Ioane, ce patisi?
Pierdusi titularizarea?
Probleme de familie?
Dadusi iarasi peste vechile surpatoare de suflet pofte?

De ce nu ceri matalutza ajutor de specialitate, cum ai facut-o in trecut?
Calca in picioare mandria aia care-ti distruge viata si fa ce trebui sa faci ca sa fii iarasi om.

alin eu chiar am spus cu buna credinta ce am spus. Nu am nici cel mai mic gand rau impotriva nimanui.

Ioan15, 9-17
 

9.Precum M-a iubit pe Mine Tatăl, aşa v-am iubit şi Eu pe voi; rămâneţi întru iubirea Mea. 10.Dacă păziţi poruncile Mele, veţi rămâne întru iubirea Mea după cum şi Eu am păzit poruncile Tatălui Meu şi rămân întru iubirea Lui. 11.Acestea vi le-am spus, ca bucuria Mea să fie în voi şi ca bucuria voastră să fie deplină. 12.Aceasta este porunca Mea: să vă iubiţi unul pe altul, precum v-am iubit Eu. 13.Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi. 14.Voi sunteţi prietenii Mei, dacă faceţi ceea ce vă poruncesc. 15.De acum nu vă mai zic slugi, că sluga nu ştie ce face stăpânul său, ci v-am numit pe voi prieteni, pentru că toate câte am auzit de la Tatăl Meu vi le-am făcut cunoscute. 16.Nu voi M-aţi ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi şi v-am rânduit să mergeţi şi roadă să aduceţi, şi roada voastră să rămână, ca Tatăl să vă dea orice-I veţi cere în numele Meu. 17.Aceasta vă poruncesc: să vă iubiţi unul pe altul.

Povestire
 

O frumoasă parabolă relatează că 2 copilaşi fraţi deosebit de credincioşi se iubeau atât de mult între ei, încât nu se certaseră niciodată, în toată viaţa lor.
Ei nu ştiau, pur şi simplu, ce-nseamnă să ai, ca-ntre fraţi, o mică... harţă.
Într-o zi, unul dintre ei îi spune celuilalt:
- "Am auzit că toţi copiii de vârsta noastră se mai şi ceartă între ei. Noi nu ştim cum e să te cerţi şi... chiar aş fi curios. Ce zici, vrei să ne certăm, ca să vedem şi noi cum se face?"
Frăţiorul, mirat:
- "Dar cum să ne certăm noi?... N-avem motiv!"
Atunci, cel care avusese iniţiativa, după câteva clipe de gândire:
- "Uite, voi găsi eu un motiv de ceartă: cartea asta e doar a mea, numai şi numai a mea!!!"
Atunci, celălalt, din ce în ce mai uimit, răspunde pe un ton liniştit:
- "Păi, dacă-i a ta, atunci ia-o."
:)
Pace şi bucurie întru Hristos, Mântuitorul nostru mult drag!

Dacă ar fi acum atent colegul nostru protestant, domnul Pelerin spre Răsărit, probabil că v-ar sugera să vă alegeţi un sfânt pe care-l iubiţi mult amândoi şi, împreună, să scrieţi ceva despre el, la secţiunea de Patristică.
În lipsa colegului Pelerin, îmi iau îndrăzneala să-i fur puţin ideea... şi să vă propun exact acest lucru.
Ce ziceţi? :)
Îl iubiţi amândoi, de exemplu, pe Sf. Siluan Athonitul, nu-i aşa?
Dar pe Sf. Ignatie Teoforul, de exemplu, ca să fie chiar un Sfânt Părinte al Bisericii? :)
Şi vă rog eu mult să NU vă raportaţi unul pe celălalt la admin, fiindcă dumnealor, neştiind, poate, toate mesajele, ar bana pe unul dintre dvs şi mi-ar părea tare, tare rău!
Domnul Dumnezeul nostru să îndepărteze de la noi duhul dezbinării!
Şi să ştiţi, doamna Mihaela, că domnul profesor Cezar e un creştin autentic şi o persoană de o deosebită inteligenţă şi cultură.
A trecut prin multe încercări (aşa cum ne-a povestit pe forum, deschizându-şi inima faţă de noi toţi), pe care, cu ajutorul Domnului, le-a traversat cu bine.
Îmi pare tare rău că s-a creat o astfel de discuţie între 2 buni creştini şi colegi de forum!
Dar ce să facem?
Cine a trecut, oare, prin viaţa asta fără ispite?...
Şi, fără îndoială, cei mai ispitiţi dintre toţi sunt credincioşii adevăraţi.
Hristos în mijlocul nostru!

Discutiile interconfesionale trebuie purtate cu grija, calauziti de Duhul Sfant, nu doar de cunostintele acumulate. Parintele Cleopa isi permitea sa discute cu sectarii, el stia ce sa le spuna, avea cuvant cu putere multa si pe unii ii intorcea la dreapta credinta.

Eu zic ca pentru discutii interconfesionale, trebuie sa avem rabdare sa dobandim cuvant cu putere multa, pentru ca dragostea si toleranta sa nu ne fie spre ispitire si spre cadere.

Sa ne amintim de poruncile noastre bisericesti:

http://www.credo.ro/porunci-bisericesti.php

Antonia ai citit pe diagonala ce a scris Laura.Propunerea ei,mergand pe o idee doar aparent a mea din trecut,era ca cei doi ortodocsi in conflict sa scrie impreuna un articol,nu vreunul din ei cu mine.Nu te nelinisti inutil,sectarii sunt ultimul motiv de cadere pe acest forum in acest moment.

Da, asa e. Am citit in graba.

De cate ori cadem, trebuie sa ne ridicam. Deznadejdea este de la necuratul si este cel mai mare pacat. Strigam si Dumnezeu ne ajuta.

Eu, una, raman pentru totdeauna cazuta doar daca, din mandrie, nu recunosc ca sunt in fundul iadului. Daca-mi vad rautatea cea ascunsa si strig cu nadejde dupa ajutor, e imposibil ca Hristos, Care S-a jertfit pentru mine, sa nu ma auda si sa nu-mi vina in ajutor. Si, daca tot cer ajutor, trebuie sa iert si eu pe cel ce mi-a gresit.

Nu putem generaliza. Poate ca unii dintre forumisti chiar acum se roaga cu lacrimi si se bucura de mangaierea Duhului Sfant. Asa ca spun: capra sunt eu si nimeni altcineva. Si, daca eu spun despre mine asa, nicio jignire nu ma mai afecteaza.

Lupt sa-mi scot rautatea din suflet, cad, ma ridic si o iau de la capat. Asta doar pana traiesc!

Foarte frumoasa atitudine,asa sa si faceti ,sa va cunoasteti si sa fiti prieteni.
Rog adminul sa Nu va baneze pe nici unul,neintelegeri se mai nasc,este firesc si ne pierdem capul in manie,adeseori.
Dar bine este ca putem invata ceva din asta,smerenia bunaoara...

Dumnezeu sa-ti ajute Antonia,sa-ti calauzeasca pasii.Numai bine din partea mea cu respect.

Dumnezeu sa ne ajute pe toti sa ne mantuim.

1. Aline, n-o pierdui. Întrucât se dă o dată la 3 ani pentru profesorii de psi. Aşadar mai am 2 ani catedra, bine merci.
2. Cine nu are, când trăieşte într-o familie? (Întâmplător chiar trecem printr-un necaz, destul de mare, dar nu detaliez.) Tu, însă, pesemne că nu ai, întrucât, după aerul sec şi sumbru pe care îl afişezi de obicei, îmi imaginez că eşti cam singurel... E adevărat?
3. Pohtele surpătoare de suflet, iarăşi zic: cine nu are, ca om în trup? Dar bănuiesc că te referi la ceva mult mai precis, anume la alcoolismul (o boală foarte gravă, care distruge personalitatea, trupeşte şi sufleteşte) despre care am tot pomenit - mulţumesc lui Dumnezeu şi pentru că am trecut prin încercarea asta şi pentru că o pomenesc.

Iar acum să îţi fac câteva reverenţe.
Mai întâi aş vrea să evidenţiez un fapt legat de mărimea de suflet: un om cu mărime de suflet nu face trimiteri repetate către o problemă, şi încă una foarte gravă, pe care a avut-o un semen de-al lui. Caracteropatia însă, se dezvăluie foarte bine la omul care, aflînd că vecinul are o meteahnă, nu oboseşte să îi reamintească asta cu orice prilej.

În al doilea rând, precum îmi dau seama tu nu reuşeşti să înţelegi, deşi eu am tot explicat pe forumurile dedicate subiectului alcool, că: beţivul nu e totuna cu alcoolicul.
Alcoolicul nu e beţiv după cum diabeticul nu e şurub.
Iar beţivul nu e alcoolic, întrucât, la cât bea un beţiv, dacă ar fi fost alcoolic ar fi murit şi înviat de sute şi mii de ori, ceea ce nu se poate.

Alin, alcoolicul nu are "pohta surpătoare de suflet" a alcoolului. Alcoolicul propriuzis nu iubeşte băutura, nu iubeşte "vinişorul", "ţuiculiţa", "bericica". Pe-astea le iubesc beţivii! Când vei studia vreodată un material serios legat de alcoolism sau dacă vei ajunge să participi la o şedinţă AA vei înţelege că alcoolicul bea împotriva voii lui - care e să NU bea, mai întâi pentru că nu îi place nici gustul nici mirosul nici nimic legat de alcool.
Ai mai afla că adeseori bea foarte puţin, dar organismul şi organizarea lui psihică sunt, că nu am alt termen mai bun acum, alergice la alcool. Îi dereglează instantaneu viaţa psihică şi organică, în mod diferit decât la omul obişnuit (la consumatorul social) sau decât la beţiv. E alergic la alcool cum sunt unii alergici la lactoză. De aceea, din clipa când au primit diagnosticul de alcoolic, el trebuie să ştie că în orice moment chiar şi o cantitate mică de alcool îi poate fi fatală. Ceea ce nu e cazul cu beţivul, care se simte bine între butoaie.
Înjositoare pentru om, pentru condiţia omului şi mai ales pentru condiţia de creştin nu este aşadar situaţia de alcoolic (care este o boală) ci aceea a beţivului, care iubeşte băutura. Sfântul Ioan Gură de Aur a scris câteva omilii pe tema consumului de alcool iar dacă vei citi una dintre ele vei sesiza rapid că se referă la patima beţivilor, iar nu la boala numită alcoolism.

Iată, ţi-am explicat şi ţie această fină diferenţă pe care, din păcate, la noi în ţară nu o cunosc suficient nici totţi preoţii nici toţi psihiatrii nici toţi psihologii, cu atât mai puţin publicul larg. E o informaţie la care au acces doar cei care au trecut prin experienţa asta grea şi au priceput, apoi au verificat pe propria piele adevărul ei.

Şi pentru că ai pomenit lucrurile ruşinoase care ţin de plăceri pierzătoare de suflet, fii bun şi spune-mi, om cu mărime de suflet: cunoşti cumva pe forum un om nefericit care, pe privat, m-a întrebat cu nedisimulată plăcere dacă un catolic, forumist, face presiuni asupra mea să mă convertesc la catolicism?
Ce nume crezi că poartă, caracterial vorbind, un om care îndrăzneşte să pună o asemenea întrebare unui coleg (creştin ortodox) pe privat?
Ce motiv l-o fi îndemnat să întrebe?
Ce plăcere?
Şi ce spera oare?

Vezi mătăluţă, ajutorul de specialitate pe care mă îndemni să-l cer (mulţumesc frumos, nu strică nimănui, niciodată!) e posibil să nu-ţi folosească: micimea de suflet, răutatea, patima bârfei şi însingurarea adâncă, mizantropia şi sadismul - nu se tratează nici cu psihotrope nici cu psihoterapie.
Ţi-aş fi sugerat cum se tratează dar oamenii care au aceste însuşiri nu consideră că au nevoie de vreun ajutor.

Dumnezeu să îţi mângâie tristeţea şi atrocităţile însingurării din armura de fariseu.

[quote=dobrin7m;533136]Se pare ca domnul Cezar Ioan are o imaginatie nu bogata ci pur si simplu de-a dreptul bolnava. Iata adevaratul bolnav. Minte bolnava din inchipuiri bolnave.

Nu cu bucurie îţi voi răspunde la această afirmaţie, ci cu multă amărăciune, văzînd evoluţia comportamentului tău.
Pentru început să revedem ruşinoasa figură pe care ai făcut-o pe topicul "Confirmare minunată". După ce ai scris diverse lucruri jenante, ţi-ai dat seama că a devenit periculos pentru imaginea ta şi ai şters, ca o laşă, toate urmele. Precum face pisica,.... sub preş.

Dar printre toate năzbâtiile violente de acolo era una cu totul aparte, pe care la început nu am criticat-o, din jenă de jena ta, însă pentru că te umflasei rău de tot în pene ţi-am atras atenţia să te opreşti. Dar nu ţi-a păsat: trecut-ai ca buldozerul!

Tabloul tău minunat, tabloul întâlnirii tale cu diavolul, ţi-l aminteşti?

Două lucruri grave, de om zdruncinat zdravăn, ai făcut acolo:
a) ne-ai descris cu lux de amănunte concrete, scena întâlnirii tale cu diavolul şi portretul diavolului ("văzut" de tine);
b) ai subliniat că îţi doreai, îţi doreai foarte mult, să îl vezi pe diavol; mai mult, ai scris că te-ai rugat insistent, statornic pentru asta.

Şi acum, ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic, cu o belle innocence îndrăzneşti să ţii lecţii despre Biserică şi iubire, despre smerenie şi conduită morală...?
Ce fel de om eşti, ce fel de femeie, declarată creştin ortodoxă, cu sfântă icoană la avatar: dacă îţi etalezi în mod exhibiţionist experienţele sataniste pe forum? Ţi-a păsat oare, când ai scris, de impactul acelor descrieri şi mărturisiri nebuneşti, asupra creştinilor? Îl evoci pe Sfântul Serafim! Cum s-a exprimat în legătură cu demonii: "Sunt hidoşi." Punct. Scurt. Scurt de tot.
Şi te mai lăudai că te-a învăţat un călugăr cum să-l recunoşti pe un om al lui Dumnezeu...
Iar tu ne descrii cu lux de amănunte dracii şi dorinţele tale de a-i cunoaşte...
O, mare învălmăşeală o fi în tine, omule....

Nu mă bucur deloc pentru asta, cum sugerezi uneori, dar nici nu te pot îngădui să îţi faci încontinuu de cap. Dacă alţii nu văd şi nu înţeleg, eu văd şi înţeleg ce e de înţeles. Degeaba se supără forumiştii de talia lui Alin (care se distrează cu toate acestea, că aşa e caracterul lui - pe el astea îl amuză, îl "interesează") dar eu nu te pot vedea decât ca pe un om bolnav sufleteşte şi otrăvitor pentru atmosfeara discuţiilor care păreau a porni cât de cât. În orice caz, în materie de discuţii creştine, dacă ai avea minim de sănătate, ai fi mai discretă şi nu te-ai exhiba atât. Nu avem nevoie de amintirile tale despre draci! Nici de dorinţele tale de a-i cunoaşte! Nici de urmele lor în tine!

Dar hai să trecem peste opinia mea, că poate e greşită de-a binelea iar eu nu sunt decât un nepriceput şi un om cu închipuiri bolnave, cum spuneai. Să lăsăm cuvântul Preotului, aşa cum se cuvine în chestiuni duhovniceşti, Preotului pe care l-ai pomenit de multe ori când ţi-a convenit, ca să pui pe unii la punct.
Iată ce spune Părintele despre tine, şi despre cei ca tine:

"Dorinţa de a vedea duhuri, curiozitatea de a afla informaţii despre ele sau de la ele
sunt semne de mare nebunie
şi cumplită ignoranţă faţă de Tradiţia Bisericii Ortodoxe.

Pentru omul neîncercat, comunicarea neîngrădită cu spiritele este cea mai mare nenorocire,
sau serveşte drept pricină pentru cele mai mari nenorociri."

(Seraphim Rose - "Sufletul după moarte" - ediţia 2002, Anastasia
pag. 66 - Contacte cu duhurile căzute)

"Semne de mare nebunie" aşadar... "Cumplită ignoranţă"...
Îmi pare rău. Nu mă bucur nicicum, cum îndrăzneşti să afirmi despre mine. Regret şi mă îngrozesc realizînd ce oameni sunt în jurul meu la tot pasul.

Dintre toţi forumiştii, singurul care nu poate trăi liniştit din pricina mea eşti tu. Oare de ce?
Totuşi, mă onorează asta, îmi certifică faptul că nu sunt pe drumul cel mai rău, câtă vreme sunt atât de amplu războit de tine.
Mai este unul pe care îl supăr des: unul care s-a ocupat cu ocultismul şi cu alte nenorociri, dar susţine că s-a potolit între timp. Aşa o fi.
V-oţi fi potolit. Mila Domnului peste voi!
Dar întâlnirile voastre, în urma dorinţelor voastre nebuneşti, cu diavolii: nu au rămas fără urmă. Răutatea voastră şi atitudinile distructive arată limpede că, oricâte discursuri mieroase despre smerenie veţi ţine, oricâte icoane vă veţi pune ca avatar - sufletul vă este amprentat de fostele voastre "iubiri". V-aţi fi putut detaşa de acel trecut, dar v-aţi grăbit să vă credeţi deja vindecaţi şi deja mari învăţaţi.

Când te-am întâlnit pe forum, acu vreo 2 ani, te-am numit "taifun". Îţi aminteşti? M-am retras atunci, după o singură intervenţie, vreme de o săptămână ca să ţi se potolească furia. Apoi am observat că aşa te ţine - o săptămână, două şi până nu faci praf un topic nu te potoleşti. Oare eşti extrem de geloasă că nu poţi purta un subiect şi singura manieră a ta de intervenţie e să distrugi? Tipic infantil.
Te certai atunci cu alţi useri, cărora le reproşai că nu sunt ortodocşi, că sunt nu ştiu cum etc. Scriai cearceafuri de invective la adresa lor, iar la sfârşit, ca şi acum, brusc treceai la cealaltă faţă a ta şi le garantai că îi iubeşti, că le eşti soră în Hristos etc. Îi copleşeai cu binecuvântări, îi miluiai de mă pufnea plânsul... ce femeie cumsecade!

Mi-am dat seama de considerabila ta labilitate psihică, încărcată de mari cantităţi de energie necontrolată, şi am sperat că te mai linişteşti cu vremea. Dar revii periodic şi îţi faci numărul măturînd cu furtuna porcoiului tău de afecte tot ce scriu cei care te deranjează.


Te lauzi că tatăl tău a fost profesor universitar? Nu e un argument, iar dacă e, atunci se întoarce împotriva ta!
Pe tatăl tău nu îl cunosc şi nu am motiv să spun vreun cuvânt deplasat la adresa dânsului. Totuşi, de un lucru sunt sigur: dacă a fost un bărbat adevărat, mult va fi suferit din pricina ta... Dar poate că ţie nici nu-ţi pasă..

Un profesor universitar te va fi învăţat, ca tată, că:
a) nu ţii discursuri de evaluare denigratoare într-un domeniu unde nu eşti măcar profesor;
b) nu critici după ureche, ci în baza unor studii proprii, cercetări, formare, experienţă practică etc; câţiva ani buni în domeniul respectiv pentru o iniţiere;
c) arăţi respect pentru profesionistul care îţi expune ceva din domeniul lui;
d) când nu ştii ceva, întrebi; nu e ruşine, ci e chiar folositor pentru mintea ta - dacă nu-i prea fudulă;
e) nu te crezi omnipotent şi omniştient în dialog cu altul, cu atât mai mult într-un domeniu care nu ţine de specialitatea ta;
f) fiind femeie, arată puţină consideraţie când discuţi cu un bărbat; altminteri e posibil să te numească Miţa Baston sau chiar mai rău de-atât; nu aştepta să fii tratată cu respectul cuvenit femeii (şi încă, femeii creştine!) dacă mai întâi te-ai prezentat ca ţaţă - te iartă omul o dată, de două, de nouă... dar până la un punct.

Se pare însă că nu ai luat aminte la învăţătura părintelui tău. Aşa îmi imaginez eu.
Rău ai făcut că nu l-ai ascultat pe tatăl tău.

Mă gândesc că poate ar trebui oleaca de frână.

Văd că fratele Cezar alege să sară toate gardurile, mai ceva ca la o sută de metri garduri. Cred că nu ar trebui puţină frână, ci ar trebui să i se pună de factorul abilitat chiar mai mult decât puţină frână. Măcar aşa pentru o vreme, vreo câteva săptămâni sau luni sănătoase.

Am spus eu ceva de fratele Ioan? :39:

Eu m-am referit la toţi, inclusiv la tine, care numai atitudine de ortodox nu vădeşti în ultima vreme.

Este o boala alcoolismul:http://www.alcooliciianonimi.ro/boala.htm

"Alcoolismul este definit ca o pierdere a controlului asupra alcoolului sau, o alta definitie : obsesie mentala combinata cu alergie fizica. Termenul de alergie are ca sens o reactivitate diferita, adversa fata de alcool si care rezulta dintr-o predispozitie genetica. Determinismul genetic este primul concept de retinut al acestei boli. Al doilea ar fi acela ca aceasta boala este partial o boala chimica. Metabolismul biochimic cerebral este diferit. Spuneam ca 11% din populatia SUA este susceptibila de boala. Daca cei din acest grup minoritar incep sa consume alcool si continua consumul, ei vor deveni probabil alcoolici. Alt concept - al treilea este acela de diferentiere a bautorului social de bautorul problema. De ce bautorul problema respectiv alcoolicul nu poate stapani bautul ? De ce nu se poate opri ? Vom vedea ca vointa individului nu poate fi implicata si iata de ce : in procesul chimic complicat de descompunere a alcoolului, se afla o veriga intermediara - acetaldehida - o substanta extrem de toxica care in cazul bautorului social se descompune pana la CO2 si H2O, produsi ce se elimina din organism. In cazul bautorului problema, al alcoolicului printr-un determinism genetic se intampla cu totul altceva : acetaldehida se combina cu dopamina care se gaseste in creier, si care in prezenta unei enzime monoaminoaxidaza are ca rezultat o substanta opiacee de tip heroina /THIQ/ ce se acumuleaza in creier si este responsabila de comportamentul addictiv. La primul pahar omul se simte relaxat, bine dispus si in control, dar substanta fiind activata de alcool apare un fenomen fizic care poate fi definit ca o intensa si nestapanita dorinta sau nevoie pentru al doilea pahar. Al doilea pahar va creste aceasta dorinta, al treilea si mai mult al patrulea… etc. si alcoolicul nu se va mai putea opri. Deci cheia intelegerii lipsei de control este ca aceasta apare dupa primul pahar. De aici afirmatia ca pentru un alcoolic un pahar este prea mult iar o suta nu-s destule. Al patrulea concept al bolii : alcoolismul este o boala progresiva. Chiar daca unii pot controla bautul o vreme indelungata se ajunge in timp la o crestere a cantitatii pentru a obtine acelasi efect. Se descriu trei faze pe care le parcurge aceasta boala. In prima faza, bautura produce o usurare a durerii emotionale, morale sau fizice, o reducere a tensiunilor si o scadere a anxietatilor. Durata acestei faze este individuala : luni sau ani. Urmeaza un stadiu intermediar al bolii care coincide cu modificari de personalitate, probleme crescande in familie, la serviciu, conflicte cu legea. Acest stadiu dureaza de asemenea luni sau ani. Al treilea stadiu tardiv coincide cu aparitia deteriorarii fizice cu multiple complicatii somatice si determina moartea prematura. Statisticile americane arata ca aproape 96% din alcoolici mor prin complicatii somatice. Al cincilea concept al bolii este ca alcoolismul este o boala compulsiva : persona continua sa bea in ciuda consecintelor negative. Al saselea concept este acela ca alcoolismul este o boala totala, o boala care afecteaza persoana in totalitatea celor trei dimensiuni : corp, minte, suflet. Efectul distructiv primar al bolii este asupra creierului unde prin anestezia chimica se ajunge la aparitia unor teribile simptome a bolii : negarea si argumentarile care sunt de fapt mecanisme de defensa psihologica : " eu nu sunt alcoolic " , " toata lumea bea " etc. Prin anestezia produsa pe creier, pe langa tulburarile de memorie ce reprezinta un risc important pentru bolnav o alta consecinta este bulversarea intregului sistem moral si valoric. Valorile sunt 0, indepartate si inlocuite cu nonvalori. Astfel rezulta neputinta bolnavului de a se vedea pe sine insusi, neputinta de asi recunoaste boala. A saptea caracteristica a bolii este capacitatea alcoolicului de a deveni dependent de alt drog simultan sau prin substituire. Al optulea concept este ca boala poate fi oprita din evolutie dar nu si vindecata. Astfel, sa te pastrezi abstinent - este o conditie obligatorie daca doresti recuperarea. Speranta de recuperare consta in abilitatea de a recunoaste nevoia de ajutor. Recunoasterea faptului ca singur nu va reusi. Aici, in motivarea pacientului pentru tratament in spital, serviciul de interventie are un rol deosebit. Americanii au un serviciu de interventie nemaipomenit de bine pus la punct. Care este actiunea terapeutica ? Pornind de la principiile enumerate mai sus alcoolismul este privit prin perspectiva medicala, sociala si spirituala. "

Păi despre AlinB, ce să zic decât că omul trebuia bannat de mult, dar văd că este încă tolerat. Cine ştie, poate ştiu "prietenii" de ce.

Sper ca doamna Mihaela să nu mai răspundă cum a făcut până acum acestor atacuri, nu de alta dar nu s-ar rezolva nimic ci doar s-ar perpetua un conflict. Cred că mai simplu este, urmând exemplul dat nouă de cristiboss56, să se adreseze prin mesaj privat administratorului.

Cezar stiu ca inca esti manios si suparat.
Voiesc sa iti explic ceva. Un aspect extrem de important.
Am fost atee. Ai uitat acest aspect. Am crescut atee , educata de un sistem ateu comunist.
Am spus asta pe forum de multe ori. Eu sunt un exemplu de ateu care s-a intors la Hristos. Numai minunile lui Dumnezeu si numai puterea Lui cea mare a putut face asta cu mine.

Iata acum aici, va spun tuturor ce minune a facut Dumnezeu cu mine, o atee convinsa, care se certa cu mama si toti cei care credeau in Dumnezeu.
Este aceasta postare dedicata si tututor ateilor sau celor care mai oscileaza intre necredinta si credinta.

Cum este posibil ca un ateu convins sa recunosca pe Dumnezeu , dar nu numai atat ci si sa Il iubeasca nespus din tot sufletul ei? Cati atei in lumea asta mare reusesc sa se indrepte spre Dumnezeu, sa iubeasca pe Hristos si sa isi doreasca mantuire?

Deci, fiind atee, nu am crezut nici in satana si nu am crezut in nimic imaterial sau spirite. Eram materialista , credeam in teoria lui Darwin, asta era pe cand aveam 18 ani. Sunt de atunci 27 ani. Suficient de multi ani ca astazi sa fiu alt om, cu alte valori si cu o credinta de nezdruncinat. Am probat aceasta statornicie aici in Anglia , unde presiunea altor culturi, altor religii, precum si ateismul este foarte mare. Sa ne amintim de Sf. Siluan Athonitul care si el insusi a avut indoieli cand s-a aflat in perioada de cadere.
Nu mi-a clintit cu nimic credinta presiunea de aici, ba pot spune acum ca din contra, mi-a intarit-o.

Dar sa revin la perioada cand aveam 18 ani. M-am casatorit devreme, la 18 ani. In urma unei certe cu tatal meu, am decis sa ma casatoresc cu singurul baiat pe care il cunoscusem si care atunci imi era doar prieten. Am fost o fata cuminte , in ciuda faptului ca eram atee, nu am mers niciodata la discoteca (pe atunci nu erau cluburi), nu am fumat niciodata, nu am baut niciodata, eram o timida, dar timida din cauza lipsei de experienta cu oamenii. El a fost si primul meu barbat, deci m-am pastrat curata nu din credinta ci din orgoliul meu de fata cuminte. Imediat dupa casatorie am facut fetele , una dupa alta, la distanta de un an. Iar la 20 ani eram deja mamica de doua fete, eu insasi inca un copil.

M-am casatorit religios , ca asa era moda, eu cea atee, habar nu aveam de credinta, de Dumnezeu , de nimic din toate acestea. Imi amintesc ca in ziua nuntii, am ras intr-una fara oprire, mi se parea extrem de caraghios intreaga cununie, toata slujba, oamenii cu flori in piept gravi in biserica, tata si mama care plangeau ca si-au maritat fiica. Ce vreti, aveam 18 ani si nu credeam in Dumnezeu.

Ce m-a facut sa incep totusi sa caut? sa am totusi indoieli in privinta faptului ca exista sau nu Dumnezeu.
Ei bine, cu o saptamana inaintea nuntii, mi-am vazut ingerul pazitor. Dar nu am stiut atunci ce este, cine este, si ce se intampla. Mi-am dat seama de asta mult mai tarziu. Pur si simplu am crezut ca am vedenii ca urmare a somnului. L-am vazut cum ma pazea , langa patul meu, alb curat stralucitor, frumos, si ganditor. Preocupat parca de mine extraordinar de mult. Se plimba intr-o parte si in alta langa patul meu parca pazindu-ma de rau. Ma trezisem instantaneu intorcandu-ma in asternut. Am ramas asa, la inceput speriata, nemiscata mult timp pana am adormit la loc. Am spus mamei mele, caci ea era credincioasa si iubitoare de Dumnezeu si a fost prima data cand mi-a dat o crticica mica de rugaciuni si o cruce sa o pun sub perna mea.
Si pentru ca aceasta experienta a mea, a fost cu o persoana spirituala, am inceput sa imi pun intrebari.

Nici macar nu faceam distinctia intre ingeri si diavoli. nu aveam nici cea mai mica educatie crestina. O singura data, in toata copilaria mea, pe la 10 ani am intrat intr-o biserica la o nunta.
Momentul intalnirii cu ingerul a fost startul intrebarilor mele , a cautarilor mele.
Punandu-mi atat de multe intrebari, fireste ca am ajuns si la intrebarile despre viata de dincolo de moarte, si toate raspunsurile erau: da exista viata de dincolo de moarte. Iar eu nu eram convinsa. Acela a fost momentul meu de mare curaj, inconstient curaj, de a cere sa vad daca exista trecerea spre cealalta viata.
Nu doream experiente satanice cum ai crezut tu, ci doream sa vad daca exista cu adevarat viata de dincolo de moarte si pentru ca nu doream sa mor am cerut doar sa vad daca exista aceasta trecere si fireste ca imi spuneam in mintea mea cruda de 18 ani si extrem de nestiutoare ca daca exista , pe acolo se poate trece si inapoi. Sigur ca se poate, acum stiu, cu cazurile de inviere sau de revenire din morti clinice. Dar pe atunci habar nu aveam eu si nici credeam decat ce experiam eu. Deci nu pe diavol am cerut eu sa il vad, ci trecerea dintr-o viata in cealalta.

Cerand asta a venit acea experienta ingrozitoare, la care faci referire. A ingaduit Bunul Dumnezeu sa il vad si pe diavol asa cum am vazut ingerul. Acela a fost momentul meu in care am recunoscut pe Dumnezeu, m-am pus in genunchi plangand cerandu-i iertare si fagaduindu-i ca niciodata nu voi mai dori sa aflu nimic decat atunci cand El voieste. Si asa am facut. insa am facut o alta mare greseala. Nu am voit sa mai aflu nimic in nici o directie, nici buna nici rea. Am tot zis , Dumnezeu cand va voi sa aflu si cele bune, imi va arata.

Asta este. Apoi am mers la Biserica, unde m-am inscris chiar si la cor. Am cantat in corul bisericesc, un cor foarte bun cu multe premii si in tara si in strainatate 10 ani , pana cand m-am mutat din acel oras. Pe facebook-ul meu am doua poze din acea vreme cu mine si sora mea si corul nostru. caci dupa mine am tras-o si pe sora mea la cor.

Toti anii care au urmat am stat asa caldicica, netraind credinta cu adevarat, pacatuind, ca toti oamenii, dar fara sa constientizez pocainta. Nici macar nu eram convinsa ca ortodoxia este calea cea adevarata. Ani multi, vreo 20 ani. Am cunoscut multa suferinta, foarte multa, uneori pe Dumnezeu l-am invinuit, din nestiinta, fars sa inteleg ca pacatele in care ma cufundasem imi aduceau suferinta si mi-a trebuit iarasi sa traiesc experienta simtirii lui Dumnezeu ca sa ma pocaiesc. Cred ca Bunul Dumnezeu a voit sa cunosc suferinta , ca o pedagogie si sa reusesc prin ea sa ajung la adevarata pocainta. Si iarasi a trebuit Insusi Dumnezeu sa intervina ca sa fac pasul hotarator. Am cunoscut marea Sa iubire, marea Sa blandete, marea Sa dreptate, marea Sa corectitudine.
Acum , uitandu-ma in urma ma bucur de tot ce Dumnezeu mi-a daruit, si de suferinte, si de tot. Am trecut prin foarte multe experiente, stiu cum este sa pierzi case, averi, sa ajungi ca Iov, gol, flamand, in drum, cu copiii langa tine. Stiu cum este sa privesti copiii tai flamanzi, sa dormi sub cerul liber. Insa stiu cum este sa traiesti si in lux, sa ai avere, sa faci bani, sa ai succes. Pe toate le-am trait.

In toata perioada aceea caldicica, niciodata nu am mai avut experiente cu diavolul sau ingeri sau alte si alte minuni sau vedenii. Eram caldicica, traim o viata liniara dpvd spiritual, imi cresteam copiii existam si atat. Nici nu vroiam, imi tineam fagaduinta data lui Dumnezeu aceea de a nu mai voi sa stiu nimic , sa cunosc nimic decat ce Dumnezeu imi va arata. O singura data am mai avut un vis, in acea perioada. Am visat o icoana, o icoana ca vie, pe Iisus Hristos. Trist, ma privea. Era in ochii lui dojana si tristete dar si iubire. Nu am uitat-o niciodata. Atunci am stiut ca gresesc, ca nu e bine dar am continuat asa pentru ca nu stiam care e drumul si nu mai vroiam sa gresesc.
Dumnezeu mi-a impins pasii in Grecia. Muntele Sfant sa stiti ca face minuni si astazi. Caci acolo in Grecia treptat, Dumnezeu mi s-a descoperit. L-am simtit intr-o zi si am trait trei zile de fericire maxima, iubeam totul , toate aveau parca alt inteles, natura , oamenii, ii vedeam minunati, 3 zile de fericire extazica. Acela a fost momnentul cand am inceput sa citesc Sfanta Scriptura si Sfintii Parinti. De una singura, fara duhovnic, fara indrumarea unui preot. Si tot atunci am spus lui Dumnezeu: daca ortodoxia este cea adevarata atunci trimite-mi un duhovnic roman. Trimite-mi un preot roman. Dupa 6 luni de citire a Sfintei Scripturi, a scrierilor noastre ortodoxe, Vietile sfintilor, Sfanta Traditie, preotul a venit. Parintele Petru , cel care atunci mergea la Athos. Ei, dansul ne-a luat frumusel pe mine si pe sotul si ne-a dat in grija unui duhovnic.
Asta este. Mai departe nu mai am ce povesti. o viata in care continui sa pacatuiesc desi nu mai vreau, insa tot cad, in care imi doresc din tot sufletul ca toti oamenii sa cunoasca pe Dumnezeu, sa se pocaiasca si sa se mantuiasca.
Un lucru stiu sigur acum: Dumnezeu e langa toti oamenii care doresc cu adevarat asta. Si mai am ceva de pret: increderea deplina in El, in Maica Domnului si in toti sfintii nostrii.

Cezar, nu uita ca oamenii se schimba, si cel mai mare sfant a fost intai un pacatos, Apostolul Pavel de exemplu. Nu putem condamna, judeca si cataloga oamenii dupa ceea ce au fost ci dupa ceea ce sunt. Ar trebui sa invatam din experientele altora daca ne vrem intelepti, insa asa suntem noi oamenii nu voim sa invatam decat din propriile noastre experiente. Mandria bat-o vina.

Ioan Cezar draga, te rog mult nu mai fii manios, uita tot, si hai impreuna sa pasim pe un drum al pocaintei, sa ne bucuram noi si toti ceilalti de Hristos al nostru al tuturor.

incearca sa lasi un pic psihologia, te rog eu, si nu uita ca trairea duhovniceasca intru Hristos, te face cel mai bun psiholog.

Sigur ca stiu ca nu trebuie sa ne dorim experiente de nici un fel, acum am invatat asta, imi cunosc foarte bine credinta, de altfel niciodata de la acel moment nu am mai voit sa experiez ceva, tinandu-mi fagaduinta data atunci lui Dumnezeu.

Fiind o postare mai lunga am impartit-o in doua.
 

Deci inca odata, te rog mult fa un lucru important acum, extrem de important , nu pentru mine, pentru tine, incearca sa ma ierti pentru cele cate te-am suparat. De pe partea mea, ai toata iertarea , sprijinul crestinesc, afectiunea crestina pe care pot eu sa ti-o ofer. Esti un om bun, cu suflet mare, eu stiu asta, un bun crestin. Nu vreau sa iti dau sfaturi, caci cine sunt eu insa voiesc doar sa iti spun ca am invatat un lucru extraordinar: daca ai incredere deplina in Dumnezeu atunci toate necazurile noastre, de orice fel se rezolva. Bunul Dumnezeu le descalceste cumva, incredere deplina sa ai numai. Nu iti fie frica de necazurile vietii, de suferintele din viata asta, fii doar cu nadejde mare la Dumnezeu si toate se aseaza, iar suferintele se preschimba in fericire.
Toti suntem pacatosi, in diferite grade, hai doar sa ne iubim cu totii.

Domnul sa iti ajute , si voua tuturor.

Ioane si eu cred ca ar trebui sa opriti disputa aici,nu aduce nici un folos nimanui.Cand vine doamna in tara va cunoasteti si lamuriti totul,fata in fata este mult mai bine si se discuta altfel,puneti punct cercului vicios de aici.Ai multe alte lucruri interesante de postat,de spus,discutia aceasta,care tine de prea mult timp,nu va lamuri nimic ci doar va acutiza alte aspecte.Daca ma refuzi ma sinucid provocandu-te la o partida de sah :)

De fapt nu este chiar asa, pe mine ma ataca de aproximativ un an, dupa ce s-a intamplat asta de mai multe ori, ne-am impacat si tot asa, singura solutie a ramas sa il ignor si nu mai am nicio bataie de cap.

Ce te mai mănâncă şi pe tine tastatura, cam ca pe stimabilul ce a postat înaintea mea.
Ca pe un ortodox adevarat, nu?

Nu cred ca ai inteles, in imaginatia lui Dragos ceilalti sunt de vina (probabil pentru ca l-au contrazis pe Cezar si apoi nu au putut sa stea linistiti sa fie jigniti). La fel a procedat si ultima data. Vad ca a inceput si sa calce pe urme, in ultimul timp imi tot scrie mesaje ironice, din fericire eu le ignor.

Eu am postat doar cand am vazut ca ai intervenit tu sa pui paie pe foc sub masca "obiectivitatii" tale. Suferea mandria ta daca nu dadeai niste sfaturi (tu fiind exclus intotdeauna de la acestea, bineinteles)?

Suferea, suferă, va suferi.
Trist. Carte da, trăire ba.

Mandria care te indeamna sa crezi ca esti superior cumva altora nu te lasa nici sa vezi ca prin mesajele in care vrei sa arati greselile mele evidentiezi tocmai neintelegerile tale, pentru ca nu sunt greseli.
Pentru ca vad ca insisti in a-mi scrie astfel de mesaje o sa iti raspund acum, poate o sa te linistesti si o sa te ocupi de altceva.
In mesajul acesta verbul e la trecut, "suferea", m-am referit la momentul in care ai scris mesajul, nu am vrut sa scriu verbul la timpul prezent.
Alt mesaj la care nu am vrut sa raspund: http://www.crestinortodox.ro/forum/s...6&postcount=41
"Musca nu muşcă, ciupeşte.
(mama lor de diacritice!) "
M-am referit la caini, ca musca nu musca, cum o fac cainii.
Sper sa te fi lamurit.

Sunt mândru, înalt, frumos şi deştept.
Nu ca alţii.

Acum, pentru că incidentul s-a rezolvat (dacă nu-l mai alimentăm noi...), aş avea o întrebare pentru domnul profesor (pentru atunci când va avea dumnealui timp şi starea sufletească necesară pentru a răspunde, având în vedere faptul că, aşa cum a menţionat şi pe topic, tocmai a avut parte de un necaz...). :(
Aş dori, aşadar, să vă întreb: ce s-a întâmplat cu psihologia, în ţara noastră, în perioada comunismului?
Vă întreb fiindcă ştiu, doar din auzite, că psihologii au fost persecutaţi. Ştiu că, în '48, au fost arestaţi mulţi profesori universitari psihologi şi, ulterior, în vremea lui Ceauşescu, s-a desfiinţat Facultatea de Psihologie (psihologia a rămas doar un curs în cadrul Facultăţii de Filosofie, sau cam aşa...), sau nu ştiu cum. Am înţeles că nici măcar în liceu nu se mai studia psihologia.
Cum a fost, mai exact?
Cred că ar fi deosebit de interesant de aflat câteva date istorice despre dificultăţile pe care le-au întâmpinat psihologii în perioada dictaturii comuniste.
De ce?
Pentru că, într-un regim totalitar, sunt persecutaţi doar cei care se opun regimului.
Trădătorii şi laşii şi slugarnicii nu sunt persecutaţi, ci o duc cât se poate de bine.
De aceea, faptul că psihologilor li s-au creat atât de multe dificultăţi dovedeşte atitudinea lor corectă, morală în acel context istoric dramatic.
Ştiu că şi sociologii au fost prigoniţi grav în comunism, dar sociologia nu este obiectul topic-ului.

Hristos în mijlocul nostru!

Cum ce s-a întâmplat? Dădeau permise auto. Şi-i dădeau apţi de armată pe bandă rulanda pe bieţii răcani.

,,Viaţa creştinului trebuie să fie ca un model pentru cei din jur. Dumnezeu ne-a înzestrat cu raţiune pentru a putea să fim de folos aproapelui nostru. Nu vom putea intra în împărăţie fără aproapele nostru, chiar dacă unii fug de acest adevăr. Trebuie să fim modele vii pentru ei, ca ei prin noi să poate dobândi Raiul. Aşi vrea să vă prezint o mică pildă care este numită şi "a creionului". Această micuţă pildă este foarte bogată în învăţături. Această pildă ne poate învăţa esenţialul de credinţă şi ne poate porni pe un drum perfect al frumosului divin! Un copil îşi privea bunicul scriind o scrisoare. La un moment dat, întrebă: - Scrii o poveste care ni s-a întâmplat nouă? Sau poate e o poveste despre mine?

Bunicul se opri din scris, zâmbi şi-i spuse nepotului:

- E adevărat, scriu despre tine. Dar mai important decât cuvintele este creionul cu care scriu. Mi-ar plăcea să fii ca el, când vei fi mare.

Copilul privi creionul intrigat, fiindcă nu văzuse nimic special la el.

- Dar e la fel ca toate creioanele pe care le-am văzut în viaţa mea!

- Totul depinde de felul cum priveşti lucrurile. Există cinci calităţi la creion, pe care dacă reuşim să le menţinem, vom fi totdeauna oameni care trăiesc în bună pace cu lumea.
Prima calitate: poţi să faci lucruri mari, dar să nu uiţi niciodată că există o Mână care ne conduce paşii. Pe această mână o numim Dumnezeu şi El ne conduce totdeauna conform dorinţei Lui.
A doua calitate: din când în când trebuie să mă opresc din scris şi să folosesc ascuţitoarea. Asta înseamnă un pic de suferinţă pentru creion, dar până la urmă va fi mai ascuţit. Deci, să ştii să suporţi unele dureri, pentru că ele te vor face mai bun.
A treia calitate: creionul ne dă voie să folosim guma pentru a şterge ce era greşit. Trebuie să înţelegi că a corecta un lucru nu înseamnă neapărat ceva rău, ceea ce este neapărat este să ne menţinem pe drumul drept.
A patra calitate: la creion nu este important lemnul sau forma lui exterioară, ci mina de grafit din interior. Tot aşa, îngrijeşte-te de ce se întâmplă înlăuntrul tău.
Şi, în sfârşit, a cincea calitate a creionului: lasă totdeauna o urmă.
Tot aşa, să ştii că tot ce faci în viaţă va lăsa urme, astfel că trebuie să încerci să fii conştient de fiecare faptă a ta.

Ce frumos e să fim ca şi un creion care să aibă o mână de conducător (Dumnezeu), care să aibă nevoie de o ascuţitoare (necazuri care nu ascuţă în cele ale vieţii), dar şi de o radieră. Căci nu putem fi mereu perfecţi. Dar există şansă de ştergere. Dar cel mai important este interiorul creionului. Doamne ajută-ne să putem înţelege această pildă pentru a fi cât mai buni şi să lăsăm urme demne de urmat, Amin!''


Sursa:
http://www.ortodoxia.md/articole-si-...lda-creionului

Ei acum ma faceti sa rad,dar cu AlinB ce aveti ?
Pe cine a suparat si de ce?
Este loc pentru oricine pe forum fratilor,nu mai instigati Adminul la banari.
Nu va place cineva ignorati-l ;dar de obicei aceste incidente apar din cauza mandriei,daca te smeresti primul se smereste si celalalt dupa tine.
O fi spus Iisus sa fim precum copii,dar nu s-a referit la natura lor suparacioasa :)

Mai mult ca mine nu stiu daca s-a contrazis cineva cu AlinB, mai ales in problema cipurilor. Dar si discutiile contrdictorii au ,,sare si piper'', ne ascut ca pe creioane, ne transforma incet. Desi a fost impotriva cipurilor, m-a ajutat mult sa dezvolt astfel de subiecte incomde fara sa-si propuna acest lucru.

AlinB s-a transformat mult in bine de cand a intrat pe forum. Avea replici mai taioase.

Practic, prin discutii contradictorii, putem castiga rabdare sau iritare, mandrie sau smerenie... Alegeri, alegeri si iar alegeri, care conteaza pe drumul mantuirii...

Iar Cezar, de asemenea, daca mai lasa un pic din orgoliu si daca accepta sa se lase modelat duhovnicete cat mai profund de cineva cu multa experienta, va suferi mai putin si va fi un partener de discutie mai agreabil. Lucreaza intr-un domeniu sensibil si trebuie sa se deprinda cu gandul ca el singur nu poate transforma pe nimeni.

Copiii, dacă îţipetreci o vreme printre ei, se ceartă foarte des, din nimic, din orice...
Dar se şi împacă repede.
Acum plânge, acum te cere în echipa lu ide fotbal sau îţi împărtăşeşte un secret...
Copiii, în general, nu ţin supărare. Iubesc altele mai mult decât ranchiuna.
Au organul iertării încă neatrofiat.

Un articol bun, o descriere corectă.
Cu mici comentarii, în fine, dar pe ansamblu e un tablou corect al alcoolismului.
Mulţumesc, Antiecumenism!
Să ia aminte cât mai mulţi, ca să le fie de folos, întru prevenţie şi terapie, lor şi cunoscuţilor lor.

Laura, când eram student în anul 2 am făcut o mică inginerie, un mic model computaţional al procesării inputului senzorial (vedere, auz) folosind o analogie cu arhitectura cognitivă din modelul om-maşină. Am aplicat modelul teoretic pe activitatea unui grup de copii care jucau şah la clubul unde e acum fiul meu. Şi am publicat cercetarea la o conferinţă internaţională, prezent fiind în juriu, printre alţii, un domn care duce psihologia, în America, acolo unde aproape nimeni nu mai înţelege ce se întâmplă. Îl cheamă Hirst, unul dintre cei cu numele Hirst. Am luat premiul 1, atunci, pentru mica mea scorneală. Şi mi s-au propus unele şi altele... Neinteresant.
După conferinţă (adică după 7 zile de frecuş zilnic), m-a prins de mână un prof. şi m-a chemat la o cafea. Se pricepea şi la computere şi la psihologie şi la şah...
Şi mi-a zis aşa: "Am fost gunoier 10 ani, în tinereţe, în perioada mea de maximă putere intelectuală. Am cărat tomberoane pe lângă Grădina Botanică, din zori până noaptea. De ce? Pentru că eram student ca tine, la Psihologie şi aveam idei, cum ai tu... Ceauşescu a avut grijă să duc gunoiul 10 ani pentru asta. Apoi am fugit. Acum sunt profesor universitar, coleg cu Hirst la aceeaşi facultate. Ascultă-mă bine: pleacă! încă ai timp. Pleacă din gulagul ăsta cât mai eşti om."
Nu l-am ascultat, cum nu am ascultat nici pe alţii. Am avut aceeaşi ocazie de cel puţin 3 ori, ultima dată în Lyon, la terminarea bursei.
Da, în România Psihologia a fost maltratată iar oamenii au avut o soartă asemănătoare cu a celor despre care citim în revista Memoria. De ce?
Pentru ca Dobrin şi Cătălin şi Alin să aibă pe cine terfeli pe forum.
Pentru ca elevii din Bucureşti să aibă, de vreo 25 ani un om incomod, cu totul nebun, care face altfel de psihologie decât au mai pomenit pe undeva.
Pentru că aici îmi bate inima şi aici va înceta să bată. Aici m-a pus Dumnezeu.
Ceauşescu a vrut să desfiinţeze psihologia din acelaşi motiv pentru care a schingiuit BIserica: pentru că el credea că psihologia şi BIserica îi sunt lui duşmani. Nu îi erau. Erau duşmani doar ai bolii lui. Îidoreau tot binele, aşa cum sfinţii lui Hristos şi psihologii şi medicii le doresc oamenilor sănătate şi împlinire omenească şi dumnezeiască, chiar.
Dar el se identificase cu boala. Şi făcuse inflaţie de rol, dezumanizatoarea inflaţie de rol.
Astăzi forumiştii enumeraţi mai sus nu mai urăsc Biserica. A mai rămas de urât, însă, psihologia. Că nu se pot abţine să nu urască pe cineva, din pricina bolii netratate. Vor urî psihologia până le va pune Dumnezeu ţărână pe ochi.

Dar Biserica şi slujitoarea ei mai mica, psihologia, vor trece mai departe, cu pas egal. Majestuos, în cazul Bisericii. Umil şi suspinînd, în cazul psihologiei. Dar vor trece!
Numai bârfitorii şi muşcătorii nu vor trece. Ei vor gusta ţărâna hulii şi-a minciunii în veac.

Şi-acum, în ceea ce mă priveşte, am terminat polemica ori supărările cu ei.
Bine ar fi fost să nu bălăcărească şi topicul ăsta. Dar nu s-au abţinut, aşa le place.
În fine, dacă mai scriu aici voi reveni la temele deja adunate şi nu mai dau atenţie celor care se bagă în vorbă doar pentru că n-au altceva mai bun de făcut.
Poate sunt alţii care chiar vor să afle câte ceva! De ce să îi dezamăgesc pe aceştia, în fond?

Domnule Cezar ce parere aveti despre Maica Siluana si programele ei, as vrea o parere mai amanuntita :)

Pentur ca s-au facut afirmatii eronate, precizez ca eu am fost doar impotriva hipnozei, nu a psihologiei in general. Nu e vina mea ca Cezar o apara si promova cu oarecare indarjire.

Te rog să mă ierţi dar nu o cunosc pe Maica Siluana, nu am avut prilejul. Nu ştiu mai nimic despre dânsa, afară de vreo câteva conferinţe (crâmpeie) şi o postare despre Rugăciunea Inimii pe care am pus-o chiar eu pe un link.
Am ascultat-o însă de curînd la Radio Trinitas şi mi-a plăcut ce şi cum şi cât a vorbit ca teolog, ca psiholog (nu ştiu dacă e psiholog dar are o atitudine şi un conţinut de om care cunoaşte psihologie peste medie) şi ca om al lui Dumnezeu cum tind să cred că este. Am însă o reţinere, strict legată de concepţia mea despre femei (pe care eu le voiesc mai smerite, în general, în bună tradiţie românească şi ortodoxă). Dar reţinerea mea e pur subiectivă şi nu sunt în măsură să judec activitatea Maicii Siluana. Dumnezeu s-o binecuvinteze!
Una peste alta cred totuşi că face un lucru foarte bun. Şi absolut necesar în ţara noastră rămasă fără busolă sau, mă rog, la care Busola parcă nu mai ajunge să arate Punctele Cardinale... Sau mai exact: nu le mai vedem noi.

În fine, o mărturisire: aş prefera să fie mai retrasă, cam ca Părintele Rafail. Dar poate că slujirea ei, de Dumnezeu insuflată, este să fie activă. Domnul s-o întărească! Domnul să o îndrume! Domnul să îi dea răbdare, multă răbdare... Domnul să îi ţină trează iubirea şi o ţină, mai înainte de toate, curată!

Nu eşti în măsură, sub nici o formă să susţii sau să conteşti hipnoza.
Crezi că articolele pe care le-ai citit pe net despre hipnoză te îndreptăţesc să pui hipnoza acolo unde îi e locul.
În fine, părerea ta despre hipnoză e cam cât părerea mea despre operaţiile cu laser pe ochiul broaştei.

În ce mă priveşte, nu apăr hipnoza, pentru că nu sunt hipnotist şi nici nu joc rolul, ca tine, de apărător de profesie. Nici psihologia nu o apăr. Cine? Eu? În ce calitate? Cu ce putere? Am inventat-o eu? Îmi e fiică? Mamă? Soţie?
Nu apăr nici adevărul şi nici Adevărul, cum poate crezi că faci tu.
Pentru că în realitate e fix invers: nu eu, ci Adevărul mă apără pe mine (ca pe noi toţi dealtfel) iar adevărul mă solicită şi mă provoacă necontenit. Adevărul şi adevărul sunt mai presus ca mine şi nu au nevoie să le iau eu apărarea. Cel mult să mă caţăr spre locul lor, asta da, s-ar cuveni.
Dar tu te crezi chemat la marea luptă. O, copil ce eşti... De nu te-ar apăra Adevărul nici să mergi la nani n-ai putea. Şi te trezişi tu să Îl aperi?
Ce ai tu care să nu fie dat de Adevăr? Ce eşti tu fără Adevăr? Ce poţi tu fără Adevăr?
Tu, picătură, să aperi Oceanul? Vrei tu, mitocondrie, să aperi celula? Ţesutul? Corpul? Lumea? Cosmosul? Pe Dumnezeu?
Copil. Copil fără discernământ. Şi chiar de-ţi iubeşti atât de mult Părintele, acceptă că Îl mai iubesc şi alţii şi poate mai trudesc şi alţii întru adevăr şi Adevăr.
Degeaba te superi pe mine. Mai bine ai fi ceva mai atent când cugeţi la unele lucruri.

P.S. NU apăr hipnoza nici psihologia. Nu sunt iubirea vieţii mele. Nu trăiesc de pe urma lor. Sunt doar lucruri profesionale, tot mai puţin prezente în viaţa mea. Însă, cunoscîndu-mi domeniul profesional şi ştiind câtă minciună domneşte în ţara asta inclusiv în psihologie şi în învăţământ, resping aiurelile pe care tu şi alţii le spuneţi despre lucruri pe care nu le cunoaşteţi. Şi încă, o faceţi cu multă energie negativă, răspîndind prejudecăţi şi interpretări pe care, dacă aţi lucra în domeniu, v-aţi ruşina mult că le-aţi spus/scris vreodată.
Asta fac, credeam că ai înţeles după atât amar de vreme...
Mă lupt să vă opresc pe voi să sabotaţi un domeniu abia revigorat în România, de care oamenii au mare nevoie, astăzi, la noi şi în lume, prin pogorământ de la Domnul câtă vreme Biserica a ajuns atât de neglijată şi batjocorită, iar patimile răutăţii şi ale tuturor lăcomiilor şi câinoşeniilor se ţin lanţ.