Efrem Sirul, despre pocainta si judecata si despre despartirea sufletului de trup
 

Intru aceasta zi, cuvant al Preacuviosului Parintelui nostru Efrem Sirul, despre pocainta si judecata si despre despartirea sufletului de trup.

Iubitilor, ce folos aflam intru aceasta viata trecatoare? Vai noua! Fericit este acela care, din toate cate le-a facut in viata, a aflat indrazneala in ceasul despartirii, cand se desparte sufletul de trupul sau. Ca, vin ingerii sa ia sufletul din trup si sa-l puna inaintea judecatii celei groaznice. Mare frica este, fratilor, in ceasul mortii, ca sufletul se desparte de trup cu frica si cu dureri. Ca stau inaintea sufletului faptele lui, in ceasul despartirii, faptele pe care le-a lucrat noaptea si ziua, si bune si rele. Si ingerii se sarguiesc, silindu-se sa scoata sufletul din trup.Ca sufletul, vazandu-si faptele sale, se teme sa iasa. Iar sufletul pacatosului cu frica se desparte de trup si, temandu-se, se duce sa stea inaintea Imparatului celui fara de moarte. Si, silit fiind sa iasa din trup, vazandu-si faptele sale, le zice lor cu frica: "Dati-mi mie vreme si ragaz de un ceas, ca sa ies." Si ii raspund faptele lui: "Pe noi tu ne-ai lucrat si noi impreuna cu tine mergem la Dumnezeu."

Sa traim cu paza, fratilor, viata aceasta trecatoare. Si mai presus de toate, pe Hristos cel Sfant sa-L iubim si sa-L dorim. Ca nu stim, fratilor, in care ceas va fi iesirea noastra. Nimeni din noi nu stie ceasul si ziua despartirii. Ca, umbland noi si desfatandu-ne fara grija pe pamant, se da porunca, fara veste, ca sufletul sa fie luat din trup. Si se duce in ziua intru care nu gandeste, plin fiind de pacate si neavand indrazneala. Pentru aceasta ma rog, fratilor, sa ne facem liberi, sa nu fim robi vietii acesteia trecatoare. Sa intraripam sufletul nostru catre Dumnezeu, in fiecare zi, de curse si de sminteli ferindu-ne.

Vicleanul ascunde de-a pururea curse inaintea sufletului nostru, ca tulburandu-l pe dansul, sa-l vaneze spre munca vesnica. Prin mijlocul smintelilor si al curselor calatorim, iubitilor, sa ne rugam, drept aceea, sa nu cadem intru ele. Pline de dulceata sunt cursele mortii vesnice. Sa nu ne moleseasca pe noi cu dulceata lor cursele mortii, adica grija peste fire a lucrurilor celor pamantesti si a banilor si, mai ales, grija gandurilor si a faptelor celor rele. Sa nu te indulcesti tu, fratele meu, de cursa mortii. Sa nu te molesesti, nici sa te slabesti atunci cand cresc intru tine gandurile rele. De va afla gandul cel intinat intrare in sufletul tau, acesta se indulceste spre cugetarea rea; si cugetarea rea omoara sufletul. Si se face gandul cel rau ca o cursa in sufletul tau, daca nu-l vei goni prin rugaciune, prin lacrimi, prin infranare si prin priveghere. Fa-te pururea liber de toate lucrurile cele pamantesti, ca sa te izbavesti de curse, de ganduri si de fapte rele. Sa nu te molesesti macar o clipa in cugetarea gandurilor cele rele. Sa nu zaboveasca in sufletul tau gandul cel rau, frate. Fugi de-a pururea catre Dumnezeu prin rugaciune, prin ajunare si prin lacrimi, ca sa te izbavesti de toate cursele, smintelile si patimile. Sa nu socotesti, frate, ca multa vreme vei trai pe pamant. Ca, fara de veste va veni porunca Domnului si, vezi, sa nu te afle pe tine pacatuind, nemaiavand vreme de pocainta si nici de iertare. Ce vei zice atunci, in ceasul despartirii, frate?

Multi sunt cei care socotesc ca vor trai pe pamant multa vreme. Si, iata, vine, fara de veste, moartea si desarta face nadejdea lor si nefolositoare. Repede vine moartea si raul cel mai mare e pierzarea vesnica. Sa ai, drept aceea, de-a pururea moartea inaintea ochilor tai, frate, si nu te teme de despartirea de trupul tau. Asteapta moartea in fiecare zi, ca un om intelept si duhovnicesc, asa asteapta de-a pururea sederea inaintea judecatii Domnului. Pregateste-ti in fiecare zi candela ta si, ca un slujitor intelept si sarguitor, cerceteaz-o pe ea in fiece ceas, cu lacrimi, cu rugaciuni si cu fapte bune; cata vreme te afli inca in libertate, foarte te sarguieste. Ca vine vremea cea plina de temere, de frica si de tulburare, care nu-ti mai ingaduie sa gandesti cele inalte si bune. Luati aminte, iubitii mei, cum toate cele rele cresc si sporesc in fiecare zi rautatile si biruieste viclenia. Acestea pregatesc tulburarea cea mare, ce va sa fie, si necazul cel mare, care va veni, peste toate marginile pamantului, pentru pacatele noastre, ca, pentru trandavia noastra, sporesc cele rele.

Sa ne facem, dar, vazatori cu duhul, razboinici iubitori de Dumnezeu in fiecare zi, sa biruim razboiul vrajmasului, o, iubitorilor de Hristos. Sa ne invatam obiceiurile razboiului, ca razboiul nevazut este. Arma a razboiului acestuia este de-a pururea slobozirea de lucrurile pamantesti. Daca ai moartea inaintea ochilor, in fiecare zi, nu pacatuiesti. Daca te vei elibera de lucrurile pamantesti, slobozindu-te din cele vremelnice, vei putea, ca un preaviteaz luptator, sa iei darul biruintei. Ca, daca lucrurile cele pamantesti ne trag in jos, catre ele, apoi si patimile ne intuneca ochii inimii, in vremea luptei launtrice. Pentru aceasta se lupta cu noi si ne biruieste vicleanul, ca pe unii ce suntem plini de lucrurile cele pamantesti si de patimile grijilor pamantesti ne robim. Ca, pe cele pamantesti toti impreuna le iubim, fratilor, dar unii se lupta sa-si elibereze mintea, iar altii nu. Si, atunci mintea noastra ne lasa si se imprastie pe pamant, din pricina trandaviei noastre.

Iata, ziua s-a plecat si catre seara este vremea noastra, iar noi, iubitilor, in necredinta noastra, socotim ca este dimineata. Iata, langa usi este Imparatia Cerurilor ca sa straluceasca, si noi nu voim sa intelegem. Uneori, s-au facut si semnele si minunile despre care a vorbit Domnul: foamete, ciuma, cutremure, infricosari si navaliri de neamuri. Si acestea toate se par noua ca un vis. Nu ne sperie pe noi auzirea, nici insasi vederea lor. Dar secerisul acum s-a apropiat si sfarsit are chiar si viata noastra. Iata, ingerii tin gata secerile; asteapta doar porunca.

Sa ne infricosam, iubitilor. Ceasul este al unsprezecelea din zi si calea este inca lunga. Sa ne sarguim, in camara sa ne aflam. Sa ne facem veghetori si sa ne trezim ca niste nesomnorosi. Nu stim in care ceas Stapanul va veni. Sa iesim de sub apasarea celor pamantesti. Sa nu ingrijesti de nimic, a zis Domnul. A iubi pe toti ne porunceste noua Dumnezeu. Iar noi, dimpotriva, am izgonit dragostea si ea a fugit de pe pamant. Nu afli nicaieri, pe pamant, dragostea cea desavarsita pentru oameni si pentru Dumnezeu, caci ea de la toti a fost gonita. Toti au urat dragostea. Acum, mai mult, invidia imparateste. Pricinile de tulburare pe pamant s-au inmultit nedreptatile au acoperit pe toti impreuna. Fiecare numai cele pamantesti le cauta, iar pe cele ceresti le defaimeaza. Cele vremelnice doreste, iar, pe cele ce vor sa fie, nimeni nu le iubeste. Voiesti sa fii om duhovnicesc? Invata sa te eliberezi de cele pamantesti. Nu cauta mai intai pe cele pamantesti, ci, nevoieste-te si doreste, ca un desavarsit, Imparatia Cerurilor, si apoi, cauta si pe cele pamantesti, dupa cuvantul Domnului.

Sa nu socotesti, zicand: Multa si grea este vremea pustniciei, si eu sunt lenes si neputincios si nu pot sa ma nevoiesc. Asculta graiurile de sfatuire preabuna si folositoare, intelege ce iti zic tie, iubitorule de Hristos, frate: Daca voiesti sa te duci intr-o alta tara departata, nu poti sa alergi intr-un ceas toata lungimea caii. Ci, numarand pasii in fiecare zi si avand rabdare, pleci la drum. Si, cu vremea si cu osteneala, ajungi in tara pe care o doresti. Asa este si Imparatia cea Cereasca si desfatarea Raiului: prin ajunari, prin infranare, prin privegheri, prin milostenie si prin dragoste, fiecare poate ajunge acolo. Acestea sunt caile care te duc la cer, catre Dumnezeu. Sa nu zabovesti a pune inceput de cale buna, care te duce la viata. Voieste numai sa calatoresti in calea aceasta si vei fi sarguitor si indata calea se face dreapta inaintea ta. Si, bucurandu-te de calatorie, faci popasurile veselindu-te. Ca se imputernicesc pasii sufletului tau, la fiecare popas. Si ca sa nu afli greutate in calea care te duce la viata, Domnul pe Sine Insusi S-a facut Cale a vietii, celor ce voiesc, cu bucurie, sa se duca la Tatal luminilor.
Link permanent catre articolul complet:
http://cristiboss56.blogratuit.ro/Pr...i-b1-p1808.htm

Din tainele ascezei
 

Chipul si asemanarea noastra cu Dumnezeirea, nu este barba la barbati si broboada la femei, cum predica unii care nu L-au inteles pe Hristos si nu au cunoscut mangaierea Duhului Sfant. Este drept ca buna cuviinta in tinuta si comportament ne pazeste de pofte pacatoase, dar nu pentru ca avea barba l-a pizmuit sarpele pe Adam.

Mintea si trairile launtrice sunt in alcatuirea sufletului nostru, iar pana unde poate ajunge puterea mintii si puterea credintei sunt ceea ce il aseamana pe om cu Dumnezeu. Aceasta asemanare a primit-o Adam si pe aceasta a pierdut-o. Aceasta asemanare o cauta pustnicii si ceilalti ravnitori ai crestinismului rasaritean (probabil si cei din apus, dar nu e treaba mea).
Ce inseamna pe intelesul nostru ca Dumnezeu a facut toate numai prin cuvant? Cand Dumnezeu roastea un cuvant acesta se si materializa (vezi Facere I). Forta Dumnezeirii din care izvoraste viata si toate cele ce sunt, este asemeni credintei din sufletul nostru; a credintei pe care o predica sfinta Evanghelie, ca de vom avea credinta si vom zice unui pom sa se usuce, asa va fi. Si de vom avea credinta si nu ne vom lasa cuprinsi de indoiala vom putea merge pe apa, asemeni lui Petru.
Credinta aceasta se cladeste pe nadejdea intr-un viitor luminos, iar acel viitor luminos este fagaduinta vietii vesnice, "si aceasta este viata cea vesnica; [omul] sa te cunoasca pe Tine singurul si adevaratul Dumnezeu si pe Hristos pe care L-ai trimis" (Ev. Ioan - XVII).

Prin pacat, mintea se zdruncina si "se leaga" de cele pamantesti (vremelnicia), adica isi pierde orice legatura cu vesnicia, incat ajunge sa creada ca fagaduinta vesniciei este un basm. Cu alte cuvinte, omul se indoieste de toate cele suprafiresti, legat fiind in neputinta trupului si in limitarea materialului. Nadejdea si credinta pot fi recunoscute de noi asemeni sentimentelor, iar "inima" o putem asemana ca un vas in care nu poti pune lichide diferite simultan, ci doar pe rand.
Nadejdea, credinta, sentimentul datoriei, loialitatea, milostivirea, sunt ca niste bauturi sanatoase pentru mintea omului, care se intareste si nu se mai lasa ispitita spre moarte.

La polul opus, omul fara astfel de trairi curate, este lesne stapanit de frica lasa, se panicheaza cu usurinta, iar deciziile pe care urmeaza sa le ia, il aseamana cu un iepure fricos si fara de judecata. Un astfel de om vede numai tradegedii in orice neimplinire a poftelor si dorintelor sale arzatoare, fara macar a se gandi ca poate il asteapta un viitor mai luminos decat ceea ce isi pregatise el prin uneltirile sale. Din acest motiv cei mai multi oameni sting prin spitale, pentru ca forta mintii lor atrage si mai mult boala prin gandul cel rau si lipsit de nadejde.

Cel ce cauta desavarsirea, cauta de fapt ascutimea mintii, care trece peste iluzia incercarilor si a asa-ziselor "bariere in calea succesului". Pentru ca eu, limitat fiind, nu am cum sa pot defini perfectiunea si succesul absolut doar prin bruma de informatii dobandita in cativa ani de scoala.

Pustnicul merge in salbaticie sa exerseze nadejdea in mijlocul primejdiilor. Care dintre noi s-ar incumeta sa doarma vreo cateva nopti sub cerul liber, in salbaticie, chiar in vreme de vara? Daca vine un lup, daca vine un sarpe, daca ma musca vreo insecta?

Comfortul vietuirii in cetate amorteste intru totul aceasta vlaga duhovniceasca, a nadajduirii in vreme de primejdie. Iar cand vine peste noi acel ceas de cumpana, indata ne pierdem cu firea, ca si un baietel neinstruit ce s-a avantat intr-o batalie. In acele momente, de care nici unul dintre noi nu suntem lipsiti, ne dam in vileag toata neputinta si tot animalismul cu care ne-am deprins intr-o viata de trandavie mentala si desmierdare si de implinire a poftelor si a ignorantei fata de fiinta launtrica. (nu spun ca sa fie spus, ci spun fiind c-as-am ajuns)

Mintea darza si ascutita precum sabia, nu primeste iluzia, acesta fiind si inceputul vederii in duh, iar nu unele vise ori ghicituri ce ni s-ar parea ca se implinesc. Cuviosii parinti ce au ajuns a avea o astfel de minte, cladita pe nadejde, pe credinta si in zeci de ani de vietuire in buna randuiala, nu se mai minunau cand asistau la minuni, adica la suprafiresc. Caci pentru ei, aceasta le era noua fire a lucrurilor. In aceasta idee, avem pilda din Patericul Egiptean, in care cuviosul Macarie, fiind chemat sa invie un mort, lumea incepuse a-l slavi, iar eparhul locului il intreba daca nu-l ispiteste mandria. La care pustnicul raspunde "Cel ce s-a invrednicit de harul Duhului Sfant, nesocoteste slava lumeasca." Adica cum nesocoteste? Nu biruie? Pai nu biruie, pentru ca lupta cu slava lumeasca nu mai exista. Pentru mintea unui om suprafiresc laudele si insultele sunt tot una, adica un bazait de muste.

Confortul vietuirii in cetate este o mare incercare pentru noi , draga Leonte ! Fericiti sunt cei ce nu au acest "confort" plin de ispite de tot felul , apoi depinde de fiecare in parte cum isi organizeaza viata in "cetate" , ce fel de confort alege , spre ce isi indreapta gandul si dorirea . In clipele grele , de incercari si de ispite , imi aleg cotisorul meu de ruga , special creat cu ajutorul Bunului Dumnezeu , unde candela lumineaza mereu , inconjurata de Sfintele Icoane , si fug la Maica Domnului in primul rand , care este puternica mea izbavitoare si luminarea sufletului meu . O uitam , Leonte , pe cea care a nascut pe Dumnezeu cu trup , pe Omul purtator de Dumnezeu si Dumnezeul purtator de Om ! Nu trebuie sa cautam pustia , pentru ca ar fi semn de lasitate , ci trebuie sa ne purtam Crucea fiecare acolo unde suntem , in cazul nostru aici , in mijlocul marii turbate , si sa avem evlavie multa fata de Maicuta noastra a tuturor , caci am avut aceasta mare sansa sa o avem alaturea pe Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu , si orice filozofie care se situeaza pe alte coordonate este falsa si inselatoare din toate punctele de vedere .
Vezi , draga Leonte , ce putin ne trebuie pentru "pustia" noastra ?
Chiar inainte de a reintra pe forum , am stat in coltisorul meu si m-am rugat Maicii Domnului ! Am o comoara de carte , circa 800 de pagini de Acatiste , care te rog sa ma crezi ca fac mari minuni prin citirea si trairea lor !
Este imposibil , draga Leonte , sa inotam noi singuri , dupa mintea noastra in marea aceasta turbata , te rog sa ma crezi frate draga !
Bucura-te , Izbavitoare , care pe noi , cei necajiti , din chinuri , din nevoi si din moarte ne izbavesti !
Amin!+

Prea Sfanta Neascatoare de Dumnezeu, mantuieste-ne pe noi!

Cu adevarat este greu dupa mintea noastra se ne luptam, insa eu aleg "pustia" ca remediu si intarire. O deplasare ocazionala, cand am timp si posibilitate, intr-o padurice unde nu dau peste oameni si unde reusesc pentru moment, sa inteleg cuvitele cuv. Alonie: "De nu vei socoti ca pe lumea asta esti singur tu si cu Dumnezeu, nu vei cunoaste liniste." (sper sa fi nimerit citatul din Patericul Egiptean la litera A)
Contempland aceste cuvinte in linistea pustiei, incep sa uit lumea si naravurile ei pe care le-am deprins si eu, incep sa ma rog altfel decat gandidu-ma la cei cu care sunt sfadit. Imi amintesc de certuri si de contraziceri ca de comportamentul unui copil, apoi ma rusinez "caci nu binele pe care voiesc, ci raul pe care il blestem pe acela il savarsesc" (nu mai stiu cine a spus), ma turbur si ma manii ca nu sunt in stare sa ma fac pilda spre cele bune, ci trancanesc necontenit ca un fatarnic si ca un impostor. Numindu-ma pe mine urmator al lui Hristos il fac de ras prin comportamentul meu si pentru faptele mele se huleste numele lui Dumnezeu intre neamuri.
Apoi incepe sa imi apara cate o lacrima. ... Ma linistesc, si-mi amintesc ca mila lui Dumnezeu e mai mare decat rautatea din mine. Imi amintesc de sfintii care au reusit sa se faca pilde vii si ma rog sa fie cat mai multi astfel de oameni. Ma mangaie o blanda caldura launtrica, iar osteneala deplasarii pana in locul acela urmata de repaosul trupesc, imi da noi puteri. Ma intaresc in nadejdea de a ma intoarce in cetate si a o lua de la capat, fara sa stie nimeni cine sunt si de unde vin.

Sunt influientabil. Treaba asta ar trebui sa o savarsesc asa cum spui tu. Dar eu nu pot. De la un moment dat, mintea mea nu se mai poate scalda in rugaciune, sub zgomotele si agitatia din cetate. Devin cuprins de naravurile cetatii si iar am nevoie sa evadez o zi, doua, sau barem cateva ceasuri... Am nevoie ca sub primejdia inghetarii de frig, a flamanzirii, a insetarii, a dezhidratarii in canicula, sa imi amintesc cat de fragil este acest trup trecator, dar mai ales cat sunt de neputincios in a-l sprijini cu puterea rugaciunii si a nadejdii si a credintei.

Unul din Sfintii dragi mie , a carui Acatist il citesc aproape saptamanal , este Sfantul Antonie, un doctor dat Egiptului de Dumnezeu, care cred ca-ti va fi de mare folos , si te rog sa-i citesti viata , sa-i citesti Acatistul , si el te va ajuta neantarziat in dorirea ta . Este un exemplu pentru noi in lupta cu trupul , cu diavolul , cu cele lumesti in general . Din pacate nu am icoana lui pe lemn langa candela care lumineaza coltisorul meu de rugaciune , am decat o iconita mica ce o tin in Acatist , dar iti spun cu mana pe inima ca-mi este de mare ajutor . Te rog sa nu-l uiti pe Sfantul Anonie sa-l iei cu tine !
" Fugind de intunericul cel negru al Egiptului , ai cautat pamantul cel de viata datator al pustiului. Prin infranare si nevointa vestejind saltarile trupului , Prealaudate , te-ai facut pilda monahilor , de Dumnezeu cugetatorule , celor ce stiga : Bucura-te , Parinte Antonie !"
Sa-ti ajute Dumnezeu in credinta ta !
Amin!

Iti recomand aceasta icoana, foarte graitoare, a unui pustinc contemporan cu sf. Antonie cel Mare. Este vorba despre Pavel Anahoretul, din Tebaida. (din pacate nu este o icoana canonica, datorita interventiei prin grafica digitala)

http://www.crestinortodox.ro/biseric...ipt-67711.html

Multumesc frumos !
Doamne ajuta !:1:

In a doua zi de sarbatoare am bucuria sa va impartasesc o invatatura primita de la un smerit povatuitor athonit.

"Dragul meu! Observ ca pe tine te munceste dorul de a schimba lumea, dar stai linistit ca nu esti singurul! Probabil ca ti-au zis mai multi diverse vorbe si ti-au dat unele indemnuri. Iata ce te indemn eu sa faci daca vrei ca fii tai sa se nasca intr-o lume mai buna!
Cand vezi un om care da fuga cu botu la teica, sa stii ca omul acela a fost deprins sa manance laturi. Nu este vina lui, ci a mediului in care s-a nascut si a crescut. Tu insa, luand vase de cristal si vesela de argint, pofteste-l la masa ta! El nu va pricepe ce onoare i se face. Va veni nespalat, va manca clefeind, se va murdari pe la bot, iar la urma va trage o ragaietura lunga cat doina romanilor. Dar dupa cativa ani, vei observa ca se spala pe maini si se piaptana. Dupa alti cativa ani nu va mai ragai. Si abia in final, vazand omul acela pe un altul care da fuga la teica porcului, va zice: <<sarmanul de el, ce viata de caine duce!>>
Sau poate ai vreun prieten sau o ruda caruia ii miros picioarele. Tu, indata luand un lighean cu apa calda iti sufleci manicile la haina si te apuci sa-i speli picioarele.
Facand acestea implinesti si Evanghelia si traiesti si in lux." (cuvinte rostite prin gura monahului Nectarie Atonitul)

Sarbatori fericite si o viata frumoasa tuturor! Din toate disputele avute, sper sincer sa ne fi ales fiecare dintre noi, macar cu cate un gand bun si cu dorinta de a cunoaste acea parte de adevar ce inca ne ramane tainuita...

Mulţumim, Leonte, pentru postare şi pentru urări!

Mi-a plăcut ideea că "pentru un om cu mintea suprafirească, şi laudele şi criticile sunt la fel, un bâzâit de muşte"...

Frumoase cuvinte , care sunt venite cu siguranta dintr un suflet bun si iubitor de Dumnezeu ! Din "disputele" avute cu tine , am avut mereu de castigat , am ramas cu ceva in minte si in suflet , si cred ca asta-i cel mai important .
Doamne ajuta !

Frate Leonte, nu stiu de unde ai rasarit, dar ma bucur mult ca esti printre noi. Acu', sunt convins ca uneori mai ma bag si eu cu botul in teica, desi mai inainte am cinat cu Mantuitorul din acelasi blid... Si la fel de convins sunt ca mai scap din cand in cand cate o ragaitura care sa mi se para mie ca are ritm si cadenta, ba chiar si o linie melodica speciala... Dar macar cand e vorba de spalatul picioarelor, sa reusesc sa ma rusinez "la timp", adica sa-mi pice fisa si sa ma smeresc, daca cineva se sesizeaza de duhoarea picioarelor mele si sa nu astept invitatie speciala si nici servitori care sa-mi inlature "ciocolata" dintre deste, ci sa mi-o inlatur singur cu osteneala, ca pentru un lucru bine-facut!...
Spuneam nu demult ca intru cu sfiala pe-aici si ca nu ma simt in masura sa adaug "valoare" acestui thread, fiindca sunt inca departe de a ma considera demn de asa ceva! Acum am decis sa scriu si eu doua randuri fiindca sunt usor nedumerit fata de ce am auzit astazi la predica de dupa Sf Liturghie.
La un moment dat, Parintele a spus un lucru pe care eu il stiam altfel, sau cel putin il intelesesem altfel. Este vorba de Natanail, cel chemat de Filip sa-L cunoasca cu ochii lui pe "Cel asteptat"! Parintele, probabil inspirat din surse pe care eu nu le cunosc (inca), spunea ca de fapt Natanail ar fi trebuit sa aiba aceiasi soarta cu pruncii omorati din ordinul lui Irod, dar mama lui l-a ascuns sub un smochin si astfel Natanail a scapat de la moarte. Acest secret nu-l cunoastea decat el si mama lui. Atat. De aici uimirea lui cea mare si acceptarea din primul moment ca nu avea in fata un prooroc sau ghicitor, ci era chiar Mesia, Fiul lui Dumnezeu, care stia totul si vedea totul. As fi vrut sa stiu daca cineva a auzit vreodata despre aceasta varianta, si daca se poate sa ne dea si sursa. Eu inca nu am gasit-o, desi nici nu pot sa spun ca am insistat foarte mult, iar daca nu o gasesc, cu siguranta il voi intreba in prima ocazie care mi se iveste, pe Parintele, din ce surse se documenteaza el...
V-as fi recunoascator daca cineva imi poate veni in ajutor, ca sa nu-l mai deranjez eu pe Parintele!...

Parintele Iosif Trifa,intr-o predica in care spunea ca fiecare ,,ostas" trebuie sa fie un ,,Filip", povestea acelasi lucru,cu privire la Natanael,indicand drept sursa ,,Vechile Cazanii ".

Multumesc mult, frate Pelerinule... Bun si-atat. O sa mai caut... Si chiar acum mi-a venit o idee. S-ar putea totusi sa nu gasesc pe internet, dar in biblioteca bisericii ar trebui sa fie ceva. Iar fiul meu cel mic este acolo aproape zilnic! O sa-i dau "tema"... Inca o data, multumesc din suflet!

Oricand prietene, voi mai cauta si eu si poate vor fi si raspunsuri mult mai bine documentate decat ce am putut gasi eu.Doamne ajuta!

Iata ce spune Sf. Grigorie Palama despre acest episod referitor la smochinul lui Natanail:
"Deci Natanail s-a mirat de aceste cuvinte, pentru ca si-a adus aminte de ceea ce cugetase cand era sub smochin si cu umilinta ruga pe Dumnezeu pentru trimiterea lui Mesia. Caci stia ca nici un om nu era acolo cu dansul ca sa-l vada si ca gandurile lui nimeni nu putea sa le stie, decat numai Dumnezeu. De aceea indata a crezut ca Iisus este Mesia pe Care L-a fagaduit Dumnezeu sa-L trimita pentru izbavirea neamului omenesc."
http://www.crestinortodox.ro/calenda...lui-36456.html


Am gasit pe net si explicatia parintelui tau aici , dar nu stiu cui ii apartine predica:
"Dintai, daca interpretam ca acest “cand erai sub smochin” se refera la momentul din viata lui Natanael in care, contemporan Pruncului Hristos, urmarit de “militia” lui Irod, parintii l-au ascuns sub frunze de smochin, astfel scapand cu viata, reactia lui este sau s-ar putea traduce astfel: “Rabbi, Tu esti Fiul lui Dumnezeu, Tu esti Regele lui Israel pentru care am fost cautati toti, spre a fi ucis si Tu printre noi!”

De-al doilea, daca socotim acest “sub smochin” ca fiind un loc al meditatiei pentru Natanael, initiatul in taina Scripturii si evlaviosul implinitor al Legii celei Vechi, reactia este una a unui cunoscator al Legii, potrivindu-se parca stihira Litiei praznicului: “Bucurati-va, cinstiti prooroci, care legea Domnului bine ati randuit si credintei v-ati aratat stalpi de neluat si de neclintit. Caci voi v-ati aratat si mijlocitori ai legii celei noi a lui Hristos. Si, mutandu-va la cer, pe Acela rugati-L sa impace lumea si sa mantuiasca sufletele noastre” (Slava Litiei, glas 2).


http://carti.crez.ro/predici-duminicale/predica-la-duminica-i-din-post-a-ortodoxiei/




Si parintele Arsenie Boca ofera explicatia ascunderii pruncului sub smochin - http://www.razbointrucuvant.ro/2012/...bului-nastere/

Ramane insa sa aflam sursa primara.

SFINTII TREI IERARHI, INTERPRETI AI SFINTEI SCRIPTURI


PARTEA I

,,Generalitati.Sfintii Trei Ierarhi, Vasile cel Mare, Grigorie de Nazianz si Ioan Gura de Aur sunt reprezentantii straluciti ai unei perioade bogate atat in dispute dar si in elaborari teologice de mare valoare, din epoca patristica. Biserica i-a numit "stalpi ai Ortodoxiei" si "mari dascali" ai crestinatatii, si pe buna dreptate: ei s-au remarcat atat ca pastori si misionari, cat si ca moralisti si dogmatisti, aducand contributie valoroasa la limpezirea problemelor, pe atunci discutate - trinitare, hristologice si pnevmatologice.
Nu mica insa este gloria lor ca exegeti; s-ar putea spune chiar ca renumele lor se datoreste, in primul rand, modului in care au interpretat, prin cuvant si fapta, Sfanta Scriptura. Pentru ei, Sfanta Scriptura a fost calauza in tot ceea ce au inteprins, temelie pe care au inaltat edificiul teologiei dogmatice, izvor de principii pentru stralucita lor activitate pastorala, misionara si sociala.

Nascuti si crescuti in familii in care se cultiva evlavia si respectul fata de cartile sfinte, viitorii ierarhi fac din Sfanta Scriptura abecedarul copilariei lor, iar mai tarziu obiectul preocuparilor de toate zilele. O citesc mereu. O considera superioara oricarui produs literar pur omenesc si cea mai buna calauza spirituala. In paginile ei gasesc raspuns intrebarilor care din totdeauna au muncit mintea crestina si problemelor pe care le ridica viata religioasa la tot pasul . Vad insa lectura ei un mijloc de automodelare si un dialog personal intre Dumnezeu si omul credincios de la care acesta se intoarce, ca si inspiratul Moise, luminat si radios.
De aceea, in entuziasmul lor sfant, o aseamana cu un izvor de ape vii, cu izvoare de intelepciune, cu o comoara, cu pietre de mare pret, cu pavaza impotriva pacatelor si cu poarta prin care se intra in imparatia cerurilor. Rezultat al acestei zabave asupra textului Sfintei Scripturi sunt reusitele lor comentarii, ca si celelalte opere, de diferite nuante, dar de inspiratie biblica. De la operele strict exegetice, pana la cele cu continut practic, la prima vedere fara vreo legatura cu Sfanta Scriptura, - toate sunt intemeiate din abundenta pe texte scripturistice. Cadrul temporal nu ne permite sa amintim pe fiecare dintre aceste lucrari in parte; insa, pentru formarea unei idei generale, amintim pe cele mai importante. Mentionam, in primul rand ca Sfantul Ioan Gura de Aur, corifeul exegetilor orientali, a rostit peste 550 de omilii asupra celor mai multe carti ale Vechiului si Noului Testament - consemnate in scris de tahigrafi - si a compus comentarii sistematice asupra psalmilor, a profetilor Isaia si Daniil si a Epistolei catre Galateni. Acestora trebuie sa li se adauge alte 55 de omilii, care, desi, nu apartin operelor pur exegetice, prezinta totusi interes exegetic, prin temele biblice dezvoltate in ele.

Sfantul Vasile cel Mare a compus, cu caracter strict exegetic, 33 de omilii, insa acestora trebuie sa li se adauge: a) operele ascetice, b) morale, c) regulele monahale, d) operele cu caracter sistematic : cinci cuvinte impotriva lui Eunomiu, doua cuvinte la botez, tratatul despre Sfantul Duh, Liturghia si trei dintre epistolele sale . Din opera Sfantului Grigorie de Nazianz, cel care pe drept cuvant a fost supranumit "Demostenele crestin", pur exegetice sunt 10 cuvantari referitoare la diferite nume si teme din Sfanta Scriptura si cateva fragmente din unele comentarii care s-au pierdut. Acestora, insa, trebuie sa li se adauge, ca reprezentand interes exegetic, cele cinci "cuvantari teolgice", toate poemele teologice si dogmatice, 29 dintre poemele morale, 22 dintre poemele istorice si multe dintre epistolele sale."

PARTEA a-II-a

Conceptia Sfintilor Trei Ierarhi despre Sfanta Scriptura.

,,a) Asa cum spuneam, Sfintii Trei Ierarhi considera Sfanta Scriptura superioara oricarui produs literar pur omenesc, o perla a literaturii universale. Superioritatea ei iese in evidenta atat din bogatia ideilor cat si din frumusetea stilului in care a fost scrisa. Sfintii Capadocieni admira tehnica oratorica a aghiografilor, iar Sfantul Ioan Gura de Aur, pretuieste indeosebi gratia cuvantului simplu plin de sens si adevar.

b) Sfanta Scriptura detine aceasta superioritate din faptul ca este carte inspirata, ca desi redactata in limbaj obisnuit, ea cuprinde si exprima cuvantul si voia lui Dumnezeu. Prin inspiratie inteleg atat actiunea Duhului Sfant de iluminare a mintii aghiografului in vederea perceperii corecte a realitatii inconjuratoare, cat si actiunea de transmitere a unor adevaruri supranaturale. De aceea vad in Duhul Sfant pe autorul propriu-zis al Sfintei Scripturi, iar in aghiograf pe mijlocitorul consemnarii ei in scris. Sfantul Duh lumineaza mintea aghiografului, ii da imbold la scris si il asista tot timpul compunerii operei sale, iar aghiograful consemneaza cele inspirate dupa felul intelegerii sale si a contemporanilor sai. Asistenta Sfantului Duh nu echivaleaza cu anihilarea aghiografului, ci cu o dedublare a lui; aghiograful isi pastreaza in tot timpul independenta si individualitatea. Acest lucru se observa, dealtfel, din modul diferit in care sunt redactate cartile Sfintei Scripturi, corespunzator culturii si imprejurarilor de tot felul in care a trait autorul. Referitor la extensiunea inspiratiei, Sfintii Trei Ierarhi afirma ca ea cuprinde toate cartile Sfintei Scripturi, dar nu se extinde pana la expresii, cuvinte si litere. Prin urmare, admitand o inspiratie de ansamblu, de idei, a tuturor cartile Sfintei Scripturi, ei resping atat parerea inspiratiei partiale, - doar a pericopelor care cuprind idei dogmatice si morale -, a Sfintei Scripturi, cat si parerea inspiratiei verbale.

c) Sfanta Scriptura este o carte unitara, dat fiind ca unul este autorul ei, Duhul Sfant. Unitatea Sfintei Scripturi iese in evidenta chiar si cand se face distinctie intre Vechiul si Noul Testament, intrucat toate paginile Vechiului pregatesc atmosfera si se refera la Noul Testament. Sfantul Ioan Gura de Aur prezinta aceasta unitate, asemenea relatiei care exista intre celula vie si organismul uman. "Pentru ca dupa cum atunci cand, examinand o celula dintr-un organism, spune inaltul Ierarh, vom gasi in ea toate elementele din care este compus organismul... tot asa, fiind vorba despre Sfintele Scripturi, "vei gasi in in fiecare parte a ei spiritul care o strabate".In virtutea acestui fapt, Sfanta Scriptura nu se poate contrazice; inainte de oricare alt factor, ea este prima care arunca lumina asupra pericopelor mai greu de interpretat. Convinsi ca ereticii au cazut in rataciri tocmai pentru ca au interpretat trunchiat Sfanta Scriptura,Sfintii Trei Ierarhi recomanda staruitor evitarea oricarei interpretari a textelor rupte de contextul in care se afla incadrate sau straine de spiritul intregii Sfintei Scripturi. "Nu trebuie sa citim nici sa desprindem spusele Sfintei Scripturi de textul care le incadreaza, nici sa le talcuim fara ajutorul celor inrudite... Nu este lucru nesabuit, se intreaba Sfantul Ioan Gura de Aur, ca, judecandu-ne la tribunale, in probleme trecatoare, sa ne referim la... locuri, timpuri, cauze, persoane si la multi alti factori, fiind insa vorba de chestiuni care privesc viata vesnica, sa examinam la intamplare spusele Sfintei Scripturi ?". Contextul, prin urmare, arata sensul in care trebuie interpretata o pericopa.


Insusirile care i se cer interpretului. - Sfanta Scriptura a fost adresata tuturor oamenilor, celor invatati si celor nestiutori, si simplitatea limbii ne dovedeste cu prisosinta acest lucru. Evlavia si virtutile patriarhilor, ca si ale multor altor eroi, stau la indemana oricui pentru a fi imitate. "Pentru ca, vazand slabiciunea vointei noastre si usurinta de a aluneca in pacate, spune acelasi inalt Ierarh, Stapanul nostru iubitor ne-a lasat ca antidot lectura Sfintelor Scripturi, cu care indeletnicindu-ne continuu si reflectand la viata acelor mari si straluciti barbati, sa nu neglijam virtutea, si evitand raul sa facem totul pentru a ne arata vrednici de acele bunuri de negrait". Consecventi acestei pareri, Sfintii Trei Ierarhi fac deseori indemnuri ascultatorilor lor pentru a se indeletnici cu lectura ei atenta. Cu toate acestea, constata ca in Sfanta Scriptura exista si lucruri anevoie de inteles. Greutatea interpretarii anumitor pericope vine ca urmare a antitezei prea mari existente intre inaltele adevaruri scripturistice si lipsa de maturitate spirituala a cititorilor. Alteori, greutatea in interpretare provine din faptul ca, fiind redate de autor potrivit mentalitatii contemporanilor sai, anumite pericope sunt dificil de inteles de cititorii de mai tarziu. In sfarsit, neclaritatea unor pasaje face parte uneori din iconornia divina ; in felul acesta cititorul Sfintei Scripturi este stimulat a reflecta mai mult asupra sensurilor ei.

De aceea, desi adresata si folositoare oricui, ea nu poate fi inteleasa si interpretata amanuntit decat de cel anume pregatit. Acestuia i se cere, in primul rand, sa aiba credinta puternica in Dumnezeu, in valoarea divina a Sfintei Scripturi si in misiunea divina a Bisericii a carei lucrare trebuie s-o slujeasca chiar si interpretarea Bibliei. Dupa Sfintii Parinti, credinta este "dascalul tuturor si fara ea nu putem face nimic". Sa aiba, apoi, mintea libera de idei preconcepute iar inima sa nu-i fie robita patimilor. Sa fie un fervent practicant al rugaciunii si sa invoce ajutorul Duhului Sfant ori de cate ori purcede la talcuirea Sfintei Scripturi. In sfarsit, sa aiba temeinice cunostinte de introducere biblica. Prin notiuni de introducere biblica, Sfantul Ioan Gura de Aur intelege cunostintele necesare referitoare la mediul geografic si istoric, ca si la cauzele religioase care au concurat la compunerea scrierilor respective. Acestor notiuni Parintii Capadocieni le adauga ca necesare cunostintele din domeniul istoriei biblice si profane, arheologice si lingvistice. Cu totii gasesc absolut necesar ca interpretul sa cunoasca limba originala a textelor pe care le interpreteaza. Fiind opera a Sfantului Duh, importanta deosebita are faptul ca interpretarea Sfintei Scripturi sa se faca in Biserica, unde actioneaza Duhul lui Dumnezeu. Interpretarea facuta de eretici, lipsiti de indrumarea factorului divin, este subiectiva, arbitrara si, prin urmare, deseori gresita. De aceea, opera interpretului, membru al comunitatii crestine, este considerata o inalta slujire spirituala a Bisericii."

PARTEA a-III-a

Metoda de interpretare si sensurile Sfintei Scripturi.

,,a) Antecedente. - Inca din primele secole ale crestinismului, chiar de pe vremea Sfintilor Apostoli (Matei XIII, 36) s-a simtit nevoia explicarii Sfintei Scripturi. Primul interpret al Vechiul Testament si al spuselor Sale a fost insusi Mantuitorul ; mai tarziu, aceasta opera a fost continuata de Sfintii Apostoli, de episcopi - mai ales de cei din centrele mari ale crestinismului -, pe langa care se adunau cei dornici sa-si adanceasca cunostintele in domeniul Sfintei Scripturi ; si, in sfarsit, de scolile catehetice din Alexandria, Antiohia, Ierusalim, Cezareea Palestinei si scolile monahale. Dintre aceste scoli s-au distins cele din Alexandria si Antiohia. Pana in vremea Sfintilor Trei Ierarhi, ambele scoli petrecusera deja o epoca de mare inflorire, prima fiind ilustrata de dascali ca Panten, Clement Alexandrinul si Origen, cea de-a doua de preotul Lucian, Diodor din Tars si Teodor de Mopsuestia. Din nefericire, intre aceste scoli s-au iscat foarte timpuriu deosebiri in ceea ce priveste metoda de interpretare a Sfintei Scripturi si rivalitati intense. Deosebirile dintre ele se datorau, in primul rand spiritului care domnea in localitatile in care fiintau si, in al doilea rand, felului diferit de a estima modul de gandire vechi elin. Pe cand in Alexandria, centru cultural cu vechi traditii, filozofice, predomina gandirea platonica si viata contemplativa, in Antiohia, nu mai putin, renumita pentru rolul ei cultural, predomina logica aristotelica si realismul. La inceput, nu s-au exprimat preferinte pentru vreunul dintre filozofii antici, nici la Alexandria, nici la Antiohia, insa, mai tarziu, mediul ambiant va influenta si scolile crestine.

Imitand interpretarea filoniana, scoala din Alexandria isi va impropria atat modul de gandire platonic si neoplatonic, cat si metoda de interpretare alegorica. Metoda alegorica va fi impusa si de necesitatea combaterii interpretarilor antropomorfice a Sfintei Scripturi, interpretari facute de iudei si gnostici, dar, mai ales, datorita renumitului dascal al scoalei din Alexandria, Origen, care o folosea din plin. Desi cel mai migalos cercetator al textului biblic - si aici este destul a aminti doar monumentala lui opera critica, Hexapla, - el sustinea ca interpretarea Sfintei Scritpuri este o chestiune pur spirituala si depinde mai putin de cunostintele, fie ele chiar enciclopedice, ale interpretului. Pe baza trihotomiei platonice, el distingea trei moduri de interpretare posibila a textului biblic: o interpretare literala, facuta de oamenii simpli, somatici ; o alta morala, facuta de cei evoluati, de psihici ; si una alegorica, facuta de cei desavirsiti, de pnevmatici. Primelor doua moduri de interpretare, intr-un fel corespunzatoare metodei istorico-gramaticale, le dadea putina importanta. Importanta mare pentru el, avea interpretare alegorica, aceea care gasea in paginile Sfintei Scripturi expuse simbolic istoria si iconomia mantuirii neamului omenesc. Din ceasta cauza, interpretarea lui Origen, cu mici exceptii, se caracterizeaza prin incapacitatea estimarii corecte a datelor istorice ale Sfintei Scripturi, lipsa masurii si subiectivism. El lasa fara sa vrea drum liber acelora care, aveau sa faca din istorie jocul fanteziei, iar din Scriptura o tesatura de mituri. Urmarile acestui mod gresit de interpretare nu vor intarzia sa apara, ea va declansa un sir intreg de erezii, incepand cu cele antitrinitare. Putine vor fi fizionomiile neintinate de miasma teosofica a alegoriei; intre acestea, la loc de frunte, se va numara figura Sfantul Atanasie cel Mare.

Pericolul care venea din Alexandria a fost observat de antiohieni, care, drept raspuns, au adoptat logica aristotelica si metoda istorico-gramaticala in interpretarea Sfintei Scripturi. Se trecea deci in latura opusa. Fiindca se afirmase de catre alexandrini ca Sfanta Scriptura poate fi interpretata corect doar de cei desavarsiti, antiohienii afirma ca Sfanta Scriptura se adreseaza tuturor oamenilor; daca se neglija de alexandrini interpretarea literala a textului, antiohienii faceau din ea baza interpretarii Sfintei Scripturi; daca se sustinea de alexandrini ca eruditia are putina importanta in interpretarea Sfintei Scripturi, antiohienii afirmau ca datoria exegetului este de a cunoaste si folosi tot ceea ce se poate sti in legatura cu imprejurarile in care Sfanta Scriptura a fost scrisa, chiar si datele Sfintei Traditii. Nu respingeau nici antiohienii parerea ca sub litera Sfintei Scripturi se poate ascunde un sens tainic, spiritual, dar afirmau ca acest sens trebuie aflat cu multa prudenta. Dar, aceasta opozitie facuta cu tot dinadinsul scolii alexandrine n-a intarziat sa conduca scoala antiohiana la exagerari si sa o arate hranitorul direct al nestorianismului si pelagianismului.

In momentul cel mai critic al antagonismului celor doua scoli au aparut Sfintii Trei Ierarhi. De formatii diferite, - Sfintii Capadocieni apartineau scolii alexandrine, pe cand Sfantul Ioan Gura de Aur apartinea scolii antiohiene -, preiau concluziile pozitive ale inaintasilor si evitand exagerarile acestora pun bazele unei noi exegeze, transpirand in toate aspectele ei duhul ortodoxiei."

PARTEA a-IV-a

,,b) Exegeza Sfintilor Trei Ierarhi are urmatoarele caracteristici:

1. Evita, pe cat posibil, interpretarea alegorica. Fac uz de ea numai cand concluziile ei concorda intru totul cu spiritul Sfintei Scripturi. Recomanda indeosebi ca interpretarile alegorice sa nu fie aduse pentru demonstrarea unui adevar religios combatut de eretici. Limiteaza interpretarea alegorica la unele profetii hristologice, la parobole si mai ales la Cantarea Cantarilor, pe care o socoteau carte pur didactica. Grija deosebita impusa de pericolele interpretarii alegorice se vadeste si din formularea unor observatii si a unor reguli legate de alegoriile Vechiului Testament. Dupa ei : - Sfanta Scriptura arata singura, din context, locurile care trebuie interpretate alegoric ; - ea insasi da, de obicei, interpretarea alegoriilor ei, - interpretarea alegoriilor se usureaza totdeauna prin compararea lor cu oricare alt text asemanator; - in sfarsit, interpretarea lor nu trebuie sa contravina nici intregului spirit al Sfintei Scripturi, nici legilor logicii, nici realitatilor istorice.

Desi mare admirator al lui Origen, Sfantul Vasile cel Mare este primul dintre capadocieni care ii dezaproba metoda de interpretare a Sfintei Scripturi. Referindu-se la spusele acestuia, dupa care relatarile Sfintei Scripturi nu trebuie luate ca referindu-se la realitati istorice, ci ca referindu-se la niste realitati spirituale, expuse simbolic, marele ierarh repetand cuvintele Sfantului Apostol Pavel (Rom. I, 16) afirma : "ca nu se rusineaza de Evanghelie (de Scriptura) si ca in spusele ei el vede referiri la fapte si lucruri reale". In acelasi timp, combate cu hotarare pe aceia care, in interpretarea Sfintei Scripturi, folosesc din plin imaginatia, vrand cu tot dinadinsul sa acomodeze textul ei scopurilor lor. Pe Sfantul Vasile il urmeaza credincios Sfantul Grigorie de Nazianz. El dezaproba interpretarea alegorica, scotindu-o potrivita doar pentru "talcuitorii de vise". Cat priveste atitudinea Sfantului Ioan Gura de Aur fata de acest mod de interpretare, amintim numai ca a fost numit, dealtfel pe buna dreptate, antipodul lui Origen si parintele exegezei ortodoxe.

2. Sfintii Trei Ierarhi evita exagerarile interpretarii strict literale, care, tinandu-se de litera textului excludeau oricare alt sens al Sfintei Scripturi. Ei vad in Sfanta Scriptura expresia unui imens pogoramant facut de Dumnezeu fata de oameni, prin intermediul ei, omul are totdeauna la indemana cuvantul si voia lui Dumnezeu si o poate studia si reflecta asupra ei in voie. Simplitatea limbii nu distoneaza cu adevarurile ei inalte, pentru ca, asa cum observa Sfantul Ioan Gura de Aur, "prin grija lui Dumnezeu toate se fac pentru mantuirea noastra". Ei stiu totdeauna ca aghiograful a avut in vedere puterea si modul de intelegere al acelor carora se adresa. Referindu-se la descrierile antropomorfe ale lui Dumnezeu in Vechiul Testament, acestia sustin ca acest mod de a vorbi este modul cel mai simplu de apropiere a mintii omenesti de Dumnezeu; de aceea, astfel de expresii nu trebuie interpretate ca mituri nici ad litteram. Sugestive in acest sens sunt cuvintele Sfantului Grigorie de Nazianz : "Noi, spune inaltul ierarh, vrem sa tinem calea de mijloc intre cei care dau (Sfintelor Scripturi) o interpretare simplista si intre cei care prefera interpretarea anagogica... Pentru ca prima este... inferioara, iar cealalta este facuta de visatori ; si una si alta sunt la fel de condamnabile".

3. Sfintii Trei Ierarhi, plasand adevarurile supranaturale ale Sfintei Scripturi in cadrul timpului in care s-au plamadit, incearca sa surprinda cat mai exact starea de spirit a aghiografului si a contemporanilor sai, partea care revine Duhului Sfant si partea de contributie care revine scriitorului bisericesc inspirat. Aceasta, referitor la cartile profetice ale Vechiului Testament. Cat priveste cele relatate in Sfintele Evanghelii, Sfintii Trei Ierarhi sustin istoricitatea si autenticitatea lor. Momentul nasterii si imprejurarile in care a trait Mantuitorul si minunile pe care le-a facut sunt descrise de ei cu multa grija. Invierea Domnului este un fapt constatat si marturisit de martori oculari. Intocmai ca Apostolul Pavel, care spune ca "daca Hristos n-a inviat, atunci zadarnica este propoveduirea noastra si zadarnica este si credinta voastra" (I Cor. XV, 14), Sfintii Trei Ierarhi fac din inviere temelia credintei, iar din istoricitatea intregului cuprins evanghelic baza interpretarii ortodoxe.

4. Din multimea sensurilor care se dadusera pana atunci textelor scripturistice, Sfintii Trei Ierarhi retin doua : pe cel literal, zis si istoric sau gramatical si pe cel tipic sau spiritual. Prin sens literal ei inteleg sensul pe care il au cuvintele in vorbirea obisnuita, iar prin sens tipic sau spiritual, sensul simbolic pe care il prezinta anumite pericope. Spre deosebire de inaintasii lor, Sfintii Trei Ierarhi nu separa cele doua aspecte ale textului Sfintei Scripturi, ci, stabilind mai intai sensul adevarat literal al textului, - printr-o analiza filologica de neintrecut -, ei purced, acolo unde este cazul, la aflarea sensului tipic, simbolic. Acestei analize nu-i scapa nici cele mai mici cuvinte, ori de cate ori prin acestea puteau sa respinga interpretarile arbitrare ale ereticilor. Pentru ca, dupa spusa Sfantului Ioan Gura de Aur, intocmai pietre pretioase, a caror valoare nu depinde de volum ci de compozitia si frumusetea lor, la fel si aceste amanunte pot furniza informatii inestimabile exegetului .Sens spiritual dau de obicei pericopelor care descriu pe Dumnezeu in limbaj antropomorfic, celor referitoare la imparatia cerurilor, ca si anumitor evenimente din Vechiul Testament care au corespondent in Noul Testament. Astfel, trecerea iudeilor prin Marea Rosie este considerata ca a prefigurat botezul crestin, ridicarea sarpelui de arama in pustie si aducerea lui Isaac spre jertfire ca au prefigurat crucea si jertfa Mantuitorului, s.a. Raportul dintre tipul descris de Vechiul Testament si antitipul sau din Noul Testament este analog celui dintre imagine si realitate. Dupa cum imaginea nu contrazice realitatea dar nu poate avea toate insusirile realitatii, tot asa nici tipul Vechiului Testament nu poate substitui antitipul Noului Testament. Acest sens, insa, nu poate fi desprins cu usurinta de oricine ; aflarea lui necesita atentie, efort sustinut si ajutorul interpretilor inspirati.

5. Sfintii Trei Ierarhi nu se limiteaza la o interpretare pur teoretica a Sfintei Scripturi, ci aplica principiile ei la viata de toate zilele, morala si sociala. In numele principiilor biblice, acestia biciuiesc vicii si nedreptati, in numele principiilor biblice ei invata iubirea si apropierea dintre oameni. In numele principiilor biblice ei mustra pe imparati, pe cei lacomi si pe cei rai, in numele principiilor biblice ei isi impart bunurile celor sarmani si tocmesc azile pentru batrani si nevoiasi. Desigur, opera exegetica a Sfintilor Trei Ierarhi este mult mai bogata in sensuri, dar in limitele unei alocutiuni nu pot fi formulate decat cele mai importante.Incheind, putem afirma ca Sfintii Trei Ierarhi au intreprins o opera fara egal, au atins toate problemele pe care le pune textul biblic si au dat solutiile cele mai bune. In acelasi timp, au facut din viata lor cel mai bun si mai elocvent comentar al Sfintei Scripturi, consecventi spusei Mantuitorului ca "mare se va chema (in imparatia cerurilor) cel care va invata, dar va si face (cele ce invata)" (Matei V, 19).Opera lor este normativa pentru oricine incearca sa interpreteze Cuvantul lui Dumnezeu." (autor:Pr.Prof.Dr.Constantin Cornitescu,preluare de pe crestinortodox.ro)

Scurt cuvant de final.

Teologia traieste imbratisata-n smerenie cu doxologia iar cea mai frumoasa doxologie,transpusa in cuvinte,este chiar viata celor care prin trairea lor au lasat Cuvantul sa fie viu si lucrator,aducator de roade si ramas ca ramura pe vita,in matca sa ecleziala.In lipsa Duhului care a vegheat la punerea in cuvinte a mesajului catre umanitate a Celui pentru care cerurile sunt asezamantul picioarelor Sale,crestinismul ar fi putut esua intr-o religie a cartii,spasmodica si inchistata in limitele umane si toti am fi uitat ca acel Cuvant s-a intrupat spre a noastra mantuire,mai presus de putinul nostru spiritual.Acel Duh i-a calauzit pe acesti sfinti ai lui Dumnezeu care nu au cautat slava data de oameni ci si-au dorit ca cei ce vor urma sa ramina ancorati in intelegerea duhovniceasca a Sfintei Scripturi,sa nu se loveasca de malurile ascutite a stancilor intunecate,sa nu fie tarati de cei care sunt precum norii fara de apa si pomii fara rod,dezradacinati de Cel care este Adevarul si Viata. ,,Rămâneţi în Mine şi Eu în voi. Precum mlădiţa nu poate să aducă roadă de la sine, dacă nu rămâne în viţă, tot aşa nici voi, dacă nu rămâneţi în Mine. Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cel ce rămâne întru Mine şi Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteţi face nimic."(Ioan 15,4-5).

Mantuirea omului si mantuirea lumii dupa Sfintii Parinti

I. Cautarea mantuirii altora presupune cautarea mantuirii proprii

,,Datoria cautarii mantuirii proprii inainte de a o cauta pe cea a altora e exprimata intr-un mod radical in aceste sfaturi date tot de Sfantul Isaac Sirul: "Iubeste lucrarea linistii mai mult decat saturarea celor flamanzi din lume si decat intoarcerea multor neamuri la inchinarea lui Dumnezeu. Caci mai bine iti este sa te dezlegi de legatura pacatului, decat sa eliberezi un rob din robie. Mai bine iti este sa te imparti cu sufletul tau in unirea intr-un gand a treimii din tine, adica a trupului, a sufletului si a duhului, decat sa impaci prin invatatura ta e cei despartiti. (...) Mai bine iti este sa fi zabavnic la limba decat cunoscator iscusit in a revarsa din prospetimea mintii invatatura ca pe un rau. Mai de folos iti este sa te ingrijesti si sa invii din patimi sufletul tau cazut prin miscarea gandurilor tale in cele dumnezeiesti, decat sa invii pe morti".Multi Parinti subliniaza riscurile duhovnicesti la care se expun cei ce cauta mantuirea altora inainte de a cauta propria lor mantuire. Unii se refera la acest cuvant al lui Hristos: "Ce va folosi omului de va dobandi lumea intreaga, daca-si pierde sufletul sau?" (Mt 16, 26) sau la aceste alte cuvinte: "Daca un orb duce pe un alt orb, amandoi vor cadea in groapa" (Mt 5, 14; cf. Lc 6, 39).Sfantul Macarie Egipteanul sfatuieste laconic: "Nu te du sa-i mantuiesti pe ceilalti, si sa te pierzi pe tine insuti".

Si Sfantul Simeon Noul Teolog spune la fel: "Nu surpa casa ta vrand sa o zidesti pe cea a vecinului".Sfantul Isaac insista indeosebi asupra acestui pericol care exista in pretentia de a tamadui pe altii de bolile lor sufletesti, in timp ce noi insine suntem inca bolnavi, de a voi sa-i eliberam pe altii de patimile lor fiind noi insine sub stapanirea patimilor, de a voi sa-i mantuim pe altii in timp ce noi insine suntem departe de mantuire: "Multi au savarsit puteri, au inviat morti, s-au trudit sa intoarca pe cei rataciti si au facut lucruri mari si multi au fost calauziti prin mainile lor la cunostinta lui Dumnezeu. Iar dupa acestea, ei, care au inviat pe altii, au cazut in patimi intinate si spurcate si s-au omorat pe ei insisi, facandu-se sminteala multora prin faptele lor vazute. Pentru ca erau inca bolnavi cu sufletul, ei nu s-au ingrijit de sanatatea sufletelor lor, si s-au predat ei insisi marii lumii acesteia pentru a tamadui sufletele altora, ei insisi, cei bolnavi, si-au pierdut sufletele lor din nadejdea in Dumnezeu".

Preocuparea pentru mantuire a altora, mai cu seama sfatuindu-i sau invatandu-i, presupune, asadar, ca suntem noi insine eliberati de patimi, puternic ancorati in virtuti si prin aceasta puternici duhovniceste; e conditia indispensabila pentru a nu-i vatama nici pe altii nici pe noi insine. "Bine este - scrie Sfantul Isaac - a-i invatat pe oameni sa primeasca bunatatea lui Dumnezeu si a-i indemna sa ramana sub purtarea de grija Lui si a-i stramuta de la ratacire la cunostinta adevarului. Acesta era chipul de lucrare al lui Hristos si al apostolilor; si el este foarte inalt. Dar atunci cand omul simte ca a iesit din vietuirea sa si din partasia neincetata cu Dumnezeu si ca constiinta lui slabeste in contemplatie si linistea lui se tulbura si cunostinta i se intuneca, si ca, vrand sa vindece pe altii, isi pierde sanatatea si iese din libertatea voii sale, trecand in tulburarea mintii, Sfantul Macarie Egipteanul avertizeaza in chip asemanator impotriva cuvintelor ce urmaresc sa-i zideasca pe altii si care nu sunt intemeiate de experienta duhovniceasca suficienta, semnaland amagirea si riscul mandriei pe care le pot aduce acestea''. Celor care pretind sa urmeze exemplul apostolilor, el le aduce aminte ceea ce spune Sfantul Pavel: "Cuvantul meu si pro-povaduirea mea nu stau in cuvinte convingatoare ale intelepciunii omenesti, ci in adeverirea duhului si a puterii" (1 Co 2, 4).

Celor ce pretind ca fac aceasta din iubire, Sfantul Macarie le aduce aminte ca adevarata iubire iese dintr-o inima curata (cf. 1 Tim 1, 5). Fiindca "una e iubirea naturala a sufletului, alta cea care vine de la Duhul Sfant". Cea dintai poate fi o sursa de amagire; cea de-a doua izvoraste din curatirea de patimi (care e direct proportionala cu faptuirea poruncilor), si ea ne da acces la cunoasterea autentica al lui Dumnezeu si a realitatilor duhovnicesti."

II.Mantuirea personala nu poate fi desprinsa de mantuirea lumii si intr-un anume fel o presupune (I)

In multe privinte iubirea personala nu poate fi desprinsa de mantuirea celorlalti si pare ca e conditionata de ea: nu ne putem bantui noi insine daca nu contribuim la mantuirea aproapelui nostru.Sfantul Ioan Hrisostom e unul din Parintii ce insista cel mai mult asupra acestui punct. El afirma fara ocol: "Ca nu ne putem mantui fara a lucra la mantuirea fratilor", si adauga: "Stiu ca nefericitului de care vorbeste Evanghelia nu-i slujeste la nimic faptul ca a pastrat in intregime talantul care-i fusese incredintat, ci ca il pierde, pentru ca nu l-a rodit si nu a dat inapoi doi talanti in loc de unul [Mt 25, 24]". Evocand aceasta parabola si facand apel la alta comparatie asemanatoare, Sfantul Ioan Hrisostom denunta de altfel sterilitatea si inutilitatea vietii celui care nu lucreaza in vederea mantuirii fratilor sai, si merge chiar pana la a afirma ca un asemenea om nu merita numele de crestin: "Asa era cel care a ingropat talantul: viata sa era fara prihana dar nefolositoare. Cum, va intreb, un astfel de om poate fi crestin? Raspundeti-mi: daca drojdia amestecata cu faina nu preface intreaga framantatura, mai este ea o drojdie? Si daca un parfum nu inmiresmeaza pe cel ce se apropie, il mai putem numi parfum? Nu spuneti ca va e cu neputinta sa lucrati asupra altora; daca sunteti crestini, cu neputinta sa nu lucrati asa". Putin inainte el spunea: "Nimic nu e mai rece decat un crestin care nu-si mantuieste fratii".

Pentru Sfantul Ioan Hrisostom, orice crestin are datoria de a lucra nu numai la mantuirea celor care nu-L cunosc pe Dumnezeu ori s-au indepartat de El, a celor "mai mici" (cf. Mt 18, 10), adica a celor ce sunt slabi in credinta si risca sa se clatine in lupta duhovniceasca: trebuie sa ne simtim solidari cu ei si sa-i sustinem atat pe cat e cu putinta, imitand pe Dumnezeu care si-a trimis pe Fiul Sau ca ei sa se mantuiasca, si imitand pe Hristos care a primit sa patimeasca si sa sufere in acest scop. Sfantul Ioan Hrisostom citeaza drept exemplu apostolii: "Sa facem cum au facut ei in ce ne priveste, si sa stim sa purtam de grija la fel ca si ei de mantuirea fratilor nostri". El evoca indeosebi pe Sfantul Pavel, care, nu numai ca "ne arata dorinta fierbinte pe care o are Dumnezeu pentru mantuirea noastra", ci priveste aceasta mantuire "drept propria sa bogatie".

A voi mantuirea altora si a lucra in vederea ei e, dupa Sfantul Ioan Hrisostom, o forma de iubire fata de aproapele, pe care Hristos ne-a dat-o ca a doua porunca dupa iubirea de Dumnezeu si din care face o conditie esentiala pentru ca sa fim ucenicii Lui; si pentru ca inceputul iubirii e a-l pune pe celalalt inaintea noastra, la limita se cuvine sa punem mantuirea aproapelui mai presus de a noastra: "Iata ce e lucrul de capetenie in purtarea noastra: sa nu ne vedem doar de interesele noastre, ci sa indreptam, sa intarim madularele noastre pe care le vedem. Iata trasatura cea mai izbitoare a credintei noastre; "caci in aceasta, spune Evanghelia, toti sunteti ucenicii Mei, de veti avea dragoste unii fata de altii" [In 13, 35].

Iubirea adevarata nu se arata prin impartasirea din aceeasi masa; intr-un cuvant, prin cuvinte lingusitoare; o dovedeste ravna ce priveste la iubire, care ridica pe cel ce cade; care intinde mana celui cazut la pamant, fara a se gandi la mantuirea sa; care cauta inaintea binelui propriu binele altuia. Iata adevarata iubire: fiindca cel care are iubire nu priveste la ale sale; priveste inainte de toate la cele ale aproapelui si prin cele ale altuia isi asigura ale sale [1 Co 13, 5]".

Sfântul Vasile cel Mare: „Să nu uiți să mulțumești pentru toate”
 

http://www.basilica.ro/_upload/img/2...op51i150ka.jpg Sfântul Vasile cel Mare: „Să nu uiți să mulțumești pentru toate”

„Lăsând la o parte supărarea pentru cele ce ne lipsesc, să ne învățăm a-I mulțumi lui Dumnezeu pentru cele ce avem.”

Nimeni dintre noi, dacă vrea să fie socotit înțelept, să nu uite să mulțumească pentru tot ce i se întâmplă în viață. Însă cei mai mulți dintre oameni fac precum cei nemulțumitori: disprețuiesc cele ce au și doresc cele ce le lipsesc. Robul e nemulțumit că nu-i liber. Cel născut liber e nemulțumit că nu s-a născut în altă țară, mai cu vază, că nu-i dintr-o familie renumită prin noblețe, care să fie celebră. Cel de neam slăvit se plânge că nu-i putred de bogat; cel bogat se întristează că nu-i stăpân peste orașe și popoare; generalul se plânge că nu-i împărat, împăratul se plânge că nu stăpânește toată lumea de sub soare. Toate acestea îi conving pe aceștia că nu trebuie să mulțumească Binefăcătorului pentru ceva.

Noi însă, lăsând la o parte supărarea pentru cele ce ne lipsesc, să ne învățăm a-I mulțumi lui Dumnezeu pentru cele ce avem.

În împrejurările grele ale vieții, să spunem înțeleptului Doctor: „Bine este mie că m-ai smerit”, „Suferințele din vremea de acum nu sunt vrednice de slava care ni se va descoperi”, „Puțin am fost bătuți pentru cele ce am păcătuit!”

Omule, ușurează greutatea celor prezente cu nădejdea celor viitoare. După cum cei bolnavi de ochi își întorc privirile de la obiectele foarte strălucitoare odihnindu-le pe flori și pe câmpiile înverzite, tot așa și sufletul nu trebuie să privească necontenit la cele ce pricinuiesc întristare, nici să se lipească de nenorocirile prezente, ci să-și plimbe privirea spre contemplarea adevăratelor bunătăți. Vei reuși să te bucuri pururea dacă vei privi necontenit la Dumnezeu, iar nădejdea răsplătirii va ușura necazurile vieții. Ai fost batjocorit? Caută la slava pe care o ai păstrată în ceruri pentru răbdarea ta! Ai suferit vreo pagubă? Uită-te la bogăția cea cerească și la comoara pe care ți-ai agonisit-o prin faptele tale bune! Ai fost alungat din patrie? Dar ai patrie Ierusalimul ceresc! Ai pierdut copilul? Ai însă îngeri împreună cu care te vei veseli lângă tronul lui Dumnezeu, cu o veselie veșnică!

Dacă ducem o viață strălucită, să spunem cuvintele lui David: „Ce voi da în schimb Domnului pentru toate câte mi-a răsplătit mie?” Pentru noi a venit Dumnezeu între oameni; pentru trupul cel stricat, „Cuvântul s-a făcut trup și a locuit între noi”, cu noi, cei nerecunoscători.

(Extras din „Sfântul Vasile cel Mare” -Omilii și cuvântări-, Colecția Părinți și Scriitori Bisericești 1, Omilia a IV-a și a V-a, Edit. Basilica a Patriarhiei Române, București, 2009, pp. 95-96 și pp. 105-108)

Un nou an cu bucurii tuturor forumistilor !:1:

Am o mare rugaminte....
 

Dragii mei!
Intai de toate, traditionalul: La multi ani! Celor ce si-i doresc mai degraba buni, decat multi, asa se le dea Dumnezeu!

Cunosc pe cineva, care se tot chinuie de vreo 2 ani intr-o "stare" pe care cu greu o pot descrie in cuvinte, ca nici eu nu am priceput prea bine ce-i cu el nici de unde i se trage.

Bietul om, s-a tot chinuit sa nu mai puna pret pe parerea oamenilor despre el, incat astazi de la zi la zi, imi pare a fi tot mai nespalat, un dezordonat, un om care nu ar da cu o matura, nu ar sterge un praf... De fiecare data cand il intreb, imi zice simplu, Noroc ca umbla tuns, altfel cred ca ar avea si paduchi. De muncit nu munceste si tot scurt o taie: Daca nu i s-ar da de mancare, ar muri in vreun sant. Si ce om istet si fasnet il stiam!

Eu nu am gasit nici un argument pentru a-l convinge sa reintre in randul lumii. O fi caz de ospiciu? Sfant nu cred ca e, nici el nu pretinde a fi. Altminteri, era sigur de internat. Eu nu am auzit despre sfinti care sa traiasca doar din mila, in buricul targului si fara nici o randuiala. Ori de cate ori il intreaba cineva ceva, inchide gura cu un singur raspuns. A ramas blocat saracul in aceste intrebari si nu poate fi scos. Eu nu cred ca as avea atata rabdare daca ar fi al meu, dar maica-sa nu se indura sa-l alunge. Si e barbat in toata firea.

Va rog mult, daca stiti vreun duhovnic cu viata sfanta sa-l intrebati! Sau poate ati gasit in cartile sfintilor parinti despre cum poate iesi un om din aceasta stare. ...

Integrat din nou in societate cu ajutorul tau si a celor din jur , caci trandavia nu-i buna si nici de folos !
Tratamentul ? Munca si nu fuga de ea !
Dumnezeu iti da . dar nu-ti baga in traista , iar statul asta cu gura cascata in tavan e extrem de daunator , si asta dovedeste si cazul de fata !

Lenea ne indeparteaza de Dumnezeu ( din invataturile Sf. Parinti )
 

SFANTUL IOAN BOTEZATORUL

,,E suficient să-i priveşti icoana şi te cutremuri instantaneu. Sfântul Ioan Botezătorul are două aripi mari, întunecate şi deschise ner­vos spre înafară, gata de zbor şi, în acelaşi timp, ţine pe tavă chiar propriul său cap! E ceva crâncen în această scenă a tipsiei, dar mai e şi ceva ce ţine de lumină şi de speranţă. Ioan Botezătorul a biruit moartea şi ne-o arată con­cret, prin chiar prezenţa sa. Moar­tea nu e nici hâdă, nici ine­xorabilă. Moartea este, pentru cei drepţi, cea mai mare răsplată. Un alt început."

Traditia patristica a acordat o importanta cu totul deosebita rolului Sfantului Ioan Botezatorul in iconomia mantuirii conform cu cele relatate despre el in Noul Testament. Ioan Botezatorul si Mantuitorul ca Mesia apar in Evanghelii ca cei care depasesc asteptarea obisnuita a evreilor.Noul Testament arata ca Ioan Botezatorul si-a implinit rolul sau in istoria mantuirii intr-un mod, in care negarea rolului sau ar insemna negarea rolului lui Hristos in lucrarea lui Dumnezeu. Daca "Lumina" lui Hristos este mai mare decat "faclia" lui Ioan Botezatorul, astfel fara botezul lui Ioan prin pocainta, cei pacatosi nu puteau vedea Lumina lui Hristos.

Sfintii Parinti scot in evidenta rolul exceptional al Sfantului Ioan Botezatorul, subliniat de catre Mantuitorul. Toate tratatele patristice despre Botez si cateheza baptismala, vorbesc si despre botezul Sfantului Ioan si rolul sau in lucrarea Mantuitorului. Fericitul Augustin spune ca Sfantul Ioan Botezatorul este singurul Sfant pe care Biserica il cinsteste si la nasterea sa dupa trup. Tot el spune ca daca cel mai mare dintre cei nascuti din femei anunta venirea unuia si mai mare decat el, acela nu poate fi altul decat Dumnezeu si Omul Iisus Hristos. Botezul Sfantului Ioan, spune Tertulian, este dumnezeiesc prin instituirea sa, dar nu prin efectele sale. Acest botez pune un capat Legii vechi dar nu o inaugureaza pe cea noua, caci el nu aduce nasterea din nou. Valoarea acestui botez provine numai din relatia sa cu botezul crestin. Prin botezul lui Ioan era reflectat doar izvorul, care era lumina lui Hristos.

Sfintii Parinti scot in evidenta retragerea in pustie a Sfantului Ioan Botezatorul, in sensul separarii de lume pentru aflarea lui Hristos, asa cum scoate in evidenta in mod deosebit un autor patristic din secolul al IV-lea care a fugit de logomahiile scolii din Alexandria, Sfantul Isidor Pelusiotul. Sfantul Chiril al Ierusalimului afirma ca Ioan Botezatorul a fost inainte-mergator al Domnului si in iad.In iconografie, Sfantul Ioan era reprezentat cu un miel la picioarele sale, simbolizand pe Mantuitorul aratat ucenicilor acestuia. Dar, Sinodul cvinisext Trulan (690) a interzis reprezentarea Mantuitorului ca Miel, dupa care Sfantul Ioan a fost redat cu o cruce in mana, ca semn al martiriului sau. Uneori, prin secolul al XIII-lea, el a fost redat purtand aripi, dupa simbolul profetiei lui Maleahi. Reprezentarea Sfantului Ioan in icoana "Deisis", pe de o parte, si a Maicii Domnului, pe de alta parte a Mantuitorului, arata practic cinstea pe care le-a pregatit-o lor Dumnezeu prin jertfa Mantuitorului.

Traditia patristica a pastrat sensul lucrarii Sfantului Ioan Botezatorul in lumina lucrarii Mantuitorului. Astfel Sfintii Parinti, chiar daca nu au asezat nici un simbol legat de lucrarea Sfantului Ioan Botezatorul la inceputul Sfintei Liturghii, ei au presupus mereu aceasta lucrare a sa in pregatirea Sfintelor Daruri (Proscomidie) pentru Liturghie, in care Sfantul Ioan este pomenit alaturi de Sfanta Fecioara Maria. De aceea, interpretarea cea mai profunda si mai statornica a lucrarii Sfantului Ioan Botezatorul nu poate fi alta, decat lumina Mantuitorului Hristos ca nastere din nou prin botez, intrucat Mantuitorul este izvorul, iar Ioan apa botezului, Mantuitorul este "Lumina", iar Ioan Botezatorul este "faclia" aprinsa de la acea Lumina (Ioan 1,9)." (intreg articolul poate fi citit aici )


Sfantul Ioan Botezatorul,ca si inainte-mergator al Domnului,a lasat posteritatii mesajul adevaratei smerenii,patrunzatoare in fiinta si curata in fata lui Dumnezeu:"Eu trebuie sa ma micsorez, iar El trebuie sa creasca.".Parintele Nicolae Steinhardt spunea despre marele sfant:

,,Ioan Botezatorul ne este indeobste cunoscut pentru marea sfintenie a vietii sale. I se spune inger in trup sau om ingeresc, de cat de aspra i-a fost viata in pustie si de cat de intransigenta asceza. Stim ca drept imbracaminte avea o haina din par de camila si ca imprejurul mijlocului purta o cingatoare de curea. De hranit se hranea numai cu lacuste si miere salbatica."Eu trebuie sa ma micsorez, iar El trebuie sa creasca."Cine oare ar mai glasui astfel? Care dintre toti oamenii salasluitori vreodata pe acest pamant ar spune despre sine ca-si doreste sa se micsoreze, ca i se cade sa se umileasca in vreme ce aproapelui sau i se cuvine sa creasca, sa sporeasca? Firesc ii este omului rationamentul cu totul invers: sa voiasca a creste si a propasi el pe seama si in dauna celorlalti. Ceilalti? Sa-l admire, sa-l slujeasca, sa-l rasfete, sa-l ridice in slavi! Oricat de mult, de fara intrerupere, de nereticent. Satul de laude, complimente, slujiri si plecaciuni nu se va declara niciodata. Convins de perfecta-i superioritate nu va inceta in veac a fi.Egocentrismul si idolatrizarea eului sunt cererile si dorintele sufletului omenesc obisnuit, catusi de putin stergerea si infrangerea sinei, recunoasterea superioritatii altuia. Ceilalti ii sunt toti inferiori, orbi care nu se pricep sa-i deosebeasca insusirile exceptionale si sa-I aprecieze cum ar trebui.

Si totusi Ioan Botezatorul aceasta chiar face, lucrul acesta de necrezut, de potrivnic firii, de scandalos pentru orice psihie normala: pe sine se vrea micsorandu-se, pe celalalt crescand, biruind, afirmandu-se, implinindu-se!De aceea si este fraza de la Ioan 3, 30 atat de nepamanteasca, de fara de pereche, de anevoie asimilabila mintilor noastre. In cuprinsul Scripturii - bogata in formule fascinante si-n sentinte vrednice a se intipari in cugetul nostru - zicerea Botezatorului straluceste totusi cu o lumina nespusa si ni se infatiseaza ca un giuvaer; ea contrazice atat de fatis tendinta oricarei individualitati de a se socoti centrul cercului inconjurator si de a considera ca legitim sa-si acorde numai drepturi si monopolul dreptatii incat nu poate sa nu uimeasca asa cum ar face marul care, sfidand legea universala a gravitatiei, in loc sa cada la pamant cand se desprinde din pom, s-ar inalta spre cer.

Ne putem intreba acum ce semnifica pentru noi Ioan Botezatorul, prin care insusiri ale lui ni se arata admirabil, adica vrednic de mirare si veneratie, prin care ne poate fi calauzitor si model?

Prin smerenia sa absoluta, desigur. Prin iubirea sa totala fata de un altul, respectiv de Hristos, prin puterea de zdrobire a iubirii de sine si a inlocuirii ei cu iubirea pentru altul. Ioan Botezatorul se trece in umbra, se sterge, parca s-ar dori invizibil. El devine acel prieten al Mirelui de care pomeneste Iisus in versetul 29 al capitolului 3 din Evanghelia Sfantului Ioan, prietenul care se bucura de bucuria Mirelui, care sta si-L asculta cu dragoste si supunere, care nu-si doreste nimic alta decat sa-L slujeasca. Iata ce este Ioan Botezatorul: este minunata pilda de "eu" care iese din sine si - cu smerenie si netarmurit devotament - dobandeste putinta de a-si iubi semenul mai mult decat pe sine insusi.Ioan Botezatorul ne poate fi tuturor indreptar pe calea stramta a infrangerii trufiei, a neroadei trufii, a egoismului si egocentrismului nostru ridicol care-si face ras de noi indemnandu-ne a crede ca suntem, fiecare, punctul geometric din chiar centrul lumii si ne da ghes a ne increde numai in noi insine, a ne inchide si incuia in carapacea bine ferecata a sinei noastre imperialiste.Ioan ne poate fi pilda sigura de dragoste pentru Mire, adica pentru Hristos si de slujire neprecupetita a Sa.

Noi retinem din viata si jertfa Sfantului Ioan Botezatorul capacitatea omeneasca de a iesi din sine, de a depasi stramtoarea fenomenalitatii, de a iubi pe un altul. Noi cutezam chiar a ne face o calauza (sau macar un temei de neincredere in afirmatii sumare) din zguduitoarea, admirabila, senina fraza de la Ioan 3, 30: "Acela trebuie sa creasca, iar eu sa ma micsorez."Cu ea in suflet si-n inima si-n cuget si-n adancul sensibilitatii noastre biruite sa parasim acum, nu fara a multumi Domnului, acest sfant lacas."

15. Ioan mărturisea despre El şi striga, zicând: Acesta era despre Care am zis: Cel care vine după mine a fost înaintea mea, pentru că mai înainte de mine era.
16. Şi din plinătatea Lui noi toţi am luat, şi har peste har.
17. Pentru că Legea prin Moise s-a dat, iar harul şi adevărul au venit prin Iisus Hristos.
18. Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată; Fiul cel Unul-Născut, Care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut.
19. Şi aceasta este mărturia lui Ioan, când au trimis la El iudeii din Ierusalim, preoţi şi leviţi, ca să-l întrebe: Cine eşti tu?
20. Şi el a mărturisit şi n-a tăgăduit; şi a mărturisit: Nu sunt eu Hristosul.
21. Şi ei l-au întrebat: Dar cine eşti? Eşti Ilie? Zis-a el: Nu sunt. Eşti tu Proorocul? Şi a răspuns: Nu.
22. Deci i-au zis: Cine eşti? Ca să dăm un răspuns celor ce ne-au trimis. Ce spui tu despre tine însuţi?
23. El a zis: Eu sunt glasul celui ce strigă în pustie: "Îndreptaţi calea Domnului", precum a zis Isaia proorocul."

Iata cum Sf. Ioan Botezatorul este prefigurarea monahismului inca de pe atunci. Haina din par de camila ce semnifica votul saraciei si cingatoare din piele ce semnifica votul fecioriei. Si apoi glasul celui ce striga in pustie asemenea monahilor nostrii care se roaga zilnic: "indreptati calea voastra.

Sfântul Vasile cel Mare: „Răbdător este acela care își poate ascunde nefericirea sa”
 

„Lacomul de averi nu se bucură niciodată de cele pe care le are, ci se mâhnește pentru cele care îi lipsesc.”

„Om slab este cel care nu-și poate ascunde tainele sale. Tare este cel care își stăpânește mânia. Răbdător este acela care își poate ascunde nefericirea sa. Bogat este cel care se mulțumește cu cele absolut necesare. Lacomul de averi nu se bucură niciodată de cele pe care le are, ci se mâhnește pentru cele care îi lipsesc.”
„Nimic din lucrurile omenești nu ar fi existat dacă la orice lucru pe care l-am fi întreprins ne-am fi gândit la nereușită. Deoarece întotdeauna lângă cultivarea pământului se află nerodirea, lângă afacerile negustorești, paguba, lângă căsătorie, văduvia, lângă educația copiilor, lipsa lor. Cu toate acestea, pe toate le întreprindem și ne sprijinim pe cele mai bune nădejdi încredințând săvârșirea lor lui Dumnezeu, Care rânduiește toate lucrurile noastre.”
„Apleacă-te asupra mormintelor și vom vedea dacă vei putea deosebi cine este robul și cine stăpânul; cine este săracul și cine bogatul. Deosebește, dacă poți, pe cel întemnițat de împărat, pe cel puternic de cel slab, pe cel frumos de cel urât. Așadar, dacă îți vei aduce aminte de sfârșitul de obște, nu te vei mândri niciodată.”


(Extras din „Picături de înțelepciune”, (trad. din limba greacă de ieroschim. Ștefan Nuțescu), Edit. Evanghelismos, București, 2007, pp. 9-12)

Ei bine, iata un cuvant care imi starneste o intrebare: frate, cum talcuiesti cuvantul acesta atunci cand avem in vedere "averea" duhovniceasca?

"Lacomia" insetatului de Hristos, a celui care isi vede groapa (si viermusii) dinlauntrul sau, a celui care striga din miez-de-intuneric spre Lumina....
nu este, oare, binecuvantata mahnire pentru cele duhovnicesti care ii (NE) lipsesc?

Intrucat sunt averi si averi...
Lacomii si lacomii...
Nebunie si nebunie...

Vezi cum se rasuceste talcul vorbei chiar sub ochii nostri?.... Vezi cum "se joaca" pocainta, intocmai ca un delfin in apa insorita-a marii?...

Sau, poate, iarasi ma insel?...
Talcuieste te rog sau, mai indraznet: riscati si fratia voastra o opinie binecuvantata de Domnul!....:)

P.S. Mijesc un gand: sa fie cuvantul, in Domnul, catre "a avea"?
Sau, mai degraba, zbatere in a fi fiinta intru Fiinta?....
Indraznesc si eu, alaturindu-ma de unul singur, trufas (si sigur pe nedrept), in grupul "babelor bibliofile" lansate de Mihail'c pe un alt topic....

Cea mai buna este lacomia duhovniceasca , si cu cat aceasta lacomie se mareste , se adanceste , vom fi nemultumiti tot timpul , vom fi nelinistiti , de cele dobandite , caci credinta adevarate nu naste liniste precum se crede , aprinde un foc in noi si-o frica deopotriva !
E buna lacomia duhovniceasca , fratele meu , nu-i buna trandavia duhovniceasca , multumirea de sine , ca vezi Doamne pe toate le-am facut , in rugaciune , in postire , in marturisie , in indreptare , si hopa cand ti-e lumea mai draga cazi de vezi stele verzi , de nu te mai recunosti , si iaca intervine lucrarea smereniei , ce te mustra si te atentioneaza , te rusineaza , te potoleste ,si-ti deschide lacomia asta continua duhovniceasca .
Suntem ca pe un camp de lupta si lupta se da in toate cele duhovnicesti , caci de nu reusim sa intram in camara inimii noastre , in adancul ei , in plinatatea ei , nici ruga nu-i curata , nici postirea adevarata , nici cainta sincera , si nici marturisirea folositoare.
Sfintii Parinti care au reusit dupa multa "lacomie" duhovniceasca , iaca acum pun ghilimele ca mai sus n-am pus ,sa intre cu adevarat in camara inimii , in aceasta camara tainica , au incercat si au trait o uimire in fata tainei existentei .
Citeam intr o carte acum cateva zile ca multi Sfint si-au pus acesta intrebare : de ce exista diferente intre oameni de intensitate a constintei pacatului. E o intrebare poate fara raspuns , dar lacomia s-o avem si sa nu fim multumiti niciodata de cele dobandite , sa vrem mai mult si mai mult , caci nu exista indigestie la cele duhovnicesti , dar , pentru ca si aici exista un dar , sa fim rabdatori , chibzuiti , caci nimic nu se dobandeste batand din palme , si cand nu te astepti , Duhul Sfant se apropie de noi , ne indulceste , ne incalzeste , ne sterge lacrima , apoi iar pleaca , si noi iar insetam , "lacomim" dupa cele bune , dar sa nu uitam ca Dumnezeu nu lucreaza impotriva libertatii date , dar lucru foarte important , nu descoperit de mine , ca viata duhovniceasca a crestinului se manifesta pe acesti doi factori : libertatea omului si lucrarea harului dumnezeiesc !
Avem , frate libertatea sa lacomim dupa cele duhovnicesti ? Avem !
Lucrarea harului vine cand nu te astepti !
O saptamana linistita , frate !

Mangaietor cuvant.

Punem la inima, frate Cristian, acest vant cald Care iti racoreste sufletul...

Sfaturi Duhovnicesti - Dobandirea Duhului Sfant - Sfantul Siluan Athonitul
 

Partea intai :
http://www.youtube.com/watch?v=fF1dzIJDZPs
Partea a doua :
http://www.youtube.com/watch?v=KrelBQnf7gY

Apropo, frate Cristian, de mesajul de mai inainte, de Sf. Siluan (care mi-e foarte drag si pe care l-am recomandat de atatea ori) si de Sf Antonie cel mare a carui praznuire va fi peste doua zile: Spunea Sf Siluan intr-una din scrierile sale despre un alt rugator care se ostenea impreuna cu Sf Antonie. Acesta il intreaba pe Sf Antonie: "De ce, frate Antonie, eu ma ostenesc mai mult decat tine, dar Dumnezeu iti da tie mai mult decat mie?" Iar Sf Antonie a raspuns: "Pentru ca eu Il iubesc pe Dumnezeu mai mult decat tine!"
Cu alte cuvinte, acolo unde este osteneala si "lacomie duhovniceasca", bine este sa punem si oleaca de dragoste. Fara dragoste, lucram ca niste sclavi, pe ogorul Domnului, facand din obligatie si de frica, toate cate ni le cere El!...
De multe ori ne rugam si ni se pare ca am mai avansat putintel, cand dintr-o data apare o ispita oarecare si noi cadem mult mai jos de cum fusesem mai inainte de a ne ruga!... Daca am iubi, nu neaparat vrajmasul, asa cum ne invata Sf Evanghelie, (asta mai tarziu, cand incepem sa intelegem rostul iubirii de aproape), ci macar pe fratele nostru ratacit acum, dar care, prin rabdarea si dragostea noastra, se poate indrepta, eu cred ca abia atunci sporim in cele duhovnicesti. Dar, judecandu-ma pe mine, vad ca mereu cad si cad si ma stapanesc cu greu, daca in jur nu e intelegerea si dragostea pe care, pana la urma, o cauta fiecare dintre noi!

Lectile de iubire ale Sfantului Siluan , draga Culai , sunt lectii venite dupa zeci de ani de lupte si multa truda petrecuti in Manastirea Pantelimon din Muntele Athos . Cat s-a luptat cu cugetele rele , cu mandria , chiar daca aceasta nu era la nivelul la care noi am ajuns ! Zeci de ani , cat viata noastra , Culai !
Nu suntem noi oare lipsiti in primul rand de rabdare , inainte de a fi lipsiti de dragoste adevarata , precum spui ?
Nu facem noi loc dracilor si ispitelor venite din partea lor , prin lipsa asta de rabdare , rabdare cu dobandirea celor duhovnicesti , rabdare cu noi insine si mai ales cu cei din jurul nostru ! Pai , daca n-am rabdare cu mine , cum pot sa am rabdare cu cel de langa mine ?
Fericitul Sofronie accentua ceea ce am scris intr o postare anterioara , ca fiecare om este un fenomen unic si original in felul sau. Multi dintre noi primim ceea ce dorim cu atata nerabdare , deabia spre sfarsitul vietii , altii prin pronia lui Dumnezeu primesc anumite daruri inca de la inceput , dar nu trebuie sa uitam , frate , ca viata de cresin nu-i presarata cu bucurii si flori , caci iubirea lui Hristos in lumea aceasta este supusa in exclusivitate la grele ispitiri , pentru ca dragostea lui Hristos in asta lume este in mod inevitabil patimitoare .
In fine , sunt multe de spus , atat de multe incat mi-ar lua tot timpul de la rugaciune pe o perioada indelungata , si n-am realizat nimic astfel , dar nu-i lipsa de dragoste , Culai , e lipsa de smerenie , Si "lacomie" spre mandrie , dar dragoste avem , ti-o spun sigur , in schimb n-avem vointa suficienta si mai cu seama rabdare . Mandria opreste lucrarea smereniei , mandria e nerabdatoare , si se bazeaza pe lipsa noastra de vointa pentru a o inlatura odata si odata din mintea si inima noastra . Daca n-aveam dragoste , totul era complet pierdut , dar avem o dragoste a omului cazut in mandrie , te rog mult sa reti acest aspect , caci ce spun aici , traiesc , simt , zi de zi pe propria-mi piele !
Imi aduc acum aminte de bucuria traita de Sfantul Siluan cand i s-a aratat Domnul , cata bucurie , cata liniste a primit el , n-ar fi vrut sa se desparta de acele clipe nicicand , dar tot din pronie dumnezeiasca au trecut peste cinsprezece ani cand Sfantul Siluan nu a mai avut aceasta imensa bucurie !
Cata lupta a dat , cata tulburare a indurat , cate lupte cu diavolii a dat , aproape ca ajuns la deznadejde !
Oare Sfantul Siluan nu cunostea dragostea precum scri in postarea ta ?
Doamne fereste !
Dar iata ca in astfel de clipe grele , de lupte conntinue , dupa ore si ore de rugaciune , cu o durere imensa in suflet , Sfantul il intreaba pe Dumnezeu , ce se intampla cu el , caci vrea sa se roage cu inima curata , sa nu-i mai fie tulburata credinta ! Oare nu cunostea el dragostea cea Adevarata ? Nici decum ! Datorita sfinteniei lui , a primit dupa multe lacrimi raspuns de la Dumnezeu , un raspuns care trebuie retinut de noi toti :

"Cei mandri intodeauna sufera din partea diavolior "

Daca Sfantul era mandru sau considerat mandru de catre Dumnezeu , noi cum suntem Culai ? Varza , iertare de cuvant , dar nu suntem lipsiti de dragoste , si asta-i cel mai important !
Revenind , Siluan il intreaba pe Dumnezeu :" invata-ma ce trebuie sa fac pentru a mi se smeri sufletul? "
Raspunsul a venit , un raspuns folosit de multi Sfinti parinti spre luminarea noastra , si important de retinut , si sa-l repetam in gand obsesiv chiar :
"Tine mintea in iad si nu deznadajdui "
Dupa ani si ani Sfantul , care era desavarsit , inseta dupa Dumnezeu, dar el spunea cu mare frica ca in curand va muri si ca ticalosul lui suflet se va cobori in iad si va plange dupa Domnul ! In marea lui smerenie se considera nevrednic , atunci ma intreb cum suntem noi , frate !
Striga Sfantul ,, si cred ca astfel ar trebui sa strigam si noi , si cu asta inchei :
" Unde esti Tu , lumina sufletului meu ? De ce m-ai parasit ?Eu nu pot trai fara Tine .
Te rog sa ma scuzi daca am scris prea mult , cu greseli , dar am scris in graba ,presat de timp !

Fericirile Cuviosului Paisie Aghioritul
 

1) Fericiti sunt cei care au iubit pe Hristos mai mult decât toate ale lumii si traiesc departe de lume si aproape de Dumnezeu împartasindu-se de bucurii paradisiace înca de pe pamânt.
2) Fericiti sunt cei care au izbutit sa traiasca ascunsi si dobândind virtuti mari, n-au dobândit nici macar o faima mica.
3) Fericiti sunt cei care au izbutit sa faca pe nebunii pentru Hristos pazindu-si în felul acesta bogatia lor duhovniceasca.
4) Fericiti sunt cei care nu propovaduiesc Evanghelia prin cuvinte, ci o traiesc si o propovaduiesc prin tacerea lor, prin harul lui Dumnezeu, care îi tradeaza.
5) Fericiti sunt cei care se bucura când sunt clevetiti pe nedrept, iar nu atunci când sunt laudati pe drept pentru viata lor virtuoasa. Acesta este semnul sfinteniei si nu nevointa seaca a faptelor trupesti si numarul mare al nevointelor, care, atunci când nu se fac cu smerenie si cu scopul de a omorî pe omul cel vechi, creeaza numai simtaminte false.
6) Fericiti sunt cei care prefera sa fie nedreptatiti decât sa nedreptateasca si primesc netulburati si în tacere nedreptatile, aratând cu fapta ca ei cred “întru Unul Dumnezeu, Tatal Atottiitorul” si de Acesta asteapta sa fie îndreptatiti iar nu de oameni, în felul acesta izbavindu-se de desertaciune.
7) Fericiti sunt cei care fie s-au nascut betegi, fie s-au facut din neatentia lor, dar nu murmura, ci slavoslovesc pe Dumnezeu. Acestia vor avea locul cel mai bun în rai împreuna cu marturisitorii si mucenicii, care pentru dragostea lui Hristos si-au dat mâinile si picioarele lor spre taiere, iar acum, în rai, neîncetat saruta cu evlavie picioarele si mâinile lui Hristos.
8) Fericiti sunt cei care s-au nascut urâti si sunt dispretuiti aici, pe pamânt, deoarece acestora, daca slavoslovesc pe Dumnezeu si nu cârtesc, li se pastreaza locul cel mai frumos din rai.
9) Fericite sunt vaduvele care au purtat haine negre în aceasta viata, fie si fara voie si au trait o viata duhovniceasca alba slavoslovind pe Dumnezeu fara sa murmure, iar nu cele care poarta haine pestrite si duc o viata pestrita.
10) Fericiti si de trei ori fericiti sunt orfanii care au fost lipsiti de afectiunea parintilor lor, deoarece unii ca acestia au izbutit sa-si faca pe Dumnezeu tata înca din aceasta viata, având în acelasi timp depusa în casieria lui Dumnezeu afectiunea parintilor lor, de care s-au lipsit si care creste cu dobânda.
11) Fericiti sunt parintii care nu folosesc cuvântul “nu” pentru copiii lor, ci îi înfrâneaza de la rau prin viata lor sfânta, pe care copiii o imita si, bucurosi, urmeaza lui Hristos cu noblete duhovniceasca.
12) Fericiti sunt copiii care s-au nascut sfinti “din pântecele maicii lor”, dar mai fericiti sunt aceia care s-au nascut cu tot felul de patimi mostenite, însa s-au nevoit cu sudori si le-au dezradacinat dobândind împaratia lui Dumnezeu “întru sudoarea fetii” lor.
13) Fericiti sunt copiii care de mici au trait într-un mediu duhovnicesc si astfel, fara osteneala, au sporit în viata cea duhovniceasca. Dar de trei ori mai fericiti sunt copiii cei nedreptatiti care nu au fost ajutati deloc, ci dimpotriva, au fost îmbrânciti spre rau, dar care, îndata ce au auzit de Hristos, au tresaltat în inima lor si întorcându-se cu 180 de grade, si-au întraripat sufletul iesind din sfera de atractie a pamântului si miscându-se în orbita duhovniceasca.
14) Mirenii îi numesc norocosi pe astronautii care se misca în spatiu, câteodata în jurul lunii, alteori pe luna. Însa mai fericiti sunt nematerialnicii lui Hristos, zburatorii prin rai, care urca la Dumnezeu si adeseori umbla prin rai, în adevarata lor locuinta, cu mijlocul cel mai rapid si fara mult combustibil, ci doar cu un posmag.
15) Fericiti sunt cei care slavoslovesc pe Dumnezeu pentru luna ce îi lumineaza si îi ajuta sa mearga noaptea, însa mai fericiti sunt cei care au priceput ca nici lumina lunii nu este a lunii si nici lumina lor duhovniceasca nu este a lor, ci a lui Dumnezeu. Caci zidirile, fie ca lucesc ca oglinda, fie ca sticla, fie ca un capac de conserva, daca însa nu vor cadea razele soarelui peste ele, nu este cu putinta sa luceasca.
16) Mirenii îi numesc norocosi pe cei care traiesc în palate de cristal si au toate înlesnirile, însa mai fericiti sunt cei care au izbutit sa-si simplifice viata lor si s-au eliberat de lantul acestei evolutii lumesti a multor înlesniri (de fapt a multor greutati) si astfel s-au slobozit de nelinistea înfricosatoare a epocii noastre.
17) Mirenii îi numesc norocosi pe cei care pot sa dobândeasca bunatatile lumii. Dar mai fericiti sunt cei care le dau pe toate pentru Hristos si se lipsesc de orice mângâiere omeneasca aflându-se astfel langa Hristos zi si noapte în mângâierea Sa dumnezeiasca, care de multe ori este atât de mare, încât unii îi spun lui Dumnezeu: “Dumnezeul meu, dragostea Ta nu o pot suferi, deoarece este multa si nu încape în inima mea cea mica”.
18) Mirenii îi numesc norocosi pe cei care au functiile cele mai înalte si casele cele mai mari, deoarece acestia au toate înlesnirile si duc o viata tihnita. Dar mai fericiti sunt cei care au numai un cuib în care se adapostesc si putina hrana si îmbracaminte, dupa cum spune dumnezeiescul Pavel. În felul acesta ei au izbutit sa se înstraineze de lumea cea desarta folosind pamântul doar ca reazem picioarelor lor, ca niste fii ai lui Dumnezeu, iar cu mintea aflându-se mereu lânga Dumnezeu, Bunul lor Parinte.
19) Norocosi sunt cei care devin generali si ministri, dar si cei care devin si pentru câteva ore, atunci când se îmbata si se bucura pentru aceasta. Dar mai fericiti sunt cei care au omorât pe omul lor cel vechi, s-au imaterializat si au izbutit prin Duhul Sfânt sa devina îngeri pamântesti. Unii ca acestia au aflat caneaua paradisiaca prin care beau si se îmbata mereu de vinul paradisiac.
20) Fericiti cei care s-au nascut nebuni, caci vor fi judecati ca nebuni si astfel vor intra în rai fara pasaport. Dar mai fericiti si de trei ori fericiti sunt cei foarte învatati, care o fac pe nebunii pentru dragostea lui Hristos si îsi bat joc de toata desertaciunea lumii. Aceasta nebunie pentru Hristos pretuieste mai mult decât toata stiinta si întelepciunea înteleptilor întregii lumi.
Hristos si Maica Domnului sa fie cu voi!
Cu dragoste în Hristos, Fratele vostru. Monahul Paisie


din “Epistole” , Cuviosul Paisie Aghioritul

Amin! Amin! Amin! +

Sa ne traiesti, robotitorule si ravnitorule intru citate inspirate foarte, Cristian!

Ce stiti despre lipsa fricii de moarte? Dar despre lipsa fricii de a fi facut de rusine?

Amandoua , sunt impietrirea inimii , lipsa de simtire , nesimtirea , si gasim sute si sute de pagini scrise despre acestea de Sfintii Parinti si nu numai !

Boala şi vindecarea sufletului în tradiţia ortodoxă
 

*selectie după Hieroteos Vlachos, Boala şi tămăduirea sufletului în Tradiţia ortodoxă

Întreaga strădanie a Bisericii Ortodoxe stă în a-l duce pe om de la dragostea egoistă şi utilitaristă la dragostea jertfelnică. Dar aceasta presupune vindecarea lui.

1. Ortodoxia ca metodă de vindecare a sufletului

Ortodoxia nu poate fi privită ca o filozofie, set de doctrine sau o etică seacă, ci ea constituie o metodă de vindecare. Ea îl vindecă pe om. Teologia ortodoxă are legături mai degrabă cu medicina, decât cu filozofia.
Spre deosebire de alte metode psiho-terapeutice umaniste, noi nu încercăm să pătrundem în aşa-numitul subconştient pe cont propriu, cu ajutorul raţiunii, căci aceasta ar putea duce la schizofrenie. Metoda noastră este următoarea: fără a ne lăsa atraşi în auto-analize obositoare, încercăm să ţinem poruncile lui Hristos în viaţa noastră. Iar încercând să ţinem poruncile lui Hristos, vechiul nostru ‘eu’ (cel dinainte de a-l cunoaşte pe Dumnezeu), cu toate patimile şi păcatele sale, se dezvăluie sau ‘iese la suprafaţă’. Urmează apoi o lungă strădanie a vindecării acestor patimi.
Atâta vreme cât tânjirea sa nu este împlinită şi omul rămâne departe de Dumnezeu, el suferă tot mai mult. Câtă vreme nu-şi împlineşte rostul său adânc pe pământ, adică părtăşia sau comuniunea cu Dumnezeu, oricât ar fi de eficiente tratamentele medicamentoase şi psihanalizele la care se supune, omul rămâne mereu cu o nostalgie şi o căutare tragică.
2. Boala sufletului

Sufletul omului

După învăţătura Părinţilor, omul este după chipul lui Dumnezeu. El nu-şi raportează viaţa la sine, ci la Dumnezeu. Prin harul şi prin voinţa Creatorului, sufletul nu îşi încetează niciodată existenţa, nici chiar după moartea fizică a omului. Dar atunci când el se deconectează de bună voie de la Sursa divină, când nu trăieşte într-un mod adecvat lui Dumnezeu, atunci se află într-un fel de ‘moarte clinică’ sau stare vegetativă spirituală. Prin urmare, noi nu privim sufletul independent de Dumnezeu. Tocmai această afirmaţie arată deosebirea faţă de vechile idei filozofice despre suflet, dar şi faţă de poziţiile psihologice moderne.
Suflet şi trup

De bună seamă că sufletul şi trupul sunt inter-dependente. Sufletul este strâns legat de trup. Părinţii spun că se întâmplă cu sufletul ceea ce se întâmplă cu fierul înroşit în focul unui furnal: se face foc, rămânând totuşi fier după natură. Sufletul este pretutindeni în trupul omului. Tocmai de aceea, în Biserica Ortodoxă spunem că boala sufletului ’contaminează’ şi trupul, tot aşa cum boala trupului molipseşte uneori sufletul. Datorită acestei legături lăuntrice se întâmplă că, deşi sufletul vrea să ajungă la comuniunea cu Dumnezeu, trupul nu primeşte să urmeze sufletului, din pricina patimilor, şi astfel apare oboseala fizică. Atunci ne dăm seama că, deşi sufletul se simte mai curând sănătos, totuşi trupul se simte bolnav şi slăbit. Se adevereşte atunci cuvântul Domnului: „Că duhul osârduitor este, iar trupul neputincios” (Mat. 26, 41).
Ce anume este boala sufletului

Dacă nu cercetăm unde se află boala omului, cum putem şti ce anume trebuie să vindecăm? Chiar în ceea ce priveşte corpul, dacă omul urmează un tratament greşit, nu se va vindeca niciodată. La fel se întâmplă şi cu viaţa sufletului. Iar la întrebarea de mai sus, Sfinţii Părinţi răspund la unison: sufletul este bolnav, deoarece mintea este bolnavă. Mintea, sau “ochiul sufletului” este ceva diferit de raţiune. Iar boala este întunecarea minţii. Şi vindecarea este luminarea ei.
Pentru a înţelege mai bine aceste concepte de insipraţie evanghelică, trebuie să ne referim la cuvintele lui Iisus Hristos:
“ Ochiul tău este luminătorul trupului. Când ochiul tău este curat, şi trupul tău întreg e luminat; dar când ochiul tău este rău, şi trupul tău e întunecat. Aşadar, ia seama ca lumina din tine să nu fie întuneric”. (Luca 11, 34).
Aşa cum geamurile fumurii ale unei încăperi pot să împiedice lumina soarelui să intre ,tot aşa şi mintea (sau ochiul sufletului), dacă este bolnavă, este incapabilă să sesizeze pe Dumnezeu, Cel ce este Lumina Lumii (Ioan 8, 12).
Apoi, când facultatea mintală a omului nu “funcţionează” cum se cuvine, apar anomalii. Toate patimile se răzvrătesc, iar omul se foloseşte în mod egoist, atât de Dumnezeu, cât şi de aproapele său pentru a-şi întări ‘fericirea’. Este necontenit într-o stare de nelinişte. Sunt creştini care spun adeseori: „Dacă aproapele meu s-ar purta altfel cu mine, dacă aş avea copii mai buni, dacă soţia mea nu ar fi făcut asta şi asta, dacă…, dacă…, probabil că aş fi dus o viaţă creştinească”. Aproape toţi avem impresia că încetarea problemelor exterioare ne-ar face mai buni. Dar adevărata problemă care ne chinuieşte este una lăuntrică, interioară. Şi aceasta este întunecarea minţii. Deoarece, în starea noastră căzută, acuzăm totul, chiar momentele bune din viaţă. Când însă mintea este eliberată prin metoda şi tratamentul duhovnicesc potrivit, omul simte că nu mai are probleme serioase.
Luminarea minţii ne face în stare să vedem dragostea lui Dumnezeu atât în bucurie, cât şi în întristare, în fericire şi în nefericire, în necaz şi în alinare, în aşa-numiţii oameni buni şi în aşa-numiţii oameni răi etc. Astfel încât ceea ce alţii socotesc a fi nenorocire, noi o luăm ca pe o binecuvântare, iar ceea ce alţii iau drept binecuvântare, noi socotim nenorocire.
Aşadar, problema principală a omului este cum să înveţe să-şi vadă starea de boală lăuntrică, care este chiar întemniţarea (încarcerarea) şi întunecarea minţii.
Ce este întunecarea minţii?
Atunci când mintea omului se îndepărtează de Dumnezeu, toate enegiile lăuntrice ale sufletului şi ale trupului se tulbură. Despărţirea minţii de Dumnezeu îl poate face pe om o fiară. Astfel, din pricina relei funcţionări a minţii, atât patimile trupului, cât şi cele ale sufletului se dezlănţuie. Şi diavolii, sau îngerii căzuţi, care au minţi mult mai ‘performante’ decât a noastră, cunosc bine aceasta, astfel că se străduiesc şi mai mult „să întunece puterea nostră mintală”. Ei ştiu că, dacă întunecă mintea, pot cu uşurinţă să-l
împingă pe om să facă orice voiesc ei. Omul poate ajunge la nebunie; în această stare, putem spune cu certitudine că omul nu se poartă normal. Este antisocial. Un alt simptom al acestei stări este proliferarea imaginaţiei şi a gândurilor negre care ne stăpânesc memoria.
Cu cât omul este mai bolnav sufleteşte, cu atât imaginaţia sa negativa este mai bogată. Cum ne dăm seama că o persoană suferă de anomalii psihologice şi se îndreaptă în mod sigur către schizofrenie ? Starea sa este dezvăluită de iluziile, dezamăgirile şi toate imaginile sale fantastice. Dis-funcţia psihologică este în primul rând o boală duhovnicească, ce duce la moartea minţii.
*selectie după Hieroteos Vlachos, Boala şi tămăduirea sufletului în Tradiţia ortodoxă


<< VA URMA >>

Boala şi vindecarea sufletului în tradiţia ortodoxă
*selectie după Hieroteos Vlachos, Boala şi tămăduirea sufletului în Tradiţia ortodoxă
3. Vindecarea sufletului

Mai întâi, trebuie să subliniem că Biserica este un spital duhovnicesc ce-l vindecă pe om. Biserica nu este o asociaţie de oameni buni şi evlavioşi, ci Trup tainic al lui Hristos (I Cor 12, 27), înlăuntrul căruia oamenii se vindecă. Ea primeşte oameni bolnavi şi vindecă rănile lor duhovniceşti. Putem spune că în Biserică există trei categorii de creştini: prima, a celor netămăduiţi sufleteşte, care nici nu sunt tămăduiţi, nici nu ştiu ce este vindecarea; a doua, a celor care se tămăduiesc, a creştinilor care se străduiesc să se tămăduiască intrând în Tradiţia ortodoxă şi care înaintează statornic spre vindecare. În sfârşit, celei de-a treia categorii îi aparţin Sfinţii Bisericii, cei care sunt deja tămăduiţi duhovniceşte.
Într-adevăr, vindecarea trebuie concentrată asupra minţii (cum am mai spus, înţeleasă nu atât ca raţiune, ci ca ‘ochii ai sufletului’). Mintea oarbă şi cuprinsă de întuneric trebuie luminată şi reînviată. De bună seamă, omul bolnav sufleteşte este plin de patimi, stăpânit de gânduri şi fantasmagorii. Însă omul care vrea să se vindece trebuie să-şi întoarcă atenţia în primul rând asupra acestui aspect. Trebuie să-şi tămăduiască mintea.
Este foarte important felul în care descriu Sfinţii Părinţi vindecarea şi reînvierea minţii. În general, există patru factori lucrători întru vindecarea minţii: credinţa adevărată, conştientizarea bolii, existenţa unui preot tămăduitor şi, în sfârşit, ’metoda’ potrivită pentru reînvierea minţii, care este denumită în limbaj ortodox ”nevoinţă”.
Căi de vindecare

a) Credinţa ortodoxă

Cu adevărat este nevoie de o credinţă tare; căci dacă credinţa se schimbă, se deformează automat şi vindecarea. Spre exemplu: dacă renunţăm la învăţătura că Hristos este Dumnezeu, nu mai putem fi mântuiţi; căci cum ar putea un om să mântuiască un alt om ? Este unul din argumentele principale ale Sfântului Athanasie cel Mare împotriva lui Arie, care susţinea că Hristos nu este increat, ci creat. Dacă tăgăduim că Duhul Sfânt este Dumnezeu, atunci iarăşi tăgăduim mântuirea, ş.a.m.d. Aşadar noi credem şi mărturisim că Hristos e singurul Dumnezeu adevărat; că Biserica este un spital care îl vindecă pe om; că Sfinţii Părinţi sunt adevăraţi vindecători, care vindecă prin puterea lui Hristos; că poruncile lui Dumnezeu sunt asemenea prescripţiilor unui doctor, care pornesc de la boala concretă a omului şi vizează vindecarea lui. Astfel, încercăm să ţinem toate poruncile lui Hristos (cf. Evanghelia după Matei cap. 5-7), iar inima începe încet să se vindece.
b) Conştientizarea bolii

Pe locul doi urmează conştientizarea bolii. Trebuie să fim conştienţi de boala noastră. La fel cum bolnavul îşi dă seama de boala sa şi se duce la doctor spre a fi tămăduit, la fel se întâmplă şi cu boala duhovnicească.
Pentru a conştientiza starea noastra sufletească, ne străduim – după cum am spus – să ţinem poruncile lui Hristos. Făcând aceasta, trupul se supune sufletului, iar sufletul, voii lui Dumnezeu. Dacă nu suntem conştienţi de boala pe care o cauzează păcatul, de confuzia generată de raţiune, de neliniştea iscată de gândurile de nesiguranţă şi deznădejde sau de remuşcări şi de imaginile închipuite, atunci încercăm să cercetăm Sfânta Scriptură şi scrierile Sfinţilor Părinţi ai Bisericii. Astfel putem să ne dăm seama de lipsurile noastre sau, mai degrabă, şi chiar mai bine, simţim că suntem bolnavi. Cuvintele proorocilor, apostolilor şi sfinţilor ne sunt un fel de oglindă duhovnicească. Aflând martiriul sfinţilor mucenici, ajungem conştienţi de lipsa noastră de credinţă. Citind despre viata de asceză a atâtor sfinţi, ne dăm seama de inerţia noastră spirituală.
Dar mai există încă două căi de recunoaştere a stării noastre duhovniceşti. Prima este venirea harului lui Dumnezeu în sufletul nostru. Astfel, când harul lui Dumnezeu vine în inima noastră, el ne dezvăluie starea în care suntem. Apostolul Pavel, după vederea lui Hristos în slava Sa, s-a dus în pustia Arabiei şi a trăit în adâncă şi deplină pocăinţă. Pocăinţa este grea pentru omul ne-duhovnicesc. Dar când în sufletul său răsare harul lui Dumnezeu, el îşi vede pustiirea şi începe să plângă.
Există şi o a doua cale prin care ne dăm seama de starea noastră duhovnicească: eşecul total al vieţii noastre. Când ni se iau cele câteva proptele pe care ne-am sprijinit întreaga viaţă, când eşecul în viaţa personală sau în cea familială şi socială ne duce într-o fundătură, atunci, dacă avem o înclinaţie lăuntrică, vom găsi ieşirea, care este Hristos. Deznădejdea lumească împreunată cu nădejdea în Dumnezeu ne poate duce la conştientizarea stării noastre duhovniceşti.


*selectie după Hieroteos Vlachos, Boala şi tămăduirea sufletului în Tradiţia ortodoxă


<< VA URMA >>