:31: cunosc expresia,desi nu beu...

-este un articol interesant Rugăciunea călugărului, rugăciunea mireanului- Părintele Petroniu Tănase, stareţul schitului românesc Prodromu din Muntele Athos
Părintele Petroniu zice ca nu oricine poate sa practice cu folos rugaciunea inimii,exista mai multe conditii.

"Rugăciunea inimii poate fi considerată un dar sau ea este rodul unei practici zilnice din partea călugărului?
Sunt multe de spus despre rugăciunea aceasta. Ea cunoaşte mai multe trepte. Una este rugăciunea inimii, alta este rugăciunea care se săvârşeşte în minte. Originea ei stă în porunca Apostolului Pavel: „Rugaţi-vă neîncetat!“ (I Tes 5, 17)"

"Această rugăciune s-a îndătinat a fi rostită în pustnicii, în sihăstrii, în locuri retrase, de către persoane aflate în izolare completă. Ea cere condiţii speciale.

Prima condiţie: despătimirea
Sfântul Simeon Noul Teolog arată că, de la cel care doreşte să se roage necontenit se cere să fie despătimit. Să nu fie cuprins de vreo patimă sau viciu, ori despătimirea este un capitol al vieţii duhovniceşti care necesită o grijă deosebită din partea creştinilor, o lucrare şi o osteneala continuă. O altă condiţie impusă practicantului acestei rugăciuni este ca acesta să fie împăcat sufleteşte din toate părţile. Să fie împăcat cu Dumnezeu. Ce vrea sa spună asta? Nevoitorul să nu se afle în deficit faţă de împlinirea poruncilor lui Dumnezeu. Apoi el trebuie să fie în pace cu aproapele. Să nu aibă neînţelegeri, vrăjmăşii cu ceilalţi oameni. În al treilea rând, nevoitorul trebuie să fie împăcat cu sine. O piedică în calea dobândirii păcii cu sine sunt compromisurile pe care omul le face în viaţa personală. Acestea trebuie să dispară. Ultima exigenţă este împăcarea cu natura, cu firea întreagă pe care omul trebuie să o apere şi să o păstreze potrivit rânduielii dumnezeieşti.

Numai dacă omul se găseşte în această stare de despătimire se poate apuca de rugăciunea inimii, nădăjduind că va avea rezultate.

Pentru a practica această rugăciune este nevoie şi de un îndrumător, un om sporit, care poate sesiza în ce stadiu duhovnicesc se află începătorul pe calea rugăciunii inimii, ce patimi mai lucrează încă în sufletul practicantului, dacă vrăjmaşul îl asaltează ispitindu-l, pentru că la mănăstire diavolul nu stă degeaba.

Credeţi că isihasmul[rugaciunea inimii], ca tradiţie de rugăciune ortodoxă, poate fi practicat şi în lume? Se poate practica rugăciunea inimii în condiţiile societăţii de astăzi? Poţi fi în pace cu Dumnezeu, cu semenii şi cu tine însuţi şi te poti despătimi în mijocul lumii în care trăim?
Isihasmul înseamnă pustnicie. Termenul „isihia“ provine din greacă, înseamnă „liniştire“, şi se referă la pacea pe care omul o obţine fugind din lume. Sihastrul este acela care trăieşte în retragere totală, în linişte din partea celor lumeşti. Cum se poate spune atunci că isihasmul este cea mai bună cale pentru oamenii aflaţi în lume atunci când numai pustnicul, aflat în singurătate, poate, cu multă osteneală, să ajungă la oarece sporiri duhovniceşti? El trăieşte în nişte condiţii speciale. Fuga de lume şi vieţuirea aspră, în izolare, este proprie numai lui. Cum poţi spune că lumea aceasta împrăştiată poate fi un mediu propice pentru realizarea rugăciunii isihaste? Acest lucru e imposibil. Sfântul Vasile cel Mare împreună cu Sfântul Maxim Mărturisitorul vorbesc despre rugăciunea neîncetată. Ei au trăit înainte de părinţii isihaşti pe care istoria Bisericii îi cunoaşte mult mai târziu. Pe linia practicării rugăciunii necontenite potrivit îndemnului apostolic, Sfântul Vasile explică cum să ne rugăm fără încetare. În Omiliile sale, el spune că Dumnezeu nu aşteaptă să-I cerem: „Dă-mi Doamne, cutare sau cutare…“. Pentru că Dumnezeu ştie mai bine decât noi de ce avem nevoie. Noi să facem cum spune Apostolul în altă parte: „Ori de mâncaţi, ori de beţi, ori altceva de faceţi, toate să le faceţi spre slava lui Dumnezeu“. Făcând astfel, cel aflat în lume poate ajunge la rugăciunea necontenită.


Metoda Sfântului Vasile cel Mare
Pentru a dobândi rugăciunea necontenită trebuie să facem astfel. Să zicem că te-ai trezit din somn dimineaţa. Mintea ta să înalţe rugăciuni către Dumnezeu şi să spună: „Îţi mulţumesc, Doamne, că mi-ai mai dat o zi“. Pentru că puteai să mori. Este atâta lume care se culcă seara şi nu se mai trezeşte a doua zi. Atunci când te speli pe faţă, dimineaţa, să zici: „Îţi mulţumesc, Doamne, că mi-ai dat această materie minunată, apa, care mă curăţă şi este bună pentru sănătatea oamenilor“. Când te îmbraci cu haina ta, mintea să înalţe iar un gând către Dumnezeu: „Mulţumesc, Doamne, pentru haina aceasta care îmi acoperă goliciunea trupului şi mă apără de intemperii“. Şi tot aşa, în tot ceea ce faci, ai rugăciune necontenită. Acest mod de vieţuire este realizabil pentru omul de rând.
Sfântul Maxim Mărturisitorul a fost întrebat odată de un frate: „Părinte, cum te poţi ruga necontenit, pentru că zilnic trebuie să munceşti, să te mişti încoace, încolo, şi mintea se răspândeşte la treburile pe care le faci? Sfântul Maxim a răspuns ucenicului: „Dumnezeu nu porunceşte omului lucruri care nu sunt posibile acestuia“.
Apostolul Pavel propovăduieşte şi el săvârşirea rugăciunii necontenite. Obţinerea acestei stări de rugăciune permanentă se face prin dragoste, prin înfrânare, prin înălţarea minţii la Dumnezeu şi cugetare duhovnicească. Cine le are pe acestea, are rugăciune necontenită. Aceste exigenţe creează în suflet o anumită aşezare, pentru că prin dragoste eşti în relaţii bune, în primul rând cu Dumnezeu şi apoi cu întreaga lume. Cu Dumnezeu, mai întâi, pentru că dragostea faţă de Dumnezeu este porunca evanghelică cea mai mare. Prin înfrânare pui rânduială în cele trupeşti ale tale, pentru că fără o disciplină, trupul nu ajută la sporirea duhovnicească. Prin cugetare duhovnicească mintea se ridică la Creatorul ei şi, făcând asta, intră în permanentă legătură cu Cel de sus. Aceasta este rugăciunea necontenită.

O rugăciune, ca să fie bine primită, trebuie făcută cu înţelegere şi cu simţire.

Altfel, o rugăciune spusă numai cu buzele nu este rugăciune, ci păcat.

Sfântul Simeon Noul Teolog vorbeşte despre acest lucru când spune: „Este un mare păcat să te rogi lui Dumnezeu cu nesimţire“. Aceasta este o batjocură. Mai bine să nu te rogi deloc. Dacă nu te rogi, eşti vinovat că nu ţi-ai împlinit rugăciunea faţă de Dumnezeu, dar dacă faci rugăciunea ta cu nesimţire, cu nepăsare, eşti vinovat de nesocotirea lui Dumnezeu. Pentru obrăznicia de a spune vorbe neînţelese, zise cu nepăsare, Dumnezeu te va pedepsi.

Pentru omul de rând sau călugăr, dacă nu există conştiinţa că se găseşte înaintea lui Dumnezeu în permanenţă, mântuirea rămâne departe. Fără aceasta, orice nevoinţă duhovnicească, post, metanii, nu au valoare. Va să zică trebuie să ai sentimentul prezenţei lui Dumnezeu totdeauna în mintea şi inima ta. Atunci când eşti bântuit de patimi, şi vrăjmaşul îţi aduce amintirea gândurilor păcătoase, când omul trăieşte în dezmăţ, când este în ceartă şi vrăjmaşie cu cineva, gândurile de ură şi de răzbunare nu îi vor da pace. Dacă omul face fărădelegi, fură, bate sau săvârşeşte alte răutăţi este prins cu mintea lui la păcate şi atunci nu are cum să vadă pe Dumnezeu. Pentru el nu mai există prezenţă, nu mai există nimic.
Rugăciunea neîncetată a unei ţărănci
Un exemplu de astfel de prezenţă l-a dat ca pildă Parintele Paisie Olaru. La sfinţia sa venise o femeie să se spovedească. Ea l-a întrebat: „Părinte, cum o fi cu mântuirea mea? Eu nu ştiu multe rugăciuni pe de rost pentru că nu am fost dată la şcoală şi nu ştiu să citesc“. Părintele a întrebat-o: „Şi nu te rogi?“ la care ea a spus: „Mă rog, cum să nu mă rog“. „Şi cum te rogi?“ „Uite cum mă rog. Atunci când mătur prin casă zic în mintea mea: ŤDoamne, curăteşte sufletul meu, cum curăţ eu gunoiul din casăť. Atunci când spăl rufe spun din nou: ŤSpală, Doamne, negreala păcatelor din inima mea, ca să fie frumoasă aşa cum e o rufă curată şi spălatăť. Când fac orice alt lucru spun aceleaşi cuvinte“. Femeia l-a întrebat în final: „Părinte, o fi bună rugăciunea asta?“, iar părintele Paisie i-a spus aşa: „Numai aşa să te rogi toată viaţa de acum înainte!“. Femeia, fără să ştie, aplicase metoda Sfântului Vasile cel Mare.

Dar, repet, şi pentru a practica această metodă e nevoie de despătimire, pentru că într-un suflet întunecat de patimi mintea nu se poate înălţa, nu poate naşte gânduri către Dumnezeu. Păcatele o opresc de la acest lucru.

Care consideraţi că este rolul lecturilor din Filocalie sau Vieţile Sfinţilor în urcuşul duhovnicesc al creştinului?

Citirile din cărţile cu conţinut duhovnicesc sunt absolut necesare. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune într-un loc că mântuirea are două feţe, două aspecte. Ea se finalizează atât prin cunoaştere, cât şi prin trăire. O pasăre nu poate zbura niciodată cu o singură aripă.

Când cunoştinţa nu se adresează vieţii, rămâne doar informaţie
Cele două aripi ale vieţii duhovniceşti sunt cunoaşterea şi făptuirea. Cunoaşterea se referă la înţelegerea învăţăturii dumnezeieşti a Bisericii. Trebuie să cunoşti, pentru a şti cum să făptuieşti mai departe în viaţa ta. Cunoaşterea şi făptuirea merg mână în mână. Una fără cealaltă nu se poate.
Dacă te străduieşti să ai doar cunoştinţă, faci Teologia, de exemplu, şi înveţi la şcoală, şi aduni o mulţime de informaţii; dacă ele nu se adresează vieţii tale, nu se raportează la ea, ci au legătură numai cu mintea ta, ai acumulat doar simple cunoştinţe şi atât. Eşti asemenea unui om care aleargă după vânt. Vrei să îl prinzi şi nu prinzi nimic. Capeţi cunoştinţe, date, noţiuni, dar ele nu au nici o influenţă asupra vieţii tale. Nu te alegi cu nimic din acest mod de a învăţa.

Există şi situaţia inversă: nu cunosc mare lucru despre învăţătura Bisericii, dar practic din tradiţie, pentru că aşa e bine, anumite lucruri şi obiceiuri. De multe ori practica acesta este un lucru mecanic, un automatism. Dacă eu nu ştiu de ce fac cutare lucru, ci singurul meu argument este acela că e bine sa fac aşa pentru că astfel s-a moştenit, actul săvârşit de mine reprezintă o închinare la idoli, pentru că practic ceva din inerţie. Acestea sunt lucruri moarte, nu au nici un ecou în sufletul tău, fiindcă înţelesul, sensul pentru care tu le faci, nu există. Sunt absolut necesare atât cunoştinţa, cât şi făptuirea. Ignoranţa este, după cum spun Sfinţii Părinţi, o mare primejdie. Împreună cu uitarea şi nepăsarea, ea constituie unul dintre cele mai mari rele care pândesc sufletul omului.

Rugaciunile de dimineata,pranz si seara+cele de la fiecare masa sunt rugaciunile zilnice minime, obligatorii crestinului ortodox, iar cine doreste sa se roage mai mult, sa urmeze sfatul parintelui duhovnic. Au mai fost cazuri cand unii oameni s-au rugat asa dupa capul lor, noapte de noapte, fara indrumarea si binecuvantarea duhovnicului, si in loc sa iasa bine a iesit rau. Acum, daca tot s-a adus vorba despre Cele Sapte Laude si diferite trepte de rugaciune, sa le detaliem putin.

ÎNSEMNĂTATEA CELOR SAPTE LAUDE ALE BISERICII

Biserica lui Dumnezeu este împodobită, încă din vremea Sfintilor Apostoli, cu cele sapte laude. Stiti voi care-s acelea? Stiu că le stiti, că unii dintre voi le ziceti pe de rost, dar altii nu le stiu. De ce sapte laude si nu mai multe sau mai putine? Ati auzit în psalmul 118 pe Proorocul si împăratul David, zicând asa: De sapte ori în zi Te-am lăudat, Doamne, pentru judecătile dreptătii Tale. Împărat fiind, câte treburi nu avea el? Si avea vreme de sapte ori să laude pe Dumnezeu, că-l auzi: Seara, dimineata si la amiază, spune-voi si voi vesti minunile Tale.

Dar în Legea Darului s-au asezat aceste sapte laude pentru cele sapte mari evenimente din viata Mântuitorului nostru Iisus Hristos, si fericit este crestinul acela care le zice. Si dacă nu le poate zice, măcar să-i pară rău că nu le zice, că s-ar putea să fie la un serviciu unde nu poate zice. Si dacă-i pare rău, cu smerenia se ridică exact unde trebuia să se ridice cu fapta. Că auzi ce zice Sfântul Isaac Sirul: "Ajunge întristarea mintii mai mult decât toată osteneala duhului, care este rugăciunea", dacă-i pare omului rău.

Ati văzut pe Mântuitorul ce spune în Sfânta Evanghelie: A venit vamesul în biserică să se roage. A venit si fariseul. Fariseul a început să se laude: Multumescu-ti Tie, Doamne, că nu-s ca ceilalti oameni; postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din câte câstig si nu sunt ca acest vames, si-l arăta pe acela la usa bisericii.

Vamesul era perceptor, săracul. El stia că ia impozit mai mult decât trebuie, că-i supără pe oameni, si auzind că-l mai si ponegreste fariseul în fata poporului, si-a îndreptat inima către Dumnezeu si atât a zis, bătându-si pieptul: "Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!"

Ai auzit? Două-trei cuvinte ale vamesului au biruit toată rugăciunea fariseului. Ce zice Evanghelia? Amin, zic vouă, mai îndreptat s-a întors vamesul la casa sa si mai înainte a fost el decât fariseul. Acela a zis multe cuvinte si era fariseu si făcea fapte bune. Dar stii de ce a pierdut? A înjugat dreptatea cu mândria, iar vamesul a înjugat păcatul cu smerenia. Si totdeauna, măcar că păcatul este păcat, dacă-i înjugat cu smerenia, este mai înaintea celui ce face fapte bune si se mândreste.

Sfântul Efrem spune asta: "Fă-ti tie două care, omule. Înjugă păcatul cu smerenia si dreptatea cu mândria si vezi că vei rămâne în urmă cu toate faptele bune", ca fariseul, că mai îndreptat si mai înainte s-a dus vamesul. El a înjugat păcatul cu smerenia. Ce-a gândit? "Măi, sunt păcătos strasnic! Am făcut nedreptăti, am luat vamă mai mult decât trebuie, am supărat oamenii, dar mă rog Mântui-torului să mă miluiască". Si mai înainte s-a dus întru împărătia cerului, pentru că a înjugat păcatul cu smerenia. Asa-i de mare smerenia.

Deci vă spun, care puteti să faceti cele sapte laude este bine. Biserica este obligată să le facă totdeauna, oriunde.

Asa si voi, care cititi cele sapte laude, bine faceti, dacă puteti, iar când nu veti putea, să vă retrageti în smerenie, că smerenia le completează pe toate.

Si iată să vă spun ce înseamnă cele sapte laude ale Bisericii:

Trei din cele sapte laude trebuie să se facă la miezul noptii, cum le facem noi aici. Noi intrăm la ora 11 noaptea si iesim la două. Dar ce simbol au acestea? La miezul noptii noi facem asa: Miezo-noptica, adică rugăciunea de miezul noptii - de toate zilele, de sâmbătă sau de Duminică -, Utrenia si Ceasul întâi.

a. Miezonoptica este prima laudă din cele sapte.

Această laudă este întemeiată si pe porunca Mântuitorului, Care zice: Privegheati dar, că nu stiti când va veni stăpânul casei - seara, la miezul noptii, la cântatul cocosilor sau dimineata (Marcu 13, 35), si simbolizează momentul rugăciunii si al prinderii Mântuitorului în grădina Ghetsimani, care a avut loc la miezul noptii.

Biserica natiunilor de la Ierusalim, unde intră crestini din toate natiile, este pe locul unde S-a rugat Mântuitorul. Stânca unde s-a rugat El este tăiată si înconjurată cu grilaj. Ea se află chiar unde Si-a plecat El genunchii si S-a rugat cu sudori de sânge, înainte de Preasfintele Patimi. Iar mai încolo sunt pictati cei trei apostoli, Iacov, Ioan si cu Petru, dormind, că le zicea Hristos: Dormiti? Un ceas n-ati putut să privegheati? Că esti dator acolo, când te duci, să te rogi un ceas.

Deci Miezonoptica simbolizează si ne aduce aminte nouă de rugăciunea Mântuitorului din grădi-na Ghetsimani, când s-a rugat si s-au făcut sudorile lui ca picăturile de sânge, care picau pe pământ, că era si om si vedea si ce are să sufere. El, ca Dumnezeu, stia câte răni are să ia, câte scuipări, câte biciuiri, câte cuie în mâini si picioare si că va fi împuns cu sulita în coastă. Le vedea toate, că era Dumnezeu.

Si firea omenească cu care era îmbrăcat se întrista, că auzi ce zice Evanghelia: Întristat este sufletul Meu până la moarte. Rămâneti aici si privegheati.

Cine se întrista? Omenirea, căci dumnezeirea biruieste moartea si învie din morti. Dar ca om se întrista, că stia câte are de suferit, câte tăieturi si împunsături si cununa de spini; stia că va fi bătut cu biciul, si va suferi crucea, batjocura si scuipările, legarea la stâlp si temnita. Le stia toate. Se uita si le vedea, că era Dumnezeu.

Deci prima laudă din cele sapte laude ale Bisericii este Miezonoptica, care se face la miezul noptii, pentru că Mântuitorul atunci S-a rugat înainte de Preasfintele si Înfricosătoarelor Sale Patimi.

b. A doua laudă care se face tot la miezul noptii este Utrenia si Ceasul întâi. Utrenia este timpul când l-au prins pe Mântuitorul în grădina Ghetsimani, Iuda cu cei o mie de ostasi cu sulitele. L-a prins pe Mântuitorul, zicând: Bucură-Te, Învătătorule, si L-a sărutat. Atunci au pus mâna pe El. Pe Care îl voi săruta, Acela este; puneti mâna pe El si-L prindeti.

Deci Utrenia este a doua laudă si al doilea eveniment din viata Mântuitorului, când a fost prins în grădina Ghetsimani si când toti Apostolii L-au părăsit si au fugit, iar El a rămas singur în mâinile celor fără de lege.

Si Ceasul întâi este momentul când L-au dus pe Hristos la Ana si la Caiafa, după ce L-au prins, tot atunci după miezul noptii, către ziuă, când L-au dus la divan. Stiti istoria după Evanghelie. Deci Ceasul întâi se citeste după miezul noptii, cum se obisnuieste la noi, cam după ora unu, la sfârsitul Utreniei.

Deci aceste două laude ale Bisericii lui Hristos se citesc la miezul noptii, arătând timpul când s-au întâmplat aceste trei mari evenimente din viata Mântuitorului: Rugăciunea din grădina Ghetsimani, prinderea de către Iuda si ducerea Domnului la Ana si la Caiafa.

c. Lauda a treia a Bisericii lui Hristos este Ceasul al treilea. El simbolizează atât momentul condamnării la moarte a Domnului, cât si pogorârea Sfântului Duh în chip de limbi de foc peste Sfintii Apostoli. Mântuitorul Le-a spus Apostolilor: De trebuintă este să Mă duc Eu; că dacă Eu nu Mă duc, nu va veni Mângâietorul la voi, pe care Eu îl voi trimite de la Tatăl. Deci stati în Ierusalim până vă veti îmbrăca cu putere de Sus.

Atunci au iesit Apostolii si au început a vorbi în toate limbile de sub cer, si îi învinuiau evreii si localnicii din Ierusalim că, din cauza mustului dulce, s-au îmbătat. Iar Petru s-a ridicat si a zis: Bărbati frati, nu este din cauza mustului dulce că ne auziti vorbind măririle lui Dumnezeu în toate limbile, din câti sunt aici. Ci acum s-a împlinit profetia Prooro-cului Ioil, care zice: "În zilele de apoi, voi turna din Duhul Meu peste tot trupul si fiii vostri vor prooroci si în limbi noui vor vorbi…" si celelalte.

Deci iată Cincizecimea! Nu cum cred penticostalii de azi, că vorbesc în limbi. Ăstia care vorbesc în limbi acum, vorbesc în limbile dracilor, nu în limbile Duhului Sfânt. Au pretentia că au "glosolalia", adică vorbirea în limbi, în secolul XX. Limbile au fost semn pentru necredinciosi, nu pentru credinciosi.

d. Ceasul al saselea este a patra laudă a Bisericii lui Hristos si corespunde cu momentul răstignirii Mântuitorului pe crucea de pe Golgota, între cei doi tâlhari.

continuare
 

e. Ceasul al nouălea este a cincea laudă a Bisericii si închipuieste momentul înfricosat în care Mântuitorul îsi dă duhul pe cruce, când a zis: Săvârsitu-s-a! Doamne, în mâinile Tale îmi dau duhul Meu. Am venit să-l înnoiesc pe Adam - Hristos, noul Adam. Că pentru un păcat a intrat moartea în lume prin Adam, si pentru păcat s-a biruit păcatul prin Iisus Hristos. Iată, Doamne, Tu ai lăsat zidirea Ta, că a călcat porunca în Rai. Deci pentru dânsii Eu iau fata întregii lumi, care este în trupul Meu. Pe a Mea fată o fac a întregii lumi gresite, a întregului neam omenesc si mijlocesc către Tine: Eli, Eli, lama sabahtani! Adică: Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai lăsat? Sau: "nu lăsa, Doamne, omenirea! Nu lăsa zidirea Ta cu care sunt îmbrăcat Eu acum, si care o sfintesc pe cruce si o jertfesc si Mă aduc jertfă pentru toate vremurile, pentru tot neamul omenesc, ca să răscumpăr firea omenească!"

Deci noi eram cei lăsati, iar Hristos, fiind mijlocitor prin cruce către Tatăl, pe a noastră fată, a întregului neam omenesc, o face atunci a Sa si strigă către Tatăl: Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai lăsat? Noi eram cei lăsati! Nu Hristos a fost lăsat de Tatăl. Si Hristos, fiind mijlocitor, aici mijloceste pentru toată lumea. Iar cine întelege că Hristos a fost despărtit de Tatăl, aceasta este hulă, că desparte dumnezeirea. Să nu credeti lucrurile acestea. Deci Ceasul al nouălea este lauda a cincea.

f. Vecernia este a sasea laudă din zi si simbolizează mai întâi momentul pogorârii Mântui-torului de pe cruce si punerea Lui în mormânt nou, de către Iosif si Nicodim. Mai este si momentul sfânt al Cinei Celei de Taină.

g. Iar Pavecernita este a saptea laudă a zilei si simbolizează tânguirea Maicii Domnului, când a plâns după ce L-a pus pe Mântuitorul în mormânt.

Dumnezeiasca Liturghie nu face parte din cele sapte laude. Ea este întreaga jertfă a Mântuitorului pentru mântuirea lumii. Dintre toate slujbele pe care le face Biserica noastră universală, cea mai puternică este Sfânta Liturghie, fiind coroana tuturor slujbelor.

Ea începe cu cuvintele Proorocului Isaia la Sfânta Proscomidie: Ca o oaie spre junghiere S-a adus - când scoatem dumnezeiescul Agnet - si ca un miel fără de glas, si se termină cu Înăltarea Domnului la cer. În Sfânta Liturghie este cuprinsă toată taina iconomiei în trup a lui Iisus Hristos, de când a venit pe pământ si până S-a înăltat la cer. Ea le cuprinde pe toate cele sapte laude. Hristos se aduce pe Sine jertfă, având o dată intrare în Sfânta Sfintelor, făcând vesnic o răscumpărare înaintea Tatălui.

Sfânta Liturghie are două caractere: caracter de jertfă si caracter de cină, căci la Cina Cea de Taină s-a sfintit. Prin Sfânta Liturghie avem împărtăsire gânditoare cu Însusi Fiul si Cuvântul lui Dumnezeu. Avem împărtăsire cu Dumnezeu si prin urechi, pe calea auzului, si prin rugăciunea gânditoare si prin faptele bune. Sunt cinci feluri de împărtăsiri .

Sfânta Liturghie se termină cu aceste cuvinte: Înaltă-Te peste ceruri, Dumnezeule, peste tot pă-mântul slava Ta.

Deci am spus asa în trecere despre cele sapte laude. Ele sunt asezate de Sfintii Apostoli si de Sfintii Părinti până în ziua de azi în Biserică, arătând cele sapte mari evenimente din viata si activitatea Domnului nostru Iisus Hristos.

Parintele Cleopa

Despre rugaciune
 

Rugăciunea este maică şi împărăteasă peste toate faptele bune. Dar cum este ea maica tuturor faptelor bune? Că doar marele Apostol Pavel spune: Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea; iar mai mare decât toate este dragostea.. Nu spune aşa?

Deci iată că cea mai mare faptă bună nu-i rugăciunea, după Sfinţii Părinţi, ci este dragostea. Dar de ce totuşi Sfinţii Părinţi au spus că rugăciunea este maică a tuturor faptelor bune? Pentru că ea aduce în sufletul nostru şi pe dragoste. Dragostea de Dumnezeu şi dragostea de aproapele nu vin pe altă cale în sufletul nostru, decât pe calea rugăciunii!

Bunăoară să spun: dacă ai supărat pe cineva sau te-a supărat cineva şi începi să-l pomeneşti la rugăciune, numai vezi că, de la o vreme, se ridică ura din mijloc. Prin rugăciune se taie vrajba şi îndată îl câştigi pe acela şi îl aduci la înţelegere, la unire. De aceea spune Sfântul Maxim: Când vei vedea pe cineva că te urăşte, sau te nedreptăţeşte, fie cu dreptate, fie cu nedreptate, începe să-l pomeneşti la rugăciune. Dar să nu-l pomeneşti, să-i fie lui vreun rău, că atunci cade pe tine. Să zici aşa: "Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine păcătosul şi pe fratele meu (cutare), că pentru păcatele mele s-a supărat pe mine. Pentru că fratele meu este oglinda mea şi el vede răutaţile mele".

Aşa spune şi Sfântul Ioan Scărarul. "Să nu învinuieşti cumva pe fratele tău când te rogi pentru el, sau să-i ceri pedeapsă", cum îi pun unii în pomelnice la vrăjmaşi. Nu-i voie! Chiar dacă îi puneţi pe unii la vrăjmaşi, Biserica ştiţi cum se roagă? Biserica se roagă pentru vrăjmaşi să-i înţelepţească, să le ierte păcatele, să-i aducă la cunoştinţa adevărului, să-i facă blânzi şi să-i întoarcă cu bine.

Aşa se roagă Biserica. Niciodată Biserica nu vrea să facă rău la nimeni. Că Dumnezeu vrea ca toţi oamenii să se mântuiască... Iar noi, când avem o supărare, ni se pare că cutare ne urăşte. Dar Biserica nu! Ea nu face deosebire. Ea se roagă deopotrivă pentru toţi, ca să fie buni.

De aceea, vorbind despre sfânta rugăciune, v-am spus că ea se numeşte maica tuturor faptelor bune, pentru că ea aduce în sufletul nostru pe cea mai mare faptă bună: dragostea de Dumnezeu şi dragostea de aproapele.

Auzi ce spune dumnezeiescul Părinte Maxim Mărturisitorul - care a fost "vârful teologiei" şi "bilanţul teologiei ortodoxe" în secolul VI - în Filocalie şi în cartea numită "Ambigua", o carte a lui cu care îl întrece în gândire şi pe Sfântul Dionisie Areopagitul, numit şi "Pasărea cerului": Toate faptele bune ajută pe om să câştige dragostea de Dumnezeu, dar nici una ca rugăciunea. Că rugăciunea, de aceea se cheamă "maica faptelor bune", că ea, pe cea mai mare faptă bună o ajunge, pe dragoste.

Toate faptele bune apropie pe om de Dumnezeu, dar rugăciunea le uneşte. Este ca şi când ai face o uşă din tăblii, sau un dulap, şi vezi că se potrivesc lucrurile trase la gealău, dar nu se lipesc până nu pui clei. Iar când ai pus clei le-ai făcut dintr-o bucată toate. Aşa este şi rugăciunea.

Rugăciunea nu numai că îl apropie pe om de Dumnezeu, ci îl lipeşte de Dumnezeu şi îl face un duh cu El. Este ceea ce spune marele Apostol Pavel: Cela ce se lipeşte de desfrânată, un trup este cu ea... şi cel ce se lipeşte de Domnul, un duh este cu El. Sudura aceasta duhovnicească de a se uni omul cu Dumnezeu, se face pe calea rugăciunii. Dar când auzim noi de rugăciune, să nu credem că toată rugăciunea noastră este rugăciune. Dacă eu zic cu limba rugăciunea, sau cu gura, iar mintea este pe dealuri, eu mă înşel pe mine când mă rog. Că Dumnezeu, în vremea rugăciunii, nu caută numai buzele şi limba, ci caută mintea şi inima.

Rugăciunea care o facem noi cu gura şi cu buzele şi ea este bună într-o măsură, căci şi ea are temei în Sfânta Scriptură. Când auzi pe Apostolul Pavel că spune aşa: Aduceţi Domnului roada buzelor voastre, arată rugăciunea gurii pe care o zicem; sau când auzi în Sfânta Scriptură că zice: Cu glasul meu către Domnul am strigat, cu glasul meu către Domnul m-am rugat, se referă la rugăciunea limbii şi a glasului. Când auzi pe proorocul că zice: Şi L-am înălţat pe El cu limba mea, iarăşi de rugăciunea gurii vorbeşte; sau: Doamne, auzi rugăciunea mea şi strigarea mea la tine să vină, tot de rugăciunea buzelor vorbeşte. Sau: Auzi, Dumnezeule, rugăciunea mea şi nu trece cu vederea ruga mea, iarăşi de rugăciunea gurii vorbeşte şi aici Sfânta Scriptură.

Dar să ştiţi că rugăciunea gurii, după învăţătura dumnezeiescului părinte Grigore de Nissa, marele filosof şi fratele marelui Vasile, este graniţa cea mai depărtată a rugăciunii, sau mai bine zis, ca să înţelegeţi mai bine, ea este cuiul (treapta) cel mai de jos din scara rugăciunii. Ştii că atunci când te urci pe scară, pui piciorul pe cel dintâi cui. Dar, cât ai de suit!

Or, scara rugăciunii în urcuşul ei nu are sfârşit. Rugăciunea, în creşterea ei, nu are margine, pentru că ea se uneşte cu Dumnezeu. Şi precum Dumnezeu, fiind nemărginit în sfinţenie prin înălţimea însuşirilor Sale, nu are sfârşit în bunătate şi în sfinţenie, aşa şi rugăciunea, în creşterea ei duhovnicească, se înalţă şi margine nu are!

Şi nu numai rugăciunea este nemărginită, ci şi toate virtuţile care se nasc din Dumnezeu sunt nemărginite; tocmai de aceea, că se nasc din Dumnezeul nemărginit. Ori credinţa, ori nădejdea, ori dragostea, ori mila, toate sunt nemărginite, pentru că ele se nasc dintr-un Dumnezeu care nu are margine în bunătate.

Aşadar, când ne rugăm cu gura, să ştiţi că facem bine, căci cu aceasta începe a se învăţa omul a se ruga. Cu gura începem să învăţăm întâi rugăciunile începătoare: "Împărate ceresc", "Sfinte Dumnezeule", "Preasfânta Treime", "Tatăl nostru", "Crezul", "Psalmul 50"...;şi-i bine să le învăţăm pe de rost din cărţi de rugăciune, din Ceaslov şi Psaltire.

Noi citim rugăciuni cu gura - şi aşa se învaţă rugăciunile - ca şi cum ai fi în clasa întâi. O ia de la această rugăciune cu gura şi se ridică omul în rugăciune, până când nu mai este rugăciune, până intră în vedere dumnezeiască. Acum, vorbind de rugăciune, vom vorbi despre treptele rugăciunii, aşa cum ne învaţă Sfinţii Părinţi.

Când ne rugăm cu limba, cu gura şi cu buzele, suntem în treapta cea mai de jos a rugăciunii. Trebuie să trecem cu rugăciunea noastră de la limbă şi de la gură, la minte, pentru că sufletul nostru are două părţi domnitoare, cum arată Sfântul Ioan Damaschin în "Dogmatica": mintea şi inima.

Mintea izvorăşte permanent gânduri. Creierul este unealta raţiunii, iar inima este unealta sentimentelor, a simţirilor celor duhovniceşti. Că unde simţi întâi bucuria, scârba, frica? Nu în inimă? Vezi că simţirea sufletului se află în inimă?

Deci, vreau să vă spun un lucru. Când ne rugăm cu gura, ne aflăm la începutul rugăciunii. Iar, dacă eu zic o rugăciune cu gura: "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul", sau "Tatăl nostru", sau "Născătoare de Dumnezeu, Fecioară...!" sau oricare şi, dacă o înţeleg şi cu mintea, ea atunci nu se mai cheamă rugăciunea gurii, ci trece în altă treaptă, şi anume la rugăciunea minţii.

Iar, dacă această rugăciune, care o zic cu gura şi o înţeleg cu mintea, o duc până la simţirea inimii - ea a devenit atunci rugăciunea inimii, altă treaptă mai înaltă. Deci, auzi ce spune Sfântul Apostol Pavel: Vreau mai bine să zici cinci cuvinte cu mintea în biserică, decât zece mii de cuvinte cu limba. Aţi auzit cu cât este mai înaltă rugăciunea minţii decât a limbii? Că preferă apostolul mai degrabă să zică cinci cuvinte cu mintea în biserică, decât zece mii de cuvinte cu limba; fiindcă, a te ruga cu mintea, este rugăciune mult mai înaltă decât a limbii.

Dar rugăciunea minţii este desăvârşită? Nu! Nici a minţii nu-i desăvârşită. Rugăciunea minţii de-abia o numesc dumnezeieştii Părinţi, jumătate de rugăciune, sau pasăre cu o aripă, sau rugăciune cu-n picior, că nici rugăciunea minţii nu-i desăvârşită. Îi mai trebuie ceva. Trebuie să ducem această rugăciune de la înţelegerea minţii la simţirea inimii.Când noi zicem o rugăciune cu limba şi o înţelegem cu mintea şi o simţim cu inima, ea devine sferică, rotundă, în mişcarea sufletului nostru. Această rugăciune este mult mai desăvârşită şi se numeşte rugăciunea inimii.

Dar o să mă întrebaţi: Rugăciunea inimii este cea mai înaltă? Nu! Sunt rugăciuni şi mai înalte decât a inimii. Dar la rugăciunea inimii, zice Sfântul Isaac Sirianul, de abia ajunge unul din zece mii. Iar la rugăciunea care-i mai sus decât a inimii, de abia ajunge unul din neam în neam; aşa de înaltă este rugăciunea care trece peste cea a inimii. Şi care sunt treptele mai sus de rugăciunea inimii?

Prima este rugăciunea numită De sine mişcătoare. De ce se cheamă aşa? Când s-a întărit rugăciunea în inimă, adică "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!", de la o vreme inima se roagă fără să zică limba cuvinte. Este ceea ce spune la "Cântarea Cântărilor", în Biblie: Eu dorm şi inima mea veghează. Ştii cum este atunci rugăciunea noastră? Aşa cum ai întoarce un ceas şi apoi el merge singur.

În această treaptă ajungi la ceea ce spune marele Apostol Pavel: Neîncetat vă rugaţi (I Tes. 5,17). Ni s-ar părea că Apostolul Pavel zice aici ceva mai presus de puterea noastră. "Cum să mă rog neîncetat? Dar eu mănânc. Mă pot ruga când mănânc? Dar eu vorbesc cu oamenii. Mă pot ruga?" Te poţi, dacă vrei!

Omul care a ajuns la rugăciunea de sine mişcătoare, oriunde ar fi, inima lui se roagă permanent. Dacă-i în avion, dacă-i în tren, dacă-i în fabrică, dacă-i la gară, dacă-i pe drum, dacă doarme, inima lui se roagă neîncetat. Această rugăciune, când ajunge să fie "de sine mişcătoare", toată viaţa omului este o rugăciune. Orice lucrează pe pământ, el tot timpul se roagă.

Apostolii nimic n-au învăţat mai presus de puterea noastră. Când a zis Apostolul Pavel: Neîncetat vă rugaţi, cel ce ajunge la "rugăciunea de sine mişcătoare", împlineşte cuvântul lui. El dacă mănâncă, inima lui se roagă, când vorbeşte cu oamenii, are în taină altă gură: gura cea de foc a Duhului Sfânt din inima lui. Cu aceea vorbeşte cu Dumnezeu. Este "gura Duhului", cum o numeşte Vasile cel Mare. Un asemenea om, care a câştigat "rugăciunea de sine mişcătoare", orice-ar face el, inima lui se roagă. Aceasta este a patra treaptă a rugăciunii.

Este şi o altă treaptă mai înaltă decât aceasta: rugăciunea cea văzătoare. Care este aceasta? Ai văzut pe Sfântul Antonie cel Mare? De-acolo, din muntele lui, din Tebaida, unde era el în Egipt, se ducea cu mintea la Sfântul Amonie, alt sihastru mare. Acela ieşise din viaţă şi sufletul lui era dus de îngeri la cer. Şi el a început a se închina. Şi l-au întrebat călugării: "Părinte, de ce te închini?" Şi el a răspuns: "Fratele nostru Amonie, marele stâlp al cerului şi al pământului, se duce la cer şi m-am închinat sufletului lui". Şi era mare distanţa de la Sfântul Antonie până la muntele lui Amonie, însă Antonie vedea sufletul lui Amonie cum este ridicat de îngeri la ceruri când a ieşit din trup. Asta înseamnă oameni înainte-văzători sau cu minte înainte-văzătoare de Dumnezeu!

Când ajunge omul să fie înainte-văzător de Dumnezeu, el are această rugăciune numită "văzătoare". Deci, se suie cu mintea aşa de tare, că el vede aici unde suntem noi, câţi demoni sunt - că sunt mulţi - şi câţi îngeri sunt. Pe toţi îi vede. Şi vede pe cel ce şi-a curăţit inima, vede şi gândurile; gândurile ce le gândeşte fiecare. Atât de curată devine mintea lui, că îţi spune ce gândeşti tu, ce gândeşte celălalt.

La fiecare le ştie gândurile. Ai văzut la Mântuitorul: Ştiind gândurile cărturarilor şi ale fariseilor, a zis: Ce gândiţi rele în inimile voastre? Ce este mai uşor a zice? Ridică-te şi ia-ţi patul tău şi umblă? Sau a zice: iartă-ţi-se păcatele? Se uita şi vedea gândurile lor.

Deci, la măsura aceasta ajunge omul care are rugăciunea de sine văzătoare. Ştie gândurile la toţi care sunt de faţă. Vede duhurile rele, vede îngerii şi pe toţi care se îngrijesc de mântuirea noastră aici.

Dar este şi altă treaptă de rugăciune mai înaltă, a şasea: Rugăciunea în extaz sau în uimire. Prin aceasta, în vremea rugăciunii, omul se răpeşte cu mintea la cer, faţa lui se face ca focul şi mâinile şi degetele lui ca făcliile de foc şi nu mai este pe pământ cu mintea, ci numai în cer.

Ultima rugăciune, mai înaltă decât cea în extaz, este: Rugăciunea cea duhovnicească. Aceasta este a şaptea. Rugăciunea duhovnicească nici nu se mai cheamă rugăciune. Ea, după toţi dumnezeieştii Părinţi, se cheamă vedere duhovnicească şi Împărăţie a cerului. (ex.: Avva Arsenie Boca) La fel zice şi dumnezeiescul Părinte Isaac Sirul.

Deci, rugăciunea duhovnicească este mai presus de hotarele rugăciunii. Ea este o fire cu Dumnezeu. Asta este ceea ce a văzut marele Apostol Pavel: Ştiu pe un om oarecare, care acum paisprezece ani, s-a răpit până la al treilea cer şi a auzit acolo cuvinte, care nu este cu putinţă omului a le grăi. În trup sau afară din trup, nu ştiu. Dumnezeu ştie!

El nu ştia cum a fost. Că în rugăciunea aceasta duhovnicească mintea omului nu mai lucrează după a sa putere. Ci este luată de puterea Duhului Sfânt şi-i dusă în slăvile cereşti şi nu mai poate cugeta ce vrea ea. Mintea omului este dusă la descoperiri mari în iad, în cer, unde vrea să-l ducă Duhul sfânt. Şi omul acesta este în mari descoperiri şi când vine iar în aşezarea lui, nu ştie dacă a fost în trup sau în afară de trup, ca Apostolul Pavel.

Aceasta este cea mai înaltă rugăciune, de care spune dumnezeiescul Părinte Isaac Sirul că "de abia se învredniceşte unul din neam în neam, de o descoperire ca aceasta". Într-o generaţie abia dacă se găseşte unul.Pentru ce v-am spus despre aceste trepte ale rugăciunii? Ea are de toate trei trepte generale: Rugăciunea gurii, a mintii şi a inimii. Iar celelalte trepte intermediare sunt legate între ele, ca nişte cuie la scară când te sui. Un rugător desăvârşit trece prin toate aceste trepte de rugăciune cu darul lui Dumnezeu. Dar a se sui omul pe aceste trepte, nu este în puterea lui. A omului este numai voinţa. Să voiască, să se roage lui Dumnezeu cum poate, iar a se învrednici de rugăciuni ca acestea înalte, este numai o lucrare dumnezeiască, care depinde de darul lui Dumnezeu.

Deci, în aceste rugăciuni trebuie să se unească mintea cu inima. Este o rugăciune a minţii în inimă şi este o rugăciune a inimii curată. Dar să ştiţi că mintea, pogorându-se în inimă, trece două vămi sau obstacole, ca să se unească cu inima. Care sunt aceste vămi? Întâi este vama închipuirii, a imaginaţiei şi a doua este vama raţiunii de la poarta inimii.

Pogorându-se mintea spre inimă, ea întâlneşte prima vamă, imaginaţia. Ai văzut că stai uneori la rugăciune ăi apare în mintea ta te miri ce. O închipuire, ori cel ce te-a supărat, ori cel ce te-a smintit cu o patimă. Şi atunci, la vama imaginaţiei sau a închipuirii, se opreşte mintea noastră în vremea rugăciunii, mergând spre inimă.

Asta este prima staţie. Sfântul Nil Ascetul zice în Filocalie: Fericită este mintea aceea care a ajuns să se roage lui Hristos, fără imaginaţie, fără formă! Mintea Mântuitorului n-a avut imaginaţie, spun toţi sfinţii teologi. Pentru că El era Noul Adam şi a venit să restaureze pe vechiul Adam, exact cum a fost în rai.

Că şi Adam, când a fost creat de Dumnezeu în rai, nu avea imaginaţie, n-avea închipuire. Satana a căzut din închipuire, că voia să se facă asemenea cu Dumnezeu, cum zice la Isaia: "Tu ai spus în gândul tău: Mă voi sui deasupra norilor, peste munţii cei de miazănoapte care sunt în ceruri, deasupra stelelor cerului voi pune scaunul meu şi voi fi asemenea cu Cel Preaînalt." Şi numai cât şi-a închipuit, l-a dat Dumnezeu pe Lucifer jos din cer, pentru că şi-a închipuit să fie asemenea cu El, necunoscând că este zidire. Că Dumnezeu l-a făcut numai cu gândirea şi poate să-l surpe într-o clipeală.

Aşa şi Adam, când a căzut, prin gândire a căzut. Ce i-a zis satana? Nu vei muri, ci vei fi ca un Dumnezeu, cunoscând binele şi răul. Şi cum şi-a închipuit că va fi ca un Dumnezeu, a căzut prin imaginaţie din darurile date şi apoi a fost izgonit din rai. De aceea dumnezeieştii părinţi numesc imaginaţia pod al demonilor. Nici un păcat nu trece de la minte la simţire (la inimă) dacă nu şi-l închipuie întâi omul cu mintea.

Deci, în vremea rugăciunii n-ai voie să-ţi închipui nimic. Nici imaginaţii sfinte, nici pe Hristos pe Sfânta Cruce, nici pe scaunul Judecăţii. Nimic. Că toate imaginaţiile sunt afară de inimă şi dacă rămâi să te închini la acestea, nu te închini lui Hristos.Mintea trebuie să se pogoare în inima, că inima este cămara minţii. Aceasta-i cămara de care spune Hristos: Tu, când te rogi, intră în cămara ta şi încuie uşa ta şi roagă-te Tatălui tău întru ascuns şi Tatăl tău, Care vede cele întru ascuns, îţi va răsplăti ţie la arătare. Voi credeţi căci cămara este cea din lemn, casa? Dacă o luaţi aşa, o luaţi după literă.

Ori aici dumnezeieştii Părinţi înteleg cu totul altfel: Trei uşi ai de încuiat când te rogi: uşa cea de lemn, pentru oameni; uşa buzelor, pentru cuvinte ca să nu grăieşti cu nimeni decât cu Dumnezeu; şi uşa inimii, pentru duhuri, ca să te pogori cu mintea în cămara inimii. Că inima este cămara minţii.

Auzi ce zice dumnezeiescul Părinte Isaac Sirianul: Omule, pogoară-te cu mintea în cămara inimii tale şi atunci ai ajuns în cer. Că şi aceea este cămara cerului, a Împărăţiei cerului. Dar cine ne-a spus nouă că Împărăţia cerului este în inima noastră? Hristos. N-a spus El: Împărăţia cerului înlăuntrul vostru este? Deci, iată că noi avem Împărăţia cerului în inima noastră. Şi când ajungem cu mintea în inimă, am ajuns la Împărăţia cerurilor.

Deci, pogorându-se mintea spre inimă în vremea rugăciunii, întâlneşte aceste două vămi: întâi vama imaginaţiei şi pe urmă vama raţiunii, la poarta inimii. Un om înţelept într-o clipeală de vreme le trece.

Legea cea mai scurtă a rugăciunii este să nu-ţi închipui nimic când te rogi. Că imaginaţiile sunt de trei feluri: rele, bune şi sfinte. Să nu primeşti nici un fel de imaginaţie. Că dacă te opreşti la imaginaţie, nu poţi intra cu mintea în inimă în vremea rugăciunii. Iar aici la vama raţiunii, care-i la poarta inimii, întâmpină alte duhuri rele. Să vă dau aici o pildă ca să înţelegeţi.

La vama raţiunii o întâmpină pe mintea noastră teologii întunericului şi filosofii iadului şi-i dau minţii raţiuni duhovniceşti. Mintea noastră, după mărturia Sfântului Vasile, are însuşirea să izvorască veşnic gânduri, bune sau rele. Şi nu-i de vină ce izvorăşte. Că ce turnăm într-însa, moara macină. Noi suntem cei ce hotărâm dacă dăm drumul la gânduri.

Stai uneori la rugăciune, în genunchi sau în picioare sau stai pe-un scaun sau pe-o laiţă, că te poţi ruga şi culcat când eşti bolnav sau bătrân, cum zice Sfântul Grigore Sinaitul "Cel bătrân şi bolnav, poate sta culcat cu capul pe-o pernă, dacă nu poate sta în picioare, numai să se roage".

Dumnezeu nu cere omului poziţia trupului, ci a minţii şi a inimii. În clipa rugăciunii, numai ce vezi că apar nu cuvinte rele, ci din Scriptură, cum a ispitit pe Mântuitorul în muntele Carantaniei. Nu l-a ispitit din Scriptură? Aruncă-Te jos, că scris este: Îngerilor Săi va porunci pentru Tine şi Te vor ridica pe mâini, ca nu cumva să loveşti de piatra piciorul Tău.

Ai văzut că rolul lor este să te ispitească din Scriptură? Aşa face şi cu mintea noastră, când vrea să se coboare în inimă la rugăciune. Şi la vama raţiunii, care-i la poarta inimii, de exemplu îţi vin în minte aceste cuvinte: Ridicat-ai de la mare caii Tăi, tulburând ape multe. Sau: Lipsit-au de la mâncare oile, când nu vor fi boii lângă iesle.

Ce este asta, că-i din Scriptură, nu? Cine sunt boii? Care sunt oile? Ce înţeles au astea? Şi îndată te duce cu mintea la tâlcuirea Sfântului Maxim: Boii raţionali - că-s mai mari boii decât oile - sunt Apostolii, episcopii şi preoţii, Biserica povăţuitoare, ierarhia. Ce sunt oile? Biserica ascultătoare, poporul de jos. De câte ori nu a numit Hristos poporul de jos oi? Oi cuvântătoare!

Ce este ieslea din care se hrănesc şi boii şi oile? Biserica lui Hristos. Că şi Biserica povăţuitoare şi cea ascultătoare se hrănesc cu Preacuratele Taine, cu învăţăturile Sfinţilor Părinţi, a Sfintelor Scripturi celor vechi şi noi şi cu toate dogmele, cu toate tâlcuirile Evangheliei. De unde toate astea? Din această iesle care este Biserica.

Dar ce zice Duhul Sfânt aici? Lipsit-au de la mâncare oile, când nu vor fi boii lângă iesle. Adică o să lipsească poporul lui Hristos din Biserică, când n-or să fie păstorii lângă Biserică. Că boii, în chip raţional, sunt păstorii Bisericii. Şi iată ce raţiuni adevărate şi înalte, ne vin în vremea rugăciunii! Dar vrăjmaşul nu se supără de asta, când vede că tu raţionezi. El se bucură. Bine că teologhiseşti, când te rogi!

Fraţilor, n-au ce căuta astea în vremea rugăciunii! Sfântul Ioan Gura de Aur spune: "Tu, când te rogi, nu teologhisi, că eşti batjocorit de demoni!" Când te rogi trebuie să ai mintea înfrântă şi smerită, durerea inimii pentru păcate şi smerenie. Taina asta este a lui Dumnezeu, Izvorul minţilor raţionale din cer şi de pe pământ.

Deci, nu este voie, în vremea rugăciunii, nici să teologhiseşti. Pentru că a sta de vorbă cu nişte raţiuni duhovniceşti în vremea rugăciunii, chiar de-ar fi din Sfânta Scriptură, nu ne rugăm, ci teologhisim. Adică înseamnă să cugetăm ceva la cuvintele Scripturii. Fiindcă această vamă a raţiunii este la poarta inimii, n-ai voie să vorbeşti în vremea rugăciunii nici un cuvânt din Scriptură. Ci, te coboară în inimă cu rugăciunea de-un singur gând. Adică gândind numai la numele Domnului nostru Iisus Hristos.
[...]
De aceea, când ne rugăm să zicem cum putem. Sfântul Macarie ştia că nu ştim să ne rugăm, dar ne dă un sfat: "Omule, eu ştiu că tu nu ştii să te rogi! - el ştia ce înseamnă rugăciunea, că era mare stâlp al Ortodoxiei - dar îţi dau un sfat: Roagă-te cum poţi tu! Dar roagă-te adeseori!" Că din deasa rugăciune, omul începe a se învăţa rugăciunea adevărata.

Că auzi ce spun Sfinţii Părinţi? Sfântul Teofan Zăvorâtul, este o mărturie preaîndreptăţită să vă spună: Cela ce se roagă des, însăşi rugăciunea i se face lui cel mai mare dascăl al rugăciunii. Însăşi rugăciunea îl poate învăţa să se suie de la treptele cele mai de jos ale rugăciunii, până la treptele cele mai înalte şi până la extaz şi până la rugăciunea duhovnicească". Deci rugăciunea îi învăţa pe sfinţi să se roage, pentru că ei totdeauna se rugau.

De aceea Apostolul spune: Neîncetat vă rugaţi! Adică, oricând. Eşti acasă, eşti pe drum, eşti în chilia ta, eşti la lucru, oriunde, tu înalţă mintea către Dumnezeu. Şi zi cum poţi, dar zi mereu! Orice rugăciune-i bună, dacă o zici cu frica lui Dumnezeu şi cu atenţie.

Să nu căutăm noi trepte de rugăciune înaltă, că aceasta-i mândrie! Noi ne rugăm cum putem, iar Dumnezeu, văzând că sufletul se chinuieşte să se înveţe a se ruga, când ştie darul Lui, îl învredniceşte de momente de rugăciune curată. [...]"

complet aici: Pr.Cleopa-Despre Rugaciune

Trezvia... fară programe... dar cu plan de lupta..
 

@Laura - "Articolul pe care l-am postat nu este dogma sau canon, deci nu trebuie considerat litera de Evanghelie. Sunt niste sfaturi, indrumari."

Mi-am permis sa parafrazez in titlu invataturile par. Arsenie Papacioc.
Fara un duhovnic bun, tot ceea ce ai scris tu acolo ca e bine sau nu e bine, are mari sanse sa te duca in alte parti (si fac o paranteza special pentru a-ti spune ca nu este bine sa te erijezi in legiuitor, mai ales in viata duhovniceasca, atunci cand nu ai pe Duhul Sfant povatuitor asa cum L-au avut Sfintii Parinti).
Am sa dau un singur exemplu : par. Cleopa intrebat intr-un interviu (este si pe youtube) despre pofta a raspuns categoric si imediat "Toata pofta e de la draci" "Mai putin pofta duhovniceasca"
Ma intreb oare, poate sa spuna cineva despre par. Cleopa ca era habotnic? Cu siguranta nu.Insa avea o alta pozitie, cea a duhovnicului... cel care raspunde de sufletele care vin la el pentru tamaduire. Orice om raspunde pentru tot ce a facut , a zis sau a gandit, insa duhovnicul stie ca el raspunde pana la un punct de cei care vin la el.
De aceea, nu zic decat ca nu este bine sa le spunem altora ce sa faca, doar in masura in care in viata noastra se vede ca ceea ce spunem si facem, si , mai ales , avem si roade pe masura spuselor...

Aoleu, ce ati sarit cu totii pe biata fata! a citat si ea niste lucruri spuse de altii, mai induhovniciti - ar fi trebuit precizata sursa la inceput, ca asa e corect, mai ales acum cand avem de a face cu atatea cazuri de plagiat - si fiecare s-a simtit cu musca pe caciula si a inceput sa critice. Citim, selectam si vedem ce e bun si de ce ne putem folosi. Pentru mine personal, cred ca deosebit de folositoare sunt indrumarile pentru ceea ce ar trebui sa cerem si ce sa nu cerem in rugaciune.