Am adus în discuţie faptul că există duhovnici care sunt pentru deasa împărtăşire sau pentru una sistematică (tind să cred că majoritari) şi doar cei care au trăit sau trăiesc în acest duh pot înţelege. Şi da, cel mai probabil indiferenţa, noi şi starea noastră, a denaturat trăirea în duh a Tradiţiei. Sunt convins că duhovnicii contemporani au fost obligaţi de duhul vremurilor pe care le trăim să fie mai restrictivi în ceea ce priveşte împărtăşirea. Dar, se poate şi altfel, avem un exemplu concret chiar de la un frate pe care îl cunoşti.

Asta am spus şi eu că se poate şi/şi, aşa nu e greşit, doar că altfel a fost catalogat drept influenţă catolică, ecumenism (înţelegi tu de cine). Apoi s-a a apelat la autoritatea unor părinţi contemporani, probabil neştiind că sunt sfinţi contemporani care au fost pentru acel altfel (Sf. Ioan de Kronştadt, Sf. Ioan Maximovici, Sf. Siluan Atonitul şi mulţi alţii).

De cord cu tine. :)
Chiar am pus accentul pe conştientizarea păcatului şi necesitatea poicănţei şi nu pe căderea în falsa conştiinţă a vredniciei. Vrednic nu e nimeni, însă noi suntem datori a ne pregăti în conlucrare cu părintele duhovnic.

Ai dreptate, poate am forţat puţin nota în ultimele mesaje pentru a oprima duhul potrivnic al interlocutorilor. Dacă eşti atent, se poate observa apelul fără discernământ la autoritatea duhovnicilor pentru a demonstra că altfel nu se poate şi că altfel e o influenţă catolică. Sunt sigur că mă vei înţelege.

Acesti teologi nu sunt inlaturati, au scris multe lucruri bune. Doar ca nu trebuie luat tot, chiar daca e ceva gresit. Chiar si unii sfinti au spus lucruri gresite. De exemple, in cazul de fata, in link-ul dat de Ovidiu profesorul de la universitate analizeaza lucrurile gresite spuse de Schmemann despre impartasire. Am citti si altele in care erau analizate greselile altor autori. Chiar la Lossky, am discutat anul asta despre ce spune despre icoane, era ceva gresit (chiar azi am vazut in biserica unde am fost 8 icoane cu reprezentarea lui Dumnezeu Tatal). Christos Yannaras nu stiu daca poate fi incadrat aici. Iar Parintii Staniloae si Galeriu nici atat. In primul rand acestia au fost preoti (de exemplu Lossky a facut filozofia, la fel si Yannaras).
Ce nu inteleg eu este partea cu reaprinderea duhului patristic, redescoperirea scriitorilor patristici, reintoarcerea la Biserica primara, etc. Dar cine ii uitase? Sfintii de acum nu erau destul de sfinti? Unii chiar mari teologi. In secolul XX cei mai mari teologi au fost Sf. Iustin Popovici si sf. Nicolae Velimirovici, nu degeaba acestia au fost canonizati. Sau sfantul Nectarie, ce sfant mare. Dar nu trecuse prea mult timp de la marii sfinti si teologi din sec. XIX, chisr rusi fiind: Sfantul Serafim de Sarov si Sfantul Ignatie Briancianinov.
Dimpotriva, am obsevat ca unii pun cu mult mai mult pret pe scrierile cate unui teolog decat ale unui sfant.
Principalii teologi din zilele noastre au fost Sf. Iustin Popovici, Sfantul Serafim de Sarov, Sfantul Ignatie Briancianinov si sf. Nicolae Velimirovici. Am putea adauga si pe sf. Nectarie, a scris si domnia sa cate ceva. Abia apoi urmeaza teologii si scriitorii despre religie. Desi inaintea lor i-am putea pune pe duhovnici si preoti (par. Cleopa, Par. Arsenie, Par. Staniloae, Galeriu, etc.) Cam asta ar fi ordinea, deasupra fiind invatatrua Bisericii, care e fara greseala.

Nu e vorba de a ne convinge unul pe altul, ci de care este invatatura si Traditia Bisericii, cum afirmai si tu. Iar eu am aratat ca aproape tot ce spune Par. Pruteanu e gresit, sunt argumente gresite. Desigur, se poate orice, povestea acel ieromonah ca venise un cipriot de peste 50 de ani care nu se spovedise niciodata sa se impartaseasca, la ei asa era practica, se spovedeau cand voiau. Iar practica Bisericii este dintotdeauna curatirea prin spovedanie inainte de impartasire. Pentru ca si aici gresesc cei ce spun ca nu e nevoie de spovedire, afirmand ca impartasirea este ea insasi o curatire, deci nu e neaparat nevoie de spovedire. Dar vedem chiar in Didahia, ca doar cei sfinti se pot impartasi, iar asta se face prin spovedire. Altfel impartasirea e foc.

Deasupra e învăţătura Bisericii, care e fără greşeală...
Hai că eşti amuzant, frate!
Şi mai zici că mă iau de tine. Mai bine alătură-te mie, Cătăline, fără vreun resentiment şi hai să râdem împreună de ce ai scris. Nu de tine, ci de prejudecata pe care ai găzduit-o.
Văd aşa, ca un fel de tablou: toţi sfinţii enumeraţi sunt plasaţi jos, umili şi necăjiţi, iar deasupra capului lor levitează absolut intangibil un cărţoi gros sau, mai ştii, un norişor trandafiriu pe care scrie cu litere aurite: "Învăţătura Bisericii"!

Cătălin, învăţătura Bisericii sunt sfinţii. Şi toate operele bisericeşti (cântări, slujbe, icoane etc.). Sunt oameni şi faptele lor, aşa cum s-au păstrat printre noi, în memoria vie a Bisericii. Sunt suflete şi manifestări obiectivate, materializate ale acestor suflete îndumnezeite.
Creştinii vrednici, caută frate să înţelegi (şi astfel poate te lepezi de duhul ăsta normativ, legist), sunt ei înşişi învăţătură, sunt cărţi vii, sunt Scripturi în carne şi sânge. Sunt plini de Duhul Sfânt.
Ce învăţătură mai poţi tu găsi pe deasupra lor? Sau pe lângă ori pe dedesubt. E în ei! În inima lor, în viaţa lor, în duhul lor, în mintea lor, în faptele lor. Învăţătura sunt ei, altfel spus ei sunt Hristos manifest (revelat, exprimat, concretizat, făptuitor) printre noi şi pentru noi.

Cătălin, nimeni nu a spus că nu e nevoie de spovedanie pentru curăţirea de păcate sau că nu e nevoie de spovedanie înainte de împărtăşire. Însă, Tradiţia Bisericii permite şi altceva, diferit de ceea ce tu ştii şi asta refuzi tu să înţelegi, deşi ţi-am adus atâtea argumente.
Te rog, nu mai deforma ideile, ai un mare dar de a le răstălmăci. Dacă ai fi citit cartea pr. Pruteanu ai fi înţeles cum stau lucrurile, care este de fapt istoria Bisericii şi care e Tradiţia primară. Nu are nici un sens să-ţi mai prezint poziţia Sfintilor Părinti ai primelor secole ale creştinismului, căci ei oricum au putut să greşească şi doar ceea ce tu ştii e în duh de adevăr.

Duhul Bisericii primare era unul comunitar, și cred că asta este marea diferență față de ce avem astăzi, când fiecare vine singur, se împărtășește singur, nu-i cunoaște pe ceilalți frați de credință, nu-l cunoaște adesea pe preot și preotul nu-l cunoaște pe el; și la fel se întoarce acasă, singur.

Asta este marea durere a Bisericii vremurilor noastre, iar împărtășirea tuturor celor ce participă la Liturghie – fără a se limita la Trupul și Sângele Domnului, ci împărtășindu-se și din cuvântul lui Dumnezeu, ca și din rugăciune – ar putea schimba această stare de trăire individualistă a credinței, care nu este specifică Ortodoxiei. Pentru că Ortodoxia înseamnă Biserică, adică trup al lui Hristos format din mădulare ce comunică unele cu altele prin intermediul vieții Lui.

Într-o Biserică în care preotul își cunoaște enoriașii nu este posibil ca cineva cu păcate grave să se împărtășească. E foarte normal ca preotul să-l întrebe pe cel pe care-l împărtășește, dacă nu-l cunoaște, dacă s-a spovedit. Sigur că și cu cei cunoscuți trebuie să stea de vorbă și să le ofere sfat, să-i ajute să se cunoască și să se vindece duhovnicește. De altfel, multe persoane simt în mod dureros lipsa acestei comunicări cu un duhovnic, chiar dacă reușesc să se spovedească de 4 ori pe an, câte 5 minute.

Faptul că lucrurile nu stau așa și că nu ne împărtășim decât rar ne face să participăm la fiecare liturghie formal cel puțin atunci când suntem chemați spre sfântul potir; care nu este o chemare formală, dar noi așa o tratăm și răspundem, mincinos: „Am văzut lumina cea adevărată, am primit Duhul cel ceresc...”. Și plecăm apoi, ducând acest formalism și în viața de zi cu zi, și, obișnuindu-ne cu el, mergem, din nou, formal la biserică, participăm formal la slujbele ei... devenim noi înșine niște forme.

Nu ma pot alatura si nici nu pot rade ca tu esti de fapt cel ce nu intelege. Si nu e o mica neintelegere, ci una esentiala, uriasa. Dar e si un lucru bun, probabil de aici porneau si alte mici neintelegeri, iar cu lamurirea acestea neintelegeri mari vei putea clrifica si alte neintelegeri ce decurg din asta.
Nu degeaba tot spun de catehism, nu e facultativ. Asadar, invatatura Bisericii este invatatura revelata. Pentru ca provine d ela Dumnezeu si nu poate fi ceva gresit spunem ca e infailibila. Si in asta consta infailibilitatea Bisericii. Biserica pastreaza invatatura revelata, clarificand unele invataturi la sinoadele ecumenice sau prin scrierile sfintilor.
Sfintii nu sunt infailibili, pot avea si unele mici greseli, din nestiinta, fiind oameni. Sunt putini sfintii care au avut cate o greseala in invatatura. Totul se raporteaza la invatatura revelata, invatatura Bisericii, care e "stalp si temelie a adevarului." Daca ai urmarit pana acum de cand am intrat pe forum, aproape niciodata nu am spus ceva gresit, nu pentru ca stiu tot, ci pentru ca nu scriu ceva fara sa fiu sigur, iar cand nu sunt sigur ma informez inainte. Fiecare stie mai multe decat altii in domeniul in care activeaza sau in cel care il pasioneaza.

Sfânta şi Dumnezeeasca Liturghie de la început şi până la sfârşit un singur scop are: să ducă la împărtăşire pe credincioşii creştini adunaţi.

Această convingere pe care o ai face ca dialogul cu tine să fie imposibil, iar certitudinea că știi și că ai înțeles te împiedică să mai înveți ceva. Un om care are niște dubii în privința înțelegerii sale e un om deschis către cunoaștere și poate să crească, rămâne viu. A te informa nu e tot una cu a înțelege. Ca să înțelegi este important să ai mereu întrebări. Desigur, e doar o părere.

Cătălin, te rog înceracă pentru un minut să renunţi la orice prejudecată, la litera legii şi să te cobori la ceea ce am încercat să-ţi transmit/să-ţi transmitem, să te te gândeşti că au fost şi sunt sfinţi purtători de Hristos care s-au împărtăşit zilnic sau aproape zilnic şi care au transmis acest duh ucenicilor lor.

Adica par.Calciu, ca domnia sa a spus de influente catolice. Sau nici macar nu ai citit mesajele. Asta cu "intelegi tu de cine" imi pare ca ai spus-o cu un oarecare aer de superioritate. Pe care il ai aproape intotdeauna, desi nu are si o baza. Pentru ca sunt multe lucruri pe care nu le intelegi, ai spus multe lucruri gresite pana acum pe forum. dar mandria te face sa crezi ca nu poti gresi si ca stii foarte multe.

Nu, tu ai dat doar ce spune Par. Pruteanu. Iar Par. Pruteanu se inspirase de la Schmemann, fara ca tu sa stii. Ai incercat sa dai si altceva, dar, in mod miraculos, ai dat tocmai un articol care darama toate argumentele tale si ale Par. Pruteanu. Parca nu erau destule pe forum, acum mai lipsea si sa apara si ucenici ai unui parinte care spune o gramada de lucruri gresite. Nu eu rastalmacesc, Par. da citate rastalmacite, nu doar in aceasta problema. Cum e cel despre sf. Cabasila. Ai vazut ce spun toti ceilalti, dar daca iubeai adevarul era terminata de mult discutia. Mandria te face sa continui pana in panzele albe, neavand importanta adevarul, cautand sa cooptezi si pe altii, de parca adevarul ar depinde de cati oameni de pe forum aduna fiecare.

Tot o parere, cineva care stie mai putine dar are si o oarecare mandrie nu poate accepta ca altcineva stie mai multe dintr-un domeniu si sa incerce sa intrebe sau sa invete. Daca el nu stie ceva crede ca nu exista un raspuns si totul e relativ, iar cineva care stie e pentru el cineva care e tot nestiutor, dar din mandrie crede ca stie. E imposbil pentru el sa stie altcineva mai mult, tot din mandrie nu poate accepta sa invete de la acel cineva. Si asa are mereu doar intrebari, fara raspunsuri.

Vorbim limbi diferite, Cătălin, nu știu cum să explic. Recunosc faptul că nu știu multe, că am întrebări și caut răspunsuri. Dar cele oferite de tine nu mă hrănesc. Există, slavă Domnului, oameni - sfinți, preoți, teologi, simpli credincioși - ale căror cuvinte își găsesc loc în inima mea. Este o lumină care le înconjoară, este un duh care le însoțește.

Daca ai inteles, spovedirea este necesara pentru ca cel ce o face sa fie curat cand se impartaseste. Cum scrie in Didahia, trebuie sa fie sfant. Deci un sfant nu ar avea nicio problema sa se impartseasca fara sa se spovedeasca. Problema e ca noi nu suntem ca ei, sfinti. De fapt asta si spus gresit cei ce propovaduiesc impartasirea fara spovedire, ca nu e nevioie sa fie vrednic si curatit cel ce ia impartasania, ci ca se da tomai pentru aceasta. Cum critica si acel profesor in link-ul dat de tine ceea ce spune Schmemann.
De fapt si tu spui acelasi lucru ca si mine, dar ca nu intelegi ca cei ce contesta necesitatea spovedaniei pentru impartasire nu considera ca e important sa fie curat si vrednic cel ce se impartaseste. Pentru ca omul face o gramada de pacate numai cu gandul in fiecare zi, iar astea se aduna, degeaba spune ca se spovedeste doar cand face un pacat de moarte. Complet gresit. Deci tu sustii acelasi lucru ca si mine, dar ca nu-ti dai seama ce spun ambele parti, si ca cei ce sustin nenecestiatea impartasirii spun altceva.

E adevarat, fiecare poate accepta si adera doar la conceptiile pe care le agreeaza. De aceea se spuen de solul in care cade cuvantul. Apostolii propovaduiau la toti, totusi nu toti s-au convertit. Asadar fiecare va accepta doar ideile care sunt in concordanta cu ce crede el si va respinge ceea ce nu-i place. De aceea putem sa vorbim cu un ateu luni de zile si el nu va deveni credincios, decat daca se trezeste in interior. O sa iti spun ceva din proprie experienta, and ma interesa sa citesc despre alte religii si paranormal ma atragea doar ce tinea de aceste lucruri si nu ma interesa deloc sa aud ceva despre crestinism. Daca observi aproape intotdeauna dau citate din sfinti sau invatatura, nu as avea cum sa spun ceva de la mine.
Asta spun si eu, pe sfinti sa ii ascultam, dar nu doar ce ne convine noua sa luam de la ei.
P.S. Deci un adventist va gasi duh si lumina doar in ce spune un adventist sau cineva care crede ca toate cultele sunt bune (daca e un adventist liberal). Un ortodox atras de new-age va gasi foarte interesant ce spune florin.oltean si nu-i va placea duhul a ceea ce spunem noi. Etc.

Deci o învățătură de credință este însoțită de un anumit duh. Dacă este adevărată, ea este însoțită de Duhul lui Hristos. Prin cuvintele inspirate de El în inima celor ce cred în El, vorbește El însuși. Noi avem în general dispute de idei. Or, noi suntem oameni, nu idei, după cum Adevărul nu este o realitate obiectivă, ci Însuși Hristos, care este Subiect.
Să ne curățim inimile și să ne rugăm ca să fim noi în Duhul Său, singurul care ne poate învăța adevărul sau care ne poate ajuta să-l recunoaștem atunci când îl auzim.

Aici e adevarat ce spui. Doar ca vedem cat de putini accepta adevarul. Desi toti cred ca sunt in adevar, inclusiv ateii sau paganii. Iar unii din cei ce nu-l accepta nu-l pot nici suporta macar.

Nu vreau să contrazic ce spui, pentru că este plin de amănunte corecte. Voiesc doar să accentuez un pic ceea ce tu minimalizezi cam mult, îmi pare. E vorba despre Biserică. Iar aceasta este comunitate şi comuniune formată din oameni, din mădulare vii, din suflete. Din persoane. Şi Dumnezeu este Personal: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh sunt Persoane aflate în veşnică, sfântă comuniune.
Cum putem desprinde învăţătura de persoane? Ce sens şi ce fiinţă, ce statut ontologic are o învăţătură desprinsă de persoană? O carte fără cititor NU CONŢINE învăţătură, ci doar semne care pot ajuta pe om către o învăţătură. Cartea fără subiectul cititor (sau cu un subiect analfabet, care nu stăpâneşte codul, adică o relaţie prin care semnul să desemneze ceva) este un obiect mort sau o mâzgălitură. Ea prinde viaţă doar prin actul lecturii. La fel, o teorie, o învăţătură este moartă, stearpă, fără persoana care să o (atenţie!) creeze prin participarea la ea. Învăţătura este un ACT DE RELAŢIE, nu un obiect în sine, un dat absolut. Viaţa însăşi nu este un ceva obiectual, ci o relaţie, o întâlnire.
Nici o informaţie nu există decât într-un act relaţional, de comunicare. Meditează la asta, te rog.

Cătălin, poate e folositor să avem mai des în vedere viziunea organică pe care Sfântul Ioan Evanghelistul o exprimă în textul Evangheliei după Ioan. Viţa, mlădiţele, seva... Nu există nici o învăţătură dincolo de acestea, ci doar în acestea, în legătura lor organică.
Revelaţia nu vine ca un dat peste noi, ca un obiect exterior gata făcut, prefabricat, ci e un proces tainic care se produce în om, prin om. Izvorul nu oferă totul de-a gata ci, la întâlnirea cu un anumit receptor (creştinul) naşte conţinutul a ceea ce noi numim Revelaţie. Această Revelaţie nu există în sine, dacă nu ar fi oameni care să participe la ea. Este o împreună-lucrare dintre Dumnezeu şi om.

Deci nu mai separa învăţătura Bisericii de oamenii care o alcătuiesc şi de Omul Care o insuflă. Nu există o învăţătură în sine, desprinsă de sfinţi şi de comuniunea lor sobornicească, plină de Duhul Sfânt. Învăţătura Bisericii este o întâlnire între Persoanele Dumnezeieşti şi persoanele umane, nu este un ceva (obiectual, adică) adăugat peste oameni sau băgat în capul lor în mod mecanic. Ea se naşte din această întâlnire, nu vine gata făcută. Învăţătura e un mod de a fi în relaţie cu Dumnezeu. Acest mod de a fi se exprimă în limbaje: cuvântul scris, cântece, icoane etc.

Îmi pare că tu crezi în învăţătura asta supraadăugată vieţii reale (de relaţie, de comuniune) mai mult decât în Viaţă, adică mai mult decât în Dumnezeu. Care este relaţie veşnică de Persoane.

Din pacate extragem din Invataturile Sfintilor parinti doar ce ne convine noua si in cele scrise de tine ai pus punctul pe I !

Sau o înţelegere greşită a învăţăturii Sfinţilor Părinţi, a Tradiţiei Bisericii, orbiţi fiind de formalism, ne poate face să punem greşit punctul pe "I".
"Nimic mai greu, nimic mai periculos decât să te lupti cu îngustimea şi cu formalismul. Nimic mai primejdios, decât a combate răutatea, care crede că are dreptate, că apară adevărul şi că slujeşte lui Dumnezeu. Aceste forme ale relei voinţe au înfrânt şi pe Iisus. Deşi Dumnezeu n-a revelat o Scriptură impotriva Sa, formalismul a întors-o împotriva lui Dumnezeu. Iată ce poate răutatea; să stea împotriva iubirii de oameni şi de Dumnezeu; împotriva ei, nu poate nimic, nici Iisus." (pr. Arsenie Boca)

O dezvăluire cutremurătoare.

Cred ca faci o confuzie, tu scrii despre invatare, iar noi vorbim de invatatura. Profesorul de istorie preda materia, invatatura, nu are o relatie cu anii din datele istorice.
Este gresit, este exact ce sustin conceptiile pe care eu le numesc ecumeniste si opusul a ceea ce spun ortodoxia. Nu e ceva nou am intalnit aceasta conceptie la toti cei ce aveau o gandire modernista. Tocmai, revelatia nu e ceva subiectiv, e ceva obiectiv. Conceptiile moderniste nu dau doar cateva neintelegeri, ci o intreaga gandire diferita, practic este o limba diferita. Toata intelegerea se bazeaza pe subiectivism, relativism, mult asemanatoare gandirii orientale.
E exact invers, revelatia nu depinde de subiectivismul uman (decat in conceptia ecumenista), ci este data, este data de Dumnezeu si scrisa in Sfanta Scriptura si Sfanta Traditie. Credinciosul o recepteaza fara a o schimba, pentru ca daca o schimba se numeste erezie.
Crezul este un rezumat al invataturii ortodoxe. Ce face un credincios? Invata Crezul. Invatatura se adreseaza mintii. Omul si-o insuseste si astfel i se formeaza credinta. Aceasta se completeaza cu harul si faptele omului, toate acestea se completeaza si cresc impreuna, intr-o interdependenta sinergica. Vedem la inceput cum Apostolii expuneau invatatura, omul credea, crezand se boteza, primea harul si apoi completa cu faptele sale bune.
Ar fi frumos sa fi lamurit aceasta mare neintelegere, dar de cand sunt pe forum rar am vazut pe cineva sa isi schimbe vreo parere, chiar daca e gresita.

Si tocmai despre asta era vorba in mesajul la care te refereai, sa nu luam de la sfinti doar ceea ce ne convine noua. Inclusiv sa nu folosim citate doar ca sa argumentam o parere a noastra, desi acel citat nu are nicio legatura. Si (neo)protestantii iau citate din Sfanta Scriptura, dar doar cele ce se potrivesc cu ceea ce cred ei. La fel si unii credinciosi, dau citate din sfinti care nu au legatura cu ce spun ei, mai rau, unii le folosesc pe post de sabie pentru interesele lor. Spuneai ca ai respect pentru Parintele Arsenie, dar tu ii folosesti si rastalamcesti citatele pentru interesul tau. Acum stai o clipa si gandeste-te la ce a vrut sa spuna parintele. Se referea el la relativism si la o invatatura laxa, cum sugerezi tu? Stim ce spunea Parintele despre asta. Si stim ce spunea Parintele si despre ecumenism. Iata aici tot citatul: http://www.cuvantul-ortodox.ro/2011/...tea-fara-leac/
Iar pe site se face legatura cu un alt articol, asemanator, semnat de Parintele Sofian. Prin acest articol intelegem mai detaliat la ce se refera si parinele Arsenie si care era vina fariseilor. http://www.cuvantul-ortodox.ro/2011/...nta-pt-adevar/
Fariseii nu erau iubitori de Lege, ci ii durea adevarul, nu-l puteau suporta.

Citez: "Mantuitorul Hristos a avut doua feluri de ascultatori: o mare multime, sincera, care ii sorbea cuvintele cu uimire, cu bucurie, cu multa dragoste, si o alta ceata, cu mult mai mica, facuta din carturari si farisei care Il pandeau pretutindeni si ii puneau fel de fel de intrebari, intinzandu-I felurite curse, ca sa-L poata prinde in cuvant. In ura lor asupra blandului Mantuitor, L-ar fi ucis cu mult mai devreme, daca nu s-ar fi temut de poporul care-L urma si-L iubea. La rautatea si vicleniile lor, Iisus le raspundea adeseori cu bunatate si cu o logica mai mult decat fireasca, iar uneori ii mustra cu mare asprime, reducandu-i pe toti la tacere – dar aceasta tacere acoperita cu rusine era incarcata cu o ura si mai apriga impotriva Lui.
Din cuvintele lui ne putem da seama ca nu ravna pentru Lege si pentru pazirea sambetei il umplea de manie pe acest sef al sinagogii, ci invidia si ura pe care le avea fata de Iisus care prin cuvintele si faptele Sale uimitoare atragea asupra Sa pretuirea si admiratia multimilor.
Aparenta ravna pentru respectarea sambetei era numai un pretext. Indirect, mai-marele sinagogii isi manifesta, intr-o forma acoperita, ura pe care o avea impotriva Celui ce savarsise minunea. Fatarnicia lui consta in faptul ca una spunea si alta gandea: in vorba arata ravna si in inima purta ura.
Fatarnicia sau ipocrizia, frati crestini, este o lupta piezisa impotriva adevarului si a sinceritatii."

Nu există învăţătură fără învăţare. Nu are sens şi fiinţă o învăţătură decât în relaţia dintre două suflete, la care participă fiecare. Ceea ce învăţ eu de la tine e o modelare a mea pe care o realizez când receptez un semnal din partea ta. Tu nu îmi dai învăţătură, tu îmi dai semnale, semne. Cel mult schiţezi un drum posibil pe care îl urmează, în mod unic, sufletul meu.
Nu există informaţie fără participarea receptorului. Cuvântul Dumnezeiesc este Unul iar noi îl înţelegem în mod personal, cu infinite variaţii şi nuanţe. Unii înţeleg Crezul ca pe o poezie, alţii ca pe o aberaţie, alţii ca pe o sminteală, alţii ca pe o poveste, alţii ca pe o înşiruire logică ş.a.m.d. Dovada că s-au scris milioane de texte pe seama Crezului şi încă se vor mai scrie. Compară-le, vei vedea că nu sunt superpozabile.
Crezul este un text, dar dincolo de litera lui fiecare pătrunde în Duh aşa cum îi este duhul propriu. Iar Duhul lucrează asupra duhului personal ţinînd cont de sufletul fiecăruia, respectîndu-i unicitatea şi însuşirile, libertatea şi alegerile.
Gândeşti mecanic. Obiectualist. Caută să lărgeşti zarea problemei altfel devii un cerc închis care se repetă la nesfârşit.

A şti e una, a înţelege şi a face e cu totul altceva. Bineînţeles, nu poţi face fără a şti. Însă, cu siguranţă, cu cât vom cunoaşte mai mult şi mai bine, cu atât vom fi judecaţi mai aspru, dacă nu vom trăi cum se cuvine.

Făcând parte din aceeași Biserică, citim aceleași cărți, împărtășim aceeași doctrină, ne raportăm la aceleași dogme și, totuși, înțelegem diferit. Cred că problema vine de la filtrul prin care receptăm tot ceea ce Dumnezeu ne transmite prin Biserică.

Ceea ce respingem noi, cei socotiți ecumeniști, este această gândire mecanicistă cu privire la har și care face din mântuire și din învățătura ortodoxă un sistem bine articulat. Pentru cei ce gândesc precum Cătălin (și cred că sunt mulți), totul poate fi bine precizat, învățăturile se angrenează între ele precum roțile dințate ale unei mașinării. Toate ideile care alcătuiesc doctrina sunt astfel interpretate încât sistemul să funcționeze, iar ce nu se potrivește nicicum este înlăturat ca fiind greșit (sau relativizant, și nimic relativ nu poate fi acceptat într-un sistem rigid care are nevoie de o funcționare perfectă).

Noi, însă, am prefera (poate) să fim numiți „personaliști”, pentru că toată învățătura Bisericii o raportăm la persoana lui Hristos și o interpretăm în așa fel încât să se potrivească cu Evanghelia Sa, iar ce nu se potrivește nicicum nu primim.

Înțelegerea mecanicistă cred că se întâmplă din pricină că harul nu este înțeles cu adevărat ca fiind nedespărțit de Persoanele Sfintei Treimi, după cum iubirea cuiva este nedespărțită de persoana Sa, ci – deși numit „energie necreată” pentru că așa a spus Sfântul Grigorie Palama și așa îl numește Biserica – înțelegerea este tributară teologiei catolice, care îl consideră „grație creată”, o energie dăruită de Dumnezeu, dar despărțită de El, ceea ce face ca Sfânta Treime să rămână departe de noi, de om, pentru că nu poți să te împărtășești de intimitatea Sa dacă mintea ta se ține departe, neînțelegând cât de aproape de noi a venit El.

De aceea cred că Biserica nu trebuie înțeleasă ca un sistem închis, în care harul circulă doar prin Sfintele Taine, într-un mod magic. Din contră, cred că Dumnezeu nu poate fi decât de o maximă deschidere, pentru că iubirea Sa este nespus de mare și, asta putem să o spunem sigur, o oferă tuturor celor care doresc să se împărtășească de ea. Ca să te împărtășești de ea, însă, este adevărat că trebuie să cunoști adevărul revelat, adică să știi Cine este Dumnezeu, să-L cunoști în măsura în care S-a făcut și Se face cunoscut, pentru că fără să cunoști nu poți să iubești și nu poți avea o relație cu nimeni.
Iar pentru mântuire „relația” este cuvântul-cheie.

Și, într-adevăr, multe sunt modurile în care ne putem împărtăși de dumnezeire, iar în toate trebuie să fie nelipsită dragostea, după cum arată Apostolul: Sfintele Taine (participând integral, cu mintea, inima și faptele noastre), Cuvântul lui Dumnezeu (ascultându-l și împlinindu-l), fapte bune (de dragoste și milostenie față de orice purtător de chip al lui Hristos), rugăciune (relație directă cu Dumnezeu), post (purtare a Crucii), necazuri... și orice act creator, căci nimic nu putem face fără El, iar atunci când facem ceva (bun, evident), din ale Sale ne împărtășim.

Dacă aplici, însă, o înțelegere inginerească mântuirii, dragostea va rămâne o vorbă goală, acceptată pentru că vorbește Evanghelia de ea, dar care mai mult te încurcă, pentru că nu poate fi controlată și riscă în permanență să-ți distrugă sistemul construit cu atât de multă grijă și păzit cu atât de multă preocupare ca nu cumva cineva să-l saboteze. Acest sistem devine atât de important pentru cel ce îl îngrijește, încât îl apără cu toată energia sa, și chiar cu frică, aș spune, pentru că însăși credința sa atârnă de buna lui funcționare. Considerând că acest sistem este Adevărul, va respinge tot ceea ce i-ar aduce atingere, va lupta chiar împotriva evidențelor, convins că tot ce nu se potrivește cu acesta nu poate fi decât minciună. Și va crede despre sine că luptă, eroic (sau martiric) pentru Adevăr.

Adevărul, însă, nu are nevoie să fie apărat de noi, întrucât ne transcende infinit puterea de înțelegere. El ni S-a revelat ca Persoană și ni S-a revelat ca să-L putem cunoaște ca atare și să putem intra în relație de iubire mântuitoare cu El. Acest Adevăr nu va fi biruit până la sfârșitul veacurilor și niciodată. Strădania noastră trebuie să fie de a-L cunoaște, de a intra în El, nu de a-L ocroti, ferindu-L de tot felul de ideologii care nu-I pot aduce atingere; de acestea trebuie să ne ferim noi, asta-i adevărat.

P.S. Sper să nu te supere mesajul meu, Cătălin, pentru că l-am scris încercând să înțeleg mai bine ce anume este atât de ireconciliabil între noi, de ce vorbim limbi diferite. Așa văd lucrurile acum, însă este posibil (și probabil) ca tu să nu fii de acord cu optica mea.

Cătălin, uite ce am găsit, poate te lămureşte mai bine decât am riscat eu mai sus.

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, Omilia I

Apostolii nu se coborau din munte, purtînd, ca Moisi, în mâini table de piatră, ci purtînd în sufletul lor Duhul cel Sfânt;
erau o vistierie şi un izvor de învăţături, de harisme şi de toate bunătăţile;
prin harul Duhului erau, pretutindeni pe unde mergeau, cărţi şi legi însufleţite.
Aşa au atras la credinţă pe cele trei mii de suflete, aşa pe cele cinci mii de suflete, aşa popoarele lumii,
pentru că prin limba lor vorbea Dumnezeu cu toţi cei ce se apropiau de ei.

Respectati copilăria calatorilor!
 

Pe Scara către Cer (care e calea Sfintei Cruci) nu poti sa sari cate cinci trepte, deodata. Le iei una cate una.
Tot urcand asa, la rând, găsesti cate o nestemata. Din cand in cand . Un mărgăritar. Prives™ti uimit, te minunezi.
S˜i uiti că, la piciorul scării, nestemata avea forma unui mare... bau-bau.
Nu ne mai striviti corola de minuni, respectati-ne copilăria!

Nu prea am inteles urmatoarele lucruri:
-ce anume respinge Catalin ca fiind gresit
-nu considerati ca Sfanta Doctrina este un sistem perfect ? Atunci este un sistem imperfect, unul "caruia ii scartaie rotile", ca sa raman in termenii analogiei propuse ?

Personalismul, in filosofie, are un inteles bine determinat: se refera la persoana umana a celui care gandeste, nu la persoana lui Cristos. Nu are nici cea mai mica legatura cu crestinismul, ci dimpotriva. Personalismul este antropocentric, crestinismul este cristocentric.

Afirmatie periculoasa, daca nu chiar dubioasa. Daca harul (vorbiti de Gratia Sfintitoare, nu ?) nu circula doar prin Sfintele Taine, atunci prin ce anume mai circula ?

Pentru mantuire, Harul este cuvantul-cheie.

Nu inteleg
1)in ce fel dragostea mai mult incurca ceea ce spune Catalin. Sincer, nu imi pare de loc incurcat de dragoste...
2)in ce fel dragostea nu poate fi controlata.

Care sistem ? Sfanta Doctrina ? Nu e importanta, nu trebuie aparata ?

Asta e echivalent cu a spune ca Domnul nostru nu are nevoie sa fie aparat de noi. Sfintii care au refuzat sa tamaieze Baalii si Astarteele lumii vechi vor fi fost niste idioti. Domnule, toti sfintii mucenici au ajuns astfel intr-un singur mod: aparand Adevarul. Modalitatile diferite in care au facut-o reprezinta variatiuni pe aceeasi tema.

Deosebirea este data de o idee pe care o introduceti, o idee pe care v-ati construit-o singur, diferita de ceea ce ne-a invatat Domnul: si anume ca, intre Doctrina si iubire ar fi un fel de zid despartitor. Ori ca acestea ar fi precum talgerele unei balante, incat fie prea multa dogmatica mortifica iubirea, fie prea multa iubire ar face ca rotile dintate ale Invataturii sa scartaie. Cititi enciclica recenta "Caritas in Veritate" (Iubire in Adevar), care exact despre asta vorbeste.

Pun pariu ca dl Catalin, caruia ii dau, de asta data, dreptate, nu va fi de acord asupra punctelor mentionate.

Ceea ce e posibil, insa, e ca personalitati diferite sa isi puna amprenta asupra a ceea ce consideram ca fiind "de baza". Dupa parerea mea (si, din cate se pare, si a lui Catalin) de baza este studiul Sfintei Doctrine. Cercetand-o (si aplicand-o) cu pasiune si bucurie, ca fiind cuvant al lui Dumnezeu nedespartit de El, nu se poate sa nu rodeasca. Din Psalmul 1 sa citim:
"Fericit barbatul care (...)în legea Domnului e voia lui şi la legea Lui va cugeta ziua şi noaptea.
Şi va fi ca un pom răsădit lângă izvoarele apelor, care rodul său va da la vremea sa şi frunza lui nu va cădea şi toate câte va face vor spori".

Legea Domnului (spre deosebire de legile oamenilor) este limpede ca apa de izvor, neamestecata, hranitoare incat pana si un lacom ca mine poate uita sa deschida frigiderul cand o cerceteaza. Neparelnica, negreselnica, atotcuprinzatoare, ea si numai ea ghideaza viata, din ea si numai din ea rasare si se hraneste adevarata iubire: iubirea crestina. Ea, si numai ea, ma face sa ma golesc de omul cel vechi, sa incerc (cu un succes variabil) sa arunc din mine tot ce nu vine de la Cristos, tot jegul care acopera chipul Lui din inima mea.

Dimpotriva, drumul celalalt, al iubirismului (personalismului, cum il numiti) imi pare periculos, el poate duce la o falsa iubire de Dumnezeu si de aproapele, la o conceptie caldicica, fara legatura cu radicalitatea Evangheliei, care nu duce la sfintenia prescrisa de ea.

Din cateva formulari ale dv ("conceptie inginereasca" etc) imi dau seama ca subevaluati logica Revelatiei. Revelatia poate fi ALOGICA (in sensul ca ea contine elemente pe care nu le intelegem), dar niciodata ILOGICA. Logica este universal aplicabila: pe Pamant, si in Cer. A fi un spirit pozitivist nu contravine cu nimic sfinteniei. Scolastica nu a impiedicat pe nimeni sa fie un mare mistic. Desi drumuri diferite, amandoua duc la cunoasterea lui Dumnezeu. Si, cu cat Il cunosti mai mult, mai bine, mai precis, cu atat nu doar ca il iubesti mai mult, ci te topesti in el. Este incendium amoris, aprinderea inimii, care la anumiti mistici ajunge sa fie ca un fel de febra masurabila fizic.

Prin urmare, va indemn sa nu considerati pe cei care cerceteaza cu pasiune Legea lui Dumnezeu ca fiind cel mult capete seci si oameni fara inima. Niciodata, nimeni nu a gresit cercetand prea mult ce a spus Dumnezeu.

Una e să cercetezi cu pasiune învăţătura Bisericii şi alta e să respingi, fără să înţelegi, lucruri evidente, existente în Tradiţia Bisericii, şi culmea, întâlnite chiar la părinţi contemporani, unii dintre ei chiar canonizaţi. Cristian l-a dat ca exemplu chiar pe părintele Galeriu, părinte care nu mai are nevoie de nici o prezentare.

[quote=Mihnea Dragomir;576267]Nu prea am inteles urmatoarele lucruri:
Consider că nu este un sistem.


Știam că n-am fost prea inspirat folosind acest cuvânt. Am vrut doar să spun că învățătura pe care o primim nu este de sine stătătoare, ci vine de la Persoanele Sfintei Treimi și ne pune în relație cu Ele. Nu este abstractă, ci personală, în acest sens


De acord. Dar acesta se transmite tocmai prin relația cu Dumnezeu.

Nu încurcă ce spune Cătălin. Poate încurca funcționarea unui sistem, însă, ea nefiind sistematizabilă.


Aici speculați. Eu n-am spus așa ceva. Repet, la sistem m-am referit, la o gândire mecanicistă, nu la doctrină, în cazul în care aceasta nu este de sine stătătoare.

Dacă asta ați înțeles din ce am spus, se pare că n-am spus bine. Se strecoară o grămadă de erori logice în discursurile noastre, interpretări abuzive, răstălmăciri. Nu-l desconsider nici pe Cătălin, nici pe oricine gândește ca el și nu-i evaluez eu starea inimii. Iar cercetarea Legii lui Dumnezeu nu poate fi decât de apreciat. Eu adaug, doar, că nu trebuie să ne oprim la Lege, ci, și prin ea, să-L vedem pe Cel de la care vine.
Îmi cer iertare că nu am timp să răspund și la restul întrebărilor.

Partial ai dreptate in ceea ce spui, dar ti-am scris si data trecuta ca vorbim de lucruri diferite. Desi ceea ce am scris eu e ceva foarte simplu de inteles. Tu scrii de receptarea invataturii, eu scriu de invatatura, e ceva diferit, este etapa urmatoare. Invatatura este cuprinsa in rezumat in catehism, ce contributie avem noi la scrierea lui? Tocmai de aceea s0a dat revelatia, ca oamenii nu mai stiau adevarul, cu mintea lor faceau apropae totul gresit.
Deci s-ar parea ca e vorba doar de o neintelegere a termenilor. Dar nu e asa, pentru ca ma intalnit acest mod de a vedea lucrurile la cei ce au o conceptie modernista. E un anumit tip de gandire, relativist, un amestect intre ratiune si sentimente, specific gandirii orientale (budism, in special). Ateismul aparut in vest se bazeaza pe ratiune, filozofia orientala pune in prim plan sentimentele, subiectivismul, minimalizand ratiunea. Astfel, in conceptia lor realitatea e doar o iluzie. Era pilda cu elefantul si fiecare vede altceva.
Aceasta conceptie a religiei panteiste orientale o regasim in new-age. Iar ecumensimul e corespondentul new-age pentru crestinism (new-age spune acelasi lucru, dar contopeste toate religiile).
Dar unii credicniosi pot avea unele neintelegeri sau conceptii din ecumenism, fara sa aiba si aceasta gandire relativista. Chiar si pe site, putini aveau o gandire de acest tip (iustin spunea exact acelasi lucru pe care l-ai scris, din fericire el are dorinta sa afle adevarul si isi da seama ca s-ar putea sa nu fie corect ce crede).

A avea o cuprindere mai largă, mai bogată, mai nuanţată şi mai conştientă de taina persoanei înseamnă a avea o poziţie relativistă? În acest caz, Duhul Sfânt este cel mai relativist ecumenist.
Ce înţelegi, în schimb, prin îngustime şi formalism?
Dar prin unitate în diversitate?

P.S. Cugetarea care pluteşte în abstracţiuni, duhul cantonat în abstract, ar trebui cercetat pe îndelete, cu maximă vigilenţă şi, aş îndrăzni să spun, cu binecuvântată suspiciune. E ceva acolo, în universul abstracţiilor nesfârşite şi frumos dantelate în lanţul lor corect, care împiedică "murdărirea" cu pulsaţiile vii ale concretului. Oare ce să fie şi de ce, câtă vreme eu sunt om viu, în carne şi oase? Şi mai e altcceva: hrana, respiraţia, metabolismul sufletului încetează când duhul încremeneşte în abstracţii. Îngheţul minţii cristaline e totuşi posibil să fie înlăturat - mai întâi de toate prin focul aprins de scânteia rugăciunii umilite, cea mai concretă (şi mereu purtată personal şi interpersonal) acţiune în relaţia dintre om şi Dumnezeu şi, în definitiv, dintre mintea omului şi inima sa...

Nu am cum sa ma supar, chiar sunt de acord cu ce ai scris. Adica faptul ca intelegem diferit si vorbim limbi diferite. Nu doar ca avem unele mici nelamuriri, ci gandiri diferite. Am scris despre asta in mesajul pentru Cezar.
Cred ca problema e si ca nu citim aceleasi carti, sau ne lasam influentati de carti diferite. Am vazut ca unii pun mare pret pe unii teologi, unii din ei avand si infleunte moderniste (de exemplu Yannaras). Pe sfinti trebuie sa-i citim si sa ii ascultam in primul rand. Iar dogma o citim din catehism, nu de la diversi scriitori.
De fapt probelma este ca cei ce au aceasta cocneptie modernista nu au inteles exact invatatura ortodoxa despre har. Si au invatatura din ecumenism, cu ramificarea harului. Desi aceasta invatatura este chiar in Sfanta Scriptura, unde scrie ca harul a adus mantuirea, nu faptele Legii (protestantii spun si ei acest lucru, dar inteleg harul c aun fel de binecuvantare, nu ca noi). In rest e exact ce scrie in catehism la har, dar voi nu acceptati.
Ce spui tu aici este exact invatatrua protestanta. Desi si ortodocsii tot la Hristos se raporteaza si nu spun ceva diferit, in forma. Doar ca in (neo)protestantism fiecare interpreteaza Scriptura dupa cum crede, in timp ce in ortodoxie intereptarea exista deja, de sute de ani. In plus, asta cu centrarea doar pe credinta in Hristos este tot din protestantism, ei considera ca Iisus a venit ca sa fie un exemplu de urmat, ortodoxia spune ca Iisus a venit ca sa aduca harul, iar lucrarea Sa are efect doar daca omul se boteaza.
Tot teologie din protestatism, Sola Fide. Cunoasterea vine prin primirea harului.
Una e ce credem fiecare si una e ce spune Biserica. Ce crede fiecare e tot din protestantism. Harul este o energie divina ce izvoraste fara intrerupere din Sfanta Treime si se revarsa peste creatie. Doar ca omul nu-l poate primi in interior, decat prin Botez, dupa cadere. Nu e o teologie greu de inteles.
Nu are nevoie sa fie aparat, doar ca sfintii care l-au aparat (aici ma refer la invatatura) au facut-o pentru bineel oamenilor, pentru ca harul vine unde e adevar, la fel cum vine unde e curatie.
Pe asta am auzit-o de atatea ori pe site, de la cei ce au conceptii moderniste, ca a devenit ceva distinctiv. Acestia cred ca au pus monopol pe dragoste si numai ei o au. Cand de fapt Parintele Paisie Aghioritul spune ceva invers. In concluzie, s alasam invataturile straine de ortodoxie si sa cercetam mai bine invatatura ortodoxa, cea marturisita si de sfinti.

E adevarat ce spui. ca sa nu se inteleaga gresit, in cazul tau nu consider ca ai o intreaga conceptie modernista (ci doar unele neintelegeri).

Nu voi mai continua polemica, pentru că vorbim paralel. Sistematic, răspunzi altceva, interpretând ceea ce scriu conform stereotipurilor pe care ți le-ai format. O anumită formulare declanșează în tine un sistem de identificare a „corpului străin”, pe care îl anihilezi aplicându-i o etichetă: protestantism, ecumenism, relativism, modernism. Toate, „isme”. Am mai încercat să-ți explic că nu mă raportez la creștinism ca la o ideologie, care poate fi contaminată sau respinsă de alte ideologii.

Sunt incorecte etichetele sumare pe care le pui.

Adesea am spus de Biserică, unde trăim legătura nemijlocită cu Hristos. Prin urmare, nu „sola fide”.

Apoi, despre har - nu știu cum gândesc (neo)protestanții cu privire la acesta, însă eu n-am cum să cred în ramificarea lui, din moment ce nu-l înțeleg despărțit de Persoanele Sfintei Treimi; nu-l văd ca pe o substanță (fie și inefabilă) care se poate ramifica. Nu am minimalizat rolul esențial al Botezului; Am spus, însă, așa cum Biserica învață, că ne împărtășim de har în multe moduri (pe care le-am arătat, în parte).

Nu am vorbit de credință „doar în Hristos”.

Am pomenit de dragoste ca esențială în învățătura de credință, din moment ce Însuși Dumnezeu este numit cu acest nume de către apostolul Ioan. Și am pomenit-o pentru că ea nu poate face parte din niciun fel de sistem și nu poate fi gândită schematic și sistematizată, pentru că este legată de persoane, care au o taină a lor. Dar mereu am arătat că nu înțeleg să reduc totul la ea, ci că nu poate fi iubire mântuitoare decât în adevăr. Afirmarea ei nu înseamnă neglijarea adevărului. După cum mintea trebuie să se unească cu inima, așa e și cu iubirea împreună cu adevărul.

În încheiere vreau să-ți spun că asta este ceea ce-i obosește pe interlocutorii tăi, uneori până la exasperare: Nu abordezi cinstit dialogul. Confirmi ceea ce am formulat anterior, că ești capabil să falsifici spusele cuiva numai ca să-l reduci la tăcere și să triumfe ceea ce tu crezi că este învățătura Bisericii. Dar nu este decât un idol.

Cătălin, tu negi realitatea, tu negi Tradiţia, tu negi o relitate vie - atâţia Sfinţi Părinţi care au fost pentru acel altceva pe care am impresia că tu l-ai înţeles greşit. Acel altceva nu exclude spovedania (Doamne fereşte!), doar că îţi dă posibilitatea să te spovedeşti sistematic (de exemplu la 3 săptămâni sau la o lună) şi să te împărtăşeşti (mai des) cu binecunvântarea duhovnicului - doar dacă nu s-a săvârşit păcat de moarte. Acest altceva nu e pentru oricine, ci celor care au trecut de prima etapă, cea de început a penitentului.

Mai cerceteză, nu te lăsa influenţat de prejudecăţi. Pe lângă scrieri ţi-am pus realităţi pe care nu le poţi nega. Sunt duhovnici care sunt pentru o deasă împărtăşire şi care confirmă că se văd roadele. De Hristos avem nevoie tot timpul, mai ales când avem căderi şi ispite. „Fără Mine nu puteţi face nimic”.

Dacă vom cerceta şi vom cugeta mai mult la mesajele Sfinţilor Părinţi vom vedea că majoritatea au fost pentru o deasă împărtăşire şi că scopul Sfintei Liturghii este împărtăşirea credincioşilor. Ne împărtăşim şi de cuvânt şi de comuniune şi de multe alte daruri prezente în Biserică, dar cel mai mare dar este a ne împărtăşi cu Trupul şi Sângele Mântuitorului. Să cugetăm mai mult acest lucru, să ne pregătim conştiincios, nu numai înainte de a ne împărtăşi, ci tot timpul să avem cugetul că urmează să ne împărtăşim. Acesta să fie gândul nostru pentru veşnicie: unirea noastră cu Hristos.

Şi cred că o împărtăşire mai deasă ne-ar da acea trezvie care ne lipseşte, ne-ar scoate din starea de "constipaţi" duhovniceşte. Comparativ cu grecii eu aşa văd: suntem nişte constipaţi. Te duci la greci şi îi vezi cât de firesc îşi fac o cruce, cât de firesc se mişcă în biserică, cât de firesc se împărtăşesc. Noi facem cruci peste cruci, ne închinăm de parcă am fi la gimnastică încercând, chipurile, să arătăm cât de evlavioşi suntem, însă pierdem sensul adevăratei evlavii şi, până la urmă, sensul vieţii noastre creştine.

Apoi, te rog, citeşte rugăciunile citite în taină de preot la Sfânta Liturghie. Cugetă la aceste rugăciuni şi vezi, de fapt, pentru ce sunt ele pregătitoare. Care mai e scopul acestor rugăciuni, care mai e scopul chemării preotului?
A întoarce spatele, a ne socoti mereu nevrednici, a nu dori să fim "vrednici", părere mea, este păcat. Acum nici să ne împărtăşim oricum, în orice stare. Nu! Cu discernământ, cu binecuvântarea duhovnicului. Aici poate că şi duhovnicii ar trebui să lucreze mai mult la conştiinţa penitentului de fi într-o permanentă stare de pregătire şi pocăinţă. Probabil că vremurile pe care le trăim şi le-am trăit (cele ale comunismului) au impus această regulă pe care tu o ştii şi o susţii, dar nu poate fi infailibilă din moment ce avem atâtea exemple din istoria Bisericii, dar şi exemple contemporane.

Orice activitate omenească, fără excepţie, porneşte dintr-un imbold (motiv) şi tinde spre atingerea unui scop. Între motivaţie şi scop folosim unelte psiho-comportamentale pentru a atinge scopul. De exemplu, dacă scopul unui elev este să ia examenul la facultate, elevul animat de anumite motive îşi activează instrumentele sufleteşti (puterile, stihiile) şi le pune în slujba scopului; astfel gândeşte, memorează, imaginează, comunică, percepe, scrie, rezumă etc. Astfel, prin acţiuni şi procese corespunzătoare scopului propus, elevul devine capabil să atingă scopul proiectat, ceea ce se soldează şi cu o anumită satisfacţie personală şi cu mulţumirea altor persoane (părinţi, prieteni, profesori etc.) precum şi cu nemulţumirea altora...:) (contracandidaţii, să zicem; in-amicii)

Similar, în activitatea desfăşurată în biserică (mă refer la Sfânta Liturghie) creştinul are ca scop principal nimic altceva decât mântuirea şi desăvârşirea continuă. "Împărăţia Cerurilor se ia cu asalt", aşadar creştinul ţinteşte în mod activ (asalt e un termen din limbajul luptei) la Veşnicie, îşi foloseşte stihiile în vederea acestui scop măreţ şi desfăşoară o mulţime de activităţi care sunt mijloace/căi prin care năzuieşte să atingă ţinta. Nu comentez acum faptul că numai Dumnezeu oferă mântuirea şi că oricâte eforturi ar face un om, decidentul este Domnul, nu omul. Subliniez însă partea omului, contribuţia lui la dorita sa mântuire şi sfinţire, care este formulată de Dumnezeu şi ca poruncă, de fapt ("Fiţi sfinţi...!").
Scopul urmărit de creştin e Împărăţia, iar Sfânta Împărtăşanie este mijlocul cel mai important, oferit de Mântuitorul pentru ca noi să accedem la Împărăţie. Ca urmare, este nevoie absolută, vitală, de acest mijloc, fără de care, în ciuda motivaţiei şi a scopului nobil nu putem face nimic. "Fără Mine nimic nu puteţi face". Indiscutabil aşadar că Sfânta Împărtăşanie trebuie, la modul cel mai propriu, să facă parte din viaţa creştinului care năzuieşte la mântuire.
Numai că, acum încep să apară mulţime de piedici şi apropierea de Împărtăşanie devine o problemă. Nu ne putem repezi în orice fel, în orice ipostază ne aflăm, la Sfânta Împărtăşanie. Nu intrăm oricum la gală, la nunta Împăratului. Avem nevoie de o anumită ţinută, e nevoie să fim în starea potrivită cu situaţia de viaţă.

Dar poate că, atraşi de universul scopului şi al căii, de complexitatea acţiunilor dintre motiv şi scop, uităm tocmai de punctul iniţial: motivaţia personală.
Ce ne împinge spre o viaţă plină de sacrificiu (faţă de anumită plăceri şi măriri lumeşti/deşarte, ca să dau foarte simplu un reper), ce ne susţine, ce ne stimulează şi energizează? Ce ne ajută să rămânem "pe drum" în ciuda piedicilor şi poticnelilor uneori grozave, înspăimântătoare?
Aici s-au dat şi se dau nenumărate răspunsuri. De la dorul de Dumnezeu, la frica de Dumnezeu, la har, comuniune şi desigur, la Însăşi Împărtăşania. Depinde din ce unghi abordăm întrebarea.

Ajuns aici, eu cred că este decisiv ce fel de motivaţie avem. Suntem atraşi, doritori, năzuitori spre bucuria Vieţii Veşnice sau, dimpotrivă, suntem împinşi de frică, de tot felul de frici şi pedepse. Sunt două forme principale care îl motivează pe creştin (o motivaţie cu simţăminte negative şi una cu simţăminte pozitive, care coexistă) şi, precum ştim, în istoria Bisericii ele au fost folosite împreună, după fiecare situaţie şi persoană în parte. Teama de moartea veşnică, de pedeapsă veşnică, de chinurile iadului se îmbină cu nădejdea în Înviere, cu bucuria împărtăşirii de Lumina Vieţii.
A pune accent doar pe una dintre componente, fără a o considera pe cealaltă, este dovedit că nu ajută. Timoratul ca şi exaltatul au aceeaşi soartă: eşecul.

De obicei, oamenii timoraţi sunt şi foarte drastici, rigorişti, rigizi. Frica adâncă, una copleşitoare, îi "constipă", îi ariceşte, îi blochează în libertatea şi bogăţia expresiei, îi încorsetează. Le dă o anumită încrâncenare, îi pietrifică. O motivaţie centrată pe astfel de sentimente nu ajută în procesul devenirii întru Fiinţă. Creştinului îi şade bine şi cu veselia, măcar uneori. Dominanţa crispării e semn că undeva nu funcţionează ceva... Prea mult apel la rigoare, prea mult apel la lege, prea mult accent pe nesfârşite avertismente mă duce cu gândul mai degrabă la deznădejde şi, în fond, la necunoaştere şi necredinţă. Oricât s-ar trâmbiţa opusele.
Invers, optimismul superficial, garanţia hohotitoare a mântuirii, triumfalismul de orice fel mă face să cred că anunţă tot ratarea, poate în mod compensatoriu pentru o aceeaşi necunoaştere şi lipsă de credinţă din fundal.

Când mijlocul pe care l-am considerat a fi Sfânta Împărtăşanie este prezent şi ca motivaţie centrală, cred că avem cea mai bună şi sigură motivaţie. Să am nevoie de Împărtăşanie, ca de aer, să îmi fie foame şi sete de Trupul şi Sângele Domnului cred că este cea mai sigură îmboldire spre o viaţă mai curată, spre un efort mai sănătos de asceză. Ce te poate motiva mai mult, pe tine cel ce porţi dorul de Dumnezeu, decât să te împărtăşeşti de Hristos în cel mai concret mod cu putinţă, fie şi uneori, ca pe o pregustare a bucuriilor Veşnicei cu El?
Făcându-Se temei energizor al vieţii noastre, Domnul ne împinge pe Cale, precum ne şi cheamă, atrage. Ne este deopotrivă Imbold şi Îndrumător, precum şi Ţintă. Nicăieri psihologia noastră omenească nu este mai uimitoare decât în relaţia concretă cu Dumnezeul nostru, al creştinilor, Hristos.

Un creştin motivat de nevoia clară a Împărtăşirii este cu mult mai aproape, cred, de şansa mântuirii decât un creştin mânat de frică, de teama de a nu greşi, de a nu încălca vreo regulă ori, pur şi simplu poruncă. De ceea ce ţi-e frică, spune românul, nu scapi. Poate că e deosebit de alarmantă posibilitatea ca românul, de data asta, să nu fi greşit prea mult. Cel puţin la copii, tăria doctoriei se cere îmblânzită cu puţină dulceaţă, pentru ca medicamentul să devină buvabil. Altminteri copilul îl vomită. Şi moare.
Eu însă aleg viaţa. Şi astfel, cu această ultimă postare pe anul 2014, îmi iau la revedere de la voi, vă mulţumesc pentru tot binele pe care mi l-aţi dăruit, vă mulţumesc şi pentru doctoriile uneori amare, îmi cer iertare celor pe care v-am supărat şi vă urez tuturor LA MULŢI ANI, BINECUVÂNTAŢI DE BUNUL DUMNEZEU!