fost doar un ostaş ascultător care a încercat să dea formă văzută unor ordine de luptă cu morile de vânt, primite de la liderii pucioşi, seniorii războiului nevăzut dintre imaginaţie şi realitate.
Demersul lui E.K. este sintetizat de S.D. printr-un cuvânt care pune punctul pe i. Acesta este cotat drept păcat; nu păcat de moarte, ce-i drept... dar totuşi, păcat.