Nu cred ca era homosexual, a avut multi copii. A scris o carte despre religia musulmana in care descria si obiceiurile turcilor in privinta asta, poate de aceea este aceasta informatie.

Ma rog, era bi-, ca si Iuliu Cezar sau Petru cel Mare. Oricum, ramane valabila faza cu glosotomia aplicata de slavi asupra preotilor catolici romani.

Istoria chemărilor

"Pilda chemării la Cină de la Luca (14, 16-24) are la Matei (22, 1-14) o variantă diferită: chemarea la Nunta fiului de Împărat. Deosebirea dintre redactarea lui Matei şi a lui Luca provine din formularea dată în două rânduri, de însuşi Iisus. Evangheliştii şi-au ales formularea care convenea cel mai bine scopului Evangheliei lor.
Astfel, Matei a scis Evanghelia evreişte pentru evrei, pe când Luca în greceşte, pentru păgâni. Iar formularea de la Matei, unde cel fără de haină de nuntă e dat afară de la nuntă, e o formulare exclusivistă, care să le convină aristocraţilor evrei. În formularea de la Luca, însă, intră toţi oamenii, nimeni nu-i dat afară de la cină. Iată o formulare universală. Scopul este „ca să umple Casa Mea”, deci toţi trebuie să intre.

Aceste două direcţii (cu ţeluri) opuse, le vedem reprezentate de cele două Biserici ale creştinătăţii: a Răsăritului şi a Apusului. În Răsărit, încă de la început, este normativă vederea de la Matei: nu oricine este primit în creştinism. Trebuie mai întâi o haină de nuntă. Aceasta se obţine prin probe aspre, prin cahetizare, fie şi specială şi prin verificarea statorniciei în credinţă şi mărturisire. Câtă vreme s-a ţinut sub observaţie rigoarea aceasta, Biserica a înflorit unei ere de aur în epoca patristică. Ca simbol a acestei orientări, Episcopul poartă o cârjă cu doi şerpi la capăt, cu privirile spre cârjă, drept simbol al păstoririi cu înţelepciune paşnică. Aşa pşnic a păstorit Biserica Răsăritului, împrăştiind creştinismul printre popoare.

Biserica Apuseană a luat direcţia universalistă a cuvintelor de la Luca „sileşte-i să intre!” Deci unde n-a mers cu învăţătura paşnică şi înţeleaptă, Biserica Apuseană a recurs la forţă, silindu-i să intre. Numai în mentalitatea unei astfel de orientări s-a putut naşte lozinca iezuită „scopul scuză mijloacele”. Dar nu numa păgânii au fost siliţi să intre, ci şi popoare deja creştine au fost presate să vină la ascultarea centralistă a Romei. Aşa se explică că au fost posibile persecuţiile, cruciadele şi inchiziţia „în numele lui Dumnezeu”, având ca stindard numele lui Dumnezeu. Dacă pentru vreun eretic nu se mai găsea alt mijloc de mântuire, inchiziţia îl mântuia arzându-l de viu pe rug şi o facea în cea mai bună credinţă că face bine, că o face în iubirea de oameni.

Ce vină să aibă Iisus? Poate că şi El ar fi fost ars pe rug. Are Iisus vreo vină? A fost înţeles mărginit, omeneşte. Omul nu poate silui aşa pe om..., nu are acest drept. „Sila” o conduce Providenţa, care poate totodată să-i lase omului şi libertatea deplină.

Simbolica acestei orientări a Apusului o arată şi cârja Episcopului Roman. Ea are forma unui cârlig cu care să poată prinde din fugă oile, care n-ar vrea să vină unde vrea păstorul. După gândirea lor, toate oile care nu aparţin Bisericii Apusene sunt considerate oi rătăcite."

Dincolo de chip

"Evanghelia aceasta (Luca 8, 1-3) ni-L reprezintă pe Iisus în misiune prin oraşe şi sate, propovăduind şi binevestind Împărăţia lui Dumnezeu. Era însoţit de cei 12 ucenici şi de nişte femei cărora le făcuse bine şi de aceea se ţineau după El şi-i aveau grijă din averile lor. Este un tablou simplu şi impresionant.

Ingnaţiu de Loyola⁴, un militar ambiţios şi creator, Assisi⁵, are o metodă duhovnicească care se bazează pe imaginaţie. Îţi reprezinţi cu mintea pe Iisus, într-o împrejurare oarecare, şi te închipui şi pe tine amestecat printre auzitorii de atunci ai lui Iisus. Stărui în această închipuire şi în toate sentimentele ce le trezeşte această transpunere. E ceva de folos, dar riscurile imaginaţiei sunt ocolite în duhovnicia Răsăritului (apar nălucile, vederile false, etc.).
De aceea Răsăritul meditează fără imagini, chiar contra imaginilor, chiar vedeniile reale le refuză – nu din rea credinţă sau din împotrivire, ci din grija de a nu greşi primind orice. Şi se ştie că Dumnezeu nu se mânie, nu se supără când se stă pe acest punct de vedere.
Singură Ortodoxia este cea care pomeneşte noţiunile fără a pune nici un tipar pe minte care ar stârni vreo imagine, refuzând categoric orice nălucire. De exemplu: Adevăr, Dragoste, Duh.
Numele lui Iisus din rugăciunea călugărilor: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul” este un exemplu practic. Fiindcă noi nu putem fi contemporanii lui Iisus, este Iisus contemporanul nostru peste veacuri. Inspirăm atotprezenţa Sa în Prea Sfânt Nmele Său şi expirăm aerul stricat al păcatelor noastre. Inspiri Duhul Sfânt, Duhul lui Dumnezeu, şi expiri duhul rău din tine."

notă:
⁴ Sfântul Ignațiu de Loyola (24 decembrie 1491 - 31 iulie 1556) - calugar spaniol, a fost principalul fondator și primul superior general al Societății lui Isus (iezuitii)

⁵ Sfântul Francesco d Assisi (1182-1226) - teolog ţi poet italian, fondatorul Franciscanilor (1210), al Clariselor (1212) şi al Terţiarilor (1221). Canonizat la catolici (1228).

Sfintii pomeniti mai sus ne invata un lucru de bun simt. Daca miine, de exemplu, am merge la o intilnire cu Traian Basescu si Emil Boc, ne-am pregati, ne-am imbraca mai bine, poate am trage o fuga si pe la frizer etc. Daca intilnirea va fi televizata? Cred ca unii dintre noi n-am dormi toata noaptea de emotie. Totusi, atunci cind mergem la intilnirea cu Creatorul si Stapinul universului noi ne gindim la mincarea pe care trebuie sa o facem sau la cine stie ce. Sfintul Ignatiu de Loyola si Sfintul Francisc ne invata sa ne pregatim pentru intilnirea cu Domnul (acesta e lucrul de bun simt despre care vorbeam). Pentru ca Ii vorbim si stim ca e de fata. Iar daca stim acest lucru, de ce sa ma chinui s ma gindesc ca nu ar fi de fata? Deci, in loc sa ma rog, ma chinui gindindu-ma ca-mi apar naluciri si cum scap de ele . Sfinta Tereza de Avila spunea ca un singur lucru e necesar atunci cind apar nalucirile: sa continuam sa ne rugam. Pentru ca cel rau nu va suporta sa vada ca Ii aducem slava Lui Dumnezeu si va fugi cu coada intre picioare cind va vedea statornicia noastra. Iar daca e Domnul, El ne va vorbi, asa cum ne-a promis in Sfinta Scriptura.

Mai este putin si sarbatorim Craciunul. Cel care a facut prima data o iesle de Craciun a fost sfintul Francisc de Assisi. Va sugerez sa mergeti intr-o noapte de iarna intr-un grajd si sa va imaginati ca acolo se naste un prunc. Cred ca ne-ar ajuta sa realizam ca nasterea Domnului nu e o simpla poveste. Cum pot medita la nasterea Domnului cu gindul la stelutele din pomul de iarna? La ce ar trebui sa ne gindim cind spunem Tatal nostru in seara de Craciun?

Tot sfintul Francisc de Assisi este cel care a alcatuit devotiunea Calea Crucii, devotiune practicata de credinciosii catolici in perioada Postului Mare, cind meditam la patima si moartea Domnului.Si sincer, mi-ar place sa fiu capabila sa Il insotesc pe Domnul nostru pe Calea Crucii, chiar cu gindul, sa pling si sa-i cer iertare pentru mine si pentru lumea intreaga pentru faptul ca L-am rastignit. Noi toti. Asa a facut sfintul Francisc de Asissi. Acestuia i-a aparut Domnul nostru Isus Cristos, care i-a spus ca rugaciunile lui au ajuns la El astfel incit sa-I cera orice si ii va asculta rugaciunea. Stiti ce i-a cerut sfintul Francisc Domnului? Ca toti crestinii care se vor ruga Tatal nostru, Bucura-te Marie si Slava Tatalui in biserica in care el se afla in acel moment sa se mintuiasca. Vedeti? Nu a cerut nici sanatate, nici viata lunga, nimic pentru el insusi. El se gindea asemenea Mintuitorului, la mintuirea aproapelui.

Am vazut de multe ori ortodocsi care condamna aceasta metoda de rugaciune si nu inteleg de ce. In primul rind ca nu au practicat aceasta metoda si in al doi-lea rind ca nu ne dau alta varianta de rugaciune (de vreme ce noi nu stim sa ne rugam, asa cum spune sfintul Pavel). Din punctul meu de vedere orice metoda de rugaciune in afara de cele propuse de sfintul Ignatiu de Loyola sau Francisc de Assisi este greoaie si oboositoare. Cu metoda lor ma bucur cind sint linga iesle, pling cind sint la picioarele crucii si este mult mai usor si mai simplu. Nu stiu de ce considerati gresit acest mod de a ne ruga.

E total greşit, fiindcă, potrivit ortodocşilor, modul suprem de a te ruga este pe scăunel, cu imaginaţia contemplând propriul buric şi văzând cum ies de acolo Energiile Necreate.

Doamne, Mihnea, m-ai facut sa mor de ras. Zici ca descrii un ritual yogin. Acum, pe bune, nu inteleg, sincer deloc acest mar al discordiei privind Harul: cine poate defini cu adevarat Harul Sfantului Duh? Vorbind serios, dupa Schisma s-au cautat de catre Constantinopol si partea rasariteana a fostei Pentarhii tot felul de motive sau mai degraba pretexte, pentru a crea noi si neasteptate diferente, ca o legitimare a dureroasei sciziuni de la 1054. Ortodoxia este minunata in profunzimea ei mistica si practica liturgica, insa trebuie sa extirpe viermele parazit al politicii schismatice, ale carui oua sunt false anateme si mult prea subiective canoane.

De fapt, controversa privind Harul nu are nicio legătură cu Schisma de la 1054 şi nici cu Biserica Catolică. E o controversă intraortodoxă, cum sunt atâtea şi în zilele noastre (de exemplu, ce anume se preface la Sf Liturghie (Agnetul sau tot ce ce pe Sf Disc) sau dacă trebuie ori nu rupte miride pentru îngeri).

Important de reţinut, cel puţin pentru noi, catolicii, este că, în cadrul controversei asupra Harului, atât Sf Grigore Palama, cât şi Varlaam erau ortodocşi. "Conciliile" de la Constantinopol care au dezbătut problema erau ortodoxe. Vorbim, deci, de două tabere, palamită şi varlaamită, aflate ambele în schismă. Noi, trebuie să privim asemenea "controverse" cu aceeaşi detaşare cu care privim dispute precum cea dintre Luther şi Calvin. Ne amuzăm de pe margine.

Argumentele pe care le-am postat mai sus sunt destul de evidente. Respect ceea ce consideraţi dumneavoastră, dar nu sunt de acord. Nu doresc să vă conving sau să aduc la nesfârşit contraargumente. Eu am postat un punct de vedere referitor la riscurile imaginaţiei. Dumneavoastră aveţi libertatea să le ignoraţi sau să nu le luaţi în considerare.

ps: greu de stat în picioare când biserica s-a format pe neadevăruri (existenţa Sf Petru la Roma e cam cu semnul întrabării - am postat cu o pagină în urmă când şi cum s-a format biserica)..."Papa nu va ajunge niciodata la o turmă şi un Păstor în staulul Romei, deoarece Biserica are un singur păstor: Iisus Hristos."

"Începutul rugăcinii este să fie alungate atacurile vrăjmaşe de la apariţia lor, printr-un cuvânt hotărât. Mijlocul rugăciunii este ca mintea să rămână la cuvintele şi sensurile rugăciunii. Iar finalul rugăciunii este ca mintea să fie răpită la Domnul."

"De vreme ce te-ai lepădat de iubirea lumii şi de iubirea de plăceri, leapădă de la tine gândurile, leapădă trupul, şi atunci roagă-te! Pentru ca rugăciunea nu este nimic altceva decât înstrăinarea de toată lumea văzută şi nevăzută. Să nu primeşti în rugăciunea ta nici o imagine sensibilă şi închipuire, ca să nu fii înşelat şi dispreţuit."

ps: plecând de la această ipoteză "mintea să rămână la cuvintele şi sensurile rugăciunii" vă întreb "La ce trebuie să ne gândim când spunem Tatăl nostru în seara de Craciun?" sau la ce vă gândiţi dumneavoastră?

Nu e nicio dovada ca era bi, doar daca vrem sa il calomniem gratuit. Problema era alta, ca era pasionat si de ocultism.
Nu ramane valabil pentru ca in primul rand Dimitrie Cantemir nu a scris asa, ci sa Alexandru cel Bun a introdus slavona si tot el probabil si pedeapsa. Dar parerea Lui Dimitrie Cantemir nu e impartastia decat de el, se considera ca limba slavona a fost adusa prin sec. X-XI odata cu imperiul bulgar, din care se pare ca am facut si noi parte.
"În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, învăţaţi ca Timotei Cipariu, episcopul Melchisedec, Bogdan Petriceicu Haşdeu, Dimitrie Onciul şi alţii au afirmat că limba slavă a fost introdusă în ţările române înainte de Conciliul de la Florenţa, respectiv în secolele X-XII, după creştinarea bulgarilor, aducând în acest sens argumente şi izvoare de ordin filologic şi istoric." http://ro.wikipedia.org/wiki/Ortogra...ii_rom%C3%A2ne

Oricum, si la Dimitrie Cantemir nu apare o inforatie favorabila catolicilor, pentru ca spune ca s-a introdus datorita prozelitismului catolic.

Ia staţi puţin, că aţi scos o perlă cât dumnavoastră de mare.

Prin urmare, pedeapsa cu tăierea limbii celor care slujeau în latină a fost introdusă datorită prozelitismului catolic, iar aceasta este o informaţie defavorabilă catolicilor ?!! Doamne Dumnezeule, dumneavoastră vă auziţi ce spuneţi ?

Acum am inteles de fapt ce erau meditatiile de care se vorbea si pe forumul catolic, eu am crezut pana acum ca sunt doar ganduri indreptate spre Dumnezeu. Acum inteleg mai bine, si inteleg si de ce sunt atatea viziuni date de ingerii cazuti la numerosi catolici (mare parte din ele recunoscute si de BC).
Aceste vizualizari sunt des intalnite in paranormal, ca si in religiile orientale (budism, de exemplu). Sunt foarte periculoase, se ajunge astfel la un contact cu spiritele (asta in paranormal, noi stim ca sunt ingeri cazuti). Se stie ca ingerii cazuti actioneaza prin ganduri si imaginatie, asadar e un teren propice pentru astfel de actiuni.
In ortodoxie nu numai ca nu avem asa ceva, dar se si descurajeaza aceste lucruri.
Eu am scris asta ca sa atrag atentia, imi dau seama ca pe un catolic nu l-ar interesa si nu ar asculta, mai mult pentru ortodocsi.

De unde se vede că de fapt n-aţi înţeles nimic.

Dar există un remediu pentru toate. Iată, pentru început, scrisoarea apostolică despre Rozariu a Fericitului Ioan Paul al II-lea:

http://www.vatican.va/holy_father/jo...mariae_en.html

Corect si adevarat articolul dat de tine. Se spune chiar si intelesuri din Sfanta Scriptura daca ne vin in minte sa le lasam deoparte pana ne rugam.

Păi şi articolul postat mai sus legat de întemeierea Bisericii zdruncină cam rău catolicismul. Este un adevăr care nu ar trebui să supere pe nimeni. Realitatea trebuie privită cu demnitate.

ps: îţi recomand îl citeşti, dacă nu l-ai citit...este mai lung dar merită (pag 192)

Domnule, eu nu vreau sa incep o controversa cu dumneavoastra referitor la acest subiect, mai ales ca eu nu vad nici o diferenta intre ceea ce afirmati dumneavoastra mai sus si ceea ce ne sfatuieste sfintul Francisc de Assisi sau Ignatiu de Loyola. Va doresc sa practicati metoda dumneavoastra de rugaciune spre salva si glorie Domnului si pentru mintuirea dumneavoastra si a acelora pentru care va rugati.

PS Experienta rugaciunii este prea personala pentru a putea fi dezbatuta pe un forum public, cred eu; despre cum sa ne rugam ne invata sfintii nostri si avem libertatea sa le urmam sau nu sfaturile. Oricum, daca magii au venit de departe sa-l vada pe Domnul, daca pastorii au alergat la iesle atunci cind au fost anuntati de inger de marea bucurie a nasterii Domnului, daca toate colindele romanesti si din toata lumea ne indeamna sa mergem la Betleem sa-L vedem pe Mintuitorul nostru atunci eu respect acest indemn si cred ca sint multi crestini care fac acelasi lucru.

As vrea sa va intreb doua lucruri:
1. Cum primeste Biserica Ortodoxa revelatiile de la Domnul nostru daca isi indeamna membrii sa refuze orice imagine? Pentru ca inteleg ca daca vine Domnul nostru Isus Cristos si bate la usa sufletului dumneavoastra sinteti indemnat sa-L alungati pentru a nu fi inselat si dispretuit. Sa ne amintim de toate vedeniile si revelatiile avute de sfintii Vechiului si Noului Testament. A refuzat cineva revelatiile pentru ca ar putea fi inchipuiri?
2. Cui ii pasa ca e inselat sau dispretuit? Cine ma poate dispretui in timpul rugaciunii? Cel rau. Iar daca o face, o face cu sau fara rugaciunea mea. Chiar nu-mi pasa. Si cu ce pot fi eu inselat? Pentru ca spun: "faca-se voia Ta". Imi doresc ceva? Nu. Ma supun vointei Tatalui, oricare ar fi ea.

Se pare că ocoliţi răspunsul deşi dumnavoastră l-aţi deschis printr-o întrebare. Se pare că v-aţi înnodat în propia întrebare. Vă respect ideea de a rununţa la controverse.

ps: am tras o concluie personală şi imi este suficientă.
"este prea personal să dicutăm aici pe forum", dar când e cazul sa ne apărăm hai să punem întrebări.

Păi luaţi aminte la ceea ce am postat mai sus...nu am să repet la nesfârşit acest lucru. Vă mai postez şi un text referitor la rugăciunea neîncetată:

"Nu se ajunge la rugăciune neîncetată câtă veme eşti pătimaş, ci ajungi la primejdie de năluciri, haluciaţii, chiar în stare de veghe. Când amesteci rugăciunea cu patimile, biruiesc patimile cu tot felul de năluciri. Unii Îl văd pe Domnul Iisus Hristos ca un tânăr de care se îndrăgostesc, ca rod al patimii. Cu înşelări de acestea se ajunge până la nebunie. Iar cel bolnav psihic îl poţi ajuta doar dacă e conştient de boala sa. Până nu te purifici de patimi, nu te avânta în rugăciunea neîncetată, că satana te prinde în înşelăciuni drăceşti, în loc de vederi cereşti. Întâi trebuie făcută despătimirea. Cum? Trebuie lepădată iubirea de sine, iubirea curvească de sine şi semnele acestei iubiri sunt printre altele: judecata, cârtirea, nemulţumirea. Sunt două faze ale nevoinţelor:
1. Faza ascetică – toată strădania din partea omului să se purifice de patimile sale.
2. Faza a doua, după această biruinţă, caracterizată prin darurile Sfântului Duh, care ridică mintea la stări de credinţă luminată. Sfinţii au făcut nevoinţe grozave, înfricoşătoare şi au ajuns la starea lui Adam înainte de cădere, când fiarele în prezenţa lor leapădă starea lor de fiare. Ca exemplu, apropape contemporan, avem pe Sfântul Serafim de Sarov şi blândeţea fiarelor din pădure. Sfinţii iubesc toată făptura lui Dumnezeu.
Faza ascetică cuprinde nevoinţele, iar faza mistică se caracterizează prin darurile Duhului Sfânt, care ridică sufletul şi mintea la stări luminate de credinţă. Despătimirea este condiţia rugăciunii neîncetate.
Lepădarea de lume înseamnă lepădarea de patimile lumii, nu de lume care e creaţia lui Dumnezeu."


Am ales un text biblic Luca (1,28-30), cred că este destul de sugestiv:

28. Şi intrând îngerul la ea, a zis: Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti tu între femei.
29. Iar ea, văzându-l, s-a tulburat de cuvântul lui şi cugeta în sine: Ce fel de închinăciune poate să fie aceasta?
30. Şi îngerul i-a zis: Nu te teme, Marie, căci ai aflat har la Dumnezeu.
Această arătare a îngerului Gavriil în final nu a fost refuzată, dar cum este primit poate vă dă de gândit.

Faptul că nu vă pasă este iarăşi un semn de întrebare. Dar din nou vă respect libertatea de a alege.

ps: am deviat de la subiectul topicului...nu este necesar mai interveniţi cu alte idei pe această temă...este evidentă diferenţa între ce ne spun cele 2 Biserici despre rugăciune...fiecare suntem liberi să alegem

Nu ocolesc nici raspunsul si nici discutia. Refuz sa vorbesc despre mine insami pentru ca nu am eu caderea sa-i invat pe altii cum si ce trebuie sa faca. Insa pot vorbi despre metoda de rugaciune pe care am invatat-o de la sfintul Ignatiu de Loyola sau sfintul Francisc de Asissi. Iar in contextul asta mie mi se pare ca metoda ortodoxa despre care ati vorbit dumneavoastra este ca scrisul la clasa I. Elevii sint concentrati sa faca literele intre niste linii de ghidare insa nu inteleg sensul literelor sau al cuvintelor prea bine. Metoda sfintului Ignatiu este pentru cei avansati. Nu numai ca intelegem ceea ce spunem, dar vedem si traim rugaciunea (ca scrisul la clasa a XII-a, de exemplu). Din acest motiv spun ca nu exista contradictie; ambele metode reprezinta trepte spre desavisirea noastra spirituala.

O tot ţineţi în sus şi în jos "despre metoda de rugaciune pe care am invatat-o de la sfintul Ignatiu de Loyola sau sfintul Francisc de Asissi" dar nu vorbiţi despre nimic concret. Eu cel din clasa I v-am relatat ce metode am primit de la învăţătorii noştri mai mari. Vă doresc ca bunul Dumneeu să vă ajute în treptele desăvârşirii dumneavoastre spirituale.

Am dat eu un link către o scrisoare apostolică a Fericitului Ioan Paul al II-lea care vorbeşte despre rugăciunea Rozariului, rugăciune meditativă prin excelenţă. V-aţi obosit să citiţi materialul ?

Discutia aceasta nu a fost deschisa de mine. Dumneavoastra ati spus despre metoda de rugaciune propusa de sfintul Ignatiu de Loyola si Francisc de Asissi ca implica riscuri. Asta presupune ca o cunoasteti de vreme ce o judecati. Va doresc si dumneavoastra acelasi lucru pe care mi l-ati transmis si mie.

Adevărata faţă a iezuismului după... un iezuit şi un preot iezuit
 

ISTORIA SECRETĂ A IEZUIŢILOR (http://www.scribd.com/doc/33213430/I...a-a-Iezuitilor)
de Edmond Paris
CUPRINS
PARTEA I Fondarea Ordinului Iezuit
1. Ignaţiu de Loyola, pag.
2. Exerciţii spirituale, pag.
3. Fondarea companiei, pag.
4. Spiritul Ordinului, pag.
5. Privilegiile companiei, pag.
PARTEA II Iezuiţii în Europa în sec. XVI şi XVII
1. Italia, Portugalia, Spania, pag.
2. Germania, pag.
3. Elveţia, pag.
4. Polonia şi Rusia, pag.
5. Suedia şi Anglia, pag.
6. Franţa, pag.
PARTEA III Misiuni în străinătate
1. India, Japonia, China, pag.
2. America; Statul Iezuit al Paraguaiului, pag.
PARTEA IV Iezuiţii în societatea europeană
1. Învăţătura iezuiţilor, pag.
2. Morala iezuiţilor, pag.
3. Eclipsa companiei, pag.
4. Renaşterea Societăţii lui Isus (iezuiţii) în sec. XIX, pag.
5. Al doilea Imperiu (francez ) şi Legea Falloux - Războiul din 1870,
pag.
6. Iezuiţii la Roma - "Syllabus" (Programa), pag.
7. Iezuiţii în Franţa între 1870 şi 1885, pag.
8. Iezuiţii şi Generalul Boulanger, pag.
Iezuiţii şi afacerea Dreyfus.
9. Anii dinaintea Primului Război mondial 1900-1914, pag.
PARTEA V Ciclul infernal
1. Primul Război mondial, pag.
2. Pregătiri pentru cel de al doilea război mondial, pag.
3. Agresiunea germană şi iezuiţii. Austria şi Polonia, pag.
Cehoslovacia şi Iugoslavia
4. Mişcarea iezuită în Franţa înainte şi în timpul războiului 1939-45,
p. 1
5. Gestapo-ul şi iezuiţii, pag.
6. Lagărele morţii şi cruciade1e antisemite, pag.
7. Iezuiţii şi Collegium Russicum, pag.
8. Papa Ioan al XXIII-lea ridică masca, pag.
2
Concluzie – pag.
INTRODUCEREA EDITORULUI
Nu există persoană mai autorizată să facă introducerea la cartea lui
Edmond Paris, „Istoria secretă a iezuiţilor”, decât dr. Alberto Rivera, un
fost preot iezuit sub jurământ, care a fost educat la Vatican şi cunoaşte
bine istoria iezuiţilor.
Informaţiile din această carte sunt reale şi pe deplin documentate şi
ar trebui citite de orice credincios biblic. Biblia spune: „Poporul piere din
lipsa de cunoştinţă” – Osea 4:6.
INTRODUCEREA DR. RIVERA
Cei mai periculoşi oameni sunt cei ce apar ca foarte religioşi, în
special atunci când sunt organizaţi şi au o autoritate. Ei se bucură de un
respect adânc din partea celor ignoranţi, care nu văd dorinţa lor necurată
de putere.
Aceşti oameni religioşi, care pretind că-L iubesc pe Dumnezeu, vor
recurge la crimă, vor incita la revoluţii şi războaie dacă este în sprijinul
cauzei lor. Sunt şireţi, inteligenţi, politicieni religioşi şlefuiţi care trăiesc în
lumea secretelor, a intrigii şi a falsei sfinţenii. Acest model, arătat în
"Istoria secretă a iezuiţilor", poate fi văzut, din punct de vedere spiritual,
în cărturarii, fariseii şi saducheii din timpul lui Isus Hristos. Acelaşi duh rău
i-a făcut pe imperatorii romani să dea cele zece decrete ucigătoare prin
care a fost persecutată biserica primară.
„Părinţii bisericii” au luat seamă mai mult la străvechiul sistem
babilonian, la teologia ebraică şi la filozofia grecească. Ei cu toţii au
pervertit cele mai multe din învăţăturile lui Hristos şi ale apostolilor şi au
pavat drumul pe care maşina romano-catolică a venit la existenţă. În
modul cel mai pios, ei au atacat, au pervertit, au adăugat şi au scos din
Biblie. Acest duh religios anticreştin care a lucrat prin ei se poate vedea
acum din nou când Ignaţiu de Loyola a creat Ordinul iezuiţilor, cu scopul
secret de a îndeplini două deziderate majore ale instituţiei romanocatolice:
1. puterea politică universală şi 2. o biserică universală, ca
împlinire a proorociei din Apocalipsa cap.6, 13, 17 şi 18.
La vremea apariţiei pe scenă a lui Ignaţiu de Loyola, reforma protestantă
cauzase pagube serioase sistemului romano-catolic. Ignaţiu de
Loyola a ajuns la concluzia că singura cale prin care "biserica" sa putea
supravieţui, era întărirea canoanelor şi doctrinelor puterii temporare a
papei şi instituţiei romano-catolice; nu numai prin distrugerea vieţii fizice
a oamenilor, cum făcuseră preoţii dominicani prin Inchiziţie, ci prin
infiltrarea şi penetrarea fiecărui sector al vieţii omului. Protestantismul
trebuia cucerit şi folosit în beneficiul papei. Aceasta a fost, printre altele,
3
propunerea lui Ignaţiu de Loyola făcută Papei Paul al III-lea. Imediat iezuiţii
au trecut la treabă infiltrându-se în secret în TOATE grupările protestante,
inclusiv în familiile lor, la locurile lor de muncă, spitale, şcoli, licee,
universităţi, etc. Astăzi, iezuiţii aproape că şi-au îndeplinit misiunea.
Biblia aşează puterea unei biserici locale în mâna unui om al lui
Dumnezeu, un pastor adevărat. Dar iezuiţii vicleni au reuşit de-a lungul
anilor să îndepărteze această putere înspre mâinile conducătorilor denominaţiunilor,
iar acum au împins toate denominaţiunile protestante în
braţele Vaticanului. Aceasta este exact ceea ce şi-a propus Ignaţiu de
Loyola: o biserică universală şi sfârşitul protestantismului.
Citind "Istoria secretă a iezuiţilor", veţi observa o paralelă între
domeniul religios şi cel politic. Autorul, Edmond Paris, pune în evidenţă
penetrarea şi infiltrarea iezuiţilor în guvernele şi naţiunile lumii pentru a
manipula cursul istoriei prin ridicarea dictatorilor şi slăbirea democraţiei,
cum ar fi în Statele Unite, pavând astfel drumul pentru anarhia socială,
politică, morală, militară, educaţională şi religioasă.
DESPRE EDMOND PARIS
Într-un sens profetic, Edmond Paris a devenit un martir al lui Isus.
Descoperind această conspiraţie, el şi-a expus viaţa pentru ca aceste
adevăruri să fie cunoscute. Edmond Paris nu m-a cunoscut, dar eu îl ştiam
fără să-l fi întâlnit personal atunci când, fiind preot iezuit sub jurământ,
am fost avertizat asupra numelor de instituţii şi persoane care erau
periculoase pentru instituţia romano-catolică. Numele lui a fost amintit.
Alte lucrări ale lui Edmond Paris sunt: „Vaticanul contra Franţei”,
„Genocid în statul satelit (al Germaniei naziste) Croaţia”, „Vaticanul contra
Europei”.
Lucrările lui Edmond Paris asupra romano-catolicismului i-au
determinat pe iezuiţi 1. să-l distrugă, 2. să-i distrugă reputaţia, inclusiv
familia şi 3. să-i distrugă lucrările. Chiar şi acum aceste lucrări deosebite
ale lui Edmond Paris sunt falsificate, dar noi ne rugăm ca Dumnezeu să
păstreze integritatea lor, pentru că ele sînt necesare la salvarea romanocatolicilor.
Dr. Alberto Rivera
4
„Dragostea de adevăr este unica
noastră salvare”
Jean Guehenno – Academia Franţei
„De aceea, lăsaţi-vă de
minciună: fiecare dintre voi să
spună aproapelui său adevărul”
Efeseni 4:25
va urma cu un

CUVÂNT ÎNAINTE

Adevărata faţă a papalităţii după Sfânta Biserică Ortodoxă 14
 

Pânã în zilele noastre putea cineva sã discute asupra naturii ºi întinderii
doctrinei papiste. Diversele sisteme galicane nefiind pe faþã condamnate, putea
cineva sã conteste, plecând de la datele cutãrui sau cutãrui sistem, exactitatea
imputãrilor adresate pretenþiilor papale. Astãzi nu mai este tot aºa. Galicanismul
cel mai subtil a fost împins în ultimele sale întãriri, astfel încât nu-i mai rãmâne
decât a se supune ca D. Maret, ultimul ºi prea inofensivul sãu apãrãtor, sau sã
rupã cu totul cu eroarea papalã, pentru a reveni la ortodoxia primelor opt secole,
conservatã de Orientul creºtin.
N-avem dar trebuinþã, pentru a constata divergenþa care existã între
învãþãmântul primelor secole ºi între al Bisericii romane actuale, de a cita un
mare numãr de mãrturii. Ultimul consiliu din Vatican42 ne e de ajuns. Papa l-a
convocat, l-a prezidat, l-a confirmat ºi l-a promulgat. Nici un episcop occidental
n-a protestat; imensa majoritate a episcopatului a primit decretele cu entuziasm;
cei ce pãreau, la început, cã voiesc sã se opunã erorii s-au supus. Putem dar
afirma, fãrã temere de contrazicere, cã Roma profeseazã astãzi în privinþa celor
nouã puncte ce am indicat, o doctrinã diametral opusã doctrinei Bisericii
primare a Occidentului ºi care se poate formula astfel:
42 Autorul se refera la Conciliul I Vatican.
WLADIMIR GUETTÉE, Papalitatea eretica
24
1. Episcopul Romei posedã, din drept divin, superioritate asupra tuturor
episcopilor; ºi nici un episcop nu este legitim dacã nu îl deleagã el ºi nu-i dã
instituirea;
2. Autoritatea sa este superioarã autoritãþii întregului rest al episcopatului, dupã
cum aceea a sfântului Petru era superioarã celei a celorlalþi apostoli;
3. El posedã, din drept divin, prerogative asupra tuturor celorlalþi episcopi;
4. Singur el este centrul ºi semnul unitãþii Bisericii;
5. El este cel care conservã infailibil adevãrurile revelate; el are dreptul de a le
da dezvoltãrile pe care le crede utile, ºi el exercitã acest drept fãrã a se putea
înºela;
6. El promulgã dogme noi, ºi prin faptul chiar al promulgãrii sale, urmeazã cã
aceste dogme noi fãceau parte din credinþa Bisericii ºi existau în tradiþie în
stare latentã; când el promulgã o dogmã, episcopii ºi credincioºii nu au
decât a se supune cuvântului sãu infailibil;
7. Sinoadele nu sunt adunate pentru a constata credinþa constantã ºi universalã
a Bisericii, ci pentru a da mai multã solemnitate manifestãrii autoritãþii
papale;
8. Singur el posedã autoritatea doctrinarã, ºi promulgã dogmele în virtutea
propriei sale autoritãþi;
9. Singura condiþie pentru a fi catolic este de a fi supus papei.
Apropiind aceste nouã propoziþii de acelea în care noi am rezumat
doctrina primelor secole, este clar cã este opoziþie completã, absolutã, între
vechea doctrinã catolicã ºi doctrina papalã actualã; cã papa, prin noua doctrinã
ce o învaþã, neagã mai multe articole de credinþã, pe acelea spre exemplu, care
se raporteazã întâi la unitatea apostolatului ºi episcopatului; al doilea la
autoritatea tradiþionalã a Bisericii; al treilea la sarcina episcopalã care consistã
întru aceea cã episcopii sunt toþi deopotrivã ecourile credinþei Bisericilor lor
respective, în aºa grad cã Biserica vorbeºte printr-înºii; al patrulea la natura
unitãþii care consistã în uniunea permanentã ºi universalã în credinþe.
Se poate zice cã, prin noile sale doctrine, papalitatea neagã regula
catolicã a credinþei; autoritatea Bisericii; caracterele esenþiale ale episcopatului;
dezordoneazã Biserica întreagã; leapãdã dumnezeiasca ei constituþie.
Atare este prima sa erezie.
WLADIMIR GUETTÉE, Papalitatea eretica
25

Va urma cu
A DOUA EREZIE A PAPALITÃÞII
sau
Doctrina sa în privinþa Treimii

De când aţi început să diseminaţi propagandă protestantă de factură "Dan Brown", domnule Anastasiu ?!!

Apropos de papism cititi cartea "convertirea mea la ortodoxie"de Prea Sfintitul Pavel de Ballester.acolo gasiti detalii clare cu trimiteri la carti si documente in cazul in care apar dileme.

F.M. Dostoievski IDIOTUL
Roman în patru părţi
Traducere din limba rusă NICOLAE GANE pag.417-418
http://www.scribd.com/doc/47076844/F...%C4%83r%C5%A3i

- Pavlişcev era un spirit luminat şi un creştin, un adevărat creştin,
declară brusc prinţul. Cum a putut el să treacă la o credinţă care nu e
creştină?... Catolicismul nu este de fapt o religie creştină! adăugă el
deodată, învăluind dintr-o privire scînteietoare întreaga societate.
— Asta-i cam prea mult, murmură „înaltul demnitar" şi se uită cu
mirare la Ivan Feodorovici.
— Cum vine asta, că religia catolică nu este o credinţă creştină? se
răsuci pe scaun Ivan Petrovici. Atunci ce fel de credinţă este?
— Şi totuşi nu este o religie creştină! răspunse emoţionat şi peste
măsură de tăios prinţul. Asta în primul rînd, iar în al doilea rînd
catolicismul roman e chiar mai rău decît ateismul, iată părerea mea! Da!
asta e părerea mea! Ateismul, de fapt, se mărgineşte la negare, reduce
totul la zero, pe cînd catolicismul merge mai departe: predică un Hristos
denaturat, un Hristos ponegrit şi profanat, un Hristos care este contrariu
celui adevărat! Catolicismul îl predică pe Antihrist, vă asigur, v-o jur! E
convingerea mea intimă pe care mi-am format-o de ani de zile şi care m-a
făcut să sufăr cumplit... Catolicismul roman crede că biserica nu poate să
trăiască pe pămînt dacă lumea întreagă nu este supusă puterii sale
politice şi strigă: Non possumus. După mine, catolicismul nici nu este
propriu-zis o religie, ci numai continuarea Imperiului roman din Apus, şi
totul în el, începînd cu credinţa, e subordonat acestei idei. Papa a pus
stăpînire pe pămînt, pe un tron terestru şi a luat sabia; de atunci totul
merge aşa, numai că săbiei i-au mai adăugat minciuna, intriga, falsitatea,
fanatismul, superstiţia, ticăloşia şi crima; şi-au bătut joc de sentimentele
poporului cele mai sacre, cele mai drepte, cele mai naive, cele mai
arzătoare; au vîndut toate şi totul numai pentru bani, pentru o josnică
stăpînire pămîntească. Şi să nu spunem atunci că-i învăţătura lui Antihrist?
Cum să nu fi dat ea naştere ateismului? Ateismul izvorăşte din însăşi
esenţa catolicismului roman! Acolo zace de fapt geneza ateismului.
Ateismul e chiar în ei, căci puteau ei oare să creadă sieşi? Ateismul s-a
hrănit din dezgustul pe care-l inspirau. A fost generat de minciuna şi de
neputinţa lor spirituală! Ateismul! La noi, credinţa şi-au pierdut-o numai
anumite pături, cum foarte bine s-a exprimat mai adineauri Evgheni
Pavlovici. şi anume cele care şi-au pierdut rădăcinile; în schimb acolo,
în Europa, chiar la masele cele mai largi ale poporului, credinţa s-a şubrezit
- întîi şi întîi din ignoranţă şi din urzeala de minciuni, iar apoi din fanatism,
din ură faţă de biserică şi faţă de creştinism! Prinţul se opri puţin pentru aşi
trage răsuflarea. Vorbise prea repede şi agitat; era palid, se sufoca. Toţi
schimbau priviri nedumerite între ei, şi doar bătrînelul îşi dădu drumul
pufnind de rîs. Prinţul N. îşi scoase lornionul şi fără nici o jenă începu să-l
examineze pe orator. Poetul, neamţ de obîrşie, se urni din colţul lui şi cu un
zîmbet maliţios pe buze îşi trase scaunul mai aproape de masă.
-Exa-ge-rezi din cale-afară, spuse tărăgănat şi cu oarecare plictiseală
în glas Ivan Petrovici, stînjenit parcă de întorsătura pe care o luase
discuţia. Biserica de acolo numără şi ea reprezentanţi de vază, vrednici de
toată stima şi plini de virtuţi.
- Nici nu m-am referit, de fapt, la cutare sau cutare reprezentant al
bisericii, luat separat. Am avut în vedere catolicismul roman, ca atare,
privit în însăşi esenţa lui. Am vorbit de Roma. Cum ar fi cu putinţă ca o
biserică să dispară cu totul? N-am afirmat niciodată aşa ceva!
- Admit, dar sînt lucruri prea cunoscute şi n-are rost să mai vorbim...
asta ţine de teologie...
- A, nu, nu! Nu numai de teologic, vă asigur! Asta ne priveşte mult
mai de aproape decît vă închipuiţi. Tocmai aici e greşeala noastră
principală, că nu vrem, sau poate nu sîntem în stare să înţelegem că nu
este vorba despre o problemă cu caracter pur teologic! Pentru că şi
socialismul, fiind un produs al catolicismului, este de esenţă catolică! Şi el,
ca şi fratele său bun, ateismul, deşi opus catolicismului din punct de
vedere etic, este şi el un rezultat al desperării, în măsura în care tinde să
se substituie puterii morale, Pe care religia n-o mai are, spre a potoli
aspiraţiile spirituale ale omenirii însetate de adevăr şi a o mîntui, dar nu
prin învăţătura lui Hristos, ci, asemenea catolicismului, tot prin violenţă. E
aceeaşi eliberare prin violenţă, aceeaşi unire prin sabie şi sînge!,,Nu-ţi este
îngăduit să crezi în Dumnezeu,nu-ţi este îngăduit să ai avere, nu-ţi este
îngăduit să ai personalitate, fraternite ou la mort, două milioa- ne de
capete!" După faptele lor, îi vei cunoaşte - iată adevărul de netăgăduit! Şi
să nu vă închipuiţi că lucrurile acestea sînt chiar atît de inofensive şi nu
prezintă nici o primejdie pentru noi! O să trebuiască să ne împotrivim, să
dăm o ripostă, şi cît mai curînd fără multă zăbavă! Să opunem
Occidentului adevărul întrupat în Hristos al nostru, adevăr pe care noi l-am
păstrat, în timp ce ei nici nu l-au cunoscut măcar! Trebuie să ne înfăţişăm
înaintea lor ca purtători ai unei civilizaţii a noastre, şi nicidecum să ne
lăsăm prinşi orbeşte în mrejele lor iezuite! Iată care trebuie să fie poziţia
noastră faţă de ei! Şi să nu se mai spună la noi că predica iezuiţilor este
subtilă şi elegantă, cum s-a exprimat cineva aici, adineauri...
— Dă-mi voie, dă-mi voie, te rog, se nelinişti Ivan Petrovici privind
înspăimîntat înjur, ideile dumitale sînt desigur lăudabile şi pline de
patriotism; mi se pare totuşi că ceea ce ai afirmat acum e cam exagerat
şi... cred că ar fi mai bine... să lăsăm discuţia asta...
— Nu, nu-i deloc exagerat, mai degrabă e atenuat; fără îndoială, e atenuat, pentru că nu sînt în stare să mă exprim;


Când m-am exprimat că sălbaticul iezuism care a transformat creştinsimul în satanism în numele lui Hristos. Deci mai rău decât satanismul pur. m-am referit la faptul că satanismul face crimele pe care le-a făcut papalitatea în numele lui satan, deci recunosc ce fac şi în numele cui şi astfel urâciunea lor arată cât de urât e cu adevărat satan iar prin contrast îl laudă pe Hristos care este atât de frumos. Răutatea mai mare decât a satanismului care este în papalitate este că ea face crimele sataniste (cunoscute şi răscunoscute, pentru care papa şi-a cerut şi iertare în public, dar sistemul teologic care a dus la acestea nu l-a schimbat) dar aceste crime sataniste le face în numele lui Hristos. Făcându-le în numele lui Hristos Îl huleşte pe acesta ca fiind în roadele Lui ca şi satan, că e urât ca şi satan, ceea ce să nu fie în veac. Vedeţi? Vicleşugul este mai rău ca răutatea pură.

Matei 5:16 Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri.

E valabilă şi reciproca.

Matei 7:15 Feriţi-vă de proorocii mincinoşi, care vin la voi în haine de oi, iar pe dinăuntru sunt lupi răpitori.
Matei 7:16 După roadele lor îi veţi cunoaşte. Au doară culeg oamenii struguri din spini sau smochine din mărăcini?
Matei 7:17 Aşa că orice pom bun face roade bune, iar pomul rău face roade rele.
Matei 7:18 Nu poate pom bun să facă roade rele, nici pom rău să facă roade bune.
Matei 7:19 Iar orice pom care nu face roadă bună se taie şi se aruncă în foc.
Matei 7:20 De aceea, după roadele lor îi veţi cunoaşte.

După roadele istorice cunoaştem pomul papalităţii. Cer cercetând cineva cu luare aminte doctrina papalităţii va cunoaşte că negreşit aduce roade criminale acest pom.
Noi nu avem nimic împotrivă că-L cinstiţi pe Hristos şi pe Maica Domnului şi pe Sfinţii Părinţi ş.a.m.d. deşi sunt ascunse în cinstirea pe care le-o aduceţi multe hule, e o falsă cinstire, ci avem împotriva a pune omul papă pe acelaşi plan cu Dumnezeu, ceea ce este adevărată idolatrie de unde izvorăsc fanatismul papal pentru a-l impune ca locţiitor de dumnezeu şi împărat al acestui pământ, lucru pe care nici Hristos nu L-a dorit:

Ioan 18:36. Iisus a răspuns: Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta. Dacă împărăţia Mea ar fi din lumea aceasta, slujitorii Mei s-ar fi luptat ca să nu fiu predat iudeilor. Dar acum împărăţia Mea nu este de aici.

Chiar dacă acum, datorită ecumenismului la modă, papii nu mai fac, la arătare, crimele trecute, poate unii sunt chiar bine intenţionaţi, însă, negreşit, cum se va ridica ecumenismul de pe faţa pământului (ca orice ideologie omenească are un început, prezent şi un sfârşit) şi veţi dobândi din nou putere, veţi începe din nou să ucideţi din fanatism. De aceasta dacă aţi putea scăpa bine ar fi... Dar câtă vreme credeţi în credinţa care a făcut în istorie acestea precis nu veţi putea scăpa...

Adevărata faţă a papalităţii după Sfânta Biserică Ortodoxă 15
 

A DOUA EREZIE A PAPALITÃÞII
sau
Doctrina sa în privinþa Treimii
Aceastã erezie este relativã la dogma sfintei Treimi. Nimeni nu contestã
cã, în Biserica romanã, s-au adãugat în simbolul de la Niceea, dupã cuvintele:
care din Tatãl purcede, acestea: ºi de la Fiul.
Cuprind aceste cuvinte o erezie formalã, adicã o doctrinã opusã aceleia
care a fost admisã de la începutul Bisericii? Este adevãrat cã doctrina romanã
este o eroare distructivã a dogmei Treimii? Dacã este aºa, aceastã eroare va
forma o erezie de care papalitatea va fi în principal responsabilã.
Noi recunoaºtem cã adaosul în simbol s-a fãcut mai întâi în Spania în
secolul al VII-lea; cã Biserica Franþei lucrã cu activitate la propagarea sa în
secolul al VIII-lea; cã papa Leon al III-lea se opuse adaosului. Dar nu este mai
puþin adevãrat cã, aproape dupã un secol, papalitatea admise acest adaos ºi
exemplul sãu îl consacrã pentru întregul Occident.
Acestea sunt fapte istorice asupra cãrora noi n-avem sã ne întindem, cãci
ele nu sunt contestate de nici un teolog serios.
Argumentul principal de care s-au servit pentru a scuza adaosul fãcut în
simbol, este cã cuvintele filioque nu exprimã decât vechea credinþã, ºi cã, în
toate timpurile, Bisericile particulare s-au bucurat de dreptul de a completa
simbolul.
Simbolul primitiv, zic teologii latini, ºi mai ales P. Perrone, au primit
adaosuri în diverse Biserici, fãrã ca pentru aceasta sã se fi rupt unitatea între
aceste Biserici43. Biserica romanã a putut dar sã adauge în simbolul de la Niceea
filioque fãrã ca grecii sã aibã motiv de a reclama.
Acest raþionament este fals din toate punctele de vedere. Mai întâi, nu a
fost un simbol primitiv cu o formulã admisã universal. Fiecare Bisericã
principalã îºi avea simbolul sãu; în toate simbolurile sunt exprimate aceleaºi
doctrine fundamentale ale creºtinismului, ºi diferenþele ce existã între ele, în
expresii, nu altereazã nicicum fondul doctrinei care era acelaºi în toate
Bisericile.
Este dar fals de a zice cã un simbol primitiv universal admis a fost
modificat în niºte puncte secundare în unele Biserici particulare.
Atunci chiar când acest fapt ar fi adevãrat, adaosul lui filioque nu ar fi
mai puþin nelegitim pentru douã cuvinte: mai întâi el s-a fãcut contra unei opriri
formale a sinodului ecumenic de la Efes care a decretat ca sã nu adauge nimeni
nimic în simbolul astfel precum se primise în timpul sãu; mai mult, pentru cã
acest adaos cuprinde o gravã eroare.
Fãrã îndoialã, în cazul în care o erezie nouã ar cere o nouã atestare a
credinþei constante a Bisericii, un sinod ecumenic ar avea dreptul de a insera în
43 Perron. Tract. de Trinit., c. V, proposit. 2.
WLADIMIR GUETTÉE, Papalitatea eretica
26
simbol cuvintele necesare profesiunii exacte ºi explicite a vechii credinþe. Dar
nu este astfel cazul adaosului cuvintelor filioque introduse în simbol de o
Bisericã particularã, aceea a Spaniei, care nu avea pentru aceasta nici o
autoritate. Dacã Biserica Franþei s-a pronunþat în urmã pentru acelaºi adaos, ºi
dacã, în fine, Roma consimþi a-l admite dupã mai bine de un secol de ezitare ºi
trase în eroare restul Bisericilor occidentale, toate acestea nu formeazã vocea
Bisericii universale constatând credinþa sa anticã. Adaosul fiind exclusiv
occidental este prin aceea chiar nelegitim ºi constituie o violare flagrantã a unei
legi emanând de la chiar autoritatea Bisericii prin organul sinodului ecumenic
de la Efes.
Adaosul cuvintelor filioque în simbol este cu atât mai nelegitim cu cât el
cuprinde o eroare distructivã a dogmei Treimii, dogmã care formeazã baza
creºtinismului.
De când, în Occident au admis adaosul, se forþarã de a proba cã doctrina
exprimatã printr-însul este doctrina primelor secole ºi a întregii Biserici primare.
Citarã texte numeroase pe care avurã grija de a le interpreta într-un sens
favorabil tezei ce voiau a susþine.
Aceste texte pot fi clasate în trei categorii: cele dintâi sunt absolut
nãscocite; cele de al doilea sunt esenþial alterate; cele de al treilea sunt rãu
interpretate.
Un învãþat teolog, Zoernicaw, a consacrat viaþa sa cercetãrii tuturor
textelor relative la aceastã discuþie. Rezultatul cercetãrilor sale a fost cã Biserica
orientalã are dreptate; cã Bisericile occidentale nu se puteau pune mai presus de
antica tradiþie. Acest rezultat îl conduse la un altul: la al veritãþii Bisericii
orientale în care intrã, dupã ce a abjurat erorile protestantismului.
Nu ne vom apuca desigur sã refacem lucrarea lui Zoernicaw. Dar este
necesar, pentru a convinge papalitatea de erezia în privinþa dogmei Treimii, de a
constata care a fost doctrina anticã, ºi care este aceea pe care ea o susþine astãzi.
Va urma cu
Pentru a înþelege bine textele Pãrinþilor de care înspãimântãtor s-a
abuzat asupra acestei chestiuni, trebuie mai întâi sã expunem doctrina generalã
relativã la Treime, dupã cele mai vechi monumente doctrinare ale Bisericii.
Iat-o:

Adevărata faţă a iezuismului după... un iezuit şi un preot iezuit 2
 

CUVÂNT ÎNAINTE
Un scriitor din secolul trecut, Adolphe Michel, îşi aminteşte că
Voltaire a estimat numărul de lucrări publicate despre iezuiţi, la aproape
şase mii. „La ce număr am ajuns un secol mai târziu?”, se întreabă
Adolphe Michel, concluzionând imediat: „N-are importanţă. Atât timp cât
vor exista iezuiţi, vor fi scrise cărţi împotriva lor. Nu este nimic nou care să
fie scris despre ei, dar apar noi generaţii de cititori în fiecare zi... Vor
cerceta aceşti cititori vechile cărţi?”
Motivul care a fost menţionat ulterior ar fi suficient ca să justifice
reluarea acestui subiect. De fapt, majoritatea cărţilor care refac istoria
iezuiţilor nu mai pot fi găsite... Numai în bibliotecile publice mai pot fi
consultate, ceea ce le face inabordabile pentru mulţi oameni.
5
Pe de altă parte, aşa cum apar noi generaţii de cititori, apar şi noi
generaţii de iezuiţi. Fiii lui Loyola sunt astăzi – şi putem spune mai mult ca
niciodată – aripa conducătoare a bisericii romane. La fel de bine, sau chiar
mai bine camuflaţi, ei rămân cei mai „ultramontanişti”, discreţi dar
eficienţi agenţi ai Sfântului Scaun în toată lumea, campioni ai politicii lui,
arma secretă a papalităţii.
Acest sistem ocult a început acum patru secole ca „lucrând spre
slava lui Dumnezeu”, dar de fapt pentru slava papilor. În ciuda unei
tendinţe spre "laicizare", în ciuda unui progres spre raţionalism care reduce
puţin domeniul "dogmelor", biserica romană nu poate renunţa la
ţelul ei de la început: să adune sub crucea ei toate, toate naţiunile de pe
glob. Această "misiune" uriaşă trebuie să continue orice s-ar întâmpla,
printre "păgâni" ca şi printre "creştinii separaţi". Clerul are sarcina să
mărească turma credincioşilor prin convertirea "ereticilor" şi a "păgânilor".
Ei trebuie să păstreze sau să câştige, să apere sau să atace – iar în linia
întâi a frontului este această gardă mobilă: „Societatea lui Isus” – iezuiţii.
Concret vorbind, această societate nu este nici laică, nici angajată, în
termenii Constituţiei ei, ci este un fel companie rafinată care intervine
acolo şi unde este necesar, în biserică şi în afara ei, de fapt „autoritatea
cea mai calificată, cea mai perseverentă., cea mai de temut şi cea mai
convinsă a papei”, aşa cum scrie unul din cei mai buni istorici (A. Michel).
Vom vedea cum s-a format acest corp de "ieniceri", ce servicii
imense a făcut el papalităţii. Vom vedea cât zel s-a depus pentru a-l face
indispensabil instituţiei pe care o servea, exercitând o asemenea influenţă
asupra ei, încât Generalul ei a fost numit pe bună dreptate "eminenţa
cenuşie", astfel că a devenit tot mai dificil să se distingă, în guvernarea
bisericii, între autoritatea papei şi cea a puternicului său ajutor.
Unul din factorii care au jucat un rol important în viaţa internaţională
a acestui secol plin de confuzie şi revoluţii – un factor decisiv şi unanim
recunoscut – a fost ambiţia bisericii romane. Dorinţa ei de secole de a se
extinde spre Est, a făcut din ea un aliat al pan-germanismului şi un
complice la încercarea acestuia de a obţine supremaţia în 1914 şi 1939,
aducând moartea şi distrugerea peste populaţia Europei.
Publicul este în totală necunoştinţă de copleşitoarea responsabilitate
pe care o poartă Vaticanul şi iezuiţii şi în declanşarea celor două războaie:
o situaţie care poate fi explicată parţial prin imensele resurse financiare
care sunt la dispoziţia Vaticanului şi ale iezuiţilor, ceea ce le dă putere în
aşa de multe domenii, în special de la ultimu1 război.
Studiul pe care-l facem este bazat pe documente de arhivă
autentice, publicaţii (interviuri) ale unor personalităţi politice cunoscute,
diplomaţi, ambasadori şi scriitori eminenţi, cei mai mulţi fiind catolici cu
document de atestare. Aceste mărturii şi documente constituie o acuzaţie
zdrobitoare şi, până acum, nici un apologet nu a încercat să le atace.
Pe 1 mai 1938, ziarul „Mercure de France” ne aminteşte de ceea ce
ne fusese spus patru ani mai devreme: „Mercure de France” din 15
ianuarie 1938 a spus – şi nimeni nu l-a contrazis – că Pius al XII lea a fost
cel care l-a "creat" pe Hitler. El a venit la putere nu prin mijloace legale, ci
pentru că papa a influenţat Zentrum (partid catolic german)... „Crede oare
6
Vaticanul că a făcut o eroare deschizând drumul spre putere pentru Hitler?
Se pare că nu...”
Nu a fost aşa nici când s-a scris aceasta, nici după Anschluss
(alipirea Austriei la al treilea Reich), nici mai târziu, când agresiunile
naziste s-au înmulţit, nici în timpul celui de al doilea război mondial. De
fapt, pe 24 iulie 1959, Ioan al XXIII-lea, succesorul lui Pius al XII-lea, i-a
oferit lui Franz von Papen, prietenul său personal, titlul onorific de
trezorier secret. Acest om fusese spion în SUA în timpul primului război
mondial şi unul din cei responsabili pentru dictatura lui Hitler şi pentru
Anschluss. Trebuie să fii orb din naştere să nu vezi aceste fapte.
Dl. Joseph Rovan, scriitor catolic, comentează astfel acordul
diplomatic dintre Vatican şi Reich-ul nazist pe data de 8 iulie 1933:
„Concordatul a adus guvernului naţional-socialist – considerat peste tot ca
fiind format din uzurpatori şi briganzi – pecetea unei înţelegeri cu cea mai
veche putere internaţională (Vaticanul). Într-un fel, este echivalent cât un
certificat internaţional de onorabilitate” („Catolicismul politic în
Germania”, Paris 1956, pag. 231).
Astfel papa, nefiind satisfăcut cu ajutorul personal acordat lui Hitler,
a girat în felul acesta suportul moral acordat Reich-ului nazist de către
Vatican!
În timp ce teroarea începea să domine, fiind tacit acceptată şi
aprobată, aşa-numitele "cămăşi brune", aruncau deja în lagărele de
concentrare 40.000 de oameni. Pogromurile se înmulţeau, cu accent pe
acest marş nazist: „Când sângele evreu va curge sub cuţit, ne vom simţi
iarăşi bine” (Horst-Wessel-Lied).
În anii următori Papa Pius al XII-lea a văzut lucruri şi mai rele, fără să
spună ceva. Nu este de mirare că şefii catolici germani s-au luat la
întrecere unul cu celălalt în servilism faţă de regimul nazist, încurajaţi fiind
de "Capul" roman. Ar trebui citite cuvintele deşănţate şi acrobaţiile
verbale ale teologilor oportunişti, cum a fost Michael Schmaus. Mai târziu
el a fost numit „prinţ al bisericii” de către Pius al XII-lea şi descris ca
„marele teolog din München” de către ziarul „La Croix” (Crucea) în 2
septembrie 1954. Despre cartea „Katholisch-Konservatives Erbgut” cineva
scrie: „Această antologie pune cap la cap texte ale principalilor teologi
catolici din Germania, de la Gorres la Vogelsang şi ne face să credem că
naţional-socialismul s-a născut, pur şi simplu, din idei catolice” (Günther
Buxbaum, „Mercure de France” – 15 ianuarie 1939).
Episcopii, prin Concordat, făcuseră un jurământ de supunere faţă de
Hitler şi excelau în devoţiune: „Sub regimul nazist, am primit un ajutor
permanent din partea episcopilor, în toată corespondenţa şi declaraţiile
demnitarilor ecleziastici” (Joseph Rovan, op. cit., pag. 214).
În ciuda deosebirii evidente dintre universalismul catolic şi rasismul
hitlerist, aceste două doctrine au fost „împăcate armonios” – după cum
spune Franz von Papen; motivul acestui scandalos acord a fost: Nazismul
este o reacţie creştină împotriva spiritului anului 1789.
Să ne întoarcem la Michael Schmaus, profesor la Facultatea de
Teologie din München, care a scris: „Imperiul şi biserica” sunt o serie de
scrieri care ar trebui să ajute la edificarea celui de al treilea Reich, căci el
uneşte statul naţional-socialist cu creştinismul catolic... „În întregime
7
germane şi în întregime catolice, aceste scrieri explorează şi favorizează
legăturile şi întâlnirile dintre biserica catolică şi naţional-socialism; ele
deschid drumul pentru o cooperare rodnică, aşa cum este subliniat în
Concordat...” Mişcarea naţional-socialistă este protestul cel mai mare şi
mai viguros împotriva spiritului secolelor al XIX-lea şi al XX-lea... Ideea
unei naţiuni şi a unui sânge este punctul central al învăţăturii ei şi toţi
catolicii care se supun ordinelor episcopilor germani vor trebui să admită
că aşa este... Legile naţional-socialiste şi cele ale bisericii catolice au
acelaşi scop...” (Begegnungen zwischen Katolischen Christentum und
nazional-sozialistischer Weltanschauung Aschendorff, Münster, 1933).
Acest document dovedeşte rolul principal jucat de biserica catolică
în ascensiunea la putere a lui Hitler; de fapt, a fost un aranjament stabilit
dinainte. El ilustrează pe deplin felul de înţelegeri monstruoase dintre
nazism şi catolicism. Ura faţă de liberalism, care este cheia pentru toate
lucrurile, iese în evidenţă foarte clar.

Adevărata faţă a iezuismului după... un iezuit şi un preot iezuit 3
 

În cartea sa, „Catolicii din Germania”, dl. Robert d'Harcourt de la
Academia franceză, scrie: „Punctul cel mai vulnerabil din toate declaraţiile
episcopale ce au urmat alegerilor din 5 martie 1933, se găseşte în primul
document oficial al bisericii, care conţine semnăturile tuturor episcopilor
germani. Noi ne referim la scrisoarea pastorală din 3 iunie 1933, în care
întreg episcopatul german este implicat.
„Ce formă a avut acest document?” Cum a început? Pe o notă de optimism
şi cu această declaraţie voioasă: „Conducătorii acestui nou guvern
spre marea noastră bucurie, ne-au dat asigurarea că se vor aşeza pe ei
înşişi şi munca lor pe tărâm creştin, o declaraţie de o atât de adâncă
sinceritate merită recunoştinţa tuturor catolicilor” (Paris, Plon, 1938,
pag.108).
Pe la izbucnirea primului război mondial mai mulţi papi au venit şi
au plecat, dar atitudinea lor faţă de cele două tabere ce se confruntau în
Europa., a rămas invariabil aceeaşi. Mulţi scriitori catolici şi-au exprimat
surprinderea şi amărăciunea când au scris despre indiferenţa inumană
arătată de Pius al XII-lea faţă de groaznicele atrocităţi comise de cei aflaţi
în graţiile sale. Printre multe mărturii, vom cita una din cele mai moderate
în limbaj, cea a lui Jean l’Hospital, corespondent la „Monde”: „Memoria lui
Pius al XII-lea este înconjurată de îndoială şi întâi de toate este acea
întrebare arzătoare pusă de observatori din toate ţările, şi chiar dintre
zidurile Vaticanului: a ştiut el despre atrocităţile comise în timpul
războiului, declanşate şi conduse de Hitler? Având tot timpul la dispoziţie,
şi de peste tot rapoarte regulate de la episcopi, a putut el să ignore ceea
ce făceau capii militari germani: tragedia lagărelor de concentrare,
deportarea civililor, masacrarea cu sânge rece a celor ce le stăteau în
cale, groaza camerelor de gazare unde au fost gazaţi rnilioane de evrei? Şi
dacă ştia despre ele, de ce, ca om de încredere şi purtător de cuvânt al
Evangheliei, nu a ieşit îmbrăcat în alb, cu braţele întinse în formă de
cruce, să denunţe o crimă fără precedent, să strige NU!
„Sufletele pioase vor căuta în zadar enciclice, discursuri şi adrese
ale ultimului papă; nu există nici o urmă de condamnare a acestei «religii
a sângelui» instituite de Hitler, acest antihrist... ei nu vor găsi
8
condamnarea rasismului, care este evident contrar dogmei catolice”
(„Roma în confidenţe”, Grasset, Paris, 1962, pag.91).
În cartea sa, „Tăcerea papei Pius al XII-lea”, autorul Carlo Falcon
scrie: „Existenţa unor asemenea monstruozităţi (exterminare în masă a
minorităţilor etnice, deportări de civili şi prizonieri) depăşesc orice
standard de bine şi rău. Ele desfid demnitatea individului şi a societăţii
într-o aşa măsură încât suntem siliţi să-i denunţăm pe aceia care au putut
influenţa opinia publică, fie ei oameni de rând sau şefi de state.
„A păstra tăcerea în faţa unor asemenea încălcări ale drepturilor, ar
însemna de-a dreptul colaborare. Ar stimula răutatea criminalilor, mărind
cruzimea şi vanitatea 1or. Dar, dacă fiecare om are datoria morală de a
reacţiona faţă de asemenea crime, atunci societăţile creştine şi capii lor, şi
în special capul bisericii catolice, ar trebui s-o facă îndoit”.
„Pius al XII-lea nu a exprimat niciodată o condamnare făţişă şi
explicită a războiului de agresiune, nici chiar despre crimele groaznice
comise de germani sau complicii lor în timpul războiului”.
„Pius al XII-lea a tăcut nu pentru că nu a ştiut ce se întâmplă: el
cunoştea gravitatea situaţiei încă de la început, poate chiar mai bine
decât orice alt conducător de stat din lume...” (pag.12).
Şi asta nu este totul! Vaticanul a dat o mână de ajutor la comiterea
acestor crime prin „împrumutarea” unora din prelaţii săi pentru a deveni
agenţi pro-nazişti. Aşa au fost Hinka şi Tiso. Papa şi-a trimis propriul său
legat în Croaţia: pe R.P. Marcone, care împreună cu monseniorul Stepinac
trebuia să ţină sub observaţie „munca” lui Ante Pavlici şi a ustaşilor săi.
Oriunde ne-am uita, acelaşi spectacol edificator ni se înfăţişează.
Aşa cum am mai arătat, crima de neiertat a Vaticanului constă în
rolul decisiv jucat în declanşarea celor două războaie mondiale. Ascultaţi
ce spune Alfred Grosser, profesor la Institutul de studii politice al
Universităţii din Paris: „Cartea foarte concisă a lui Günter Lewy, Biserica
catolică şi nazismul german, spune că toate documentele sunt în acord a
arăta că biserica catolică a cooperat cu regimul lui Hitler... În iulie 1933,
când Concordatul a forţat episcopii să depună un jurământ de supunere
faţă de guvernul nazist, lagărele de concentrare erau deja deschise...
citatele scrise de Günter Lewy dovedesc lămurit acest lucru. Am găsit
printre ele unele dovezi zdrobitoare de la personalităţi ca şi cardinalul
Faulhaber şi iezuitul Gustav Gundlach” (Saul Friedlander, „Pius XII şi al IIIlea
Reich”, Paris 1964).
Conducătorii de la Vatican ar fi trebuit să-şi plece capul de ruşine
atunci când un membru al Parlamentului Italian a strigat: „Mâinile papei
sînt năclăite de sânge” (discursul Laurei Diaz, membru al parlamentului
din Livorno, vorbit la 15 aprilie 1946), sau când studenţii de la
Universitatea din Cardiff şi-au ales ca temă a unei coferinţe: „Ar trebui
adus papa în faţa tribunalului ca şi criminal de război?” („La Croix”, 2
aprilie 1946).
Iată cum se exprimă Ioan XXIII, referindu-se la iezuiţi: „Perseveraţi,
fiilor dragi, în activitatea care v-a adus deja merite bine cunoscute. În felul
acesta, voi veţi bucura biserica şi va creşte cu neobosită ardoare. Calea
celui neprihănit este ca lumina zorilor. Fie ca lumina să crească şi să
ilumineze pe adolescenţii în formare... În acest fel, veţi ajuta la împlinirea
9
dorinţelor şi intereselor noastre spirituale... Vă dăm binecuvântarea
apostolică din toată inima Conducătorului general, vouă şi ajutoarelor
voastre, şi tuturor membrilor Societăţii lui Isus” („L'Osservatore Romano”,
20 octombrie 1961).
Şi din partea papei Paul VI: „Din vremea reaşezării ei, această
familie religioasă se bucură de ajutorul lui Dumnezeu şi s-a îmbogăţit
rapid în propăşire... membrii Societăţii au îndeplinit sarcini foarte
importante, toate spre slava lui Dumnezeu şi în beneficiul religiei
catolice... biserica are nevoie de soldaţi ai lui Hristos de valoare, înarmaţi
cu o credinţă cutezătoare, gata să înfrunte dificultăţile... iată de ce avem
nădejdea în ajutorul pe care-l va aduce activitatea voastră... fie ca noua
eră să găsească Societatea pe aceeaşi cale nobilă pe care a păşit şi în
trecut. – Dat la Roma, lângă Sf. Petru, pe 20 august 1964, în cel de al
doilea an al pontificatului” (L'Osservatore Romano”, 18 septembrie 1964).
Pe 29 octombrie 1965, "L'Osservatore Romano" anunţa: „Părintele
Arrupa, Generalul iezuit, a celebrat Sfânta Liturghie pentru Conciliul
ecumenic pe 16 octombrie 1965”.
Iată şi apoteoza eticii papale – anunţul beatificării simultane a lui
Pius XII şi Ioan XXIII: „Spre întărirea noastră în lupta pentru înnoire
spirituală, am decis să începem acţiunile de beatificare ale acestor doi
pontifi care ne sunt atât de dragi nouă” – Papa Paul VI. („L'Osservatore
Romano”, 26 noiembrie 1965 ).
Fie ca această carte să descopere tuturor cititorilor adevărata natură
a stăpânitorului roman, ale cărui cuvinte sunt atât de dulci, pe cât le sunt
de feroce acţiunile sale secrete.

Va urma cu
PARTEA I
FORMAREA ORDINULUI IEZUIT

Exista, chiar si in privinta fanatismului, trepte, nuante si clasificari. De exemplu, cel mai josnic moral si provocator de catastrofe este cel din interes pecuniar, iar cel mai jalnic ca argumentatie, deci antiintelectual, este cel bazat exclusiv pe citate din altii, aceasta a doua categorie fiind reprezentata copios de postarile de mai sus. :P

Adevărata faţă a papalităţii după Sfânta Biserică Ortodoxă 16
 

Mai întâi cităm din teologia ortodoxă, ca ceea ce a venit de la Hristos, apoi arătăm cum s-au lepădat papiştii de înţelesurile Adevărului, deci de Hristos.
La urmă arătăm cum din minciună provine sadismul demonic al papalităţii. Nu este un accident istoric ci o consecinţă a ereziei. Nu este cu putinţă ca cel cuprins de duhurile îngâmfării (ce însufleţesc ereticii) să nu fie cuprins de mânie şi să nu acţioneze ca atare. Se face o excepţie atunci când este imobilizat politic şi încearcă să atace diplomatic, până la o vreme.
Aşadar teologia lepădată de Hristos a dus în istorie la faptele pătimaşe ale lepădaţilor dar e valabilă şi reciproca. Patimile ucigaşe au adus întunecarea minţii şi deci L-au alungat pe Dumnezeu, făcând loc teologiei întunericului minciunii:

Matei 7:16 După roadele lor îi veţi cunoaşte. Au doară culeg oamenii struguri din spini sau smochine din mărăcini?
Matei 7:17 Aşa că orice pom bun face roade bune, iar pomul rău face roade rele.
Matei 7:18 Nu poate pom bun să facă roade rele, nici pom rău să facă roade bune.
Matei 7:19 Iar orice pom care nu face roadă bună se taie şi se aruncă în foc.
Matei 7:20 De aceea, după roadele lor îi veţi cunoaşte.

Ioan 8:44. Voi sunteţi din tatăl vostru diavolul şi vreţi să faceţi poftele tatălui vostru. El, de la început, a fost ucigător de oameni şi nu a stat întru adevăr, pentru că nu este adevăr întru el. Când grăieşte minciuna, grăieşte dintru ale sale, căci este mincinos şi tatăl minciunii.



Pentru a înţelege bine textele Părinţilor de care înspăimântător s-a
abuzat asupra acestei chestiuni, trebuie mai întâi să expunem doctrina generală
relativă la Treime, după cele mai vechi monumente doctrinare ale Bisericii.
Iat-o:
În unicul Dumnezeu, sunt trei persoane şi o singură fiinţă. Cele trei
persoane au dar ceva comun şi ceva deosebit. Ceea ce este comun, este aceea că
este fiinţial; ceea ce este deosebit, e aceea că este personal; atributul personal şi
distinctiv al Tatălui, este că el e Tată sau principiu; atributul personal şi
distinctiv al Fiului, este că el e fiu sau născut; atributul personal şi distinctiv al
Sfântului Duh, este că el purcede sau emană.
Din cine purcede el? Sfântul Ioan, în Evanghelia sa, zice pozitiv că el
purcede din Tatăl (Ioan XV, 26). El nu ar putea într-adevăr să purceadă din Fiul
fără ca Fiul să fie principiu ca şi Tatăl; dacă Fiul ar fi principiu într-un grad
oarecare, el ar participa la atributul personal şi distinctiv al Tatălui; persoana Sa
s-ar confunda cu a Tatălui, şi dogma treimică nu ar mai exista, pentru că ea nu
există decât cu condiţia ca fiecare atribut personal să rămână deosebit şi
necomunicabil.
WLADIMIR GUETTÉE, Papalitatea eretica
27
Toate textele Părinţilor aduse de teologii latini şi de care ei abuzează nu
se pot raporta decât la ceea ce este fiinţial în Treime; falsitatea raţionamentului
lor consistă în aceea că ei le raportează, cu ajutorul sofismelor subtile şi adesea
neînţelese, la ceea ce este personal, fără a voi să se convingă că făcând astfel ei
afirmă că toţi Părinţii, sau au negat dogma fundamentală a creştinismului, sau că
au fost lipsiţi de inteligenţă încât au susţinut un adevăr pe care-l distrugeau în
realitate prin raţionamentele lor.
Printre Părinţii Latini, acela de care s-a abuzat mai mult şi care, trebuie
să o recunoaştem, dă textele cele mai precise în favoarea dogmei romane, este
fericitul Augustin, episcopul Hyponnei. În Tratatele sale asupra sfântului Ioan
şi în Tratatul despre Treime, el pare aşa de precis în favoarea purcederii din
Tatăl şi din Fiul, încât l-ar lua cineva drept un apărător modern al acestei erori.
Cu toate acestea, într-însele nu este nimic, de felul acesta, şi fericitul Augustin
însuşi este cel care ne-o atestă într-o frază pe care apărătorii erorii romane s-au
păzit cu totul de a o cita.
După ce s-a întins foarte mult în privinţa relaţiile fiinţiale, care există
între Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, doctul scriitor se exprimă astfel, la sfârşitul
Tratatului său despre Treime44: “Sfântul Duh purcede din Tatăl principialmente
(ca din principiul său); el purcede şi dintr-unul şi dintr-altul comunamente (Nota
traduc., adică socotit după relaţiile fiinţiale). Dacă el ar purcede din Fiul
principialmente, l-am zice că este fiul Tatălui şi al Fiului, pentru că amândoi l-ar
fi născut, CEEA CE ESTE CU TOTUL ÎN CONTRA BUNULUI SIMŢ.
Sfântul Duh nu s-a născut dar dintr-amândoi, ci el purcede dintr-amândoi fiind
spiritul amândurora”.
Citind cineva pe sfinţitul Augustin, după ce a meditat această maximă,
înţelege foarte lămurit că cuvântul a purcede este luat de el în două sensuri: a-şi
avea originea din şi a ieşi din. În primul sens, este contrar bunului simţ de a zice
că Sfântul Duh purcede din Fiul; în al doilea sens, Sfântul Duh vine din Tatăl în
Fiul care-l trimite în această lume, îl comunică lumii.
Sfinţitul Augustin susţine aceste două doctrine că principialmente (ca
din principiul său) Sfântul Duh nu purcede decât din Tatăl; că Fiul nu-l are
decât din Tatăl45.
El contrazice astfel pozitiv doctrina romană: că Sfântul Duh purcede din
Tatăl şi din Fiul, ca dintr-un principiu unic; sau prin Fiul, ca mijloc prin care el
ar fi lucrat.
Comparând cineva şi apropiind diversele texte ale sfinţitului Augustin
relative la acelaşi subiect, vede fără nici o dificultate că nu s-a putut face dintrînsul
un părtinitor al erorii ascunse sub filioque decât interpretând într-un sens
eronat un cuvânt pe care el îl înţelegea într-un sens ortodox.
Este o îndoită expresie, în Părinţi, pentru a exprima relaţiile Sfântului
Duh cu Tatăl şi cu Fiul. Părinţii greci nu se servesc decât de expresii conforme
cu ale Evangheliei (ecporevesthai, ecporevsis, ecporevma), pentru a desemna
44 Sfinţit. August. De Trinit., § 47.
45 Ibid. Tract. XCIX, în Ioann., § VI et seq.
WLADIMIR GUETTÉE, Papalitatea eretica
28
purcederea din Tatăl ca Principiu al Duhului. Ei întrebuinţează alte cuvinte care
nu au decât sensul de comunicare pentru a însemna acţiunea Fiului trimiţând pe
Duhul pe care-l avea de la Tatăl.
Vom proba aceasta în cursul acestei lucrări.
Tot aşa este şi în Părinţii Latini care se servesc de cuvintele fons,
spiratio, sau altele analoage pentru a zice că Sfântul Duh vine din Fiul; dar care
păstrează cuvântul processio pentru a exprima actul etern prin care Duhul
purcede din Tatăl ca din principiul său.
Vom proba de asemenea şi aceasta.

Adevărata faţă a papalităţii după Sfânta Biserică Ortodoxă 17
 

Domnule doctor, dumneavoastra aveti ca semnatura un citat foarte frumos, cu care sunt intru totul de acord:

SF. MARCU ASCETUL: "Atâta adevăr se află în spusele cuiva câtă siguranţă îi dau smerenia, blândeţea şi dragostea"

Haideti sa aplicam acest criteriu al Sf. Marcu Ascetul la discursul dumneavoastra, si deci sa analizam cam cat adevar se poate afla in urmatoarea expresie smerita, blanda si iubitoare care va apartine:

La urmă arătăm cum din minciună provine sadismul demonic al papalităţii.

Domnule doctor, am obosit parcurgand, fie si in diagonala, maldarul de citate luate aiurea dupa autori anticatolici, despre care, daca sunteti intr-adevar medic, ar fi trebuit sa va dati seama ca au grave probleme de perceptie a realitatii si relationare cu semenii de alte convingeri. Pana si eu, paralel cu medicina psihiatrica, mi-am dat seama. Ceva autentic puteti produce? altceva decat copy/paste din carti expirate si bolnave si/sau derivate ale predicilor ex-duhovnicului dvs.? Dumnezeu sa il odihneasca cu dreptii; ceva imi spune ca un duhovnic mare cu adevarat nu isi lasa ucenicii sa apuce pe calea fanatismului, fie el (fanatismul) si cerularian, adica parut ortodox.