Da, este posibil, desigur, sa se intample lucruri ca acelea descrise in legatura cu emisiunea de divertisment. Aspectul etic este prezent in orice fel de relatii umane. Iar deontologia profesionala, pentru cei care practica hipnoza, este o variabila la indemana/alegerea fiecaruia.
Dealtfel, purtam mereu o responsabilitate pentru actiunile noastre. Pana la hipnoza, insa, noi oamenii suntem responsabili de cum ne purtam cu aproapele, zi de zi, clipa de clipa. Suntem responsabili fata de noi insine, fata de partenerul de viata si de copii, fata de familia si neamul nostru, fata de straini, fata de concetateni, fata de cei care ne citesc textele si sau cartile etc.
Chestiunea aceasta a responsabilitatii nu e specifica doar relatiei dintre psihologul care practica hipnoza si clientul sau, ci priveste pe fiecare persoana in relatiile ei cu semenii. Sa ne amintim, va rog, aceasta!

Cat priveste reactiile dupa doua saptamani, iarasi acest lucru este posibil. In general, nu doar in urma hipnozei se intampla aceasta ci in orice tip de invatare, precum si in legatura cu predictiile personale autoinduse, precum si in programarea sau autoprogramarea mintala etc.
Explicatiile pot fi cam de aceeasi sorginte cu urmatoarea situatie (aleg un exemplu intentionat banal, pentru a demitiza hipnoza si toate exagerarile despre care s-a scris in multe studii dedicate reprezentarii sociale a hipnozei). Si mai fac o paranteza: nu hipnoza e un mit sau o abordare mistica, demonica etc. Ci mistice si demonice, mitologizante si nerealiste sunt reprezentarile sociale si interpretativitatea declansata mereu in unele persoane sau grupari ,atunci cand vine vorba de hipnoza. Aceste lucruri, repet, s-au lamurit de mult in cercurile cercetatorilor fenomenelor respective (hipnoza, pe de o parte, respectiv reprezentarea ei sociala si prejudecatile personale, pe de alta parte).
Si iata ca ma departez inca si mai mult de redactarea exemplului anuntat mai sus (revin imediat), precizind ca se impune sa facem o distinctie clara intre urmatoarele lucruri:
a) avem teorii din auzite sau bazate pe argumentul autoritatii despre un fenomen (aici, hipnoza);
b) am studiat sistematic domeniul;
c) am studiat si practicat hipnoza, atat ca psihologi instruiti in acest sens, cat si ca subiecti care au beneficiat de o forma mai superficiala sau mai profunda de hipnoza;
d) am fost victimele unor abuzuri savarsite asupra noastra de oameni rauvoitori care au utilizat o modalitate sau alta de inducere a transei hipnotice, provocindu-ne diverse neajunsuri;
e) suntem cunoscatori (sau ignoranti) in ceea ce priveste hipnoza, insa manuim dezbaterea pe aceasta tema in slujba unor motive partizane, mai mult sau mai putin declarate onest si complet.

Personal, marturisesc ca ma (auto)incadrez cu toata onestitatea de care dispun, in situatiile b si c. Precizez de asemenea ca nu sunt hipnoterapeut propriu-zis (exista o specializare distincta in acest sens), ca de mai bine de 10 ani nu am utilizat tehnica hipnozei si autohipnozei (nu in mod intentionat!) in relatiile mele profesionale sau de alta factura cu semenii. Ca psiholog am alta formare, utilizez alte instrumente de lucru atunci cand am o relatie de consiliere (putin din terapia cognitiva, mai mult din analiza tranzactionala, etc.).

Am facut toate aceste precizari pentru cei care sunt interesati in mod real de pozitia mea. Nu am nimic de ascuns nimanui pe aceasta tema.

Se poate, intr-adevar, ca un om sa reintre in starea de hipnoza dupa o vreme. Sunt mai multe explicatii posibile, toate plauzibile (ar fi multe de discutat aici, chestiunea e bogata in nuante) si ma limitez doar la o simpla schitare a catorva posibilitati:
1. Daca persoanei hipnotizate i s-a sugerat tocmai aceasta in sedinta de hipnoza.
2. Daca persoana sufera de anumite vulnerabilitati psihice, avind anumite inclinatii spre zonele de patologie mintala sau fiind serios afectata psihic. (tocmai din aceste motive, suntem instruiti sa ne alegem subiectii dupa o atenta evaluare diagnostica prealabila si nu lucram cu oamenii care au tendinte maladive pregnante ori sunt bolnavi de-a binelea, inconstientul lor dominind constiinta, avind conflicte interioare de intensitate nevrotica ridicata sau chiar psihotica, etc.)
3. Daca doreste pur si simplu sa faca aceasta (avind deja anumite repere din experienta traita deja - stie cum sa faca pentru a ajunge in starea respectiva).

Precizez ca hipnoza e la fel ca orice alt lucru: devine bun sau rau in functie de omul care il foloseste, de intentii, de pricepere, de multi factori care tin de relatiile interpersonale etc.

Cuvantul (hipnoza pe care am invatat-o noi la scoala se realizeaza prin vorbire) este, o stim cu totii, fie cel care alina fie cel care raneste, fie te tine in viata, fie te omoara etc. Cate nu face omul prin cuvant! Aproape totul, se pare...
Asadar, ca orice alt lucru, hipnoza poate fi un instrument util sau daunator.

Cat priveste dependenta, aceasta e o tendinta atat de raspindita a oamenilor, incat va rog sa imi intelegeti zambetul usor amuzat si sa nu mi-o luati drept impolitete. Pai sigur ca putem fi dependenti de aproape orice! Aceasta tine de multe... Va rog sa ne intrebam impreuna: e ceva pe lume de care sa nu fim dependenti, intr-o masura mai mare sau mai mica? UItati, eu de pilda sunt cu totul dependent fata de posibilitatea mea de a merge. Precum si de relatia cu semenii. Si de apa si de aer sunt dependent. Problema nu e dependenta ci tipul de dependenta! Daca dependenta e folositoare pentru viata noastra, atunci nu vad nici o problema. Necazul e cand suferim de pe urma unor dependente (alcool, droguri, televizor, net, forum etc.) care ne pot distruge viata.

Noi am fost invatati ca sensul oricarei interventii de tip consiliere/psihoterapie (inclusiv cand folosim instrumentul hipnozei) este de a contribui, dupa puteri, la dezvoltarea capacitatii clientului nostru de a deveni autonom in alegerile si activitatile sale. Adica, luptam impotriva bolii care, intotdeauan il invalideaza mai mult sau mai putin pe cel afectat si cautam sa obtinem o autonomie cat mai mare a persoanei repsective. Cand un bolnav devine o greutate pe umerii familiei, ai colegilor, prietenilor etc., suntem solicitati sa oferim sprijin calificat pentru ca persoana sa poata merge din nou pe propriile "picioare" (sufletesti). Sa fie capabil de auto-ingrijire, de responsabilitate, de munca, etc.

Daca un terapeut spune ca clientul lui a devenit dependent de el, noi raspundem, ca o gluma intre colegi (sau uneori foarte serios!) ca in realitate ... terapeutul e dependent de client! Deh, bogatele si mereu complicatele relatii umane...

Acum vad ca n-am mai apucat sa dau exemplul acela...:) M-am lasat purtat de firul gandurilor si am uitat de exemplul promis. Sper insa ca se intelege totusi cum vad eu problema si nadajduiesc ca a fost de folos, catusi de putin... Acum ma retrag la ...hypnos! Pic de oboseala, ma iertati!

Multumesc, Cezar-Ioan, pentru explicatiile de mai sus.
Toate bune si frumoase, daca ar fi doar atat, adica o relatie profesionala corecta intre hipnotizator si pacient sau client. Dar chiar tu ridici putin valul si putem intrevedea cate ceva, ce poate nu ai vrut sa spui, si anume, ca dependenta poate fi si inversa, adica hipnotizatorul sa fie dependent de pacient, ceea ce nu mi se pare corect din punct de vedere deontologic, dependenta putand fi si ea de mai multe feluri, nu?
Asta ce inseamna, altceva decat ca hipnotizatorul "pune" ceva in inconstientul pacientului, ceea ce nu e voie. De acord?

Din pacate mai sunt si altii care practica hipnoza, fara sa fie profesionisti. Ma gandesc la cei, care practica filosofia orientala intr-o forma sau alta si care au invatat sa intre in inconstientul altora, punand stapanire, in adevaratul sens al cuvantului, pe persoana in cauza.
Prin hipnoza se penetreaza un zid de aparare natural, pe care il are orice om. E adevarat? Oare care sunt urmarile?
Legatura dintre constient si inconstient se face prin ceea ce se cheama Anima/Animus, care la femei e un "barbat", iar la barbat e o "femeie". Cel putin asa explica Jung. Cu alte cuvinte, sufletul femeii e barbatesc, iar cel al barbatului e femeiesc.
Deci, cel care penetreaza acel zid de protectie, prin care trece doar Anima/Animus, practic face o "gaura", prin care pot patrunde necontrolat informatii din inconstient in constient, ceea ce e boala, daca constientul este de-a dreptul invadat de inconstient.
Ce ne poti spune despre acest aspect, Cezar?
Si mai am o intrebare: cum scapi de o dependenta de acest gen, creata de cineva altei persoane?

Somn usor si asteptam raspunsurile tale interesante!

Of..., imi e atat de greu sa discut, mai mereu, astfel de chestiuni pe net. Unele lucruri se fac, chiar daca e vorba doar despre discutie, exclusiv in relatie interpersonala. Adica fata catre fata.
Mi-ar fi usor sa expun subiectul daca am fi intr-o convorbire directa, m-ar ajuta expresivitatea verbala, mimica etc.
Limbajul scris imi pare mereu pretentios si dificil. Are tot felul de capcane pe care le-am putea evita sau demonta daca am avea acces direct de la om la om.
Ma tem sa nu apara confuzii, ca mai mereu cand tema e delicata si reclama anumite subtilitati...

Ce pot spune este ca metafora pe care o folositi, aceea cu zidul de aparare natural, nu mi se pare cea mai potrivita.
V-as intreba direct: ce intelegeti prin asta? Puteti preciza din ce e alcatuit acest zid? Fiti va rog cat mai exacta si numiti natura si alcatuirea zidului. Incercind aceasta, s-ar putea sa va dati seama deja de anumite lucruri folositoare pentru intelegerea propriilor presupuneri...

Accept deocamdata metafora pe care ati folosit-o. Insa astept raspunsul la intrebarea mea, intrucat deocamdata avem un sistem de referinta diferit, cu unele necunoscute si riscam sa discutam in varianta cu cel putin un geam opac. Asadar va rog sa optati pentru putina transparenta si sa precizati natura si componentele zidului, mai intai.

Cat priveste teoria lui Jung, inclusiv utilizarea conceptelor Anima si Animus, sunt inca si mai rezervat. Si in nici un caz nu vad legatura lor cu fenomenul hipnozei. Din punctul meu de vedere, acest amestec de termeni (hipnoza, aparari, Anima si Animus) trebuie sa fie cu multa atentie abordat, pentru a nu ajunge in situatia de a crea confuzie sau vorbe fara noima. E specific New-Age, eclectismului cu tendinte zise spirituale, sa amestecam termeni din lumi distincte pentru a ajunge la iluzia sentimentului de cunaostere... Dimpotriva, Ortodoxia noastra, asa cum o stim din Scriptura si din viata/opera Parintilor, din Traditie, este inechivoca, limpede ca apa de izvor si completa. Desvarsita, in simplitatea ei dumnezeiasca.
Personal am cunostinte limitate despre opera lui Jung, nu atat de limitate ca ale unui om din afara domeniului psihologiei, insa mult mai sarace decat ale colegilor specializati in abordarea jungiana. Cu atat mai mult SI MULT MAI IMPORTANT, nu am facut o analiza jungiana, iar acest amanunt ma obliga sa fiu tacut, ori foarte retinut, atunci cand vine vorba despre Jung.

Va recomand insa o carte a lui Larchet, in care abordeaza psihanaliza freudiana si jungiana, pe larg si in profunzime. Nu retin titlul exact, insa e vorba despre conceptia despre inconstientul spiritual (asa apare in titlu, expresia aceasta, traducere inspirata sau nu...).
Larchet identifica cu multa precizie lipsurile si erorile acestor conceptii, prin raportare la reperele Ortodoxiei. Iar pe Jung il prezinta fara menajamente, asa cum de fapt cred ca a si fost: un inovator care schimba in mod esential, ca teorie cel putin, modul de cunoastere ortodox. Tipic pentru duhul protestant.
Din acest motiv, in asentimentul lui Larchet si al Parintilor Bisericii, nu sunt interesat de conceptia lui Jung, care e straina de duhul Bisericii noastre.

Spre deosebire de psihanalisti, care dincolo de contributiile lor importante in efortul omenirii de a cunoaste alcatuirea si functionarea psihismului (cu aplicatii folositoare in educatie, terapie sufleteasca etc.) au cazut insa si in capcana de a reduce viata de credinta la simple "afaceri" psihologice (lucru pe care eu nu am nici un motiv sa il accept), psihologia pe care am invatat-o la scoala NU REDUCE CREDINTA LA RESORTURILE EI PSIHOLOGICE, NU PRACTICA REDUCTIONISMUL PSIHOLOGIST ci recunoaste ca o parte din fenomenele de credinta sunt dincolo de rostul si puterea psihologiei, care se smereste astfel si isi vede cu modestie de treaba intre limitele ei.
In acest sens, am mai postat in trecut opinia mea, convingerea personala ca psihologia este cel mult o slujitoare a teologiei si este bine sa isi caute locul potrivit in raport cu Biserica.
Complementaritatea dintre psiholog si preot este pentru mine evidenta. Dificil imi pare insa sa se opereze delimitari, granite, distinctii si moduri de cooperare. Biserica insa este si trebuie sa ramana Centrul, Reperul, Izvorul.
Deocamdata se face aceeasi confuzie cu aceea pe care o semnalam pe topicul despre geocentrism si alte teorii: se pun in confruntare niveluri de cunoastere si practica net diferite, ca si cum ar fi o confruntare directa sau o contopire obligatorie. Nimic mai fals. Trebuie sa facem descoperirea de a comunica altfel intre niveluri distincte ale existentei. Nu prin reductionism, negare sau conflict, ci prin alte asezari ale mintii si inimii, pe care ma smeresc sa le numesc, deocamdata. Poate in viitor, cine stie, cu voia si cu ajutorul harului lui Dumnezeu, voi scrie/spune cateva ganduri, cat imi va fi harazit.

P.S. Problema dependentelor e arhicunoscuta. Cine constientizeaza deja o dependenta si voieste sa scape de ea, are acces la o multime de solutii: medici, psihologi si desigur Biserica. Cea mai buna solutie pentru alungarea dependentelor, adica in lepadarea de patimi, o cunoastem deja: se numeste despatimire, pocainta, iar Doctorul este Unul: Hristos Domnul, laudat fie in veci! AMIN+

M-am referit la "zidul", adica ceea ce desparte constientul de inconstient, zid, care in mod natural il poate penetra doar Anima/Animus.

.........:)
Asta ce teorie noua mai este?
Ma iertati, nu inteleg, eu nu asa cunosc viata psihica.

Mai intai, exprimarea e cu totul obiectualista, ca si cum chiar ar exista in noi o despartitura, precum exista intre lucruri/obiecte.
In psihologie, cand gandim obiectualist iar nu fenomenologic, deja ne aflam in eroare... Psihicul nu are o natura materiala, obiectuala, ci una mixta pe care azi o numim, in termeni destul de controversati: informatie si energie. In trecut se spunea ca are natura spirituala, ceea ce azi trebuie inteles in duhul istoriei culturii si credintelor acelor vremi.
In concluzie, nu stiu sa existe o despartitura intre constient si inconstient, stiu insa ca informatiile, actiunile mintale, intreaga naostra fenomenologie subiectiva se realizeaza SIMULTAN la 3 niveluri de activare/procesare/fiintare: constient, subconstient, inconstient. Mai corect ar fi, cred eu, sa vorbim NU in termeni obiectuali de C, S, I, ci in termeni de viata (sau modalitate de prelucrare a informatiilor) psihica constienta, viata psihica subconstienta, viata psihica inconstienta. Trei modalitati distincte de a procesa informatie si de manifestare energetica a psihismului. Toate acestea sunt intamplari subiective/ resimtiri/ intocmiri/faceri si prefaceri/ ale unei singure persoane la acelasi stimul, aceeasi situatie, etc. Realizate simultan, concomitent, doar ca in maniera si cu legi diferite, specifice fiecarui mod de a fi omeneste: C, S, I.
Doar didactic facem o distinctie intre notiunile de C, S, I ca si cum ar avea o spatialitate, o geografie sus/jos, o abisalitate, o lumina mai mica sau mai mare etc.
Am cunoscut, de la mine si de la semeni, ca in general ne e greu sa trecem (ca sa ma exprim naturalist si obiectualist/spatial) bariera aceasta a topografiei obiectualiste, pentru a naviga mai apoi in lumea fenomenologiei duhului nostru si al relatiilor dintre noi...

Avem la Parintele Sofronie Saharov si la Parintele Rafail exemple extraordinar de limpezi si de generoase privind modul in care ar fi bine sa procedam cand vorbim despre suflet.
Nu doar inaltime duhovniceasca gasim la acestia, ci si foarte multa psihologie excelent abordata si prezentata.

In privinta asta sunt total de acord.
Am apelat la Jung doar ca sa expun problematica, neavand alte mijloace.
Stiu ca nu se studiaza Jung, ci doar Freud, eliminandu-l pe Adler. Freud isi bazeaza teoria pe sexualitate; Adler pe dorinta de putere, iar Jung le imbina pe cele doua, intrucat in om primeaza ori dorinta de putere, ori sexualitatea, dar amandoua fiind prezente, una mai mult si cealalta mai putin, diferit de la om la om.
In consecinta, a invata doar despre Freud, e ca si cum ai privi doar cu un ochi.
Nu intelegi legatura cu hipnoza? Aceasta se face pe inconstient, nu?

Am cartile lui Larchet.

Noi purtam aici discutii in principiu despre ceea ce ne preocupa sau ne-a trezit interesul; iar pe mine ma intereseaza multe lucruri. Nu se pune, in consecinta, problema discutiei fata in fata.