În prealabil postat de antiecumenism
(Post 551694)
După-amiază, rupt de oboseală, ars de soare, m-am oprit pe culmea unui deal. Deodată, am auzit țipătul trenului. Am sărit ca ars. În vale, departe, de-a lungul Jijiei, l-am văzut gonind prin luncă. Strălucea cu o bucată de soare scursă pe pământ, o dâră vie. Am luat-o la vale, cât puteam de tare, cu picioarele sângerând prin bulgării uscați. Mai erau vreo trei kilometri până la calea ferată, dar mie mi se părea că voi putea ajunge dintr-o fugă, dintr-o sforțare.
Am alergat, mai mult pe vârfuri, de durere, până la haltă. Trenul nu mai era acolo demult. Știam că se va întoarce seara, apoi din nou pe la 3 dimineața. M-am ascuns sub malul Jijiei și l-am așteptat. Voiam să îl văd de aproape. De asta plecasem de acasă. Mâncare nu mai aveam. Cum crescusem pe coclauri, pe lângă sat, știam să deosebesc buruienile bune de mâncat, scoteam peștele cu mâna din culcușul lui de mâl, scoicile. Atunci, așteptând trenul, am prins pești cu mâna, câțiva cărășei, și i-am mâncat cruzi. Am molfăit frunze de măcriș, cepușoare de pur, cu gust de usturoi, și mi-am potolit foamea.
Trenul! Nu l-am auzit, întâi l-am simțit în tălpi. Pământul înviase și mă gâdila. Am alergat spre stație. Plângeam de bucurie. L-am văzut venind spre mine, mare cât un deal, strălucind ca Făt-Frumos în armură, însângerat de lumina asfințitului. Voiam doar să-l ating, apoi să mă ascund undeva, pe lângă haltă, aproape de oameni, iar dimineață s-o iau înapoi spre casă. Când a oprit, cu un scrâșnet lung de fier pe fier, m-am apropiat încet de el, pe partea opusă haltei, pe unde nu erau oameni, și mi-am lipit obrazul ars de soare, cu bășici cleioase, de platoșa lui de tablă, rece, mirosind a smoală și, nu știu cum, a depărtări. Aș fi vrut să-l pot îmbrățișa, să-l țin lângă mine. Venisem doar să-l văd, dar când am simțit că se smulge încet de pe șine, că nu-l pot ține pe loc, că-l pierd, mi-am făcut vânt și am sărit pe scară. Tremurând, am pășit în tren cu teamă și cu bucurie, ca într-o biserică.
Ca și în povestea fetei dispărute de acasă, pe care a cătutat-o și guvernul, tot un controlor de tren m-a găsit și pe mine. I-am spus, cu inocență, că plecasem de acasă (nu că am fugit, ci că am plecat: cum se pleacă) doar ca să văd trenul, dar că pe urmă mi-a venit să și merg cu el, să ajung până în Iași, orașul unde nu există noapte, cel mai îndepărtat oraș de pe pământ. Nașul m-a dus până la Iași, unde m-a dat pe mâna Miliției. Milițienii mi-au dat mâncare și m-au dus să dorm la camera Mama și copilul. Acolo, o femeie m-a spălat într-o cădiță și mi-a pansat picioarele zdrelite. Am dormit buștean. N-am văzut Iașul, dar măcar am ajuns până acolo. Dimineața, un milițian m-a urcat în trenul de Dorohoi, m-a dat în primire controlorului, iar controlorul m-a pus în brațele altui milițian, care mă aștepta în gara Zlătunoaia. De acolo m-a dus cu o șaretă până peste deal, la ferma unde lucra tata.
Nu mi-a zis nimic tata. Știa de seara că lipseam de acasă, dar nu-și făcuse griji. Pe atunci copiii nu erau ținuți în hamuri. Dormeam uneori pe unde mă apuca noaptea: la stână, la moș Ion, la herghelie, la nănuțul Drăghici, la Baloate, la iaz, în căsuța din salcâmi. Dar niciodată nu fugisem din sat. Milițianul se aștepta să mă ia tata la bătaie, dar el a zis râzând: “Lasă, a fost băietul până la Ieș” ‒ și m-a mângâiat pe cap. Pracă ar fi fost mândru de mine! M-a trimis repede acasă cu un tractor de la el de la fermă, unde era un fel de șef. Am intrat în sat ca un erou. Cine mai văzuse, ca mine, trenul? Cine mia fusese, ca mine, până la Iași? Singur, nu de mânuță. Eram eroul tovarășilor mei de joacă și chiar al meu însumi. Nu și al mamei, care a mai rărit gardul cu o nuia ca să-mi arate cât suferise când n-am ieșit, seara, la numărătoare. Ea dădea cu sete, dar pentru prima oară nici nu simțeam bătaia. I-am zis că și dacă îmi taie picioarele, tot nu-mi pare rău. Prețul era prea mic.
A fost cea mai frumoasă călătorie a vieții mele. Călătoria mea inițiatică, adevărata mea intrare în lume. Cred că mi-a schimbat viața. Am învățat de la vârsta aceea, atât cât puteam eu pricepe, ceva despre pasiune, despre curaj, despre sacrificiu, despre stropul de nebunie care îți colorează viața.
Cine știe, poate că și fata plecată la duhovnic pornise în călătoria sa inițiatică. A fost alegerea ei. Poate destinul ei acolo s-ar fi împlinit, în mănăstire. Dar ne-am opus toți. Copiii de astăzi cresc în incubatoare, să nu-i atingă niciun fir de praf, cu milioane de ochi ațintiți asupra lor. Când pleacă de acasă, îi caută guvernul! Copii de plastic, copii de sticlă, într-un joc plin de precauții, stupide de la un punct încolo, copii care n-au îmbrățișat niciodată un tren."
|
