|
Talcuirea evangheliilor de peste an (41)
[SIZE=3]35[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE] [SIZE=5]Duminica a XIX-a după Rusalii[/SIZE] [SIZE=3](Luca 6, 31-36)[/SIZE] 31. Și precum vreți să vă facă vouă oamenii, și voi să le faceți lor asemenea. 32. Și de iubiți pe cei ce vă iubesc pe voi, ce dar este vouă; că și păcătoșii iubesc pe cei ce-i iubesc pe ei. 33. Și de faceți bine celor ce vă fac vouă bine, ce dar este vouă; că și păcătoșii aceeași fac. 34. Și de dați împrumut, de la care așteptați a lua, ce dar este vouă; că și păcătoșii păcătoșilor dau împrumut, ca să ia întocmai. 35. Însă iubiți pe vrăjmașii voștri, și faceți bine, și dați împrumut, nimica așteptând, și va fi plata voastră multă, și veți fi fii ai Celui de sus, că El este bun spre cei nemulțumitori, și spre cei răi. 36. Deci fiți milostivi, cum și Tatăl vostru este milostiv. Raportul cu semenii noștri 1. Cuprinsul acestei Evanghelii este o parte din măreața predică a Mântuitorului, reprodusă de Matei în întregime în cap. 5-7, iar de Luca în rezumat la 6, 26-48. În această mare predică, Mântuitorul pune 9 „Fericiri“ față cu cele 10 „Porunci“, pune Evanghelia față cu Legea. Nu însă în antiteză, nu ca contradicție ori negație, ci ca perfecționare: „Să nu socotiți că am venit să stric Legea sau proorocii; n-am venit să stric, ci să o desăvârșesc“ – spune El însuși (Matei 5, 17). Și, desfășurând în ce stă plinirea Legii, Mântuitorul ajunge la raportul dintre om și om – cum îl prescrie Moise și cum îl perfecționează Dânsul, Mântuitorul. Moise, în dragostea sa nemărginită pentru neamul său, reduce raportul dintre om și om, îl restrânge, punând anumite bariere. El cere, conaționalilor săi, să fie exclusiviști, să se iubească și sprijine numai ei între ei și de sprijinul și de iubirea lor să nu facă părtași și pe străini. Aceasta o dispune el în scop de a conserva pe israeliți și a-i feri de amestecare cu alte neamuri. În cartea Leviților scrie: „Să nu umbli cu vicleșug întru neamul tău, să nu te întărâți asupra vecinului tău; cu mustrarea să mustri pe aproapele tău, ca să nu ai pentru dânsul păcat. Și să nu izbândească mâna ta și să nu ții mânie asupra fiilor poporului tău, și să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți“ (19, 16-18). Cu alte cuvinte, după tâlcuirea Mântuitorului Însuși: israelitul să iubească numai pe israelit și să urască pe străin (Matei 5, 43). Această lege exclusivistă, egoistă, era reclamată de necesitatea conservării neamului, a națiunii israiele, în scopul mântuirii. Înaintea lui Dumnezeu însă nu există neamuri, nu există națiuni, nu există străini. Toți sunt deopotrivă oameni, fii într-o măsură iubiți de Părintele lor. De aceea înaintea lui Dumnezeu porunca cu restricțiunea naționalistă este defectuoasă. mai ales după ce și-a împlinit scopul, după ce a conservat pe Israil până la nașterea lui Mesia Celui făgăduit, ea nu mai are rost de a fi păstrată în defectuozitatea ei, ci trebuie perfecționată, ca să cuprindă pe toți oamenii ca frați, fiind toți fii ai aceluiași Părinte. Această perfecționare reclamată, o anunță Mântuitorul mai întâi în teză generală, apoi o analizează, o lămurește. El zice în teză generală: „Precum vreți să vă facă vouă oamenii, și voi să le faceți lor asemenea“ – de la sine înțeles și: ce voiți să nu vă facă oamenii, nici voi să nu le faceți lor. Deci: dacă vreți să vă respecte, să vă vorbească de bine, să vă ajute în nenorociri – peste tot, să vă facă bine: și voi respectați pe toți oamenii, grăiți-i de bine, ajutați-i în nenorociri: faceți-le bine; și din contra: dacă nu voiți ca alții să vă vorbească de rău, să vă bată, să vă jefuiască și peste tot să vă facă neplăceri: nici voi să nu vorbiți de rău pe nimeni, să nu bateți și să nu supărați pe nimeni, să nu faceți neplăceri nimănui. Căci aceea ce faceți voi altora, le dați dreptul să vă facă și ei vouă. 2. Și, ca să lămurească înțelesul general, universal, în care vorbește El despre oameni, ca să înlăture restricțiunea legii mozaice, Mântuitorul se explică, zicând: „Și de iubiți pe cei ce vă iubesc pe voi, ce dar este vouă, că și păcătoșii iubesc pe cei ce-i iubesc pe ei. Și, de faceți bine...“ – adică dacă numai pe aceia îi iubiți și numai acelora le faceți bine, care vă iubesc și vă fac bine, dacă nu faceți alta decât dați împrumutul înapoi, ori dați împrumut ca să vi se înapoieze, cu cât sunteți mai buni decât aceia, despre care voi ziceți că sunt păcătoși, oameni răi, că și aceia, oricât ar fi ei de decăzuți și de corupți, fac același lucru, pe care-l faceți voi. Deci, dacă numai atât faceți, cât fac cei răi, dacă prin faptele voastre, vă asemănați cu cei răi, cu cei păcătoși: răi și păcătoși sunteți și voi. Dacă vreți însă să fiți mai buni decât cei păcătoși, voi „iubiți pe vrăjmașii voștri și faceți bine și dați împrumut, nimic așteptând“: răsplătiți răul cu bine (Matei ). Culmea altruismului, a iubirii aproapelui, este să iubești pe vrăjmași și să faci bine celor ce-ți fac ție rău. După sublima învățătură a Mântuitorului și vrăjmașii și răuvoitorii noștri, și cei de alt neam – toți ne sunt frați, căci și ei au, ca și noi, același tată în ceruri. Și, precum Tatăl ceresc pe toți ne iubește, pe cei răi ca și pe cei buni, tuturor deopotrivă la bunătățile Sale; tot așa trebuie să facem și noi, să ne arătăm fii vrednici de Părintele nostru. Tocmai, prin altruismul cel mai larg ni se dă ocazia să imităm pe Tatăl ceresc, să fim desăvârșiți ca și El (Matei 5, 48) și să fim milostivi, ca și El (Luca 6, 36). Noi trebuie să ne arătăm superiori celor răi, tocmai prin noblețea noastră, care desconsideră relele, ce ni le fac, și ne îndeamnă să-i considerăm ca frați și să le facem bine. Punctul înalt de vedere ideal al Mântuitorului ne îndeamnă să nu facem deosebire de naționalitate, deosebire de prieten ori neprieten, de cunoscut ori străin, când e vorba să-i facem bine: pe toți să-i ajutăm, tuturor să le facem binele deopotrivă și rău nimănui, întocmai cum face Dumnezeu. Mai îndeosebi adevărata valoare a creștinului se arată în ținuta lui față cu oamenii răi, demoralizați și față cu dușmanii săi. Creștinul trebuie să considere răutatea, depravațiunea morală viciul, ca o boală, și, pe cei cuprinși de ea, el să nu-i urască ci, compătimindu-i, să caute a-i vindeca prin iubirea sa. El să urască numai faptele cele rele, boala lor, de care să se ferească din toate puterile. 3. Înălțimea altruismului, recomandat de Mântuitorul, este identică cu un cosmopolitism ideal, care, tocmai fiindcă este ideal, din ce înaintăm în cultură, din ce se pare că este mai departe de noi, și din ce vedem că popoarele se apropie mai mult de principiul național, enunțat de Moise. Tocmai fiindcă acest principiu ideal are menirea să tindă veșnic spre dânsul, fără ca să-l putem realiza, decât atunci când Providența va afla timpul sosit – Apostolul Pavel accentuează principiul mai conform cu înclinările firești ale omului, zicând: „Faceți bine tuturor, dar mai vârtos celor de o credință cu voi“ (Galateni 6, 10) – adică să preferăm pe cei de o credință, și de la sine înțeles, de un sânge cu noi (că sângele apă nu se face). Și, când vedem că națiunile cele mari, ca națiuni, nu vor să știe nimic de altruism, ci cultivă egoismul național chiar zdrobind pe alte națiuni, nu ne va prinde mirarea, dacă națiunea română, care, ca națiune mică, atât de mari jertfe a adus pentru idealul creștinismului, va urma și ea mai mult principiul Apostolului Pavel, anume: spre conservarea ei ca națiune și ca creștină. |
Talcuirea evangheliilor de peste an (42)
[SIZE=3]36[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE] [SIZE=5]Duminica a XX-a după Rusalii[/SIZE] [SIZE=3](Luca 7, 11-16)[/SIZE] 11. Și după aceea s-au dus într-o cetate, care se cheamă Nain, și cu dânsul mergeau și ucenicii lui mulți, și popor mult. 12. Și dacă s-au apropiat de porțile cetății, iată scoteau pe un mort fiu unul născut al maicii lui, și aceea era văduvă și popor mult din cetate cu dânsa. 13. Și văzând-o pe dânsa Domnul i s-a făcut milă de ea, și i-a zis ei: nu plânge. 14. Și mergând s-a atins de pat, iară cei ce-l duceau au stat, și au zis: tinere eu zic ție, scoală. 15. Și a șezut mortul, și a început a grăi, și l-a dat pe dânsul mamei lui. 16. Și a luat frica pe toți și măreau pe Dumnezeu zicând: că Prooroc mare s-a sculat întru noi și cum a cercetat Dumnezeu pe oamenii săi. Mila Nain era un oraș în Galileea, nu departe de Capernaum și de muntele Tabor. Astăzi este un sat mititel. Minunile Mântuitorului se raportează la întreaga natură organică și anorganică – o dovadă că El este Domn al întregii naturi, al celei vii, ca și al celei moarte, de care dispune după cum binevoiește. Până acum am examinat minuni, în care Mântuitorul se arată Domn peste natura moartă, anorganică, am examinat minuni săvârșite asupra naturii vii, organice, îndreptând defectele ei, vindecând-o. Acum ni se înfățișează o minune, în care vedem cum Iisus, prin cuvântul Său, influențează asupra naturii devenite moarte, spre a o face să redevină vie, spre a vivifica organismul ei mort. Aici vedem cum Mântuitorul săvârșește, prin cuvânt, o minune mai mare decât toate cele de până acum: învie un mort. „Tinere, ție-ți zic: scoală“, este cuvântul lui Iisus, și în acest cuvânt este cuprinsă viața, prin acest cuvânt se dă viață trupului, pe care-l duceau să-l înmormânteze. Cum la crearea lumii, Cuvântul este, care dă ființă pământului; „să fie“ este care dă naștere lucrurilor, „vivifică“ ființele; Cuvântul este, „prin Care toate s-au făcut” (Ioan 1, 2): astfel, prin cuvântul Cuvântului întrupat, se sălășluiește viața în trupul devenit anorganic. Atât prin această minune, cât și prin celelalte de categoria ei, Iisus Hristos arată ucenicilor Săi în exemplu adevărul și realitatea învățăturii Sale, că El este Domn peste viață și peste moarte; că El este viața întrupată, din care când voiește și cum voiește poate da viață atât temporală cât și veșnică. Minunea însă, ca și celelalte de felul ei, este menită și să servească drept garanție pentru o altă învățătură a Mântuitorului, pentru învierea morților la Judecata de pe urmă. Învierile parțiale sunt precursorii învierii tuturor morților. Cum, acum, la glasul Lui învie aceia, care El voiește să învie, așa la a doua Sa venire, când vor auzi glasul Lui, toți cei din morminte vor învia (Ioan 5, 21-28 ș.u.). 2. Dar pe lângă învățătura pe care o găsim în firea specială a minunii, în istorisirea, în descrierea acestei minuni, ni se dă o altă învățătură, pusă în motivul special, din care Mântuitorul a săvârșit minunea. Motivul este mila: „Și văzând-o pe dânsa Domnul, I s-a făcut milă de ea.“ Învățătura: să avem și noi milă de cei nenorociți și să le venim în ajutor. Minunea este o exemplificare a principiului enunțat în Evanghelia precedentă (cap. 35). „Fiți voi milostivi, cum și tatăl vostru milostiv este“. Acolo (cap. 35) a enunțat învățătura, aici (cap. 36) o aplică Însuși, dând probă de consonanța desăvârșită între învățătura și practica Sa, anume spre a fi imitat. El nu se mulțumește numai să dea povețe oamenilor cum să făptuiască binele, ci povețele le exemplifică, făptuind Însuși – exemplele atrag, dacă cuvintele mișcă. Văduva din Nain avusese toată nădejdea concentrată în singurul ei fiu, că-i va fi reazimul și scutul bătrâneților. Acest fiu îi murise; cu el speranțele ei: ea era în adevăr nenorocită, vrednică de compătimire. De aceea o și însoțește pe ea popor mult din cetate, spre a-i alina durerea, spre a o mângâia. Cum, Mântuitorul, prin exemplul dat Își îndreaptă atenția spre cei ce merită să fie ajutați, așa, prin însuși exemplul dat, ne învață și pe noi, ca acelora, care în adevăr sunt nenorociți și nu-și pot ajuta, cum văduva din Nain nu-și putea ajuta, să le venim întru ajutor. Mântuitorul nu așteaptă ca ea să-l roage, ci, din propriul Său îndemn, „făcându-I-se milă“, îi dă neașteptatul ajutor și i-l dă la moment, nu stă pe gânduri, nu lasă să mai treacă timp la mijloc. Asemenea și noi, când aflăm despre vreun nenorocit și putem să-l ajutăm, să nu așteptăm ca el să ne roage, ci să-l ajutăm grabnic, căci o tărăgănare poate provoca nouă nenorociri și să facă mai pe urmă iluzoric ajutorul ce i-am dat. Maxima: „bis dat qui cito dat“ nu trebuie uitată de câte ori suntem în fața vreunei nenorociri. Ca și Mântuitorul, preotul este adeseori în poziție să învețe pe credincioși să fie miloși, să vină grabnic în ajutor celor care au trebuință de ajutor. Dar învățătura preotului ar rămâne o simplă „aramă răsunătoare“, dacă ea n-ar fi confirmată prin fapte. Și nimeni n-are ocazii binevenite atât de dese și atât de ușor de împlinit ca preotul, numai el să fie la locul său. Câte dureri, câte răni sufletești nu sunt și nu se dezvoltă zilnic între credincioși!? Nimeni altul nu este chemat să le vindece decât numai doctorul sufletesc, preotul. El, ca un părinte iubitor, veșnic deștept, veșnic priveghind, dator este să afle însuși acele răni și să alerge în grabă spre a vărsa peste dânsele balsamul mângâierii și al vindecării, nelăsând ca rana să se cangreneze și să devină, dacă nu incurabilă, cu anevoie de vindecat. Chiar și materialicește, preotul harnic găsește chip cum să vină în ajutor celor nevoiași. Dacă nu dispune el, calea îi este deschisă la inimile generoase ale credincioșilor mai cu dare de mână: el n-are decât să intervină. Seminaristul, cu dor de-a ajunge un adevărat binefăcător al parohienilor săi viitori, nu va cruța nici o ocazie spre a se exercita în practicarea altruismului, în a se pregăti în practică pentru nobila misiune de doctor sufletesc și ajutor miraculos al celor lipsiți. |
Talcuirea evangheliilor de peste an (43)
[SIZE=3]37[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE] [SIZE=5]Duminica a XXI-a după Rusalii[/SIZE] [SIZE=3](Luca 8, 5-15)[/SIZE] 5. Ieșit-a semănătorul să semene sămânța sa, și când a semănat: una a căzut lângă cale, și a fost călcată, și păsările Cerului au mâncat-o. 6. Iar alta a căzut pe piatră, și dacă a răsărit s-a uscat, pentru că nu avea umezeală. 7. Și alta a căzut în spini, și crescând spinii au înăbușit-o. 8. Iar alta a căzut pe pământ bun, și crescând a făcut rod cu sutele, acestea zicând a strigat: cel ce are urechi de auzit, să audă. 9. Și l-au întrebat Învățăceii lui pe dânsul, ce este pilda aceasta. 10. Iar el a zis: vouă este dat a ști tainele împărăției lui Dumnezeu, iar celorlalți în pilde, ca văzând să nu vadă, și auzind, să nu înțeleagă. 11. Iar pilda este aceasta: sămânța este cuvântul lui Dumnezeu. 12. Iar cea de lângă cale, sunt cei ce aud, iar după aceea vine diavolul, și ia cuvântul de la inima lor, ca nu cumva crezând să se mântuiască. 13. Iară cea de pe piatră, sunt, care când aud, cu bucurie primesc cuvântul și aceștia rădăcină nu au, care cred până la o vreme, și în vreme de ispită se leapădă. 14. Iar ceea ce a căzut în spini, aceștia sunt cei care aud, dar cu bogățiile și cu dulcețurile lumii, aceștia umblând, se îneacă și nu rodesc desăvârșit. 15. Iar cea de pe pământ bun, aceștia sunt, care cu inima bună și curată auzind cuvântul îl țin și fac rod întru răbdare. Progresul în cultură Parabola acestei Evanghelii este veșnic de actualitate. Într-însa semănătorul este preotul ca liturghisitor și ca învățător, țarina sunt credincioșii și elevii, cărora le este preot și învățător. 1. Preotul liturghisitor. Când zicem liturghisitor înțelegem pe preot în funcțiunile sale preoțești, la diferitele soiuri de rugăciune. Toate rugăciunile, pe care liturghisitorul le săvârșește, fie ele în biserică, fie afară de biserică, la cazualii, sunt cuvântul lui Dumnezeu, menite a instrui, a educa, a mângâia, a îndrepta și a îmbărbăta pe credincioșii asistenți. Aceste lecții de cuvântul lui Dumnezeu au destinația să fie asistate de credincioși. Și, dacă credincioșii evită de a asista la serviciul dumnezeiesc, ori dacă, asistând, mare parte asistă numai de mărturie, fără să dea atenție celor ce se citesc și se cântă din sfintele cărți: în cele mai multe cazuri, dacă nu chiar în toate cazurile, preotul este de vină. Căci: a) Dacă credincioșii nu asistă la rugăciunile săvârșite de preot, este semn că rugăciunile se fac fără efect, fără demnitate: cuvântul lui Dumnezeu nu se rostește la înțeles, cântările n-au nici o atracție, așa că asistenții nu găsesc nici o hrană spirituală în serviciul preotului, se plictisesc, și deci, este firesc, să nu vină la sfânta rugăciune. Dacă, peste tot, bisericile sunt goale pe timpul serviciului dumnezeiesc, în primul rând preoții sunt de vină. Acolo însă, unde preotul oficiază cu toată demnitatea: citește sonor, răspicat, armonic, cu intonație, care e dovada convingerii, acolo unde cântările se execută în toată frumusețea lor fermecătoare și atrăgătoare: acolo poporul aleargă cu nesaț și asistă cu evlavie, participând însuși în mod activ la sfânta rugăciune. Acolo cuvântul lui Dumnezeu, rostit de preot, asistat de cântăreț, și, în unele cazuri, și de popor, acolo rodește ca sămânța aruncată în pământul cel bun; acolo preotul este un adevărat locțiitor al lui Hristos. b) Dacă credincioșii asistenți nu dau atenție celor ce se citesc și se cântă la serviciul dumnezeiesc, este dovadă că acei credincioși sunt, ce e drept, obișnuiți să asiste la sf. rugăciune, dar, fiindcă citirea și cântarea la care asistă, se face fără ca ei să înțeleagă, – ei se plictisesc, gândul lor zboară în alte părți, își caută distracție chiar sub decursul acelei rugăciuni și, în cele din urmă, se aleg cu mulțumirea, dacă mulțumire poate fi, de-a fi asistat numai trupește la sfânta slujbă. Pentru astfel de credincioși preotul nu este semănătorul cuvântului lui Dumnezeu, nu este locțiitorul lui Iisus Hristos, ci un năimit, un mercenar; el nu produce nici un rod în țarina cea vie a Domnului. 2. Preotul învățător. Misiunea preotului nu este numai să liturghisească: să citească, să cânte și să îndeplinească actele ceremoniale și sacramentale, ci, mai ales, să învețe pe alții. Cuvântul lui Dumnezeu luminător, mângâietor, îmbărbătător, îndreptător, moralizator trebuie să izvorască din rostul lui, ca un curent de apă vie, așa cum ni-l descrie Proorocul Maleahi, când zice: „Buzele preotului vor păzi știința și Legea vor încerca din rostul lui, că Îngerul Domnului, Atotțiitorului este“ (2, 7). Poziția preotului, ca învățător, este mult mai favorabilă de cum era a mântuitorului, a Apostolilor și a urmașilor acestora. Căci, pe când aceia își dezvoltau învățăturile înaintea unor oameni preocupați, interesați și dușmănoși – acesta, preotul, are de-a face cu oameni setoși de învățătura lui, prin urmare dispuși să-l asculte cu plăcere și să se conformeze povețelor lui. De aceea mult mai puțină muncă, mai puțină încordare trebuie să depună preotul, ca învățător, spre a obține roduri mulțumitoare, de cum trebuia să depună aceia. Și, dacă, cu tot avantajul de care preotul se bucură, el nu obține rezultate, nimeni nu poate fi de vină decât singur el, preotul. El, ori nu este învățător, nu învață pe credincioși, ori apoi, și dacă este, este mai mult numai de formă, un simulacru, nevrednic de înalta sa misiune. „Din roadele lor îi veți cunoaște pe dânșii” (Matei 7, 20), este teribila sentință, adusă de Mântuitorul contra celor ce cu nevrednicie ocupă misiunea de preoți-învățători*). Ca cineva să poată fi bun liturghisitor și învățător trebuie să fi trecut printr-o serioasă școală teoretică și practică. Această școală e seminarul, în care elevul, conștient de greutatea sarcinii ce-l așteaptă, poate depune destulă silință spre a se exercita în citire răspicată, sonoră, armonioasă, cu sentiment și încântare armonioasă și bine înțeleasă; de asemenea în compunerea și rostirea diferitelor soiuri de predici, fie duminicale, fie ocazionale. |
Talcuirea evangheliilor de peste an (44)
[SIZE=3]38[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE] [SIZE=5]Duminica a XXII-a după Rusalii[/SIZE] [SIZE=3](Luca 16, 19-31)[/SIZE] 19. Era un om oarecare bogat, ce se îmbrăca în porfiră și în vison, veselindu-se în toate zilele luminate. 20. Și era un om sărac oarecare, anume Lazăr, care zăcea înaintea ușii lui plin de bube. 21. Și poftea să se sature din fărâmiturile care cădeau de la masa bogatului, încât și câinii venind lingeau bubele lui. 22. Și a murit săracul, și l-au dus îngerii în sânul lui Avraam, și a murit și bogatul și l-au îngropat. 23. Și în iad ridicându-și ochii săi fiind în munci, văzut-a pe Avraam de departe și pe Lazăr în sânul lui. 24. Și el strigând a zis: Părinte Avraame miluiește-mă, și trimite pe Lazăr, să-și întindă vârful degetului în apă, și să-mi răcorească limba mea, că mă chinuiesc în văpaia aceasta. 25. Iar Avraam a zis: fiule, adu-ți aminte, că ai luat cele bune ale tale în viața ta, și Lazăr așijderea cele rele, deci acum acesta aici să mângâie, iar tu te chinuiești. 26. Și peste toate acestea între noi, și între voi prăpastie mare s-a întărit, ca cei ce ar vrea să treacă de aici la voi să nu poată, nici de acolo la noi să treacă. 27. Și a zis: rogu-te dar Părinte, ca să-l trimiți în casa tatălui meu. 28. Că am cinci frați, să le mărturisească lor, ca să nu vie și ei la acest loc de muncă. 29. Și a zis Avraam lui: au pe Moise și pe Prooroci, să-i asculte pe ei. 30. Iar el a zis: ba, Părinte Avraame, ci, de va merge cineva din morți la dânșii, se vor pocăi. 31. Și i-a zis lui: dacă pe Moise și pe Prooroci nu-i ascultă, chiar de s-ar și scula cineva din morți, nu vor crede. Milostenia. Compătimirea 1. Porfira, purpura, un fel de melc marin, din al cărui sânge în vechime se pregătea splendida culoare numită porfiră sau purpură. Și fiindcă sângele de porfiră se dobândea cu mari greutăți și în cantități mici – abia câțiva picuri de la un melc – culoarea era foarte rară și foarte scumpă. Era deci firesc ca veștmintele, colorate cu porfiră să poarte numai principii și oamenii cu deosebire bogați. Veștmintele, de la sine înțeles, foarte fine și moi, colorate în porfiră, purtau numele culorii „porfiră“, după grecește, ori „purpură“, după cuvântul latin. a) Visson, byssus – o specie de in indian, aproape ca mătasea de moale. Unii considerau vissonul drept bumbac. Veșmintele de visson erau cele mai prețioase, atât pentru finețea și delicatețea lor, cât și pentru culoarea lor strălucitoare de albă. b) Sânul lui Avraam. Protopărintele evreilor, Avraam, era considerat că petrece în perfectă fericire, în împărăția cerească. Împrejurimea lui Avraam era deci socotită ca sinonimă cu locul fericirii veșnice. În imediata apropiere de el, ca centru al fericirii, petreceau aceia, care erau mai aproape de el cu vrednicia; ei erau ca și în sânul lui. De aici, în mod figurat, zice Mântuitorul despre Lazăr că se află „în sânul lui Avraam“, și despre cei fericiți se zice că se odihnesc „în sânurile lui Avraam“. 2. În parabola bogatului Mântuitorul ne dă o întreită învățătură: despre milostenie, despre starea sufletelor după moarte și despre autoritatea Sfintei Scripturi. a) Învățătura despre milostenie ne-o arată în partea ei negativă: lipsa sentimentului de compătimire, care, este și tema principală a parabolei, celelalte, fiind chestiuni secundare. Ea este un fel de paralelă exemplificatoare a învățăturii despre judecata de pe urmă (Matei 25, 31-46). Exemplificarea o face Mântuitorul punându-ne în vedere pe un om putred de bogat, extrem de luxos (se îmbracă în porfiră și vison) și de voluptuos (se veselea în toate zilele luminat – strălucit, petrecând tot în chefuri), dar în același timp extrem de fără inimă: un om, care nu caută decât plăcerile sale și nici nu voia să audă de suferințele celor lipsiți – un bogat mai nemilos decât câinii. Căci alături cu bogatul luxos și îmbuibat, este un sărman, Lazăr, care stă afară flămând și așteaptă zadarnic ca bogatul să-l miluiască măcar cu fărâmiturile ce-i cădeau de pe masă. El, sărmanul, așteaptă zadarnic, căci bogatul nu-i învoiește nici atât. Câinii însă, care în orient, aproape sălbatici, vagabondând în cete, sunt o plagă pentru oameni – câinii, cu toată răutatea lor, sunt totuși mai miloși decât bogatul: ei, neputând să-i ajute lui Lazăr în alt chip, îi ling bubele de puroi ca să-i ușureze durerile. După moarte însă fiecare își primește răsplata meritată. Lazăr, om bun, virtuos, este dus în rai „în sânul lui Avraam“; iar bogatul, rob al plăcerilor senzuale, vicios și inuman, se chinuiește în iad. b) În iad aflându-se bogatul și, prea târziu, recunoscându-și greșeala, încearcă zadarnic să obțină alinarea cumplitelor sale suferințe. Ca între bine și rău, așa între rai și iad, între urmările binelui și ale răului, este o mare prăpastie. Tot așa după moarte cel bun nu mai poate fi rău și cel rău nu mai poate fi bun. În iad omul nu se mai poate îndrepta, nu mai poate face pocăință, și, cum cel din rai nu poate trece în iad, așa cel din iad nu mai poate trece în rai – afară, bineînțeles, de intervenirea milei dumnezeiești*). Și, deci, cine, în viața pământească fiind, n-a găsit un moment de pocăință și de îndreptare, după ce odată și-a primit osânda sancționată de Judecătorul cel drept și imparțial, rămâne pentru veci sub greutatea ei. Deci un strașnic avertisment pentru noi: să ne pocăim, să ne ameliorăm viața morală până mai este timp, că, după moarte osânda ne așteaptă. c) De asemenea bogatul osândit încearcă zadarnic să mijlocească trimiterea lui Lazăr la frații săi (ai bogatului), ca să-i provoace la pocăință. „Au pe Moise și pe prooroci“– adică scrierile lor: să asculte de dânșii. Prin aceste cuvinte Mântuitorul ne arată că „tot ce s-a scris spre învățătura noastră s-a scris“ (Romani 15, 4), și că aceea ce e cuprins în sfintele Scripturi trebuie să fie pentru noi suprema autoritate, și, deci, să ne conformăm lor. În zadar am așteptat și alte dovezi, că dovezi mai puternice decât însuși cuvântul lui Dumnezeu nu există, nu se pot da. Cine nu se conformează cuvântului lui Dumnezeu este pierdut, nimic nu-l mai poate scăpa – afară, bineînțeles, de mila dumnezeiască. De la bogat se aștepta ca, dacă pe nenorocitul Lazăr nu-l pune la masă, să-i dea măcar aceea de ce el, bogatul, și așa se lipsea; fărâmiturile, care îi cădeau de pe masă. În aceasta Mântuitorul ne arată că nu se așteaptă de la noi să dăm celor lipsiți tot ce avem, ci numai din prisosul nostru, numai aceea de ce noi ne putem lipsi, fără ca mai pe urmă să suferim noi înșine și să sufere ai noștri. Căci dacă „nu este bine a lua pâinea din gura fiilor și a o arunca câinilor“, tot așa este cel puțin un exces de zel a ne lăsa în lipsă pe noi și pe ai noștri, dând săracilor tot ce avem; sau, cu alte cuvinte: vrând să facem bine altora, străinilor, să facem rău fiilor, părinților și fraților noștri, sau să ne facem pe noi și pe ai noștri cerșetori, ajutând pe alții. Dând tot ce avem, ne punem în poziția de a nu mai avea posibilitatea de a face bine, de a mai ajuta pe alții, ba ajungem noi înșine și ai noștri în starea rușinoasă de a întinde mâna după milostenie. Nici în milostenie cumpăna chibzuinței să nu lipsească. Sfatul evanghelic al sărăciei de bună voie are aplicare la aceia care se hotărăsc a se retrage din societate și a duce viață singuratică de anahoreți, eventual călugări. |
Talcuirea evangheliilor de peste an (45)
[SIZE=3]39[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE] [SIZE=5]Duminica a XXIII-a după Rusalii[/SIZE] [SIZE=3](Luca 8, 26-39)[/SIZE] 26. Și a venit cu corabia în ținutul Gadarenilor, care este de cealaltă parte de Galileea. 27 Și ieșind El pe pământ, l-a întâmpinat pe El un bărbat oarecare din cetate, care avea draci de multă vreme, și în haină nu se îmbrăca și în casă nu rămânea, ci în mormânt. 28. Iar văzând pe Iisus, și strigând a căzut înaintea lui, și cu glas mare a zis: ce este mie, și ție Iisuse, Fiul lui Dumnezeu celui de sus, rogu-te nu mă munci pe mine. 29. Că poruncea Duhului celui necurat să iasă din omul acela, că de ori vremi îl apuca pe dânsul, și-l lega pe el cu lanțuri de fier, și cu obezi, păzind pe el, și fărâmând legăturile, era gonit de dracul prin pustie. 30. Și l-a întrebat pe el Iisus, grăind: care îți este numele; iar el a zis: Legheon, că draci mulți intrase într-însul. 31. Și ruga pe El, ca să nu poruncească lor să meargă întru adânc. 32. Și era acolo o turmă mare de porci ce păștea în munți, și rugă pe El, ca să poruncească lor să intre într-înșii, și le-a poruncit lor. 33. Și ieșind dracii din om au intrat în porci, și s-a pornit turma de pe țărmuri în iezer și s-a înecat. 34. Iară păstorii văzând ceea ce se făcuse au fugit, și mergând au spus în cetate și prin sate. 35. Și au ieșit să vadă ce a fost, și au venit la Iisus, și au aflat omul din care ieșiseră dracii îmbrăcat, și întreg la minte, șezând lângă picioarele lui Iisus, și s-au temut. 36. Și le-a spus lor cei ce văzuseră, cum s-a mântuit îndrăcitul. 37. Și L-a rugat pe dânsul tot poporul din ținutul Gadarenilor, să se ducă de la dânșii, că erau cuprinși cu mare frică. 38. Iar El intrând în corabie, s-a întors. Iar bărbatul din care ieșiseră dracii, ruga pe El ca să fie cu dânsul, iar Iisus l-a slobozit pe El grăind: 39. Întoarce-te la casa ta, și spune câte ți-a făcut ție Dumnezeu, și s-a dus mărturisind prin toată cetatea, câte i-a făcut Iisus lui. Alungarea duhurilor rele 1. Legheon este latinescul legio – legiune, întrebuințat în Imperiul roman universal spre a determina cea mai mare concentrare de puteri de ale statului. În înțeles figurat legheon (legiune) este identic cu complexul unei mari sume de puteri ascunse, nevăzute. 2. Cuprinsul Evangheliei pare a fi același ca la Matei (8, 28-34; 9, 1) tratat de noi la cap. 21. Deosebirea este pe lângă numirea cetății – Gadara în loc de Gherghese – în redactare. Pe când Matei, conform scopului său special de a influența asupra evreilor, ne vorbește de doi îndrăciți, punându-ne în vedere pe evreii degenerați, renegați, care, ca și o parte din păgâni nici binele nu vor să-l primească de la Mântuitorul Hristos: Luca, iarăși conform scopului său special, de a predica universalismul creștinismului prin convertirea păgânilor din întreaga împărăție universală a Romei, ne vorbește numai despre un singur îndrăcit, ca reprezentant al păgânismului, stăpânit de duhurile cele rele. Deosebirea de redactare poate să fie din deosebirea întâmplărilor, care numai se aseamănă. În vederea Evanghelistului Luca este întocmai ca și în a Evanghelistului Marcu, că păgânismul ajunsese în stadiul ultim de demoralizare, astfel cum ni-l descrie Seneca*), plin de toate viciile, ce numai se pot închipui; că aceste nenumărate vicii erau efectul spiritelor rele, care dominau nenorocita omenire. Că, prin urmare, era sosită, „plinirea vremii“, când să se arate Dumnezeu întrupat, care să alunge dintre oameni spiritele rele, oamenilor să le dea viață nouă, speranțe noi. Ideea stăpânirii spiritelor rele ne-o redă Evanghelistul și în numele alegoric al reprezentantului păgânismului „legheon“. Omul „era îndrăcit de multă vreme“, – cu referire la păgânism: de mult păgânismul era demoralizat, stăpânit de draci; acum îi sosise vremea mântuirii. Spre deosebire de renegații de la Matei, omul vindecat își arată recunoștința către Iisus, rugându-L să-i permită ca „să fie cu Dânsul“ (vs. 38), să se facă ucenic al Lui. Semnificativ pentru Evanghelist este răspunsul lui Iisus: „Întoarce-te în casa ta, și spune câte ți-a făcut ție Dumnezeu“ (vs. 39). Iisus avea să treacă di nou lacul Ghenizaretului, spre a propovădui evreilor, căci gadarenii Îl respinseseră. Locul Lui la gadareni îl ia cel vindecat, ca Apostol, care „s-a dus, mărturisind în cetatea aceea câte i-a făcut Iisus lui“. Pe el îl ascultă gadarenii, nu-l resping. Așa se întâmplă și cu păgânismul din Imperiul universal roman, care, deși la început, prin goanele cele înfricoșate, respinge creștinismul, totuși, vindecat de duhurile cele rele, devine Apostolul, propagatorul învățăturilor lui Hristos în toată lumea. Duhurile rele, durere, și astăzi se arată printre oameni. Căci în parohia fiecărui Preot, din nenorocire, se găsesc și îndrăciți, care „în haina“ pocăinței, a curățeniei „nu se îmbracă“; „în casa“ Domnului „nu rămân“ , ca să se mântuiască și să fie vii, ci, fiind morți sufletește, petrec „în mormânturi“, – îndrăciți, care rup orice legături morale, și „se gonesc de dracul prin pustie“, adică pe unde lipsesc faptele bune. Ei își manifestă demonizarea ca și păgânii de pe vremea lui Hristos, prin faptele lor rele, prin tot soiul de păcate și de vicii, ca produse ale demonilor, care îi stăpânesc și îi îndeamnă la rele. Și Hristos, care a scos dracii din omul asupra căruia ei luaseră stăpânire, putere a dat celor ce-I urmează să scoată și ei dracii din oamenii, în care vor fi intrat. Căci El a zis: „Iar semne celor ce vor crede acestea vor urma: cu numele Meu dracii vor scoate“. Cei ce urmează lui Hristos sunt preoții: lor le-a dat deci această putere. Și prin urmare cum, prin cuvânt, Cuvântul întrupat a alungat duhurile cele rele, tot prin cuvânt și Preotul are menirea să scoată dracii din sfera lui de putere sacramentală, din staulul cel viu al turmei sale cuvântătoare. Dracii îi scoate prin învățătura Cuvântului, propovăduind, învățând și arătând cu dragostea și căldura părintească urmările triste ale păcatelor, și, cu toată răbdarea îndemnând, mustrând, și, la nevoie, certând pe cei greșiți, ca să se îndrepte și să-și părăsească viața păcătoasă. Înlăturând efectele, faptele rele, preotul alungă pe cei ce seduc pe oameni să facă rele, pe diavoli. În acest înțeles fiecare preot poate și dator este să scoată dracii din fiii săi sufletești. Ca însă cuvântul preotului să aibă destulă putere de a alunga dracii din credincioșii săi, trebuie să dovedească prin conduita sa, prin faptele sale vădite, că el nu e stăpânit de dânșii, ci că el este stăpân peste ei, peste draci. Drept ce: Cel ce are de gând să se facă preot, din bună vreme și timp îndelungat trebuie să se exercite în înfrânarea poftelor, în evitarea răului în gând, vorbă și faptă, și în practicarea binelui, ca în acest chip să iasă de sub influența spiritului rău, peste care la vreme să poată ajunge stăpân și așa să-și poată împlini cu sfințenie înalta misiune. Dar Mântuitorul Hristos nu numai preoților a dat putere să scoată duhurile cele rele, ci fiecărui creștin, care are credință tare în Dumnezeu, și care stăruie în rugăciune și în post. Fiecare creștin, înarmat cu puterea rugăciunii, și, având ca pavăză sfântul post, poate el însuși să alunge de la sine spiritele rele, rezistând ispitelor și biruindu-și poftele, aplecările și pornirile spre faptele rele. Cel ce s-a îndreptat însuși prin pocăință, s-a făcut însuși stăpân peste duhurile cele rele, pe care le-a alungat și, prin exemplul său, dă ajutor și altora să biruiască pe cel viclean. |
Talcuirea evangheliilor de peste an (46)
[SIZE=3]40[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE] [SIZE=5]Duminica a XXIV-a după Rusalii[/SIZE] [SIZE=3](Luca 8, 41-56)[/SIZE] 41. Și iată a venit un bărbat, căruia îi era numele Iair, și acela era domnul Sinagogii, și căzând la picioarele lui Iisus L-a rugat să intre în casa lui. 42. Că avea numai o fiică, ca de 12 ani, și aceea murea, iar când mergea îl împresurau popoarele. 43. Și o femeie având curgere de sânge de doisprezece ani, care cheltuise la doctori toată avuția sa, și nici de la unul nu a putut să se vindece. 44. Și apropiindu-se din dos s-a atins de poala hainei Lui, și îndată a încetat curgerea sângelui ei. 45. Și a zis Iisus, cine este, care s-a atins de mine, iar lepădându-se toți, zis-a Petru, și cei ce erau cu el: Învățătorule popoarele te îmbulzesc, și te împresoară, și zici: cine este cel ce s-a atins de mine. 46. Iar Iisus a zis: s-a atins de Mine cineva, că eu am simțit puterea ieșind din mine. 47. Și femeia văzând că nu s-a ascuns, a venit tremurând, și căzând înaintea lui, și a spus înaintea a tot poporul, pentru care pricină s-a atins de El, și cum s-a tămăduit îndată. 48. Iar el i-a zis ei: Îndrăznește fiică, credința ta te-a mântuit, mergi în pace. 49. Încă grăind El venit-a oarecare de la mai marele Sinagogii zicând lui: că a murit fiica ta, nu supăra pe Învățătorul. 50. Iar Iisus auzind, a răspuns lui, zicând, nu te teme, numai crede, și se va mântui. 51. Și intrând în casă nu a lăsat pe nici unul să intre, fără numai pe Petru și pe Iacov și pe Ioan și pe tatăl fecioarei și pe mama ei. 52. Și plângeau toți și se tânguiau pentru dânsa, iar el a zis, nu plângeți, că nu a murit, ci doarme. 53. Și-și băteau joc de El știind că a murit. 54. Iar El scoțând pe toți afară și apucând-o de mână, a strigat zicând: fecioară, scoală. 55. Și s-a întors duhul ei, și s-a sculat îndată, și a poruncit să-i dea ei să mănânce. 56. Și s-au înspăimântat părinții ei, iar el a poruncit lor să nu spună nimănui ce s-a făcut. Credința, dragostea și nădejdea 1. În Evanghelia de față ni se descriu două minuni, prin care se răsplătește practicarea celor trei virtuți cardinale, numite virtuți teologice: credința, dragostea și nădejdea: credința și nădejdea la femeia bolnavă; credința, dragostea și nădejdea la mai-marele (Domnul) sinagogii. Credința femeii, care de 12 ani își cheltuise zadarnic toată avuția cu doctorii, este așa de tare, că Iisus este Dumnezeu; încrederea ei în bunătatea, mila și atotputernicia Lui, așa de nemărginită, încât ea este deplin convinsă că, numai dacă s-ar atinge de sfânta lui haină, mila, bunătatea și puterea dumnezeiască se va revărsa asupra ei, și ea se va vindeca. În consecință și din nemărginitul respect ce-l avea pentru Iisus, nevoind a-L mai ocupa și ea, se furișează prin mulțime și se atinge de haina Lui. Și, minune! în momentul atingerii, ea simte nădăjduind efect: se vindecă! Mântuitorul știa ce se petrece în jurul său; El răsplătise credința, încrederea și nădejdea femeii, dar voia ca această credință, încredere și nădejde să o scoată la iveală ca model de imitat pentru toți cei amărâți și necăjiți. De aceea S-a prefăcut a întreba, ca și cum n-ar fi știut: „Cine s-a atins de Mine?“. Femeia nu cutează să se dea pe față; în emoția fericirii ei, pentru moment e cuprinsă de frică, să nu o certe pentru îndrăzneala ei. „S-a atins cineva de Mine cu încredere, cu credință și cu nădejde că se va mântui, și Eu l-am mântuit, cine este?” – întrebă Iisus din nou, cu blândețe încurajatoare. Atunci femeia, văzând că Iisus o știe și că nu e chip de scăpare, văzând că Iisus așteaptă ca ea însăși să se mărturisească, iese din mulțime, tremurând de emoție și de nemărginită gratitudine, și, căzând la picioarele lui Iisus, mărturisește în fața mulțimii că ea este care s-a atins de haina Lui și istorisește îndelunga ei suferință, apoi arată motivul atingerii sale și încheie mulțumind Mântuitorului că a vindecat-o. În fața mulțimii, uimite de cele ce aude și vede, Iisus zice femeii vindecate: „îndrăznește fiică“, nu te teme, căci fapta ta nu e faptă rea, vrednică de mustrare, ci o faptă bună, vrednică de laudă, deci „mergi în pace“. |
Talcuirea evangheliilor de peste an (47)
Rămânea acum, ca din această pildă vie de credință, de încredere și de nădejde în Dumnezeu, asistenții să nu rămână numai cu simpla admirare a recompensei, ci să ia învățătură, să se facă următori femeii acum vindecate, mântuită. Dar în același timp rămâne și pentru noi, ca, văzând cum a fost mântuită femeia prin credința și prin nădejdea în Dumnezeu, să credem și noi într-Însul; să avem încredere în bunătatea, în mila și în atotputernicia Lui, și să nădăjduim că, în neajunsurile noastre, ne va mântui, știind că „nădejdea nu rușinează“ (Romani 5, 5).
2. Din compararea acestei pericope, cu pericopele paralele de la Matei (9, 18-26) și Marcu (5, 21-43), vedem că Iisus se întorsese din Pereea în Capernaum și se afla lângă mare, primit de mulțimea care-L aștepta atunci, când îl întâmpină Iair; că pe lângă funcțiunea ce ocupa domnul sau mai-marele sinagogii din bogatul oraș Capernaum, de bună seamă ca subordonat sinedriului, Iair era unul din boierii, din fruntașii evreilor, deci om cu multă trecere între evrei și în strânse legături cu conducătorii din Ierusalim. Tocmai în această dublă calitate, ca subaltern al sinedriului și coleg al sinedriștilor, el era, trebuia să fie ostil lui Iisus – întrucât toți funcționarii subalterni trebuie să urmeze direcțiunea dată de autoritatea supremă, și întrucât el, ca membru al unei caste, ca boier, trebuia să meargă alături cu colegii săi, să țină la interesul comun de castă. Când însă acest boier, înalt funcționar al Sinedriului vede că fiică-sa e în extremă primejdie de moarte, dragostea ce o are pentru fiică-sa îl face să uite toate preocupările și interesele boierești, toate considerațiile ce le avea față cu oficiul său și să recurgă la Iisus, marele și modestul doctor, despre care știa că pe alții i-a vindecat, și de care era sigur că-i poate vindeca fiica. El, auzind că Iisus s-a întors de peste mare, aleargă în întâmpinarea Lui la țărm, și, lepădând mândria sa de boier și de mare demnitar, se prosternează cu umilință la picioarele lui Iisus și-L roagă să-i vină într-ajutor. Văzând Iisus umilirea acestui mândru boier, umilire provenită din nemărginita lui iubire paternă, și, în credința lui văzând îndreptarea, pocăința, I se face milă de dânsul. Mila aceasta, Iisus o folosește spre a stabili un exemplu, o învățătură pentru cei mândri, pentru dușmanii Săi, pentru cei mai mari judecători. El voiește să arate boierilor și peste tot sinedriștilor cât de lesne iertător este El și cum vine El de grabnic într-ajutor și dușmanilor Săi celor mai aprigi, dacă aceștia se îndreaptă, dacă încetează de a fi răi și Îi cer ajutorul. De aceea, fără să stea un moment pe gânduri, Iisus pleacă spre casa boierului, deși în același timp I se aduce știrea că fata bolnavă a murit. „Nu te teme, crede numai și fiica ta se va mântui“, îi zice Iisus, încurajându-l și arătându-i că credința lui are să fie răsplătită, că credința lui este, care-L înduplecă pe Iisus să-i mântuiască fiica. Și credința lui Iair este răsplătită peste toate așteptările. Iisus nu voiește să facă reclamă pentru Sine; de aceea nu permite ca în odaia cu patul mortuar să intre decât cei mai apropiați din învățăceii Săi cu părinții moartei. Înaintea a cinci martori, prin cuvânt, Iisus dă viață moartei, pe care o face, în același timp, deplin sănătoasă. La urmă și acestor martori le impune să nu spună nimănui ce au văzut, anume ca să evite senzația în gloatele nepricepute. Spre a constata deplina sănătate a fetei, Iisus poruncește să i se dea de mâncare, căci, organismul ei fiind acum sănătos, iar stomacul gol, ei îi e foame, și deci, ea și mănâncă înaintea celor de față. Din ajutorul dat lui Iair, care era unul din dușmanii lui Iisus, unul din aceia, care, în fața lui Dumnezeu erau mai păcătoși, dar care, la un moment dat, își vine în sine: încetează cu răutatea, crede în Dumnezeu și se roagă Lui, – din ajutorul dat acestui boier păcătos, vedem învățătura pentru noi că, oricât de mult și oricât de greu ar fi păcătuit cineva, să nu dispere, ci să se întoarcă cu umilință și cu încredere în milostivirea și în bunătatea lui Dumnezeu, să înceteze de a mai face rele și să-I ceară iertare, să-I implore ajutor, și Dumnezeu îl iartă, Dumnezeu îi ajută. Dar, pe de altă parte, pentru noi este o învățătură, un îndemn, ca să facem și noi, cum face Dumnezeu: oricât de mult și de greu ne-ar greși cineva, oricâte rele ne-ar fi făcut, dacă vine înaintea noastră, și arătând părere de rău pentru cele ce ne-a făcut, și, dându-ne garanții că nu ne va mai face rău, ne roagă să-l iertăm, noi să nu ne împietrim inima, să-l iertăm ca, prin aceasta, și noi să merităm iertarea, pe care o cerem în rugăciunea domnească. Cum, păcat neiertat este disperarea în mila, în bunătatea și, deci, în iertarea lui Dumnezeu, și cum aceasta aduce după sine osânda veșnică, – tot așa păcat neiertat este, dacă noi nu voim cu nici un preț să iertăm pe cel ce ne-a făcut rău și se roagă de iertare. Cel mai ales sentiment și cea mai nobilă mulțumire pentru om este mulțumirea ce o poate avea iertând pe acela care i-a greșit. De această mulțumire preotul nu se poate lipsi. Și în practicarea acestei virtuți el trebuie să fie o făclie luminătoare pentru parohienii săi, un exemplu atrăgător spre plăcută și satisfăcătoare imitare. |
Talcuirea evangheliilor de peste an (48)
[SIZE=3]41[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE] [SIZE=5]Duminica a XXV-a după Rusalii[/SIZE] [SIZE=3](Luca 10, 25-37)[/SIZE] 25. Și iată un legiuitor, s-a sculat ispitind pe el și zicând: Învățătorule, ce voi face, ca să moștenesc viața de veci. 26. Iar el răspunzând a zis: în lege ce este scris; cum citești. 27. Iar el răspunzând a zis: să iubești pe Domnul Dumnezeul tău, din toată inima ta, și din tot sufletul tău, și din toată virtutea ta, și cu tot cugetul tău, și pe aproapele tău, ca însuți pe tine. 28. Și i-a zis lui: drept ai răspuns, fă aceasta, și vei fi viu. 29. Iar el vrând să se îndrepte pe sine însuși a zis către Iisus; și cine este vecinul meu. 30. Iar Iisus răspunzând a zis: un om oarecare s-a pogorât din Ierusalim în Ierihon, și a căzut în tâlhari, care dezbrăcându-l pe el, și rănindu-l s-au dus lăsându-l abia viu. 31. Și s-a întâmplat de a trecut un preot pe acea cale, și văzându-l l-a trecut 32. Așijderea, și un levit, fiind la acel loc; venind, și văzându-l l-a trecut. 33. Iar un Samarinean mergând a venit la el și văzându-l i s-a făcut milă de el. 34. Și apropiindu-se a legat rănile lui, și turnând untdelemn și vin și punându-l pe dobitocul său l-a dus la o casă de oaspeți, și a purtat grijă de el. Și a doua zi când a purces scoțând doi arginți, i-a dat gazdei și a zis: poartă-i de grijă, și orice vei mai cheltui, întorcându-mă eu îți voi plăti. 36. Care dintre acei trei ți se pare a fi mai aproape celui ce a căzut în tâlhari. 37. Iar el a zis: care a făcut milă cu dânsul, deci a zis Iisus lui: mergi de fă și tu așijderea. Aproapele nostru 1. Un fățarnic de felul celui cu care ne-am ocupat în Evanghelia din Duminica a XII-a (cap. 28) este cărturarul, legiuitorul din această Evanghelie – un fariseu care, ca și cel de la cap. 28, voiește să se însinue ca un om absolut bun, fără păcate, și care se încearcă și el a stoarce în favorul său o laudă de la Iisus Hristos, pe care apoi să o exploateze spre a-și mări popularitatea. Și acesta, ca și cel din Matei (19, 16 ș.u.) adresează Mântuitorului întrebarea: ce să facă spre a moșteni viața veșnică. Mântuitorul îi răspunde prin o întrebare pe care i-o adresează tocmai fiindcă Fariseul era specialist în lege, „legiuitor“ zicându-i: „Ce este scris în Lege, cum citești?“. Fariseul, se vede, luase act de răspunsul lui Iisus Hristos, la întrebarea ce-I adresase un alt legiuitor (Matei 22, 37-38), că Îi răspunde cu cuvintele proprii ale lui Iisus, acolo citate și luate de altfel din Lege (Deuteronomul 6, 5 combinat cu Leviticul 8, 5; 19, 19 și Numerii 9, 29). Dar, ca și fariseul bogat de la Matei și cel de la Luca, nu se mulțumește cu răspunsul primit, ci, crezând că va izbuti să stoarcă de la Mântuitorul o mărturisire, cu ajutorul căreia apoi să se arate grozav înaintea gloatelor, el întreabă pe Iisus: „Și cine este aproapele meu?“. După Leviticul (19, 16-19) aproapele israiliteanului este numai israiliteanul, deci, prin consecință, al evreului numai evreul, și prin urmare evreul numai pe evreu este obligat să-l iubească, pe când pe ceilalți trebuie să-i urască. Aceasta o scoate în relief și Mântuitorul la Matei 5, 43. 44; Luca 6, 34 ș.u. (a se vedea Evanghelia din Duminica a XIX după Rusalii, cap. 35). Și legiuitorul se și aștepta la un răspuns conform cu suscitatul text din Moise, ca apoi pe acest răspuns să clădească fraze bombastice de naționalism, de jertfire pentru interesele, pentru binele și pentru fericirea poporului evreiesc. Mântuitorul, care-i știa gândurile, și care și de altfel nu se putea contrazice, își dezvoltă și își exemplifică învățătura anunțată la Matei (5, 44-48 și cele paralele), spunându-i întâmplarea cu samariteanul milostiv. 2. Preoții și leviții, cărturarii poporului învață pe necărturari să facă milostenie cu cei nenorociți, după cum Legea prescrie. Dar, ca învățătura lor să fie pusă în practică de către popor, ei sunt ținuți, în locul întâi, să și facă aceea ce îndeamnă pe alții să facă; ei sunt datori să fie nu numai învățători teoretici ai Legii, ci și împlinitorii ei, învățătorii ei prin exemple. Un astfel de preot, dator să împlinească el întâi aceea ce cere de la alții, trecând pe cale, vede pe cel nenorocit, și, fiindcă nu este nimeni de față să-l vadă, și, deci, prin ajutorul, ce ar da celui nenorocit, nu poate face reclamă, trece nepăsător pe lângă fiul poporului său. Un levit, care și el se hrănea ca și preotul din credința poporului, din aderarea poporului la Legea, pe care o propovăduiesc preoții și leviții, trece și el pe aceeași cale, vede pe cel rănit, și, nepăsător și rece, trece înainte ca și cum nu l-ar fi văzut, îl lasă să moară fără a-i da ajutor. Aceștia, după Legea lui Moise, erau cei mai aproape de cel căzut între tâlhari, aceștia, mai mult ca oricine, datori erau să-i întindă o mână de ajutor. Dar ei îl tratează ca pe un lucru de nimic, ca și cum n-ar fi om și n-ar merita compătimirea semenilor săi. Preotul și levitul erau din tagma fariseului – legiuitor, care-L întrebase pe Iisus. Ei făceau binele numai când știau că sunt văzuți de gloate, ca să fie lăudați, admirați. Când însă, știau că nu sunt văzuți, că din fapta, ce ar fi săvârșit, nu era să tragă nici un folos conduita lor era cum se exemplifică în această Evanghelie. Ca o antiteză a acestor doi oameni, considerați de popor ca sfinți, ca învățători și împlinitori ai Legii: trece pe acea cale un om cu totul străin, de alt neam, un necurat, cu care evreii nu voiesc să aibă nimic, nici în clin, nici în mânecă, un samaritean. Văzând pe evreu rănit, acestui om „rău“ i se face milă, se coboară de pe asin, spală și leagă pe cel rănit, apoi îl pune călare, iar el merge pedestru până ajunge cu dânsul la o casă de oaspeți, unde îl așează și poartă grijă de însănătoșirea lui. Așa lucrează cel „rău“, cel „necurat“, Samariteanul, așa se poartă străinul cu evreul, pe care nu-l bagă în seamă preotul lui și levitul. Și, la întrebarea Mântuitorului, în cazul de față, care a fost aproapele evreului nenorocit, răspunsul firesc nici nu putea fi altfel, decât așa cum l-a formulat cărturarul, răspuns, care era totodată în contra nu numai a fariseilor, ci și a preocupării întregului popor evreiesc. Fariseul e nevoit să recunoască, în contra învățăturii sale, că aproapele nu este numai conaționalul, care adeseori poate să fie fără de inimă, ci oricare om, fie el oricât de nefavorabil descris de preocuparea omenească. El recunoaște că orice om îți poate face bine, te poate scăpa chiar și de la moarte, că, prin urmare, și tu, oricărui om, fără deosebire de naționalitate, când ți se dă ocazia, să-i faci bine, să-i dai ajutorul, de care el are trebuință. În fața exclusivismului național al lui Moise se ridică altruismul creștin, dezvoltat cu altă ocazie până la ideal, altruism spre care trebuie să tindă întreaga omenire (vezi și cap. 35). Exclusivismul național, în parabola de față, se vede că degenerase în cel mai josnic egoism, așa că în Iudeea, nici la cei mai buni, la preoți și la leviți, nu se găsea altruismul nici chiar în cadrul cel îngust al exclusivismului național evreiesc. Din ținuta preotului și a levitului rezultă maxima de conduită pentru toți, dar mai vârtos pentru preoți și pentru seminariști, că datori sunt să-și pună în concordanță faptele cu vorbele; să se poarte cum le e vorba. Și, dacă împrejurările politice îi silesc să fie exclusiviști, naționaliști: să nu facă paradă și speculă cu naționalismul lor, ci naționaliști să fie cu trup, cu suflet, gata a-și jertfi și viața în orice moment pentru națiunea lor. În același timp ca de foc să se ferească de a-și restrânge naționalismul, altruismul în cadre profesionale, ori provinciale, mai mult încă de a-l reduce la familia ori chiar, în ultima analiză, la persoana lor. Aceasta ar fi decadența la un josnic egoism. |
Talcuirea evangheliilor de peste an (49)
[SIZE=3]42[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE] [SIZE=5]Duminica a XXVI-a după Rusalii[/SIZE] [SIZE=3](Luca 12, 16-21)[/SIZE] 16. Și a zis pildă către ei zicând: unui om bogat foarte-i rodise țarina. 17. Și cugetă întru sine zicând: ce voi face, că nu am unde aduna roadele mele. 18. Și a zis: aceasta voi face, sparge-voi jitnițele mele, și mai mari le voi zidi și voi strânge acolo toate roadele mele, și bunătățile mele. 19. Și voi zice sufletului meu: suflete, ai multe bunătăți strânse pe mulți ani, odihnește-te, mănâncă, bea, veselește-te. 20. Iar Dumnezeu i-a zis lui: nebune, întru această noapte vor să ceară sufletul tău de la tine, dar cele ce ai gătit, cui vor fi. 21. Așa este cel ce strânge lui și comoară, iar în Dumnezeu nu se îmbogățește. Lăcomia 1. Ca să putem înțelege deplin parabola din această Evanghelie, este necesar să-i cunoaștem motivul: ce a îndemnat pe Mântuitorul să o rostească. Motivul îl găsim parte în metoda Sa de a-și exemplifica și, prin aceasta, a-și desluși teoriile susținute, parte arătat în textul, ce imediat precede parabolei. a) În marea predică de pe munte, (Matei, cap. 5-7) Mântuitorul învățase în teză generală: „Nu vă adunați vouă comori pe pământ..., ci vă adunați vouă comori în cer..., că unde este comoara voastră, acolo va fi și inima voastră” (Matei 6, 19-21) – fără să fi deslușit prin exemple această înaltă teorie. Ea trebuia, deci, exemplificată, deslușită, lămurită. Între alte exemple, Mântuitorului Îi este binevenită și parabola din chestiune. b) În textul, ce precede parabolei vedem că un anumit om de rând, care, așa se vede, își luase partea, ce i se cuvenea din avuția părintească, încă fiind părinții în viață, acum, după moartea lor, ar mai fi luat și din partea rămasă fratelui său. La judecată nu îndrăznea să meargă, deoarece se temea că nu va câștiga. Știind însă, că Mântuitorul este așa de bun, face bine tuturor, crede că Îl va putea îndupleca să intervină El cu înalta-i autoritate ca să înduplece pe fratele său la împărțirea moștenirii. Mântuitorul, care „nu avea trebuință să-I mărturisească cineva pentru om, că El știa ce era în om“ (Ioan 2, 25), știe că numai lăcomia este, care împinge pe acest om naiv să vină la Dânsul și să-I ceară ajutorul; apoi, pe lângă aceasta, chiar dreptate de ar fi avut omul, Mântuitorul nu avea misiunea a se amesteca în neînțelegerile, dependente de dreptul civil, și nu putea să dea armă în mâna dușmanilor Săi, că se face însuși judecător. De aceea El refuză a se pronunța, răspunzând omului: „cine M-a pus pe Mine Judecător peste voi?“ – cu alte cuvinte: caută-ți de treabă, și Mă lasă în pace! nu încerca a Mă face pe Mine instrument scopurilor tale egoiste. Apoi, ca să arate celor de față că lăcomia este, care l-a împins pe acel om să recurgă la Dânsul, adaugă: „Vedeți de vă feriți de lăcomie, că nu în a prisosi cuiva din avuțiile sale, este viața lui” (vs. 15), adică: nu în avuții stă fericirea acestei vieți, că avuțiile, oricât de multe ar fi, ele nu pot să lungească viața celui ce le are. Și, ca să o dovedească aceasta, în legătură cu teoriile arătate la Matei (6, 19-21). 2. Mântuitorul spune celor de față, parabola bogatului, care adunase atât, încât nu mai avea unde să-și strângă agoniseala. El, bogatul, adunase în cursul unei vieți întregi, lipsindu-se pe sine, nedreptățind pe alții, făcând tot ce poate să facă un om, al cărui scop este îngrămădirea de bogății, peste care apoi să dispună după plac. Dar, când privea mulțumit de rezultatul îndelungatei sale vânători după avuții, și, când își făcea planul să înceteze de a mai alerga după câștig, ci să se retragă în odihnă, în care să ducă o viață dezmierdată, lipsită de griji, de zbucium și de nevoi; pe când el își plănuia o îndelungată viață tihnită și plăcută, îi zice Dumnezeu; nebune, în noaptea aceasta vei muri; dar cele ce ai câștigat cu atâta zbucium, privațiune și nedreptate, ale cui vor fi? Ai trăit o întreagă viață ca un sărac, nepermițându-ți din câștigul tău să faci vreun bine cuiva, nici chiar ție; ai trăit sărac, ca să mori bogat, și ca, la moarte, să-ți primești o parte din aspra pedeapsă: remușcarea că n-ai beneficiat de avuțiile tale și durerea de-a știi că alții le vor utiliza, alții care n-au ostenit la câștigarea lor. Concluzia firească este: așa se întâmplă tuturor avarilor, tuturor lacomilor după bogății lumești. Asupra acestei concluzii Evanghelia ne atrage deosebita băgare de seamă când adaugă admoțiunea Mântuitorului: „Cel ce are urechi de auzit să audă“, să cumpănească bine cele ce am zis și să se ferească de viciul lăcomiei. Fără îndoială unul din cele mai grave vicii este lăcomia, ca mamă a o mulțime de păcate. Cel stăpânit de lăcomie, în goana sa după avuții, unde numai i se dă ocazia, înșeală, fură, răpește, ucide, lăsând în mizerie și pieritori de foame pe aceia, pe care i-a jefuit. Ca să înșele, el nu se ferește de minciună, de clevetire, de falsuri, de jurământ fals; ca să poată fura, răpi și ucide, el amăgește pe alții, ca să-i facă părtași, să-l ajute la fărădelegea sa. El duce, deci, și pe alții la pierzare. Și, în schimb pentru atâtea crime, ce săvârșește, cu ce se alege? Aici el, pentru care banul e Dumnezeu, nu se îndură să cheltuiască din câștigul său necinstit nimic pentru satisfacerea plăcerilor sale nobile, anume: să-și lumineze mintea și să-și înnobileze inima prin citire de cărți, ziare și reviste, care toate costă bani; ba e în stare de multe ori să se lipsească și de o hrană mai cumsecade, și preferă să îndure frig, și să umble zdrențos, decât să cheltuiască ceva pentru lemne și pentru haine. Unde punem că se lipsește și de nobila mulțumire de-a fi ajutat pe vreun sărman, ori de-a fi contribuit cu ceva la vreo întreprindere culturală, națională și filantropică? În societate el e considerat ca acei israieliți lacomi, care, în călătoria lor prin pustie, strângeau mană și potârnichi, în cantitate mai mare decât aveau trebuința pentru câte o zi, și ceea ce le prisosea se umplea de viermi și se împuțea, așa că toți fugeau de cei lacomi și de agonisita lor. La moarte remușcare, iar după moarte osândă pentru faptele lui cele rele. Antiteza lăcomiei, ca viciu, este risipa. Cel ce risipește, ce agonisește orice moștenește, ajunge în rușinoasă sărăcie: să fie nevoit a recurge la mila altora. Mijlocul între aceste două vicii este virtutea cruțării, mama bunei stări, care aduce îndestulare, mulțumire și fericire. Ferindu-se de cele două vicii, preotul, ca o pildă vie între parohienii săi, trebuie să fie cruțător: în toate cheltuielile să fie cumpătat, îngrijind ca din agonisita sa cinstită, să păstreze câte o părticică spre a adăuga la avuția sa, din care să aibă, la vreme de nevoie, de unde suporta cheltuieli extraordinare și neprevăzute, necesitate de susținerea familiei și de creșterea cuviincioasă a copiilor săi; apoi să aibă cu ce veni la timp în ajutor celor nenorociți și de unde să facă jertfe materiale pentru scopuri filantropice și instituții naționale-bisericești. Și în cruțare seminaristul trebuie să facă exerciții. Din micile sume, ce primește pentru acoperirea cheltuielilor sale, el poate economisi câte puțin și, punând la casa de economie, se exercită în păstrare. Acest exercițiu îi prinde bine în întreaga viață: îi este ca un stimulent pentru continuare și îndemnarea altora spre imitare. |
Talcuirea evangheliilor de peste an (50)
[SIZE=3]43[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE] [SIZE=5]Duminica a XXVII-a după Rusalii[/SIZE] [SIZE=3](Luca 13, 10-17)[/SIZE] 10. Și era învățând într-o Sinagogă sâmbăta. 11. Și iată o femeie era, care avea duhul neputinței de optsprezece ani, și era gârbovă, și nu putea să se îndrepteze nicidecum. 12. Și Iisus văzându-o pe ea, a chemat, și i-a zis ei: femeie, slobozitu-te-ai de boala ta. 13. Și și-a pus pe ea mâinile, și îndată s-a îndreptat, și mărea pe Dumnezeu. 14. Iar Mai-merele Sinagogii mâniindu-se, căci o vindecase Iisus sâmbăta, răspunzând, zicea poporului: șase zile sunt, în care se cade a lucra, deci în acelea venind vă veți vindeca, iar nu în ziua Sâmbetei. 15. Iar Domnul răspunzând a zis lui: fățarnice, fiecare din voi sâmbătă nu-și dezlega boul său, sau asinul de la iesle, și-l duce de-l adapă. 16. Dar aceasta fiica lui Avraam fiind, pe care o legase satana iată de optsprezece ani, nu se cădea a se dezlega din legătura aceasta în ziua sâmbetei. 17. Și acestea zicând el, toți cei ce stau împotriva lui, se rușinează, și toată mulțimea se bucură de toate lucrurile cele mărite, care se făceau de la El. Sfințirea sâmbetei 1. Porunca a patra din Decalog „Să sfințești ziua sâmbetei“ era ținut la evrei cu o extremă rigoare. Chiar Legea mozaică impunea această rigoare: orice lucrare trebuie sistată în această zi sfântă. Neobservarea acestei interdicțiuni e pedepsită cu moarte (Ieșirea 35, 2). Interdicțiunea merge până în minuțiozități: nici foc să nu-ți faci în casă (Ieșirea 35, 3), fiindcă și aceasta este lucrare. De aceea, când „fiii lui Israil“ aflară pe un om adunând lemne de foc în pustie într-o zi de sâmbătă și-l duseră înaintea lui Moise, acesta îl osândi la moarte, și israieliții îl omorâră cu pietre (Numerii 15, 31-36). Strășnicia aceasta a Legii în cursul timpului s-a dezvoltat până la ridicol, și pentru evrei a avut dezastruoase urmări. După cum vedem din I Macabei cap. 2, evreii, zeloși observatori a Legii, consideră și apărarea vieții lor proprie ca o lucrare, oprită de Lege, și preferă mai bine să se lase ca să-i măcelărească sirienii pe toți, decât să facă cea mai nevinovată încercare de apărare. Ei se mulțumesc numai să strige că, lor Legea nu le permite să lucreze în zi de sâmbătă, și că, martor le este cerul și pământul, ei sunt nevinovați și mor observând Legea. Chiar căderea Ierusalimului în mâinile Romanilor a fost facilitată prin ridicola observantă a Legii, după cum ne spune istoriograful evreu Iosif Flavius. Ceea ce ajunge însă culmea ridicolului este practica unei secte samarinene, numite a dositeianilor. Aceștia considerau ca lucrare, prin urmare ca abatere de la Lege, orice mișcare a corpului. Deci, ca să nu calce Legea: în ce poziție îi apucă începutul sâmbetei (vineri seara la apusul soarelui), fie culcați, fie stând în picioare, desculți, îmbrăcați, ori dezbrăcați, în aceea rămâneau, ca înlemniți, până ce apusul soarelui de sâmbătă spre Duminică ridică vraja deasupra acestor fanatici nenorociți. Adevărat că, până chiar și evreii își băteau joc de observanța ridicolă a dositeianilor. Dar în același timp nici ei nu ieșeau din ridicol. Lăsând la o parte cazuistica lor ridicolă, e destul să atingem învinuirea, ce ei fac lui Iisus, că, scuipând în pulberea pământului și cu degetul făcând tină – a lucrat, a călcat Legea. Culmea însă este practica lor, pe care Iisus o combate cu ocazia minunii ce săvârșește, vindecând pe femeia cea gârbovă de îndelungată ei boală. Anume: cei mai zeloși dintre evrei nu-și permiteau în zi de sâmbătă nici bine să facă unul altuia. Și, mai-marele sinagogii nu este decât expresia fidelă a credinței și practicii acelora, care erau mai cu râvnă în aplicarea exterioară a Legii, în așa numita observanță a formalismului nomistic. 2. Spre a deștepta pe evrei, a-i face să recunoască ei înșiși absurditatea dogmelor și a practicelor lor, Iisus, în zi de sâmbătă, în sinagogă, în fața oamenilor religioși, adunați la rugăciune, vindecă prin cuvânt pe femeia cea bolnavă, gârbovită de boală. Și, la observarea răutăcioasă a mai-marelui Sinagogii, că Sâmbăta nu e permis a vindeca pe oameni, Iisus demască atât absurditatea rigorismului Legii, cât și diabolicul interpretatorilor ei, de către farisei, din care făceau parte și conducătorii sinagogilor, ca oameni cu renume de oameni religioși, drepți, buni, sfinți. Ei, în învățăturile lor, opreau în zi de sâmbătă orice lucrare, care s-ar raporta la om, dar nu și la animale. A da vitelor de mâncare și apă nu era lucrare, după doctrina fariseilor, nu era păcat; a scăpa o vită de la pieire era permis, sau mai bine nu era interzis. Și, ce nu e interzis în Lege, e permis în practică. Fariseii așa și practicau: ei în zi de sâmbătă omului nu-i făceau bine, zicând că e păcat: dobitocului însă îi făceau, susținând că aceasta este permis. „Cum? – le zice Mântuitorul –, după vederile voastre o vacă, o oaie, ori un asin e mai mult decât un om? Unei vaci îți este permis să-i faci bine, unui om nu? Pe un asin să-l scapi de la moarte, că nu e păcat, pe om să-l lași să moară, că e păcat să-l ajuți? Cum, Legea oprește a face bine omului în zi de sâmbătă și permite să faci dobitocului?”. Și a fost firesc să se rușineze toți fariseii, care erau de față și-i făceau opoziție, și să se bucure poporul, care acum înțelegea perversitatea pretinșilor săi oameni sfinți. A face bine sâmbăta, nu numai că nu e în contra Legii, dar e chiar în consonanță cu ea; prin binefacere se sfințește ziua sâmbetei. Aceea, ce zice Mântuitorul despre ziua sâmbetei, are îndoită valoare pentru Duminica creștinilor. Cum Domnul nostru Iisus Hristos mai ales sâmbăta făcea bine celor nenorociți, așa și noi, câtă vreme numele lui (creștini) îl purtăm, datori suntem a căuta prilej ca să facem bine mai ales Duminica. Cum Mântuitorul sfințea Sâmbăta prin binefacerile Sale, și noi într-un grad mai mic, după puterile noastre, putem și datori suntem să sfințim Duminica prin binefaceri către cei nenorociți, care au trebuință de ajutorul nostru. Aceasta ne-o poruncește adevăratul înțeles al poruncii a patra: „Să sfințești ziua sâmbetei (Duminica)“. Noi o putem sfinți, nu petrecând în trândăvie, ca evreii, ci imitând pe Mântuitorul, adică făcând bine altora – de la sine înțeles, pe lângă observarea și a poruncii întâi bisericești. În nici o altă zi n-are preotul atâta ocazie de-a face bine, ca Duminica. În această zi sfântă, el nu este reținut de ocupațiuni economice și parohienii sunt de obicei pe acasă. În această zi are, deci, timp să cerceteze pe cei întristați, și să-i mângâie, pe cei certați să-i împace, spre a-i opri de la procese păgubitoare. În această zi poate cerceta pe cei vicioși, și, stând cu dânșii de vorbă, să-i aducă la calea cea bună; pe bolnavi și pe cei grabnic nenorociți, îi poate cerceta în toate zilele. În această zi preotul poate ține cuvântări și prelegeri, prin care să arate obștii urmările nenorocoase ale viciilor, de care poate suferă unii și alții, și să provoace îndreptarea. În această zi preotul vrednic poate întruni pe fruntașii parohiei la consfătuiri pentru binele obștii bisericești. Iată, așa poate sfinți preotul în parohia sa ziua Domnului. Și, de la sine înțeles, seminaristul, mai ales în timpul vacanțelor, are destul prilej de a se exercita în sfințirea Duminicii – firește, sub conducerea și supravegherea preotului. Dar și în seminar are prilej, între colegii săi, a face bine și, prin aceasta, a sfinți ziua Duminicii. |
| Ora este GMT +3. Ora este acum 12:41:57. |
Rulează cu: vBulletin Version 3.7.3
Copyright ©2000 - 2025, Jelsoft Enterprises Ltd.