Mi se pare un pic fortata aceasta conceptie, ca sa nu zic naiva. Nu e subiecul topicului, insa nu pot sa nu ma intreb cine a creat principiul mortii, al suferintei? Caci legile, spirituale sau materiale, nu au aparut de la sine, ci au avut un initiator, un definitor al legii.

nici nu pun problema intre parinte si copil, acolo exista iubire dintru inceput.

dar cand nu iubesti pe celalalt?

aici este, caci iubirea este limitata, la un numar de persoane, 5 10, frati surori, bunici prieteni, ma rog, depinde, insa la modul general?

iata necunoscutul care te mutileaza, spre exemplu.

si aici extindem. intai pocainta, apoi iertarea tuturor si iubirea tututor de pe pamant.

voi limitati iertarea la cei dragi ai nostri. dar daca ne sunt dragi si ii iubim se mai pune la indoiala iertarea?

adevarata iertare este atunci cand iti ierti vrasmasii. poti asta? cum? nu pocaindu-te?

off. editez. daca discut de iertarea celui drag, atunci oare il iubesc eu cu adevarat?

ati citit treptele iubirii de vrasmasi a Sf. Serafim de Sarov, parca? spre ca imi amintesc bine.
Iertarea este una din treptele iubirii. ati vazut acolo cum inainteaza omul spre iubire? e un intreg proces de constiinta, de analiza, de vindecare , daca pot spune asa.

Dragostea este iertatoare. Modul prin care se manifesta dragostea este si iertarea, alaturi de rabdare si de toate celelalte.
Copilul iarta cel mai mult pentru ca el, imi pare, e plin de iubire. Copilul crede in iubire, imi spun, fara prea multe socoteli. A iubi e firesc in copil.
*
Ma intreb si daca poate fi iertare si pocainta fara harul acestora.
Imi pare acum ca Dumnezeu ne da harul iertarii si al pocaintei. Nu stiu in ce ordine... Nu stiu in ce relatie cauzala, poate ca determinismul acesta il pune mintea noastra, obisnuita sa functioneze determinist... Nu stiu...
*
Iar daca e un har al iertarii si al pocaintei, la care omul raspunde mai mult sau mai putin, atunci e si taina. Unde e har si e suflet de om, atunci cred ca e si taina...
Iar daca e taina, atunci imi e cu atat mai greu sa pun o ordine cauzala intre iertare si pocainta. Poate ca taina nu se supune unei relatii cauzale stricte... Poate ca e ca o imbratisare - nu stii cine a inceput-o, nu banuiesti cand se termina...
*
Acum imi spun doar sa ne ajute Dumnezeu sa ramanem in taina iertarii si a pocaintei, ori a pocaintei si a iertarii. Sa ne tina Domnul in puterea de a ierta si de a lucra pocainta, prin Mila Lui!

Frumos tot mesajul. am lasat doar aceasta parte tocmai pentru ca aici e si raspunsul la intrebarea : poate fi iertare si pocainta fara harul iubirii? Numai de la Dumnezeu, asa este.
Trebuie sa vina Dumnezeu sa prefaca , sa trezeasca, sa schimbe sa puna iubire si deci si iertare.
Oricum, frumos spus.
Bine, accept. pocainta si iertarea si in consecinta si iubirea vin deodata sub lumina Harului dumnezeiesc.

Adică, pare forţat a spune că "fără pocăinţă nu există iertare". Poate mai corect ar fi fost "fără iubire nu există iertare".
Zic şi eu, iertare. :)

Iertati si voi, sora si frate!...:)
Toate cele bune!

Hai să recapitulăm puţin:

Totul e taină când vorbim despre Dumnezeu în sine sau în raport cu altceva/altcineva, fiindcă El Însuşi e Taina Tainelor.
După ce Dumnezeu s-a întrupat, răstignit, înviat şi înălţat la dreapta Tatălui, Duhul Sfânt a început să-i înveţe pe oamenii credincioşi tâlcuirea tainelor, dar fără să le epuizeze înţelesurile sau să le înţepenească, prin birocratizare rituală şi juridicizări rigide, în tot felul de ideologii mumificate. Aceşti oameni se numesc mistagogi şi datorită lor putem astăzi să ne antrenăm în discuţii pasionante despre lucruri aflate la veacuri-lumină de înţelegerea noastră.

Pe topicul de faţă Misuar încearcă să ne arate, cu temei scripturistic, că au existat oameni care au mâncat păpară (omletă) fără să spargă oă: călăii Mântuitorului, de la vlădică la opincă. Altfel spus: cineva a primit iertare fără pocăinţă. Silogismul din subtext vrea să conducă la concluzia că este mântuire şi pentru puturoşi/nesimţiţi incurabili.

Desigur, era oportun să-l întrebăm pe Misaur ce înţelege prin pocăinţă, cu această ocazie întrebându-ne fiecare pe sine ce înţelege.

Dacă înţelegem că este o pasă nevrotică de autoculpabilizare, impusă de tradiţie pentru obţinerea iertării sacramentale, nu greşim prea tare.... doar îi spunem unei găleţi de apă din ocean tot ocean.

Mergând mai la originea patristică a conceptului, vedem lucrurile la altă dimensiune şi orizontul semantic se lărgeşte cât toată zarea şi poate chiar mai mult decât atât.

Nu am eu competenţa să explic ce înseamnă metanoia ca realitate duhovnicească şi cine sunt rudele sale proxime fără de care ar fi de neînţeles. Recomand tatonări culturale responsabile şi solide, dar aşa, ca să ne facem o idee generală. Cel mai bine ar fi să cunoaştem din proprie experienţă, deşi asta ar atrage primejdii mortale, inclusiv căderea într-un soi de trufie care-i anulează lucrarea.