Am cateva nelamuriri, poate ma ajuta cineva sa ma lamuresc cat de cat:
1) Despre ce vrasmasi vorbeste Sfantul? Despre cei dinlauntrul omului sau despre cei dinafara?
2) Cam cum lucreaza acesti vrasmasi? Care sunt interventiile lor asupra omului si ce efecte poate avea atacul lor?
3) Care sunt virtutile pe care le rugam singuri si care sunt cele pe care le lucram in comunitate?
4) Ce este meditatia cea ascunsa?
Cu multumiri,
Domnul fie cu noi!

Vrajmasii cei dinlauntrul omului sunt cei mai perfizi si cei mai periculosi . Suntem in majoritatea cazurilor proprii nostri vrajmasi , iar acolo unde diavolul gaseste terenul slab calca cu "talpile "viata noastra si ne " aseaza intru intuneric ca pe mortii cei din veac", ne tulbura mintea si inima si toate cele dinlauntrul nostru. Gandurile , navalesc asupra noastra , frate Ioane , daca-mi permiti sa-ti spun frate Ioane , caci am vazut ca in adresarea ta fata de mine , folosesti cand id.-ul , CristiBoss , cand imi spui pe nume , Cristian , asta probabil in functie de starea ta sufleteasca , sau poate si astea sunt niste simple ganduri "vrajmase ". Nu conteaza pana la urma , importatnt este sa deslusim impreuna "micile mistere"ale vrajmasiei in general vorbind .
Deci , repet si accentuez , vrajmasia se afla in mintea noastra in primul rand , atunci cand Duhul slabeste , si gandurile trufase pun stapanire peste noi . A arunca vina pe diavol , sau pe cel de langa noi , e semn mare de slabiciune , de lasitate pana la urma . Noi suntem principalii vrajmasi si vinovati prin tate lucrurile cele de rusine , cu clevetirile , cu invidia , cu osandirea , cu minciunile , cu tinerea de minte a raului facut de altii , cu desfranarea , cu zgarcenia , cu mania , cu lacomia , cu betia , si cu toate gandurile cele rele si viclene , cu toata poftirea noastra trupeasca . Dumnezeu lucreaza prin oameni si pentru oameni , frate Ioane , si asta o stim foarte bine , ne incearca si ne ispiteste , tot prin oameni si pentru oameni , si il lasa pe diavol in lucrarea sa , tot pentru a ne cali si a ne incerca , dar sa nu uitam ca-i o incercare "limitata " , caci altfel am pieri insantaneu , fara putinta de aparare si ragaz de indreptare . Majoritatea incercarilor ne vin prin cei de langa noi , iar daca raspunsul nostru este unul negativ , cu aceasi masura sau chiar mai rea , problema este numai si numai in noi si-n slabiciunile noastre . La o palma putem raspunde cu doua , noua , sau cu nici una , precum si un gand il putem opri din fasa , sau il putem inmulti .
Ce facem in astfel de situatii , cum ne luptam impotriva duhului trandaviei , al grijii de multe al grairii in deserrt , al iubirii de stapanire , al urii . . . ?
Raspunsurile le avem zi de zi , in Psalmul 50 , in psalmul 142 , in rugaciunile Sfantului Efrem Sirul , in mai toate cele pe care le rostim de circa sapte sute de ori intr un an , dar care de multe ori le rostim , citim , mecanic , cu mintea imprastiata si napaditi de ganduri lumesti din cele mai diverse si mai aberante .Vina este in primul rand a noastra , iar vrajmasia este "rodul muncii noastre " , asta cred eu frate Ioane .
Sa ne ajute Dumnezeu sa ne vindecam intai pe noi , sa-l saturam pe cel flamand , pe cel insetat , sa-l imbracam pe cel gol , sa-l primim in casa pe cel strain , sa-l ajutam si sa-l cercetam pe cel bolnav , sa-l indreptam cu blandete pe cel ce greseste , sa-l invatam pe cel nestiutor , sa dam sfat bun , sa ne rugam pentru aproapele , sa-l mangaiem pe cel intristat , si nu in ultimul rand sa-l iertam pe cel ce ne-a gresit , si apoi putem sa trecem si la meditatia ascunsa , caci altfel sarim peste etapele principale , care incepe prin vindecarea noastra precum am scris ceva mai sus , si atunci ne gasim si linistea necesara "meditatiei ascunse ", trecute de tine la punctul patru .
Post binecuvantat , frate !

Cheia "succesului" , a fost , este si va fi in vecii vecilor iertarea , caci iertarea noastra din partea bunului Dumnezeu este conditionata de iertarea greselilor semenilor nostri de catre noi , iar fara aceasta sincera iertare nu putem vorbi de nimic bun in credinta noastra , iar orice teorie , orice vorba buna , orice invatatura expusa aici in mii de citate si linkuri , reprezinta desertaciunea desertaciunilor si nimic mai mult .
Dumnezeu nu a filozofat , nu a vorbit cifrat , pompos , ci El voieste ca noi sa fim milostivi , iertatori , si rabdatori , caci numai astfel se vor schimba in bine si relatiile intre oameni , inclusiv aceasta comunicare defectuasa , bazata pe tot felul de ganduri neavenite .
Prin iertare se stinge ura , violenta , iar rautatea este inlocuita cu bunatatea , iar iadul vietii noastre se schimba in << bucuria raiului >> , prin inteleptirea mintii si luminarea ei , iar viata noastra se va schimba cu siguranta inca din aceasta viata pamanteasca .
Dumnezeu Cel milostiv si iertator ii cere omului nemilostiv si neiertator sa fie precum El , aducandu-i aminte cat de mult pierde spiritual daca nu este si el iertator asemenea Lui, precum si Sfintii Parinti ne indeamna mai in toate scrierile lor.
Spunea un Sfinte Parinte ca toti oamenii sunt creati dupa chipul lui Dumnezeu , dar la << asemenea cu Dumnezeu sjung numai cei ce traiesc in comuniune cu El >> si deci implinesc voia Lui. Omul care nu iarta altora greselile , nu poate dobandi sfintenia care vine de la Dumnezeu . Parca s-a mai discutat pe la Topicul de Pocainta problema aceasta , si nu odata ci de N ori , si doresc sa amintesc aici o pildan , un fragent dintr o pilda spusa chiar de Sfintii Sfintilor , de Mantuitorul nostru Hristos :
"Slugă vicleană, toată datoria aceea ţi-am iertat-o, fiindcă m-ai rugat. Nu se cădea, oare, ca şi tu să ai milă de cel împreună slugă cu tine, precum şi eu am avut milă de tine? Şi, mâniindu-se stăpânul lui, l-a dat pe mâna chinuitorilor până ce-i va plăti toată datoria. Tot aşa şi Tatăl Meu Cel ceresc vă va face vouă, dacă nu veţi ierta, din inimile voastre, fiecare fratelui său."
Cel ce nu va ierta va suporta pedeapsa lui Dumnezeu , caci constrangerea il va determina pe cel neiertator si nesimtitor sa dobandeasca darul iertarii , nu o iertare formala de fatada , ci o iertare adevarata aflata undeva inlauntrul sufletului nostru .

Cred ca "problematica" iertarii sta la temelia Pocaintei noastre , iar fara iertare toate sunt de prisos , caci pentru noi ortodocsii , iertarea greselilor oamenilor , a celor de langa noi , este conditia esentiala de a putea sa ne Impartasim cu Trupul si Sangele Mantuitorului , Care s-a rugat pentru pacatele celoe care L-au rastignit . Deci , El Dumnezeu , s-a rugat pentru ucigasii sai , iar noi nu putem trece nici peste greselile virtuale , nici peste virgula sau punctul pus gresit . . . !
Sa nu uitam cuvintele : " Parinte , iarta-le lor , ca nu stiu ce fac " ( Luca 23, 34 )
Întrucât Biserica a înţeles valoarea sfinţitoare şi mântuitoare a iertării, ea îi îndeamnă pe toţi oamenii să ierte greşelile aproapelui lor. Pentru creştini, iertarea greşelilor oamenilor este o condiţie pentru a se împărtăşi cu Trupul şi Sângele Domnului Hristos, Cel ce S-a rugat pentru iertarea păcatelor celor care
L-au răstignit, zicând: "Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac" (Luca 23, 34).
Sa ne ajute Bunul Dumnezeu pe toti sa invatam iertarea , caci numai astfel crestem duhovniceste si ne sfintim , devenind << oameni ai lui Dumneze >>


Post binecuvantat !

Cuvinte despre Iertare
A ierta este, în esenta, un atribut dumnezeiesc, iertarea omeneasca aparând în consecinta ca înca o proba a prezentei suflului divin în faptura. (pr. Nicolae Steinhardt)
Noi nu trebuie doar sa iertam, ci sa si uitam. Nu ierta doar din ascultare fata de Dumnezeu, ci din placere pentru ceilalti. (…) Dar, acela care se împaca cu ceilalti spre a fi laudat, acela îsi face rau singur. (Sfântul Ioan Gura de Aur)
Când nu-l ierti pe altul, tu nu-l amarasti atâta pe el, pe cât te jignesti pe tine însuti. (Sfântul Ioan Gura de Aur)
A tine minte raul înseamna a fi biruit de rau. (Sfântul Ioan Gura de Aur)
Împaca-te cu Dumnezeu si multi oameni vor veni sa se împace cu tine. (Sfântul Serafim din Sarov)
Iertati-va unul pe altul, cum v-a iertat si Dumnezeu pe toti, în Hristos. (Sfânta Scriptura)
Patimile nu se sting decât cu cumpatarea. (…) Cel cumpatat stie ca prin cumpatare vine întelepciunea si cu ajutorul ei vine smerenia. (Avva Dorotei)
Ascultarea este mormânt al vointei si înviere a smereniei. (Sfântul Ioan Scararul)
Unde nu este rabdare, nu este nici iubire. (Sfântul Grigorie Dialogul)
Am iubit dreptatea si am urât nedreptatea; de aceea mor în exil. (Grigore al-VII-lea)
Dupa cum ne purtam noi cu aproapele, asa se va purta Dumnezeu cu noi. (Sfântul Ioan Gura de Aur)

Cristian, constat ca faci eforturi constante de a fi amabil si prietenos cu mine si iti marturisesc ca apreciez atitudinea ta. Apreciez pozitiv.
De iertat, cum zici tu, eu nu am ce sa iert. Am fost furios o vreme, o vreme scurta, apoi am acceptat ca tu le ai pe ale tale, eu pe ale mele si nu exista motiv sa iti port ranchiuna.
Eu nu pot trai cu suparare in suflet pe vreun om. Nu constient. Nu dusmanesc pe nimeni, m-a ferit Dumnezeu de nenorocirea asta.
Din pacate insa, am invatat dupa cateva conflicte cu tine si dupa impacarri succesive ca nu mai pot avea incredere in tine, mai exact in comportamentul tau extern. Comportamentul tau este uneori potrivnic prieteniei: este imprevizibil, este violent, insinuant, lipsit de delicatete, rautacios si plin de suspiciune si neincredere, adeseori. Cat despre lovituri pe la spate sau sub centura, nu mai amintesc (le-am si uitat de fapt, stiu doar ca au existat, din pacate).
Nu stiu de ce crezi tu ca trebuie sa dadacesti, sa corectezi, sa apostrofezi, sa induhovnicesti, sa evaluezi si sa etichetezi pe toata lumea. E foarte suparatoare, pentru multi, aceasta maniera de a te comporta. Sper sa meditezi la asta.
Ca urmare, am hotarit sa ma tin deoparte fata de interventiile tale, oricum ar fi, inclusiv rautacioase (sper sa nu mai fie). Nu iti port pica, ma rog lui Dumnezeu sa te ocroteasca si sa te fericeasca, sa te tina pe calea mantuirii, a tuturor faptelor bune, insa eu nu mai vad in tine un prieten. Desigur, nici dusman. Pur si simplu mi-am retras disponibilitatea afectiva fata de tine, acee legatura emotionala speciala pe care o aveam. Nu mai am incredere in tine ca intr-un prieten. Un prieten nu te brutalizeaza ca apoi sa isi ceara iertare doar pentru a te pregati pentru o noua lovitura dupa care iar isi cere iertare etc. etc. Si toate cu intensitate maximala, cu majuscule, cu bolduiri, cu bolduiri majuscule si sublinieri concomitent, cu multe semne de exclamare, cu multe culori, cu citate indreptate spre tine ca un pistol pus intre ochi etc. Eu nu cunosc asa prietenia. Nici dragostea. Pentru mine acestea sunt ape limpezi, calde si calme.
Imi pare rau! Nespus de rau. Mai ales ca am trait si momente foarte bune impreuna, pe forum si nu numai.
Sper ca putem sa ne vedem fiecare de ale lui fara sa ne necajim reciproc aici pe forum. Domnul sa ne miluiasca!

Te rog mult sa renunti in a caracteriza uzeri , persoane , caci nu aceasta este menirea unui forum crestin , si nici a te mari pe tine , sau pe altii , sau a pune la colt pe X sau Y , ci doar de a discuta idei , invataturi , lasand gandurile deoparte . Te rog sa-ti stapanesti mahnirea , mania si alte cele asemenea . Te rog sa lasi persoana si sa dezbati ideea , tema propriuzisa . Am vazut ca te-ai tulburat si aici : http://www.crestinortodox.ro/forum/s...ad.php?t=15769
si nu am intervenit , tocmai ca vad va esti extrem de sensibil la orice comtrazicere , confundand ideea cu persoana , ori menirea forumului nu-i discutia despre X sau Y . Sa lasam simpatiile si antipatiile , si sa ne axam pe probleme teologice . Renunta in judecati de moment , renunta in a slavi sau in a pune la colt persoana , si iti garantez ca apele se vor limpezi , gandurile se vor risipi si linistea va fi deplina . Mesajul tau isi avea rostul pe privat , la telefon ( mai ales ca ai numarul meu ) , fata catre fata ( mai ales ca locuim atat de aproape ) , si astfel nu te abateai de la tema threadului de fata . Personal nu am sa te mai citez , si nu am sa-ti mai raspund in mod direct pe forum , pentru a nu-ti mai scoate "raul" din tine si a nu te mai tulbura , si te rog sa faci acelasi lucru . Inca odata te rog , sa lasi discutile despre useri si sa te rezumi in a discuta calm si civilizat despre tema thredului , despre credinta in general . Noi suntem mult prea putin importanti , comparativ cu Sfintii Parinti , cu Dumnezeirea insasi . Suntem simple putregaiuri ce ne luptam din rasputeri pentru a ne salva de la pieirea definitiva si irevocabila .
Iti doresc din tot sufletul Mantuirea si te rog sa nu ma abati de la ea , ci sa te rogi pentru mine !
Doamne ajuta ! . . . sa trecem la subiect . . . .

Despre împăcare şi despre iubirea vrăjmaşilor- Sfantul IOan Gura de Aur
 

Nu vă răzbunaţi voi singuri, iubiţilor. Căci scris este: „A mea este răzbunarea, Eu voi răsplăti, zice Domnul”. Drept aceea de flămânzeşte vrăjmaşul tău, dă-i lui pâine, de însetează, adapă-l; căci aceasta făcând, cărbuni de foc grămădeşti pe capul lui” . (Rom. 12, 19- 20).
Dacă Dumnezeu ar voi să pedepsească, după cum se cade, toate atacurile, ce noi săvârşim împotriva Lui, în adevăr noi n-am mai trăi nici o zi. Încă Palmistul a zis: „De te vei uita la fărădelegi, Doamne, cine va putea suferi”? (Ps. 129, 3). Fără a gândi la toate păcatele cele ascunse, pe care numai conştiinţa păcătosului le cunoaşte, şi care numai Dumnezeu le vede, fără a pomeni toate acelea, dacă noi am trebui să dăm socoteală numai de păcatele noastre cele văzute, cum am putea noi dobândi iertarea lor?
Ce iertare am putea noi dobândi, dacă Dumnezeu ar voi să cerceteze lenevirea şi nerespectul nostru la rugăciune? Când noi prin rugăciunea ne apropiem de Dânsul şi Îl chemăm, adeseori nu-I arătăm nici atâta cinste şi stimă, câtă obişnuiesc a arăta robii stăpânului, soldaţii ofiţerilor săi şi prietenii prietenilor.
Căci când vorbeşti cu prietenul tău, faci aceasta cu băgare de seamă: iar când ceri de la Dumnezeu iertare şi lăsare păcatelor tale, adeseori eşti uşor la minte şi împrăştiat, şi când îngenunchez! şi buzele tale limbuţesc, gândurile tale sboară în deşert pretutindeni, prin casa ta, prin târg, pe uliţi. Şi aceasta aşa de adeseori se întâmplă cu noi! Deci dacă Dumnezeu de toate acestea ar cere de la noi socoteală, cum am putrea noi dobândi iertare?
Dacă mai departe Dumnezeu ar judeca defăimările, care noi în toate zilele aruncăm unul asupra altuia şi criticile noastre cele aspre şi nedrepte asupra celor deaproape ai noştri, cu ce ne-am dezvinovăţi, ce am putea zice? Dacă peste acestea El ar voi să pedepsească după cum se cade toate privirile noastre cele prihănite şi necurate, poftele cele păcătoase ale inimii noastre, toate vorbele noastre cele necuviincioase, ce mare pedeapsă am trebui noi să suferim?
Dacă El ar cere socoteală de la noi pentru toate vorbele cele de ocară, cum am cuteza noi să zicem măcar cel mai mic cuvânt spre dezvinovăţirea noastră, când şi acela este vinovat focului gheenei, care zice fratelui său: nebune? (Mat.5, 22). Şi dacă se va cerceta încă şi slava cea deşartă, cu care noi ne mândrim pentru postul şi milostenia noastră, dacă s-ar cerceta, nu de către Dumnezeu, ci de către noi păcătoşii, cum am putea noi atunci să mai căutăm la cer?
Dacă pe lângă aceasta se va judeca şi necinstea, cu care noi urmărim unii pe alţii, lăudăm pe oameni în faţă dar pe din dos îi clevetim, cum am putea noi suferi pedeapsa pentru aceasta? Ce trebuie să zic eu despre jurămintele cele mincinoase, despre mânia cea nedreaptă şi despre pisma, cu care noi adeseori nu numai pe vrăjmaşi, dar şi pe prieteni îi prigonim? Ce trebuie să zic eu despre aceea, că noi ne bucurăm, când altora le merge rău şi ne desfătăm întru nenorocirea aproapelui?
Acestea toate sunt păcate vădite, care tuturor sunt cunoscute şi mai toţi le săvârşesc. Sunt încă şi altele, care sunt cunoscute numai conştiinţei păcătosului.
Ce ruşine pentru noi, când ele în ziua judeăcăţii se vor vădi înaintea a toată lumea!
Însă de acea ruşine împreună şi de însuşi păcatele cele mari, precum şi de pedeapsa cea mare, noi putem scăpa, dacă vom ierta aproapelui nostru atacurile sau vătămările, ce el ne-a făcut. Căci Însuşi Domnul Dumnezeu zice: “De veţi ierta oamenilor greşelile lor, şi Tatăl vostru cel ceresc va ierta vouă greşelile voastre; iar dacă nu veţi ierta altor oameni, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile” (Mat. 6, 14-15). Iar Apostolul Pavel zice: „dragostea acoperă mulţime de păcate” (I Petru 4, 8).
Dar noi nu trebuie numai să iertăm ci să şi uităm; că aşa întreaga rană a sufletului nostru trebuie vindecată. Precum turbatul niciodată nu simte odihnă, aşa şi acela, care nu uită vătămarea suferită, ci totdeauna o aminteşte, niciodată nu va putea avea pacea cea adevărată, pe cât el adeseori pomeneşte cuvintele sau faptele vătămătorului său.
Iar dacă tu tot gândeşti la răzbunare, te chinuieşti mai întâi pe tine însuţi. Mânia ta este pentru tine însuţi o unealtă de schingiuire, şi îţi sfâşii măruntaiele tale. Şi cine poate fi mai nenorocit decât un om, care de-a pururea este mânios? Îndată ce el îl vede pe vrăjmaşul lui, ba încă dacă vede numai haina sau casa lui, această vedere îl chinuieşte şi îi adaugă o adâncă rană peste rană. Dar pentru ce ne necăjim şi ne chinuim? Chiar dacă n-ar ameninţa iadul pe cei neîmpăcaţi, singure muncile lăuntrice, ce se pricinuiesc prin răzbunare, ar trebui să ne îndemne a ierta pe cei ce ne-au vătămat, dar fiindcă afară de această muncă, încă şi pedepsele cele veşnice aşteaptă pe cei neîmpăcaţi, apoi ce este mai fără de judecată decât a-şi găti cineva chinul şi aici şi în cealaltă viaţă, a se nenoroci şi aici şi dincolo, numai să se răzbune asupra vrăjmaşului său?
Nu zice: vătămarea suferită este prea mare. Nu este acesta temeiul, pentru care tu eşti atât de neîmpăcat, şi aşa îndelungat ţii mânia, ci temeiul cel adevărat stă întru aceea, că tu nu gândeşti la propriile tale păcate, nici la iad, nici la frica lui Dumnezeu.
Sau crezi tu, că este ceva ruşinos, ca tu mai întâi să fii gata la împăcare? Socoteşti tu în adevăr, că este ruşine, a câştiga folosul acestei preveniri. Dimpotrivă, este ruşine pentru tine, când tu aşa îndelung rămâi încătuşat de patimă şi aştepţi, până ce vătămătorul va cere iertare. Acesta este pentru tine ruşine şi vătămare totodată. Căci cel ce vine înaintea altuia la iertare, apoi el, iar nu tu, ai folosul din aceasta, căci tu ai iertat nu pentru ascultarea către Dumnezeu, ci numai din plăcerea către alţii.
Dacă tu dimpotrivă, înainte, şi fără ca vătămătorul să-ţi vorbească de aceasta, fără a te ruşina, te apropii de dânsul şi laşi la o parte mânia ta, atunci fapta cea bună rămâne întreagă pe seama ta, şi vei avea câştig deplin, răsplată de la Dumnezeu.

Despre împăcare şi despre iubirea vrăjmaşilor- Sfantul IOan Gura de Aur
 

Dar poate tu zici: ai fost foarte rău vătămat şi clevetit. Totuşi păzeşte-te, de-aţi răzbuna singur necazul ci lasă lui Dumnezeu răzbunarea, El va apăra afacerea ta, mai bine decât poţi tu dori. Tu eşti dator numai a te ruga pentru duşmani, iar ceea ce are să se întâmple cu acesta, Dumnezeu a rezervat sie. Incă nici să doreşti rău duşmanului tău, ci îndeobşte să-l laşi în judecata Domnului.
Iar dacă noi ne rugăm pentru duşmanii nosşri şi ne împăcăm cu ei, Dumnezeu nu-I va ierta, până ce ei înşişi nu se vor face mai buni. El nu-I iarta pentru propriul lor folos.
Pe tine El te laudă pentru împăcarea ta cea înţeleaptă, iar pe dânşii îi pedepseşte, pentru ca ei să nu se facă mai răi.
Netemeinică şi deşartă este aşadar pricinuirea acelora, care zic, că numai pentru acea ei nu iartă pe duşmanul lor, pentru ca să nu-l facă încă mai rău şi pentru a nu-l lovi în mândria lui.
Ei adaugă: se socoteşte slab cel ce face întâiul pas spre împăcare şi voieşte a se pune la cale cu vrăjmaşul. Toate acestea sunt vorbe deşarte. Ochiul lui Dumnezeu, care totdeauna priveghează, cunoaşte gândurile, şi tu nu trebuie să bagi seamă de vorbele celui împreună cu tine rob, numai dacă judecătorul, care are să te judece în cealaltă lume, este mulţumit cu tine. Socoteşti tu însă în adevăr, că potrivnicul tău, prin mlădioşia ta s-ar face încă mai rău, atunci să ştii, că el nu se va face mai rău prin acesta, ci mai rău s-ar face mai vârtos atunci când tu nu te împaci cu dânsul.
Şi chiar de ar fi el cel mai rău, totuşi el, deşi nu o spune şi o tăinuieşte, va proslăvi întru inima sa bunătatea, blândeţea şi înţelepciunea ta.
Dacă el cu toată iertarea ta, totusi rămâne întru răutatea sa, atunci trage auprasi cea mai mare pedeapsa a lui Dumnezeu. Aşadar nu grăi cuvintele acele reci: „eu nu pot cel dintâi a întinde mâna de împăcare, ca să nu socotească potrivnicul meu, că eu fac aceasta de frica lui, şi să se facă încă mai semeţ către mine”. Astfel de cuvinte arată un duh copilăresc şi fără judecată, care se lasă a se ameţi de socotinţa oamenilor.
Creadă cineva, că tu te-ai împăcat de frică, răsplătirea ta va fi cu atât mai mare, dacă tu ai prevăzut aceasta şi totuşi ai răbdat toate prin frica de Dumnezeu. Dimpotrivă cine se împacă, spre a fi lăudat de oameni, acela însuşi îşi răpeşte tot câştigul dintru acesta.
Numai cu un vrăjmaş nu trebuie să te împaci tu niciodată; acesta este Satana. Cu acest vrăjmaş nu te împăca niciodinioară. Iar asupra confraţilor tăi să nu cugeţi niciodată duşmăneşte.
Şi de s-a ivit între voi vreo ceartă, să nu dureze peste zi căci Apostolul zice: „Să nu apună soarele întru mânia voastră” (Efes. 4, 26). Iar dacă vrăjmăşia ta durează mai mult, atunci ea nu este urmare a pripirii, ci a răutăţii celei lăuntrice, a unui suflet păcătos.
Prin fiecare amânare împăcarea se va face tot mai grea, căci trecând o zi tu te ruşinezi mai mult, decât la început, şi încă mai mult după ce au trecut două sau trei zile; iar dacă a trecut a treia şi a patra, atunci va trece încă şi a cincea zi, ba şi a zecea, ba şi a douăzecea, ba şi a suta, şi răul va fi cu totul nevindecabil.
Cu cât mai mult timp trece, cu atâta noi mai mult ne depărtăm de potrivnicii noştri, cu atâta mai departe ajungem unii de alţii.
Acum când tu, ştii toate acestea, grăbeşte-te a ieşi înaintea aproapelui tău cu împăcare, şi ţine-l tare, până el cu totul se va muia de tine. Aceasta este ceva greu şi aspru. Dar gândeşte, că tu faci toate acestea pentru Dumnezeu, şi că pentru aceasta vei dobândi mângâiere şi deplină răsplătire de la Dumnezeu.
Deşteaptă sufletul tău cel întârzietor şi trândav, care se ruşinează de aceasta şi strigă la el: Ce întârzii şi zăboveşti? Este vorba despre fericirea ta; Dumnezeu cere de la noi împăcarea, şi poruncile Lui trebuie preferate înainte de orice.
Potrivnicul tău poate din nou să te atace şi să-ţi sporească toate relele, noi toate trebuie să le suferim cu răbdare; căci aceasta este de mai mare folos pentru noi, decât pentru dânsul; şi dintre toate faptele cele bune ale noastre în ziua judecăţii mai mult se va lăuda împacarea .
Noi adeseori am atacat pe Domnul, adeseori am păcătuit , dar în împăcarea cu cei deaproape ai noştri Dumnezeu ne-a arătat calea prin care să putem dobândi şi noi împăcare şi iertare.
Aşadar, să lepădăm păcatul neîmpăcării şi al răzbunării, ca să ne putem face părtaşi împărăţiei cereşti, pe care fie ca să o dobândim prin harul şi prin iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh fie cinstea, slava şi închinăciunea, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Sunt intru totul de acord cu cerintele tale privind comportamentul meu pe forum. Doamne ajuta!

un aspect important al iubirii de vrăjmaşi ar trebui să fie restaurarea iubirii sănătoase pentru noi ca făpturi minunate ale lui Dumnezeu (Ps. 138), acceptarea neputinţelor noastre care vin de la firea căzută şi de la tendinţa de autodeterminare, de independenţă de Dumnezeu, mărturisirea lor în faţa lui Dumnezeu, cerşirea Harului vindecător şi sfinţitor şi ura sănătoasă faţă de păcat ca lucrare împotriva firii şi nevoilor ei reale. Iubirea de vrăjmaşi presupune acceptare, asumare, iertare, rugăciune şi primirea lui Dumnezeu în noi, pentru a-L recunoaşte în fraţii noştri pe care îi numim vrăjmaşi numai pentru că avem nevoie de cineva pe care să ne vărsăm focul urii de noi înşine care ne mistuie fără milă dacă nu alergăm prin pocăinţă la împăcare cu puterea focului iubirii milostive a lui Dumnezeu.

Treptele iubirii de vrăjmaşi după Sfântul Siluan Athonitul
 

Multe religii recomanda iubirea aproapelui; crestinismul singur cere iubirea vrajmasilor. In aceasta privinta Noul Testament este in ruptura cu Vechiul, care opunea violentelor suferite legea talionului: “ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, mana pentru mana, picior pentru picior, arsura pentru arsura, rana pentru rana, moarte pentru moarte” (Is 21, 24-25). Hristos Insusi semnaleaza aceasta singularitate si ruptura atunci cand spune: “Porunca noua va dau voua: sa va iubiti unii pe altii asa cum v-am iubit si Eu pe voi. Din aceasta vor cunoaste toti ca sunteti ucenicii Mei, de veti avea dragoste unii fata de altii” (In 13, 34-35), si mai mult inca atunci cand da aceasta invatatura intemeietoare, pe care trebuie sa o reproducem integral caci, din ea deriva intreaga invatatura patristica:
“Ati auzit ca s-a zis: ochi pentru ochi si dinte pentru dinte. Eu insa va spun voua: Nu va impotriviti celui rau, iar cui te loveste peste obrazul drept, intoarce-i-l si pe celalalt. … Ati auzit ca s-a zis: Sa iubesti pe aproapele tau si sa urasti pe vrajmasul tau. Eu insa va zic voua: Iubiti pe vrajmasii vostri, binecuvantati pe cei ce va blestema, faceti bine celor ce va urasc si rugati-va pentru cei ca va vatama si va prigonesc, ca sa fiti fiii Tatalui vostru Celui din ceruri, pentru ca El face sa rasara soarele peste cei rai si peste cei buni si trimite ploaie peste cei drepti si peste cei nedrepti” (Mt 5, 38-39, 43-45)
“Si precum voiti sa va faca voua oamenii faceti-le si voi asemenea; caci daca iubiti pe cei ce va iubesc ce rasplata puteti avea? Fiindca si pacatosii iubesc pe cei ce-i iubesc pe ei. Si daca faceti bine celor ce va fac voua bine, ce multumire puteti avea? Pentru ca si pacatosii acelasi lucru il fac” (Lc 31-33). “Si daca imbratisati numai pe fratii vostri, ce faceti mai mult? Au nu fac si paganii acelasi lucru? Fiti dar voi desavarsiti, precum Tatal vostru cel ceresc desavarsit este” (Mt 5, 47-48).
In Vechiul Testament, legea talionului, inteleasa in sensul ei cel mai pozitiv, avea drept scop descurajarea nedreptatii si iudeii au stiut sa rupa cu ea pentru a raspunde exigentelor mai inalte prefigurandu-le pe cele ale lui Hristos. Luata “ad litteram”, ea parea insa sa aduca razbunarii chezasia legii divine si ducea cel mai adeseori la favorizarea inlantuirii violentelor ce se prelungeau indefinit.
Porunca lui Hristos de a intinde si celalalt obraz celui care te loveste vine sa rupa aceasta inlantuire. Hristos insa nu porunceste doar sa nu raspundem raului cu rau, ci si sa raspundem raului cu bine. Ucenicul lui Hristos se distinge numai de pacatosi, dar si de pagani, prin faptul ca nu se limiteaza la a iubi pe cei ce-l iubesc si ii fac bine, ci se straduieste sa-i iubeasca pe cei ce-l urasc si-l maltrateaza. El este chemat la desavarsire de Dumnezeu insusi, Care trateaza pe toti oamenii, buni sau rai, in mod egal.
Iubirea e o dispozitie launtrica ce nu poate fi descrisa intr-un mod adecvat. Ii putem insa preciza conditiile si manifestarile. In acest fel e posibil ca, urmand indicatiile Parintilor, sa definim diferitele trepte ale iubirii de vrajmasi, de la cele mai elementare pana la cele mai inalte.

1. Prima treapta, dupa Sfantul Ioan Hrisostom, e de a nu face primii raul.
2. Cea de-a doua treapta, potrivit aceluiasi sfant, e de a nu ne razbuna pe masura a chiar suferintei care ni s-a facut.
Aceste doua prime trepte nu par a tine propriu-zis de iubirea de vrajmasi; ele sunt totusi conditiile sale cele mai elementare, si nu este inutil sa le reamintim aici, intr-atat de instinctiva si spontana e inclinatia de a ne ataca dusmanii sau de a ne razbuna pe ei, fara a uita ca insa ea primeste cautiunea legii vechi-testamentare a talionului inteles intr-un sens literal.
3. Cea de-a treia treapta e de a nu ne razbuna deloc, si de a lasa razbunarea in grija lui Dumnezeu. Acest lucru corespunde sfaturilor Apostolului: “Nu rasplatiti nimanui raul cu rau” (Rm 12,17); “nu va razbunati voi singuri, iubitilor, ci lasati loc maniei lui Dumnezeu; caci scris este: A mea este razbunarea, Eu voi rasplati, zice Domnul” (Rm 12, 19). In acest sens, Sfantul Isaac Sirul sfatuieste: “Lasa-te prigonit, dar nu prigoni. Lasa-te rastignit, dar nu rastigni. Lasa-te ocarat, dar nu ocara. Lasa-te defaimat, dar nu defaima”.
4. A patra treapta e de a nu ne impotrivi. Aceasta atitudine corespunde sfatului lui Hristos: “Eu insa va spun voua: Nu va impotriviti celui rau!” (Mt 5, 39).
5. A cincea treapta e de a nu ne infuria la randul nostru pentru ceea ce ne fac vrajmasii, ci de a-i suporta, de a da dovada de rabdare, de a indura tot ceea ce ne fac sa suferim, dupa exemplul Apostolului: “Prigoniti, rabdam” (1 Co 4, 12) si dupa idealul pe care il fixeaza altundeva: “caci de va robeste cineva, de va mananca cineva, de va ia ce este al vostru, de va priveste cineva cu mandrie, de va loveste cineva peste obraz – rabdati” (2 Co 11, 20).
6. A sasea treapta e de a nu ne mahni launtric pentru afronturile, injuriile, incercarile si intristarile pe care ne fac sa le suferim vrajmasii nostri, sau cum spune Sfantul Simeon Noul Teolog “de a avea neschimbat aceeasi buna simtire egala pentru cei ce ne batjocoresc in fata, ne calomniaza, ne judeca, ne osandesc, ne injura si ne scuipa in fata, si pentru cei ce iau in afara infatisarea prieteniei, dar pe ascuns fac aceleasi lucruri fara sa se poata insa ascunde de fapt”.
Sa observam ca aceasta atitudine se poate situa la diferite niveluri, pentru ca ea insasi are trepte. Pe treapta cea mai de jos, ea poate fi legata de dispret, si asadar sa fie opusa iubirii; pe o treapta mai inalta, ea poate fi legata de indiferenta, si asadar nu este conforma inca iubirii; pe treptele mai inalte, ea poate da marturie ca am atins nepatimirea, si mai sus inca, sa fie legata de adevarata iubire.
7. A saptea treapta e de a privi ocarile primite drept o binefacere, de a ne bucura de ele si de a multumi lui Dumnezeu. Cine a atins aceasta treapta simte intelesul acestor cuvinte ale lui Hristos: “Fericiti veti fi cand va vor ocara si va vor prigoni si vor zice tot cuvantul rau impotriva voastra mintind din pricina Mea” (Mt 5, 11).
E lucru obisnuit ca Parintii sa ne sfatuiasca sa-l privim pe cel ce ne ocaraste drept un medic ce vine in chip providential sa vindece sufletul nostru de boli (mai cu seama de slava desarta si de mandrie), si sa sublinieze folosul duhovnicesc pe care-l putem scoate pentru aici si pentru lumea de dincolo din ceea ce ei ne fac sa suferim.
O apoftegma relateaza ca Sfantul Zosima sublinia: “Daca cineva il tine minte pe fratele care l-a mahnit, suparat sau ocarat, trebuie sa-si aduca aminte de el ca de un doctor trimis de Hristos, sa-l priveasca drept un binefacator. Caci daca te mahnesti in asemenea imprejurari e pentru ca sufletul tau e bolnav. Caci daca n-ai fi bolnav, n-ai suferi. Trebuie insa sa multumesti acestui frate fiindca datorita lui iti cunosti boala, trebuie sa te rogi pentru el si sa primesti ce vine de la el ca pe niste leacuri trimise tie de Domnul”.
Sfantul Ioan din Gaza scrie mai general: “Daca suntem drepti, incercarea ce ne vine (de la vrajmasii nostri) e spre inaintarea noastra, iar daca suntem nedrepti, e pentru iertarea pacatelor si indreptarea noastra, e un exercitiu si o lectie de rabdare”.
8. A opta treapta e de a ne oferi de bunavoie ocarilor. Aceasta atitudine corespunde sfatului lui Hristos: “De te loveste cineva peste obrazul drept, intoarce-i-l si pe celalalt” (Mt 5, 39).
9. A noua treapta e de a voi sa suferim mai mult decat vor altii sa ne faca sa induram.

reptele iubirii de vrăjmaşi după Sfântul Siluan Athonitul
 

10. A zecea treapta e de a nu avea ura pentru cei ce ne maltrateaza.
11. A unsprezecea treapta e de a nu simti ranchiuna, de a nu avea nici manie, nici resentiment fata de vrajmasii nostri. “Iubirea – scrie Sfantul Ioan Scararul – este propriu-zis lepadarea oricarui cuget potrivnic, caci iubirea nu socoteste raul (1 Co 13, 5)”.
12. A douasprezecea treapta e de a nu-i invinui pe vrajmasii nostri, de a nu-i critica, de a nu vorbi rau drept de ei si chiar de a nu descoperi altora raul pe care ni-l fac.
13. A treisprezecea treapta e de a nu avea nici un dispret pentru ei.
14. A paisprezecea treapta e de a nu avea in noi nici o urma de aversiune sau respingere fata de ei.
15. A cincisprezecea treapta e de a nu incerca nici cea mai mica amaraciune fata de ei la gandul a ceea ce ne-au facut, nici cea mai mica intristare.
16. A saisprezecea treapta e de a nu-i judeca defel, ci de a privi la propriile noastre nedreptati. Acest lucru corespunde poruncii lui Hristos: “Nu judecati, ca sa nu fiti judecati. De ce vezi paiul din ochiul fratelui tau si nu vezi barna din ochiul tau?” (Mt 7, 1-3).
17. A saptesprezecea treapta e de a ierta sincer. Aceasta atitudine ne face vrednici sa-L chemam pe Dumnezeu pentru iertarea greselilor noastre in rugaciunea pe care ne-a invatat-o Domnul: “Si ne iarta noua greselile noastre, precum si noi iertam gresitilor nostri” (Mt 6, 12), si atesta ca luam in serios cuvintele lui Hristos: “Ca de veti ierta oamenilor greselile lor, ierta-va si voua Tatal vostru Cel ceresc greselile voastre” (Mt 6, 14).
In forma ei cea mai inalta, aceasta iertare merge pana la a nu mai tine minte ceea ce am suferit. Pe aceasta treapta, observa Sfantul Simeon Noul Teolog, iubirea de vrajmasi sta in “a uita cu desavarsire cele ce le-am suferit si a nu ne aduce aminte de ceva din cele ce ni s-au intamplat, fie ca lipsesc, fie ca sunt de fata cei ce ne-au suparat, si de a-i primi pe acestia la fel ca pe prieteni, in convorbiri si la masa, fara nici un gand la cele intamplate.
Aceste prime saptesprezece trepte insa nu ne fac sa intram in ceea ce este propriu-zis iubirea, desi sunt conditii indispensabile si trepte pregatitoare pe care trebuie sa le strabatem. Iubirea nu este simpla absenta a animozitatii, ci este mai presus de ea.
Sfantul Maxim Marturisitorul scrie in aceasta privinta: “Cine nu pizmuieste si nu se manie pe cel ce l-a intristat si nu tine minte raul de la el, inca nu are dragoste fata de acela. Caci poate sa nu rasplateasca raul cu rau, chiar daca nu are multa dragoste, pentru ca asa e porunca”; “cine nu iubeste pe cineva, prin aceasta inca nu si-l uraste; iar cel ce nu-l uraste, inca nu-l si iubeste. Si poate sa stea la mijloc: adica nici sa-l iubeasca, nici sa-l urasca”. Treptele urmatoare ne vor introduce propriu-zis in iubire.
18. A optsprezecea treapta e de a ne sili sa ne impacam cu vrajmasii nostri, precum spune Hristos: “Du-te mai intai si te impaca cu fratele tau” (Mt 5, 24), “impaca-te cu parasul tau degraba, pana esti cu el pe cale” (Mt 5, 25). Prin aceasta atitudine se manifesta dorinta de unire care e la temelia iubirii (opusul caruia e tendinta spre diviziune si separatie).
19. A nouasprezecea treapta e de a avea inima si compatimire pentru ei. Aceasta atitudine corespunde sfatului lui Hristos dat in insusi contextul poruncilor Sale privitoare la iubirea de vrajmasi: “Fiti milostivi, precum Tatal vostru milostiv este” (Lc 6, 36). Sfantul Isaac Sirul descrie astfel pe cel ce are o compasiune autentica pentru toate fapturile creatiei si, prin urmare, si fata de vrajmasii sai: “Cand se gandeste la ei si ii vede, ochii sai varsa lacrimi. Si atat de puternica si naprasnica e compatimirea sa, si atat de mare e staruinta sa, incat inima sa se strange si nu poate indura sa auda sau sa vada nici cel mai mic rau si nici cea mai mica intristare in faptura”.
20. A douazecea treapta implica nu numai renuntarea la fi razbunat de Dumnezeu, dar si la dorinta ca El sa pedepseasca vreodata pe vrajmasii nostri. Sfatul Apostolului: “Nu va razbunati singuri, iubitilor, ci lasati loc maniei lui Dumnezeu, caci scris este: “A Mea este razbunarea; Eu voi rasplati, zice Domnul”" (Rm 12,19), pare aici sa fi fost dat pentru incepatorii care de-abia erau in stare sa renunte la propria lor razbunare. Aceasta a douazecea treapta consta in mod pozitiv din a voi ca Dumnezeu sa-i ierte pe vrajmasii nostri, sa-i pazeasca si sa-i mantuiasca.
21. A douazeci si una treapta e de a ne ruga lui Dumnezeu pentru ei. Aceasta atitudine corespunde poruncii lui Hristos: “Rugati-va pentru cei ce va vatama si va prigonesc” (Mt 5, 44; cf. Lc 6, 28).

Treptele iubirii de vrăjmaşi după Sfântul Siluan Athonitul
 

Rugaciunea pentru vrajmasi este evident implicata inca de la primele trepte, dar atunci ea era un mijloc de a evita atitudinile nedorite, cum sunt ura, ranchiuna, resentimentul si mandria legate de ele, si de a ne curati de ele. Pe treptele mai inalte, ea se face nu numai fata de noi insine, ci si fata de ceilalti; ea duce la compatimire si iubire pentru vrajmasi si ingaduie dezvoltarea, intarirea si manifestarea acestor atitudini pozitive.
Ea consta atunci in a-I cere lui Dumnezeu sa se milostiveasca de ei, sa le ierte pacatele, sa-i mantuiasca si sa le dea ce este mai bun. Semnul ca rugaciunea e adanca, sincera si motivata de o compatimire autentica e acela ca e insotita de intristarea inimii si de lacrimi.
Cel ce are compatimire, scrie Sfantul Isaac Sirul, “se roaga cu lacrimi in tot ceasul pentru dobitoacele necuvantatoare, vrajmasii adevarului, si pentru toti cei ce il vatama, sa fie paziti si iertati”. Cine-si iubeste vrajmasii, spune Sfantul Maxim Marturisitorul, merge “pana la a suferi pentru ei, daca i se da prilejul”.
22. A douazeci si doua treapta e de a avea afectiune pentru ei. Sfantul Simeon observa ca pe aceasta treapta iubirea consta in “a iubi din adancul sufletului si a-i imbratisa fara patima ca pe niste prieteni adevarati, cu lacrimi de iubire sincera, fara sa se afle in acea clipa nici urma vreunei suparari in noi”.
23. A douazeci si treia treapta e de le voi si a le face binele. Aceasta atitudine corespunde poruncii lui Hristos: “Binecuvantati pe cei ce va blestema, faceti bine celor ce va urasc” (Mt 5, 44; cf. Lc 6, 27-28); “iubiti pe vrajmasii vostri, faceti-le binele” (Lc 6, 35); “tot ce voiti sa va faca voua oamenii, faceti-le si voi lor” (Lc 6,31), porunca reluata de Apostolul: “Binecuvantati pe cei ce va prigonesc, binecuvantati-i si nu-i blestemati” (Rm 12, 14); “cautati ce este bine inaintea tuturor oamenilor” (Rm 12, 17). “daca vrajmasul tau flamanzeste, da-i sa manance; daca inseteaza, da-i sa bea” (Rm 12, 20).
Apostolii marturiseau prin comportarea lor o asemenea atitudine: “Ocarati fiind, binecuvantam” (1 Co 4, 12). Unui mirean maltratat de cineva si care il intreaba despre purtarea pe care trebuie sa o aiba fata de el, Sfantul Ioan din Gaza ii da un singur raspuns: “Fa-i binele”. Sfantul Isaac sfatuieste: “Arata-ti maretia compatimirii tale facandu-le bine celor ce te-au nedreptatit”, si observa ca “e mai mare lucru a face binele pacatosilor decat dreptilor”.
Sfantul Maxim invata ca iubim cu adevarat numai atunci cand suntem in stare “sa rasplatim raul cu binele”, caci “a face bine din indemn launtric celor ce ne urasc pe noi e propriu numai dragostei duhovnicesti adevarate”.
Iubirea nu consta de altfel numai in a face binele vrajmasilor nostri, dar si in a gandi bine despre ei (aceasta neimplicand apriori in chip necesar aceasta). Cine isi iubeste vrajmasii nu numai nu se bucura de esecurile lor si de raul ce vine asupra lor si nu se intristeaza vazandu-i cinstiti sau multumiti, dar se intristeaza vazandu-i la incercare sau in chinuri si se bucura de succesul lor, vrea in mod sincer fericirea lor si cauta in toate imprejurarile sa-i multumeasca.
24. A douazeci si patra treapta e de a-i privi pe cei ce ne fac raul deopotriva cu cei ce ne fac binele, si a-i iubi in mod egal. Trebuie sa ajungem, invata Sfantul Varsanufie, la “a-l privi pe cel ce ne loveste ca si pe cel ce ne mangaie, pe cel ce ne dispretuieste ca si cel care ne cinsteste, pe cel ce ne ocaraste ca si pe cel ce ne cinsteste, pe cel ce ne mahneste ca si pe cel ce ne usureaza”.
Mai mult decat toti Parintii, Sfantul Maxim ne sfatuieste sa-i tratam pe toti oamenii in mod egal si sa-i iubim fara nici o diferenta intre ei, prieteni sau vrajmasi, drepti sau pacatosi. “Fericit omul care poate sa iubeasca pe toti oamenii deopotriva”. “Cel bun si fara patima in aplicarea voii sale iubeste pe toti oamenii la fel: pe cel virtuos pentru fire si pentru buna aplecare a voii lui, iar pe cel pacatos il miluieste pentru fire si din compatimire, ca pe un lipsit de minte ce umbla in intuneric”.
“Iubirea desavarsita iubeste pe toti oamenii la fel: pe cei buni si sarguitori ca pe niste prieteni, iar pe cei lenesi ca pe niste dusmani, facandu-le bine, rabdand indelung si suferind cele ce-i vin de la ei”. “Daca pe unii ii urasti, pe altii nici nu-i iubesti, nici nu-i urasti, pe altii iarasi ii iubesti dar potrivit, si in sfarsit, pe altii ii iubesti foarte tare, din aceasta neegalitate cunoaste ca esti departe de dragostea desavarsita, care cere sa iubesti pe tot omul deopotriva”. Fiindca “prietenii lui Hristos iubesc cu adevarat toate fapturile”.
Gasim aceeasi invatatura la Sfantul Isaac Sirul: “Socoteste ca toti oamenii, fie ei necredinciosi sau ucigasi, sunt egali in bine si in cinste, si ca fiecare e prin fire fratele tau, chiar daca, fara sa o stie, s-a departat de adevar”. Compatimirea – observa acelasi sfant – e o intristare iscata de har, ea se pleaca spre toate fiintele cu aceeasi afectiune”. “Cine iubeste toate fapturile deopotriva, cu compatimire si discernamant, a ajuns la desavarsire”.
25. A douazeci si cincea treapta e de a-i trata pe vrajmasii nostri ca pe prietenii nostri. Cine-si iubeste cu adevarat vrajmasii, scrie Sfantul Simeon, e in stare “sa-i primeasca ca pe prieteni in adunari si in ospete, fara nici un gand la cele trecute”. Sfantul Ioan Hrisostom spune la fel: “Fata de cei ce ne-au nedreptatit trebuie sa ne purtam ca fata de niste adevarati prieteni, si sa-i iubim ca pe noi insine”.
26. A douazeci si sasea treapta e de a-i iubi pe vrajmasii nostri un numai ca pe noi insine, dar chiar mai mult decat pe noi insine. Iubirea, spune Sfantul Maxim, “duce in chip armonios la laudabila inegalitate prin care fiecare il prefera pe aproapele lui insusi, tot pe atat pe cat mai inainte se sarguia sa-l indeparteze si sa treaca inaintea lui”. O apoftegma relateaza ca monahii din Sketis realizasera acest ideal si “faceau mult mai mult decat cere Scriptura, iubindu-si vrajmasii mai mult decat pe ei insisi”.
Aceasta clasificare in trepte nu pretinde evident sa stabileasca o ierarhie riguroasa. Unele atitudini pot fi situate pe diferite planuri si fiecare le implica mai mult sau mai putin pe celelalte. Iubirea e in cele din urma o dispozitie unitara si indivizibila.
Clasificarea noastra are mai cu seama un scop pedagogic; ea urmareste sa faca inteles faptul ca iubirea de vrajmasi are multiple componente, dobandirea ei raspunde la numeroase exigente si nu este cu putinta decat in urma unui efort launtric treptat si divers; ea vrea sa sublinieze si ca aceasta poate primi diferite niveluri de calitate si intensitatea despre care cei ce nu s-au luptat indelungat pentru o dobandi n-au decat o constiinta restransa.

Asa este ,mult ne chinuie ura care este in noi.
Nu ar ajunge o armata de dusmani ,ca sa ne varsam aceasta ura.
Dar cu unul singur daca reusim sa ne invingem aceasta ura ,ca prin minune,si pe ceilalti ii vom vedea normali.
Si o intrebare :
Tu cand nu precizezi nici o sursa in titlu sau la subsol inseamna ca sunt gandurile tale?
Postarea de mai sus e a ta ?

Sunt invataturi ale Sfantului Siluan Atohnitul , dupa cum este precizat in titlu !
Despre iertare si nu numai , sunt cuvintele mele pe care poti sa le citesi cu doua sau trei pagini in urma :"
Vrajmasii cei dinlauntrul omului sunt cei mai perfizi si cei mai periculosi . Suntem in majoritatea cazurilor proprii nostri vrajmasi , iar acolo unde diavolul gaseste terenul slab calca cu "talpile "viata noastra si ne " aseaza intru intuneric ca pe mortii cei din veac", ne tulbura mintea si inima si toate cele dinlauntrul nostru. Gandurile , navalesc asupra noastra , frate Ioane , daca-mi permiti sa-ti spun frate Ioane , caci am vazut ca in adresarea ta fata de mine , folosesti cand id.-ul , CristiBoss , cand imi spui pe nume , Cristian , asta probabil in functie de starea ta sufleteasca , sau poate si astea sunt niste simple ganduri "vrajmase ". Nu conteaza pana la urma , importatnt este sa deslusim impreuna "micile mistere"ale vrajmasiei in general vorbind .
Deci , repet si accentuez , vrajmasia se afla in mintea noastra in primul rand , atunci cand Duhul slabeste , si gandurile trufase pun stapanire peste noi . A arunca vina pe diavol , sau pe cel de langa noi , e semn mare de slabiciune , de lasitate pana la urma . Noi suntem principalii vrajmasi si vinovati prin tate lucrurile cele de rusine , cu clevetirile , cu invidia , cu osandirea , cu minciunile , cu tinerea de minte a raului facut de altii , cu desfranarea , cu zgarcenia , cu mania , cu lacomia , cu betia , si cu toate gandurile cele rele si viclene , cu toata poftirea noastra trupeasca . Dumnezeu lucreaza prin oameni si pentru oameni , frate Ioane , si asta o stim foarte bine , ne incearca si ne ispiteste , tot prin oameni si pentru oameni , si il lasa pe diavol in lucrarea sa , tot pentru a ne cali si a ne incerca , dar sa nu uitam ca-i o incercare "limitata " , caci altfel am pieri insantaneu , fara putinta de aparare si ragaz de indreptare . Majoritatea incercarilor ne vin prin cei de langa noi , iar daca raspunsul nostru este unul negativ , cu aceasi masura sau chiar mai rea , problema este numai si numai in noi si-n slabiciunile noastre . La o palma putem raspunde cu doua , noua , sau cu nici una , precum si un gand il putem opri din fasa , sau il putem inmulti .
Ce facem in astfel de situatii , cum ne luptam impotriva duhului trandaviei , al grijii de multe al grairii in deserrt , al iubirii de stapanire , al urii . . . ?
Raspunsurile le avem zi de zi , in Psalmul 50 , in psalmul 142 , in rugaciunile Sfantului Efrem Sirul , in mai toate cele pe care le rostim de circa sapte sute de ori intr un an , dar care de multe ori le rostim , citim , mecanic , cu mintea imprastiata si napaditi de ganduri lumesti din cele mai diverse si mai aberante .Vina este in primul rand a noastra , iar vrajmasia este "rodul muncii noastre " , asta cred eu frate Ioane .
Sa ne ajute Dumnezeu sa ne vindecam intai pe noi , sa-l saturam pe cel flamand , pe cel insetat , sa-l imbracam pe cel gol , sa-l primim in casa pe cel strain , sa-l ajutam si sa-l cercetam pe cel bolnav , sa-l indreptam cu blandete pe cel ce greseste , sa-l invatam pe cel nestiutor , sa dam sfat bun , sa ne rugam pentru aproapele , sa-l mangaiem pe cel intristat , si nu in ultimul rand sa-l iertam pe cel ce ne-a gresit , si apoi putem sa trecem si la meditatia ascunsa , caci altfel sarim peste etapele principale , care incepe prin vindecarea noastra precum am scris ceva mai sus , si atunci ne gasim si linistea necesara "meditatiei ascunse ", trecute de tine la punctul patru .
Post binecuvantat , frate ! "
Sau :"
Cheia "succesului" , a fost , este si va fi in vecii vecilor iertarea , caci iertarea noastra din partea bunului Dumnezeu este conditionata de iertarea greselilor semenilor nostri de catre noi , iar fara aceasta sincera iertare nu putem vorbi de nimic bun in credinta noastra , iar orice teorie , orice vorba buna , orice invatatura expusa aici in mii de citate si linkuri , reprezinta desertaciunea desertaciunilor si nimic mai mult .
Dumnezeu nu a filozofat , nu a vorbit cifrat , pompos , ci El voieste ca noi sa fim milostivi , iertatori , si rabdatori , caci numai astfel se vor schimba in bine si relatiile intre oameni , inclusiv aceasta comunicare defectuasa , bazata pe tot felul de ganduri neavenite .
Prin iertare se stinge ura , violenta , iar rautatea este inlocuita cu bunatatea , iar iadul vietii noastre se schimba in << bucuria raiului >> , prin inteleptirea mintii si luminarea ei , iar viata noastra se va schimba cu siguranta inca din aceasta viata pamanteasca .
Dumnezeu Cel milostiv si iertator ii cere omului nemilostiv si neiertator sa fie precum El , aducandu-i aminte cat de mult pierde spiritual daca nu este si el iertator asemenea Lui, precum si Sfintii Parinti ne indeamna mai in toate scrierile lor.
Spunea un Sfinte Parinte ca toti oamenii sunt creati dupa chipul lui Dumnezeu , dar la << asemenea cu Dumnezeu sjung numai cei ce traiesc in comuniune cu El >> si deci implinesc voia Lui. Omul care nu iarta altora greselile , nu poate dobandi sfintenia care vine de la Dumnezeu . Parca s-a mai discutat pe la Topicul de Pocainta problema aceasta , si nu odata ci de N ori , si doresc sa amintesc aici o pildan , un fragent dintr o pilda spusa chiar de Sfintii Sfintilor , de Mantuitorul nostru Hristos :
"Slugă vicleană, toată datoria aceea ţi-am iertat-o, fiindcă m-ai rugat. Nu se cădea, oare, ca şi tu să ai milă de cel împreună slugă cu tine, precum şi eu am avut milă de tine? Şi, mâniindu-se stăpânul lui, l-a dat pe mâna chinuitorilor până ce-i va plăti toată datoria. Tot aşa şi Tatăl Meu Cel ceresc vă va face vouă, dacă nu veţi ierta, din inimile voastre, fiecare fratelui său."
Cel ce nu va ierta va suporta pedeapsa lui Dumnezeu , caci constrangerea il va determina pe cel neiertator si nesimtitor sa dobandeasca darul iertarii , nu o iertare formala de fatada , ci o iertare adevarata aflata undeva inlauntrul sufletului nostru .

Cred ca "problematica" iertarii sta la temelia Pocaintei noastre , iar fara iertare toate sunt de prisos , caci pentru noi ortodocsii , iertarea greselilor oamenilor , a celor de langa noi , este conditia esentiala de a putea sa ne Impartasim cu Trupul si Sangele Mantuitorului , Care s-a rugat pentru pacatele celoe care L-au rastignit . Deci , El Dumnezeu , s-a rugat pentru ucigasii sai , iar noi nu putem trece nici peste greselile virtuale , nici peste virgula sau punctul pus gresit . . . !
Sa nu uitam cuvintele : " Parinte , iarta-le lor , ca nu stiu ce fac " ( Luca 23, 34 )
Întrucât Biserica a înţeles valoarea sfinţitoare şi mântuitoare a iertării, ea îi îndeamnă pe toţi oamenii să ierte greşelile aproapelui lor. Pentru creştini, iertarea greşelilor oamenilor este o condiţie pentru a se împărtăşi cu Trupul şi Sângele Domnului Hristos, Cel ce S-a rugat pentru iertarea păcatelor celor care
L-au răstignit, zicând: "Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac" (Luca 23, 34).
Sa ne ajute Bunul Dumnezeu pe toti sa invatam iertarea , caci numai astfel crestem duhovniceste si ne sfintim , devenind << oameni ai lui Dumneze >>


Post binecuvantat !"

Nu cred ca este potrivit chiar cuvantul " ura ", ci mai degraba inversunare , incapatanare , caci de multe ori suntem prada gandurilor de moment , ganduri mici , care daca nu sunt oprite la timp se inmultesc , se maresc , precum bulgarele de zapada , care prin rostogoire creste , tot creste fara a mai avea un control asupra lui . Cat priveste " normalitatea " , ea este relativa . . . ! A vedea pe cineva "normal" depinde si de curatia noastra interioara , de starea noastra , de starea pacatoseniei noastre , si apoi sa nu uitam ca daca vrei sa-l vezi pe cineva bun , bun il vezi , iar de vrei sa-l vezi rau , rau il vezi , precum spunea Parintele Paraian .

"Iarta-ti mereu dusmanii, nimic nu-i supara mai tare." :1:
Oscar Wilde

Iubirea de vrăjmaşi
 

Pentru părintele Sofronie, această poruncă a lui Hristos este nici mai mult nici mai puţin decât „piatra din capul unghiului a Evangheliei”. Este singurul remediu la toate relele, criteriul ultim şi de neînlăturat al credinţei adevărate, al comuniunii adevărate cu Dumnezeu, al adevărului în Biserică. Cine are puterea iubirii pentru duşmani cunoaşte pe Hristos în duh şi în adevăr. Cine, din contră, nu o are, este prizonierul morţii, încă nu este „ortodox”, adică nu-l cunoaşte pe Dumnezeu „aşa cum este El”.
Practic, în ce constă iubirea vrăjmaşilor? În faptul că preferăm să fim ucişi în loc să ucidem, spune părintele Sofronie. „Nu trebuie să ucidem pe vrăjmaşii noştri, ci să-i învingem prin iubire. Să ne amintim că răul absolut nu există şi că singur absolut este Binele care nu are început. Porunca de a nu răspunde răului cu răul (Matei 5, 39) este metoda cea mai eficace de a lupta cu răul”. A lupta prin forţă înseamnă a înlocui o violenţă cu alta şi a întreţine astfel dinamica răului. Biruinţa obţinută prin forţă este întotdeauna o ruşine pentru Omenire.
Prin natura ei, nu poate dura o veşnicie. Biruinţa martirilor şi a sfinţilor este, în schimb, o adevărată slavă. Ea rămâne în vecii vecilor. Ca dovadă, istoria recentă a Rusiei, pentru care părintele Sofronie nu înceta să se roage, şi care îi revela caracterul eminamente paradoxal: suferinţe, crime şi drame nesfârşite pe pământ, iar în cer şi în Biserică, secerişul sfinţilor! „Nu există tragedie în Dumnezeu, spunea şi repeta el, într-un alt fel în „Rugăciunea, experienţa vieţii veşnice”. Tragedia nu există decât pentru omul a cărui vedere nu depăşeşte hotarele pământului. Hristos a trăit drama întregii omeniri, dar în El Însuşi, nu exista nici o dramă”. Numai o pace de necuprins…

Da , totul vine din noi. Nimeni nu ne este dusman cu adevarat ,astfel ca sa ne fie imposibil sa il iertam. Chiar si cea mai mare nedreptate de ni s-a facut , tot putem gasi in noi resurse de a ierta . Dusmanul adevarat ,este doar mania noastra ,dorinta de a ne face singuri dreptate , grabncia judecare a celuilalt. Poti sa te departezi de un om care te face sa suferi , dar nu ai voie nici o clipa sa lasi sa patrunda mahnirea in interiorul tau si asprimea in afara.

Asa sa ne ajute Dumnezeu !:1:

Am cunoscut odata pe cineva, un vietuitor monahal care o facea pe nebunul. Am avut ocazia sa il cunosc indeaproape, cat sa imi dau seama ca doar facea si nu era chiar nebun. In una dintre zile si-a dat in vileag o eroare in gandirea sa spunand ceva de genul
"Decat sa faci o fapta buna si sa te mandresti, mai bine nu o mai faci!"

Un alt monah fiind de fata si auzind s-a autosesizat si a intervenit in discutie: "Dragul meu, deci de asta faci tu pe dracusorul printre noi! Uite ce va spun la amandoi, ca un om batran ce sunt. A biruir mandria inseamna a lega pe Lucifer in lanturi, ceea ce pentru mine ca biet muritor imi pare peste puterile mele. Din mitrasul maicii mele m-am mandrit si pana la moarte voi cadea in aceasta patima. Daca nu in vazul tuturor, macar in sinea mea ma voi mandri si tot mandru ma voi numi. Daca poti sa faci o fapta bunape ascuns, atunci asa sa faci! Dar sa te infranezi de la fapte bune???... "

Pentru cei care critica fapta cea buna sub pretextul mustrarii am un cuvant pe care l-am retinut din filmul Ostrovul: "Oare de ce l-a ucis Cain pe Abel?"

Mai bine de 10 ani am trait ca un robot, fara sa-mi manifest sentimentele socotind ca eram pe drumul catre desavarsire. Cu timpul am ajuns a-i socoti inferiori pe cei ce se exterioarizau si care se hraneau cu vorbe dulci pe care le socoteam niste infantilisme ce-mi provocau o scarba teribila.

Abia cand L-am aflat pe Hristos, am inteles cat de folositor este sa de bucuri de bucuria semenilor; cat de util este sa nu cauti nod in papura; cata mangaiere dobandeste inima mea cand privesc partea plina a paharului.

Cristi, dragule! Mie mi se pare ca intinzi cuvantul prea pe multe randuri, mai ales ca nu sunt vorbe goale ci pline de talc. Si nu esti singurul care face aceasta. Dupa cum ai observat mi se intampla si mie si altora....
Ceea ce imi doresc sa intelegi este ca vorbele de duh necesita timp pentru a fi rumegate, dupa care sa se poata da si o replica (eventual). Daca ar fi sa iau cu amanuntul mesajul tau intreg, ar trebui sa dau vreo 20 de replici. Altul, mai smerit ar da numai 7. Dar inmulteste o medie de 12 replici cu fiecare utilizator si vezi ce rezulta! Este prea multa provocare(in sensul bun) pe "metrul patrat".

p.s. Am omis sa mentionez ca sunt trandav si ma apuca deznadejdea cand vad un mesaj asa de lug. Sper sa treci si tu cu vederea aceasta neputinta a mea.

Doamne apara si pazeste! Sper sa nu intelega cineva ca ma impotrivesc cuv.Isaac Sirul, de invatatura caruia ma simt foarte apropiat, dintr-un motiv pe care va rog sa mi-l ingaduiti a-l sti numai eu.

Eu am gasit ca imi este cu neputinta sa-mi stapanesc vreun madular, cat timp sunt tulburat la minte. Si este cu neputinta a-mi pastra mintea limede, cat timp inima mea este plina de iures, sau pofta de vreun fel. Inima si mintea sunt un tot unitar, un fel de Yin-Yang, ambele fiind organe de o maxima importanta pentru trup, ambele fiind locas al fortei sufltesti. Cand una e murdara si cealalta se murdareste in scurt timp. Iar cand cele doua sunt murdarite si inclinate spre rau, geaba caut sa-mi imfranez pantecele, sau ochiul sau mana, sau limba. Nu voi face decat sa ma gasesc intr-un conflict interior de un chin teribil, asemeni unui posedat.

Mi-am amintit de un pustnic din Athos si cred ca se potriveste a-l mentiona aici.

Prima data cand am dat de el i-am spus "blagosloviti" iar el mi-a raspuns ceva in genul:

"Binecuvantat te-a facut Dumnezeu de cand a suflat duh in tine. Ce binecuvantare sa-ti dau eu, un biet trup insufletit ca si tine?"
Eu i-am replicat ca asa se zice, cand intalnesti un preot sau un monah.
"Mai sincer erai daca imi ziceai hai noroc! decat sa te formalizezi ca la directorul tau! Acuma, tu sa nu rastalmacesti ceea ce-ti spun si sa ta apuci sa-i inveti pe crestini sa zica hai noroc!"

alta data mi-a zis asa:

"De vezi ceva bun la mine sa faci si tu si sa spui si altora, dar sa nu mi le atribui mie ci bunavointei lui Dmunezeu, caci eu nu sunt altceva decat un vas al Olarului. De noi tine sa alegem daca ne facem vase de cinste sau vase de neciste."

Dar ceea ce m-a cutremurat cel mai mult este urmatorul eveniment:
Ma dusesem la locul unde il gaseam de obicei, dar nu era. M-am asezat pe o piatra gandind sa astept pana ma plictisesc si apoi sa plec. Dupa vreo 2 ore, sau asa ceva, apare si dansul gafaind.
"A! Tu erai?! Nu stiam la ce ma zoreste duhul sa ma intorc la bordei. Eram plecat in treaba mea cand mi-a intrat un gand in minte. <Vezi ca ai uitat focul aprins! Du-te de graba ca arde tot!> In zadar m-am chinuit sa alung gandul si grija pentru cele desarte, gandul era tot mai puternic.
De fapt tu erai cel ce ardea in focul deznadajduirii. Sa nu mai vii pe la mine ca eu sunt om ca si tine! Numai Hristos te poate invata sa afli ceea ce cauti!"

Dupa o vreme am mai trecut pe acolo asa, intr-o doara, desi stiam ca mi-a spus sa nu mai merg. Dar nu l-am gasit.

Degeaba?.... Si cum ramane cu noi, in acest caz?
Ce e de facut?
Ce mai poate face omul care isi vede necuratia din inima si din minte? Cade in deznadejde? Asteapta pasiv un ajutor?......:)

Uite, dimpotriva, din experienta am sesizat ca pot face unele lucruri care ma ajuta nespus:
a) niscaiva scrutare de sine si certare, cu oarecare fermitate, asa cum certi un copil neascultator, fara insa a da cu parul (nu de alta, dar are o putere nebanuita, te pune iute la pamant!)
b) ceva lacrimi amare, de cainta, uneori mai multe, cu harul Domnului
c) recapitularea lucrurilor de capatai; aici ajuta un cuvant duhovnicesc, Scriptura (mare luminare, mangaiere si alinare aduc psalmii, apoi Solomon si desigur Evanghelia, apoi Epistolele)
d) niscaiva rugaciune, fie si in timpul lucrului sau in pauze
e) spovedanie
f) post aspru, fie si o zi, doua.

Apoi toate revin la normal,simtind insa ca, traversind caderea/ispita, sufletul a primit o intarire anume si o invatatura din aceasta cercare.

Insa, odata, nimic din toate astea nu au fost de folos.
Eram cu totul descurajat, cu totul prins intr-o lume de plumb si desarta.
Si Domnul mi-a dat, cred, gandul si puterea sa imi iau picioarele la spinare si am ajuns la Sfanta Liturghie, la un parinte care imi arata multa dragoste si pricepere duhovniceasca.
Cand am intrat in bisericuta eram un om pierdut, un om sfarsit. Cand am iesit, dupa slujba si predica zguduitoare, eram un om trezit din morti.
Afara era primavara! Pentru ca izbucnise primavara in sufletul meu. Lumea era din nou frumoasa si buna!...
Si viata a pornit sa curga mai departe, cu toate ale ei...

Slava lui Dumnezeu pentru toate!

Ai mare dreptate , draga Leonte , caci iesim din dreapta socoteala , chiar daca cele scrise sunt spre folos , si ajungem la slava desarta , o slava de care nu au scapat nici Sfintii Parinti , ce sa mai vorbim de noi . . . !
Si o mancare sanatoasa de este peste masura duce la indigestie , avand un efect contrar dorintei noastre , asa ca-ti dau dreptate in totalitate .
In schimb , simt la tine o mica deznadejde , care nu-i buna , si sper sa fie trecatoare . Nici multumirea de sine nu este buna , dar de aici la deznadejde e cale lunga . Toata viata noastra este o lupta , iar pocainta are un inceput , dar nu are un sfarsit , caci tot timpul este loc de mai bine , si mai bine , si mai bine . . .
Poate iti spui parerea , daca vrei si ai timp , despre ganduri-dusmanie-vrajmasie si iertare .
Iti doresc din suflet sa te ajute Dumnezeu sa-ti gasesti de lucru si sa-ti gasesti legatura si echilibru dintre minte si inima , si sa nu uiti niciodata ca Dumnezeu iti da , dar nu-ti baga in traista , altfel am fi niste simpli robotei dirijati de la distanta !
Slava lui Dumnezeu pentru toate !:1:

Lupta acestei lumi se dă mereu în inima noastră-(Parintele Stephen Freeman)
 

Un cuvant de folos pentru cei interesati !:1:
Unul din cele mai cunoscute sfaturi ale Sfinţilor Părinţi din deşert este „Stai în chilia ta şi aceasta te va învăţa pe tine toate”. Acest cuvânt preamăreşte virtutea stabilităţii. Mutarea dintr-un loc în altul nu rezolvă niciodată problema – doar amână inevitabilul. Undeva, cândva, trebuie să ne confruntăm cu lupta noastră interioară şi să biruim cu ajutorul harului lui Dumnezeu. Bineînţeles, nu toţi sunt pe deplin biruitori în aceste lupte din viaţă. Însă, deoarece vindecarea noastră este completă dincolo de viaţa aceasta, ea este lăsată în voia misterului harului.
Nu este nimic laic în ceea ce priveşte deşertul, arena luptelor noastre spirituale. Monahii de atunci care zburau spre deşert pentru a se ruga nu se gândeau că fac asta pentru a evita problemele şi a căuta singurătatea. Sfântul Atanasie a scris în secolul IV „Viaţa Sfântului Antonie”, unul dintre primii mari părinţi eremiţi. Acea carte a devenit „best-seller”, chiar înainte de a apărea presa şi editurile. A fost citită de mulţi oameni şi a îndemnat sute de mii de femei şi bărbaţi să intre în viaţa monahală. Creştinii moderni sunt copleşiţi atunci când aud de numărul mare de călugări existenţi în secolul V. Este greu de crezut că în deşert puteau trăi atât de mulţi.
Dar acea carte despre viaţa Sfântului Antonie nu era deloc o carte romanţioasă. Viaţa de rugăciune a Sf. Antonie a fost în acelaşi timp o viaţă de luptă contra demonilor. Ei l-au chinuit şi l-au bătut. Astfel, această scriere ar fi trebuit să fi determinat generaţii întregi să nu se apropie de deşert.
În cap. 6 al Epistolei către Efeseni, Sfântul Pavel scria:
11. Îmbrăcaţi-vă cu toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotriva uneltirilor diavolului.
12. Căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduh.
Observaţia Sfântului Pavel conform căreia lupta se duce contra inamicului spiritual al răutăţii care se află în văzduh (literal, „ceruri”) în mod clar nu a desconsiderat cetele de eremiţi care au invadat deşerturile din Africa şi Orientul Mijlociu sau insulele şi peşterile din Galia şi Insulele Britanice. Un motiv ar fi acela că „ceruri” nu se referă la un univers cu două (sau mai multe) dimensiuni ci este o descriere a naturii acestei lupte. Aceste „locuri cereşti” sunt cât vrei teritoriul inimii umane. Sfântul Macarie, un locuitor al deşertului scria:
Inima însăşi este un mic vas, totuşi în ea se găsesc dragoni şi de asemenea lei. Există bestii veninoase şi toate lucrurile răutăţii. Însă acolo se află de asemenea Dumnezeu, îngerii, viaţa şi împărăţia, lumina şi apostolii, cetăţile cereşti şi toate comorile harului – toate se afla acolo înăuntru, în inimă.
Locurile cereşti nu se caută contemplând o a doua dimensiune a universului, ci se găsesc în hotarele teribile (în sensul clasic al cuvântului) ale inimii umane. Aceasta era marea promisiune a deşertului: că în singurătate şi în linişte, prin intermediul rugăciunii şi al postului, omul poate intra în adâncul inimii sale şi acolo să ducă războiul care ne este dat tuturor să-l ducem. Puţini au devenit mari sfinţi. Alţii însă doar au înnebunit. Creştinătatea ortodoxă a primit un fel de ghid (manual) asupra războiului din acea parte a inimii în scrieri precum „Vieţile Sfinţilor Părinţi”, „Filocalia”, „Jugul urcuşului duhovnicesc” şi alte opere similare. Ele au rămas baza vieţii spirituale de atunci şi până în zilele noastre.
Lupta din deşert nu ignoră relaţiile cu ceilalţi oameni. Dar recunoaşte faptul că neplăcerile din aceste relaţii nu au cauza în ceilalţi oameni, ci în propria mea inimă. Iisus Hristos nu a suferit neplăceri în relaţiile Lui cu umanitatea. El era împăcat cu toţi. Noi nu putem face mai mult decât a fi precum Hristos, care El însuşi a început lupta în deşert, biruind pe vrăjmaşul acolo.
Gândirea ortodoxă de după aceea a lărgit semnificaţia termenului de „deşert” şi a recunoscut faptul că ea include orice teritoriu. Nu există loc unde mergem pentru care lupta să fie definită altfel. Fie în oraş, fie în fabrică, fie la şcoală sau la birou, câmpul de luptă al războiului nostru spiritual rămâne inima noastră. Singurătatea este doar un instrument în a învăţa a recunoaşte aceasta şi a ne concentra atenţia acolo unde trebuie.
În mod evident, majoritatea dintre noi nu părăsim relaţia cu ceialţi oameni în drumul nostru spre mântuire. Însă ar trebui să tragem concluzii corecte de la oamenii care au intrat prima oară în deşert şi care ne-au lăsat mărturia luptei lor. Nu muncim într-un loc secularizat, sub ochiul vigilent al perfecţiunii unei dimensiuni de ordinul doi a lumii. Muncim pe pământul pe care se duce bătălia între îngeresc şi demonic: inima fiecăruia dintre noi. Iar dacă inimile noastre se află acolo unde este această arenă, atunci ar trebui să recunoaştem faptul că în această arenă vom găsi marele „nor al mărturisitorilor” (Evrei 12:1).
Marea pleiadă de sfinţi care, aşa cum spune Sf. Pavel în Epistola către Evrei, şi-au încheiat cu bine lupta lor şi ne înconjoară asemenea unor spectatori din arenă. Nu trebuie crezut că se află undeva departe de noi, într-o altă dimensiune, privindu-ne de acolo. Astfel, e normal ca aceia care duc cel mai bine acest război spiritual să aibă mulţi prieteni printre sfinţi, pe care învaţă să-i cheme în ajutor. Pentru că deşi ar părea că aceasta este lupta „mea”, totuşi ea este lupta tuturor celor care l-au numit pe Iisus Hristos: Dumnezeu. Sfinţii nu ne înconjoară ca un mare nor de mărturisitori care se uită curioşi la noi şi în mod pasiv. Ei ne înconjoară ca să ne întărească şi să ne ajute, să ne încurajeze, şi chiar, de va fi cazul, să lupte alături de noi. În acest mod se duce războiul duhovnicesc al inimii.
A-ţi petrece timpul cu cineva care a învăţat bine lupta din inimă, înseamnă să stai la poarta Raiului. Am avut puţine ocazii să întâlnesc astfel de luptători. Pacea lor, lipsa completă a auto aprecierii, sunt semnele care îţi arată că ai intrat într-o nouă lume. Astfel de mărturisitori în viaţă sunt cea mai sonoră propovăduire a Evangheliei cunoscută pe pământ. Deoarece în inimile lor, voia Domnului se face pe pământ aşa cum ea se face în ceruri. Ei sunt lăcaşurile Noului Ierusalim şi promisiunea vie a lui Dumnezeu. Inimile lor ne arată locul unde trebuie să ne angajăm în luptă şi noi şi ne amintesc că alături de Dumnezeu totul este cu putinţă.

Ai evitat sa spui pana acum daca mai esti ortodox, inteleg ca erai ortodox si apoi l-ai aflat pe Hristos, te-ai convertit la un cult neoprotestant? (ucenicul mai spunea povestea asta).

SFANTUL GRIGORIE PALAMA despre cum sa petrecem Postul Nasterii Domnului
 

Postul – Despre buna randuiala a postului - Sf. Grigorie Palama

“1. Placuta este ochilor nostri privelistea marii linistite, rasfrangand pe intinderea ei netulburata lumina scaparatoare a razelor soarelui in plina stralucire. Dar si mai desfatator este sa privesti si sa graiesti despre Biserica cea strans unita dupa vointa lui Dumnezeu, izbavita de tulburari si luminata, in chip tainic, de lumina cea dumnezeiasca, desfacandu-si aripile catre stralucirea de dincolo si intinzandu-si in sus mainile, ochii, simtirea, precum si intreaga ei cugetare. Dupa ce harul Duhului Sfant mi-a harazit astazi aceasta vedere placuta si a ingaduit ca voi toti sa petreceti impreuna noaptea si ziua in templul lui Dumnezeu, nelipsindu-va voua ravna venirii voastre la El, haideti acum sa ajutam, dand putere pomului tainic, rasadit la cumpana apelor Duhului Sfant, si ca si voi prin rugaciunile voastre de dimineata, tot asa si noi, in masura in care ne ingaduie timpul, sa adaugam invataturii de dimineata pe cea de seara, aratand mai lamurit iscusintele prin care vrajmasul mantuirii noastre face ca nu numai postul, dar si rugaciunea noastra sa ramana in tot chipul fara de nici un folos.
2. Exista, fratilor, si alta saturare si betie rea si vicleana, care nu vine nici din mancaruri, nici din bauturi, nici din desfatarea pricinuita de acestea, ci din mania catre aproapele nostru si din ura fata de el, si din tinerea de minte a greselilor sale, si din toate rautatile ce se isca astfel. Despre acestea si Moise in cantarea sa spune: “Vinul lor este venin de scorpion si otrava pierzatoare de aspida” [Deuteronomul 32, 33]. Pentru acestea si proorocul Isaia zice: “Vai de cei ce se imbata fara de vin” [vezi Isaia 20, 1]; si iarasi acelasi prooroc vesteste: “Sa nu postiti cu lupte” [vezi Isaia 58, 3]. Dar si catre cei ce postesc in felul acesta, el spune, ca din partea Domnului: “Sa-si plece capul ca o trestie si sa se culce pe sac si in cenusa, oare acesta se cheama post, zi placuta Domnului?” [Isaia 58, 5] si “Cand ridicati mainile voastre catre Mine, Eu imi intorc ochii aiurea” [Isaia 1, 15].
3. Asadar, aceasta betie a urii, pricina de capatai a indepartarii oamenilor de Dumnezeu, diavolul cauta sa o insufle tuturor celor ce se roaga si postesc, apoi trezeste amintirea mahnirilor si plangerilor noastre, ne pune in miscare gandurile spre aducerea aminte a raului si ascute limba noastra pentru vorbe haine si de ocara, pregatindu-ne pe noi sa fim astfel precum David il descrie pe cel ce se roaga in necuviinta: “Faradelege toata ziua, nedreptate a vorbit limba ta; ca un brici ascutit a facut viclesug” [Psalmi 51, 1]; si el se roaga catre Dumnezeu ca sa fie izbavit de acestea, spunand: “Scoate-ma, Doamne, de la omul viclean si de omul nedrept ma izbaveste; ascutit-au limba lor ca a sarpelui; venin de aspida sub buzele lor” [Psalmi 139, 1-3].
4. Dar noi, fratilor, in vremea postului si a rugaciunii, sa scoatem din sufletul nostru – rogu-va – ceea ce avem impotriva cuiva, fie ca in adevar si pe drept avem, fie ca doar socotim ca avem, si sa fim cu totii oameni evlaviosi, sa gandim mai mult unii despre altii sub indemnul dragostei si al faptelor ce lor bune, graindu-ne de bine, cumpanind in noi in sine si cugetand la cele bune inaintea lui Dumnezeu si a oamenilor, pentru ca sa postim noi cu postul cel aducator de laude si fara de prihana. Iar cererile noastre catre Dumnezeu, cele din vremea postului, sa fie bine primite, si sa-L numim pe El “Tata dupa har, in chip cuvenit, invrednicindu-ne astfel a-l grai cu indrazneala: “Tata, iarta-ne noua greselile noastre, precum si noi iertam gresitilor nostri”.
5. Dar iarasi cugetarea din vremea rugaciunii savarsite de noi si a postului devine fara de nici un folos prin lucratura celui ce unelteste impotriva sufletelor noastre; caci o astfel de cugetare semetita avand acel fariseu, desi postea si se ruga, S-a intors gol. Dar noi, stiind ca este necurat si neprimit la Domnul tot cel ce are inima semeata, si stiind prea bine ca noi suntem datori lui Dumnezeu cu multe si cu mari daruri si ca dam inapoi prea putin din ceea ce datoram, sa le facem uitate pe cele daruite mai inainte, ca si cum ar fi o nimica toata, si indreptandu-ne cu mintea spre cele viitoare, sa postim, sa ne rugam cu inima zdrobita si cu smerenie sa ne invinuim pe noi insine, ca sa fie postul nostru curat, iar noi cu vrednicie sa stam in biserica lui Dumnezeu.
6. Exista si un alt chip de viclenie a celui rau, ca re face ca osteneala noastra pentru post si rugaciune sa fie fara de castig pentru noi, indemnandu-ne sa savarsim si postul, si rugaciunea manati de slava desarta si de fatarnicie. De aceea si Domnul vesteste iarasi in Evanghelie, spunand: “Tu insa, cand te rogi, intra in camara ta si, inchizand usa, roaga-te Tatalui tau, Care este in ascuns, si Tatal tau, Care vede in ascuns, iti va rasplati tie” [Matei 6, 6].
7. Aceste cuvinte nu le spune Domnul ca pe o porunca de a fi indepartate adunarile si rugaciunile si cantarile de psalmi, caci atunci nu ar fi spus proorocul alcatuitor al Psalmilor. “In mijlocul adunarii Te voi lauda” [Psalmi 21, 24] si “Lauda-Te-voi intre popoare, Doamne, canta-voi Tie intre neamuri” [Psalmi 56, 12] si “Rugaciunile mele le voi face inaintea ce lor ce se tem de El” [Psalmi 21, 29]; si inca ne-a mai grait noua: “In adunari binecuvantati pe Dumnezeu” [Psalmi 67, 27] si “Veniti sa ne inchinam si sa cadem inaintea Lui si sa plangem inaintea Domnului, Celui ce ne-a facut pe noi” [Psalmi 94, 6]. Dar si catre altii mai sus asezati – despre care nu este timpul si locul sa vorbim acum – Isi indreapta Domnul indemnul la rugaciunea cea facuta cand suntem singuri in casele noastre si in asternuturile noastre, care intareste rugaciunea catre Dumnezeu savarsita in biserici, asa cum rugaciunea cea launtrica, facuta cu mintea, o intareste pe cea savarsita cu buzele. Fiindca acela ce ar voi sa se roage numai atunci cand se afla in biserica lui Dumnezeu, neingrijindu-se deloc de rugaciune acasa, sau pe drumuri, sau in piete, acela nu se roaga cu adevarat nici cand sta dinaintea altarului lui Dumnezeu.
8. Acestea le arata si acela care, dupa ce spune: “Gata este inima mea, Dumnezeule!“, adauga: “Canta-voi si voi lauda slava Ta” [Psalmi 56, 10], iar in alta parte: “De mi-am adus aminte de Tine in asternutul meu, in dimineti am cugetat la Tine…” [Psalmi 62, 7]. Dar ne invata si El: “Cand postiti, nu fiti tristi ca fatarnicii; ca ei isi smolesc fetele, ca sa se arate oamenilor ca postesc. Adevarat graiesc voua, si-au luat plata lor. Tu insa, cand postesti, unge capul tau si fata ta o spala, ca sa nu te arati oamenilor ca postesti, ci Tatalui tau care este in ascuns, si Tatal tau. Care vede in ascuns, iti va rasplati tie” [Matei 6, 16-18].
9. O, cat de mare si neasemuita este iubirea Ta de oameni! Prin aceste cuvinte insusi Domnul ne-a aratat indoiala si tagada care vor starui asupra Judecatii de apoi, pentru ca noi sa capatam de aici o mai buna judecata si o soarta mai fericita. Caci Domnul ii va agrai atunci pe cei ce traiesc dupa slava desarta si nu dupa porunca Lui, spunand, potrivit celor de mai sus: “Ati luat plata in viata voastra“, precum a zis si Avraam catre acel bogat care ardea in focul mistuitor: “Ai primit cele bune ale tale in viata ta” [Luca 16, 25]. Iar celor ce cauta spre El, in vremea in care se ostenesc pentru virtute, spune ca le va rasplati sub ochii tuturor, adica le va da in schimb, la aratarea Sa, aceasta cuprinzatoare binecuvantare si mostenire si desfatare neamestecata si vesnica. Cel Care vrea ca toti sa se mantuiasca si sa vina la cunostinta adevarului vadeste acum – precum spuneam – hotararea cea neprihanita si neschimbatoare, aratand aici ca nu sunt fii ai lui Dumnezeu decat aceia care dispretuiesc slava omeneasca.
10. Caci de aceea aduce El in fata cuvantul Sau hotarat asupra acestor soiuri de oameni, spunand: “Tatal tau, Care vede in ascuns, iti va da inapoi tie pe fata“, pentru ca sa-i arate El si sa-i faca pe cei ce dispretuiesc omeneasca slava desarta copii infiati si impreuna mostenitori ai Sai; iar pe aceia ce nu sunt astfel sa-i lepede din vrednicia de fii al Lui, daca nu se pocaiesc. Cuvintele acestea le-a grait Domnul pentru ca nu cumva cei ce se roaga si postesc sa caute la parerile oamenilor, de la care nu este nici un folos, fiindca altminteri, chiar indurand noi ostenea la postului si a rugaciunii, ramanem lipsiti si straini de rasplata. El spune sa ne ungem capul si sa ne spalam fata, adica sa nu ne folosim de paloarea cea nefireasca, nici sa nu avem capul murdar si cu totul uscat, ca si cum am parea ca suferim aceasta din pricina postului incrancenat si din dispret fata de trup, vanand astfel laude din partea oamenilor. Caci acestea le faceau fariseii, dorind ei a fi vazuti de oameni, si de aceea, pe buna dreptate, au fost socotiti despartiti de Biserica lui Hristos, iar Domnul ne opreste intru totul sa ne asemanam lor.

SFANTUL GRIGORIE PALAMA despre cum sa petrecem Postul Nasterii Domnului
 

11. Daca se va numi cugetul [ratiunea], prin asemanare [analogie], cap al sufletului, ca unul ce este conducator, iar inchipuirea [imaginatia] chip al sufletului, in care se afla jiltul cel statornic al puterilor [energiilor] izvorate din simturi, este bine ca noi, atunci cand postim, sa ne ungem capul cu untdelemn, adica sa facem sa fie cugetul nostru milostiv, iar fata noastra, adica inchipuirea, sa o spalam de gandurile cele rusinoase si necurate, de manie si de toata rautatea. Pentru ca un astfel de post, implinit ca atare, nu numai patimile cele rele, ci dimpreuna cu acestea si pe duhurile cele necurate, care sunt incepatoare si pricinuitoare ale unor astfel de patimi, le surghiuneste si le rusineaza, asezandu-i pe cei ce postesc la rand cu ingerii cei buni, intorcandu-i catre acei ingeri si oranduind ca acestia sa fie pazitori ai acelora, degraba ajutatori si impreuna lucratori.
12. In felul acesta, pe vremuri, alaturi de cei trei tineri din Babilon, impodobiti cu infranarea si cu postul, a fost vazut in mijlocul focului mistuitor si un al patrulea, care era cu ei, pazindu-i si purtandu-le de grija ca sa ramana teferi, de parca in chip minunat i-ar fi scaldat in roua [Daniel 3, 25]. Tot astfel, dinaintea lui Daniel, care postea de multe zile, s-a infatisat un inger care ii dadea sfaturi intelepte si ii prevestea lui cele viitoare. Si in acelasi chip, altadata, un inger a adus de la o mare departare pe un prooroc [Avacum] care a strabatut vazduhul si care a purtat hrana [lui Daniel], prin rugaciune si post astupandu-se gura leilor [Daniel /Bel si balaurul, 33]. Asemenea si noua, care ne ostenim si ne straduim in post trupesc si duhovnicesc si in rugaciuni, cu ajutorul si impreuna lucrarea ingerilor celor buni, vapaia de foc a poftei trupesti ne va fi stinsa de tot, iar mania ne va fi imblanzita precum cea a leilor, facandu-ne noi partasi la hrana cea prooroceasca. Prin nadejdea bunurilor viitoare, prin credinta si prin clarvederea cea duhovniceasca, ne vom invrednici noi sa calcam in picioare serpii si scorpiile, si toata puterea vrajmasului.
13. Iar postul care nu este implinit in acest fel si nu se savarseste in acest chip se inrudeste si se insoteste mai degraba cu ingerii cei rai, caci a lor este pustiirea insotita de manie, de ura si de trufie, ca si de impotrivirea fata de Dumnezeu, pe cand noi, ca unii ce suntem robi si slujitori ai binelui, stam impotriva acestor ingeri rai, cum si spune Apostolul: “Caci lupta noastra nu este impotriva trupului si a sangelui, ci impotriva incepatoriilor, impotriva stapaniilor, impotriva stapanitorilor intunericului acestui veac, impotriva duhurilor rautatii, care sunt in vazduhuri” [Efeseni 6, 12]. Asadar, pe scurt, impotrivirea noastra fata de ei se implineste prin post, dar noi cerem pentru paza noastra si platosa intelepciunii, si coiful milostivirii celei mantuitoare, si scutul credintei, precum si sabia cea prea indestulatoare a Duhului Sfant, adica cuvantul cel mantuitor dat noua de Dumnezeu, ca sa ne fie spre aparare. In felul acesta ne vom intrece in lupta cea buna, vom pazi credinta cea temeinica, vom stinge toate sagetile de foc ale celui rau, vom dobandi cununa Lui cea vesnica si cereasca, infatisandu-ne ca biruitori in toate, bucurandu-ne de-a pururi impreuna cu ingerii din ceruri, intru Hristos, Domnul nostru. 14. Caruia I se cuvine toata slava, cinstea si inchinaciunea, dimpreuna cu “Tatal Sau cel fara de inceput si cu Duhul Sau cel Preasfant si de viata facator, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin“.

Motto: ,,Ca să nu mai fim copii duşi de valuri, purtaţi încoace şi încolo de orice vânt al învăţăturii, prin înşelăciunea oamenilor, prin vicleşugul lor, spre uneltirea rătăcirii,Ci ţinând adevărul, în iubire, să creştem întru toate pentru El, Care este capul - Hristos.Din El, tot trupul bine alcătuit şi bine încheiat, prin toate legăturile care îi dau tărie, îşi săvârşeşte creşterea, potrivit lucrării măsurate fiecăruia din mădulare, şi se zideşte întru dragoste."(Efeseni 4,14-16).

Respectuoase multumiri pentru acei oameni prin al caror efort acesta sectiune nu moare-n uitare, pastrata in contextul la ce trebuie sa fie.O rubrica patristica,citand din studiul parintelui Andrew Louth ,,Ioan Damaschinul:Traditie si originalitate in teologia bizantina", ar trebui sa se inscrie in urmatoarele coordonate: ,,Originalitate inseamna sa ramii fidel originalelor, prototipurilor vesnice,sa-ti stingi ,,intelepciunea proprie"in fata ,,Logosului comun,cum spunea Heraclit,cu alte cuvinte sa-ti pierzi sufletul daca vrei sa-l gasesti,si sa nu faci parada de originalitatea ta ori sa faci ce-ti place".

Asa cum spunea acelasi autorul probabil ca Sfantul Ioan Damaschinul ar fi fost extrem de surprins daca acest lucru ar fi trebuit reafirmat.Voi cita in continuare din aceiasi lucrare,ca sa inteleaga toata lumea la un anumit aspect: ,,Florilegiile patristice,care apar in secolul V si infloresc dupa aceea,sporesc autoritatea Scripturii cu autoritatea Sfintilor Parinti.Perioada post calcedoniana a cunoscut o uimitoare dezvoltare a acestui gen de florilegii.Florilegiile au facilitat apelul la Parinti care au devenit autoritatile cele ma nemijlocite in teologia crestina.Pentru a facilita acesta a aparut un alt gen de florilegiu numit catenae( ,,lanturi")constand intr-un sir de pasaje patristice extrase din comentarii si lipite de versete ale cartilor Scripturii.Toate acestea fac posibil un mod de gandire teologic in care autoritatea se afla ,,urmand Sfintilor Parinti"ca sa citam expresia folosita de Parintii Sinodului de la Chalcedon".

Mentinand sectiunea in aceste coordonate am convingerea ca spiritul patristic,atat cat poate fi el conturat in circumstantele date,va ramine in matca in care si-a gasit esenta si din care si-a extras mesajul pentru posteritate.Ioan Damaschinul,de exemplu,ca sa parafrazez in continuare din lucrarea mentionata,ar putea fi expediat ca un simplu compilator,deloc original,insa el nici macar asta nu a facut ci a folosit o traditie deja existenta a unor astfel de compilatii.Sfantul nu a procedat asta pentru ca ar fi fost lenes sau nepasator ci in vederea unui scop deliberat,afirmat chiar la inceputul lucrarii ,,Izvorul cunoasterii": ,,Eu nu voi spune nimic care sa fie al meu".Acest mod de abordare patristic a facut posibila atat transmiterea cu fidelitate a unei invataturi de credinta cat si asimilarea celui care o compileaza in duhul trairii ei,pentru ca simpla ei afirmare fara traire este un pericol care ne pandeste mereu,fie sub masca unei polemici schizoide,fie sub chipul imbatrinit al unui intelectualism sterp,fie in umbra unei litere ce ucide-n moartea nemiscarii sufletului catre Dumnezeu.Sa dea Dumnezeu sa evitati aceste capcane ce sting Duhul,ca sa citez o expresie a Apostolului Pavel.

Insa exista si un alt pericol,frumos analizat de catre Andrei Plesu in cartea sa ,,Parabolele lui Iisus:Adevarul ca poveste".Exista pericolul unei cumintenii excesive care ,spre surprinderea multora din prezent,nu era caracteristica in acesta forma bigota si schimonosita spiritului patristic.Esta aceea cumintenie falsa,a multumirii cu putin pt a se masca sub aparenta unei false smerenii incapacitatea de a-ti procura ,,aripi de foc"(ca sa citez o expresie din Pateric).A fi smerit,a fi sarac cu duhul,nu inseamna nici a te multumi sa fii un etern caldicel,nici un prost deliberat,nici un incult deloc asumat.Inseamna sa realizezi cine esti si la ce ai fost chemat,sa iti doresti mereu sa ajungi la aceea chemare fara a uita ca acolo nu se ajunge de unul singur printr-o egoista si falsa nevointa,ci ,,doi cate doi",smeriti dar nu suficienti,increzatori dar nu trufasi,mereu avantati dar intelegand ca cel de langa tine poate urca si el dar poate pe calea de mijloc si are nevoie de bratul tau mai tare ca sa fie si el tras spre inaltimi ale credintei unde cu siguranta singuratea in traire nu exista,ca o caracteristica a iubirii Trinitare kenotice.

Din acest motiv si observand ca multi sunt parca putin descurajati,considerandu-se parca prea putin capabili de a zbura spre dorinta de indumnezeire,uitand,zdrobiti de grijile lumii,aripile spiritului ce le-au fost date,am inceput compilarea unui material despre un sfant cu o personalitate extraordinara,unul care nu s-a multumit cu putin in sensul cum ne multumim noi ci a fixat atat prin trairea sa cat si prin invatatura sa sensul ascendent al trairii,o traire nu este usor de atins,nu se poate oricum si nu suporta jumatatile de masura.Ideea,de fapt unica idee a acelui material,este de a incuraja atat de a studia mai mult cat si mai ales de a redescoperi fiecare ca se poate trai mai mult ,pana vom intelege ca doar noi ne punem limite stramte ca sa nu ne speriem de ce vedem in oglinda constiintei dar Dumnezeu nu a pus o limita nimanui pana ,,vom ajunge toţi la unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, la starea bărbatului desăvârşit, la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos." (Efeseni 4,13).

Contestat si lovit,luptand cu o lume parca incremenita-n suficienta,nu s-a lasat doborat ci cu o determinarea sfinteniei a continuat sa lupte pana la final pentru o traire reala,adevarata,cu adevarat minunata,ce merita orice sacrificu, ce suporta orice vicisitudine a oamenilor si a timpurilor.Prin acesta lupta a sa pentru ca fiecare om sa realizeze la ce a fost chemat,acest sfant nu este pentru mine un sfant din trecut,inabordabil prin optica efemerului si limitatului prezent,ci este un erou universal al credintei,ce a invins timpul si prin a carui canonizare,dupa cum spunea Parintele Meyendorff ,,crestinismul a recunoscut ca in Biserica numai Duhul este criteriul suprem al adevarului si singura autoritate ultimativa".Ei bine viata acestui sfant,piedicile pe care le-a biruit si ceea ce a lasat posteritatii,au dovedit ca nu a spus nimic de la el ci Duhul a fost cel care a vorbit prin el pentru cei ce vor crede,indiferent in cat de mare numar ii va chema Dumnezeu.

Evident este imposibil sa cuprinzi asa ceva intr-o forma care sa cinsteasca pe deplin invatatura sa.Insa m-am gandit la o abordare tripartita:viata-context-mesaj,ce va urma un stil compilatoriu axat pe lucrari de referinta pe care mi le-am putut procura si fara nici cea ma vaga pretentie a unui demers academic sau macar informativ,intrucat fie si informatia despre el se doreste a fi culeasca si compilata cu mare atentie,pentru ca aparentele extreme sunt de fapt adevaratele granite ale unei trairi in Duh si Adevar,dar intrucat despatimirea este pentru multi dintre noi inca un pod prea indepartat,se cuvine a se apela la lucrari care sa puna-n lumina intelegerii atat mesajul cat si modul cum el trebuie inteles.Mi-as dori foarte mult,daca Dumnezeu va dori,sa-l pot termina pana la Pasti,pentru ca daca acest sfant si-a dorit ceva a fost sa ajungem acolo,la Inviere dar nu oricum ci traind si crezand cu tarie ca aceasta traire pe care el a aparat-o este data de Dumnezeu a fi o ,,lumina plina de taina,o sesizare a prezentei negraite a lui Dumnezeu in suflet prin dragoste.Lumina este lumina iubirii care iradiaza prin persoane,cu conditia despatimirii,sau curatirii de egosim si de patimi"dupa cum exceptional analiza unul dintre cei mai reputati teologi, diaconul Ioan Ica Jr.

Acesta sfant mai are o caracteristica:a pus un mare accent pe relatia personala a omului cu Dumnezeu si a aratat acest lucru cum doar un sfant putea sa-l faca,nu cum schimonosesc acesta ideea diverse duhuri ale timpurilor de pe urma, ce nu sunt decat ,,nori fără apă, purtaţi de vânturi, pomi tomnatici fără roade, de două ori uscaţi şi dezrădăcinaţi,valuri sălbatice ale mării, care îşi spumegă ruşinea lor, stele rătăcitoare, cărora întunericul întunericului li se păstrează în veşnicie."(Iuda 1,12-13).Si ca sa inchei chiar cu cuvintele acestui sfant,un apel pentru ca fiecare sa cauta mai mult,fara a se opri niciodata cat timp este calator prin acesta lume,atat in inlatuntrul sau cat si prin viata si rugaciune la Dumnezeu acele resurse care il pot duce la adevarata cunoastere:

,,Iar daca Hristos este lumina lumii si Dumnezeu dar credem ca nu este vazut neincetat de nici un om cine este mai necredincios decat noi?Nu cunoasterea este lumina ci lumina este cunoasterea"

Sa ne auzim cu bine.Doamne ajuta.

Hristos este al bisercii(... adauga ce vrei tu aici...) sau biserica este a lui Hristos?

Desi raspunsul meu se gaseste clar si complet in mesajul pe care l-ai citat, totusi am sa reformulez astfel: a merge la biserica si a-L afla pe Hristos, sunt doua evenimente fara nici o legatura, dar si fara sa fie in conflict.

Frumoase cuvinte ai grait si iti dau dreptate intru totul, mai putin in ceea ce priveste deznadejdea. Ti-as oferi si garantia faptului ca intre mine si deznadejde se afla o despartitura, care tinde sa devina abis, odata cu trecerea timpului. Din pacate, duhovnicul mi-a interzis sa vorbesc pe tema aceasta si mai multe nu pot si nici nu doresc a spune. Doresc doar sa fii incredintat ca sufletul meu este izbavit de aceasta povara.

Cu siguranta am spus ceva, in mesajul precedent, ceva care te-a facut sa crezi despre mine ca sunt afectat de gadul deznadejdii, pe cand eu, dimpotriva, sunt un om foarte optimist. Si cum as putea fi altfel cat timp am garantia ca Dumnezeu se preocupa dă mine si imi randuieste cele bune si potrivit neputintelor mele. Candva, nu de mult, am fost un om bogatel, castigam triplu cat un simplu salariat. Daca mi-ar fi fost de folos, Dumnezeu mi-ar fi randuit sa castig mai mult.

Astazi, cand privesc in urma si-l vad pe Leonte de atunci, mi se face mila de el; cat de putine stia despre Dumnezeu, dar cat de multe credea ca stie. Peste un timp, sper sa privesc in urma si sa vad ceva similar, ca marturie a faptului ca evoluez.

p.s. Frumos si util cuvantul despre lupta pustnicilor; cred ca s-ar fi potrivit mai bine la topicul lui vlad, despre insingurare/instreinare. Dar e bine venit oriunde. Important e sa ajunga la cei interesati.

Parerea despre dusmanie... Adica sa ma descriu pe mine? Asta imi ceri de fapt.

Nu de putine ori, mi s-a intamplat sa fiu ca ochiul cel rau care vede cele rele. Nimeni nu suntem fara de greseala, iar primul pas catre a dobandi puteri dumnezeiesti, este a putea suporta neputinta vecinului, a colegului si a casnicilor nostri.
Din pacate nu am o reteta sa o prezint cuiva interesat de aceasta putere. Pur si simplu trebuie sa ne luptam cu bestia din noi, pana vom pricepe ca binele si raul nu sunt ceea ce lumea ne invata ca sunt.
Daca fiul meu incepe sa consume droguri (sa zicem), iar eu nu stiu sa-l indreptez cu duhul blandetii, mai bine imi inghit cuvintele si ma rog sa-i scoata in cale Hristos, un povatuitor pe masura. Altminteri, vom trai [retrai in cazul meu] pe deplin tragedia din zicala "gura iadului e pavata cu intentii bune".

Aoleu, sarmanul de mine! In timp ce reciteam mesajul, mi-am amintit ca am cunoscut un astfel de tata, roman, in Athos. Cand imi povestea tragedia vietii sale, nimic nu mi-a sfasiat mai tare inima dacat cand a ajuns sa imi povesteasca despre fiul sau. Cel putin doua zile m-am tulburat si mi s-a umplut mintea de ganduri, despre cum as putea sa contribui la a-i usura durerea si la a-l izbavi pe fiul sau.
Ce amagire pe capul meu! Ce puteri aveam eu ca sa implinesc astfel de ganduri (ce-i drept nobile)?

Leonte&Pelerin spre Rasarit !
 

Multa liniste si intelepciune aduceti prin postarile voastre , drept pentru care va multumesc , mai ales ca din ce in ce mai putine sunt astfel de momente pe acest forum .
Sa va daruiasca Dumnezeu putere sa scrieti cat mai mult , ca sa mai diluam tulburarea ce se abate de la un timp pe aici .
Pelerin spre Rasari , sunt convins ca un astfel de thread nu are cum sa piara , prin insasi natura lui este inepuizabil !
Doamne ajuta !:1:

Multumesc si eu tuturor celor care lasa "bucatica lor de suflet" pe acest topic. De multe ori am intrat pe-aici, am citit, m-am "incarcat" si am iesit "pe varfuri", asa cum am si intrat. Nu stiu de ce, dar ma simt atat de sarac incat nu gasesc in mintea mea o vorba atat de inteleapta, sa poata fi trecuta pe-aici. Probabil exagerez, dar simt ca si cum as deschide Sf Evanghelie si m-as apuca sa adaug "note si impresii"... Ce stiu eu de "Viata in Hristos"? Ce cuvinte sa adun, pentru ca eu, pacatosul, sa fac cinste acestui minunat topic? Sunt mult prea sarac... Dar va multumesc tuturor care lasati vorbe de duh. TUTUROR!!!

Pericolul Slavei Desarte , este pretutindeni , si macina , macina si roade precum o molie , fara sa ne dam seama , dar aceasta slava desarta exista peste tot !
Slava desarta, spune Sfantul Vasile cel Mare, este hotul mieros al bogatiei duhovnicesti, gadele cel dulce ce al sufletelor noastre,molia virtutilor; care ne rapeste intr-un chip placut cele bune si care amesteca cu miere otrava propriei noastre amagiri, intinzand cugetului oamenilor paharul pustiirii
Slava desarta nu este numai nimicitoarea faptelor bune, ci si povatuitoarea celor rele.
Slava desarta pateaza sufletele oamenilor cu toata pangarirea.
Ioan Damaschin spune:“Slava desarta este desarta nu pentru ca iubeste slava, ci pentru ca nu iubeste slava lui Dumnezeu”.
Slava desarta subrezeste pana si temeliile celor mai inalte virtuti, lucrand la suprimarea lor; slava desarta este un rau foarte mare si viclean.
Sfantul Vasile cel Mare descrie astfel slava desarta:“Cel care este slavit pentru bogatia lumeasca si poarta grija de slava omeneasca, care e trecatoare, si se increde in virtutile trupesti, are parte de slava pe care si-o acorda el insusi, nu insa de cea care duce la ceruri, ci de cea care ramana in tarana”.
Isidor compara slava desarta cu o floare care nu infloreste decat pentru cel mult o zi.

Ma bucur enorm ca acest topic va poate ajuta cu ceva si sper ca bucuria dvs sa fie o frumoasa multumire pentru cei care au scris acele articole pe care am incercat,noi toti,sa le compilam mai mult sau mai putin inspirat (cazul meu).Cred cu tarie ca acest topic,ca sa isi atinga scopul sau,ar trebui sa aiba si articole referitoare la iconografie si poate in viitor oameni de pe acest forum,de la care am invatat multe pe acesta tema,vor putea,cu ajutorul lui Dumnezeu,sa ne ajute sa facem o rubrica unita: patrologie si iconografie.Cred ca acesta rubrica unita,care este evident ca va solicita un efort substantial si de durata,va ajuta enorm,mai ales in timpuri tulburi si confuze cand oamenii,poate,trebuie sa inceapa sa caute iar ceea ce nu se va pierde niciodata.Poate la anul vom putea incepe acest proict cu voia lui Dumnezeu si ajutorul dvs.

In alta ordine de idei,stimulat de ultima postare a lui Cristi,un om iubitor al patristicii si un bun prieten,va recomand doua carti.Fac asta pt ca avand un intelect limitat ma transform in ,,baiatu cu cartile"aducand ceva ce depaseste cu infinit de mult ceea ce as putea eu gandi.Investiti in carti si cultura,chiar si in aceste timpuri si va asigur ca nu veti regreta.Ele nu pot inlocui trairea si rugaciunea dar pot contribui la creasterea lor armonioasa si mai ales fundamentata.Asta mai ales in situatia in care Rasaritul are un tezaur cultural teologic unic in istoria lumii si intraznesc sa spun inimitabil si mai ales extrordinar de transformator.

Prima care se numeste ,,Parintii Pustiei"de Jean Bremond.Este o carte despre acei monahi ai pustiei care conform celor spuse de autor ,,au practicat, asa cum nimeni n-a facut inainte de ei si intr-un fel care n-a mai primit mare adaos, aceasta minunata arta, ars artium, "arta cereasca de a lecui ranile provocate de muscatura pacatelor", arta calauzirii sufletelor spre mantuire."

A doua carte este o mica carticica exceptionala aparuta la editura Deisis.Se numeste ,,Cartea Fiului risipitor"si este o carte-omagiu la adresa celui ce a fost marele filosof roman Constantin Noica.Despre ce este vorba:

,,Transmisa doar de textul Evangheliei dupa Luca (15, 11–32), parabola cunoscuta indeobste sub numele de „parabola fiului risipitor” este cu siguranta una din cele mai profunde si tulburatoare din cate au fost rostite de-a lungul activitatii publice de catre Iisus din Nazaret. Lectia ei paradoxala a obsedat neincetat generatiile crestine de-a lungul istoriei Bisericii.Cum intelege omul contemporan, omul secolului XXI, dincolo de simpla identificare, sensurile acestei parabole, a carei simplitate face din ea un text inepuizabil? Raspunsul la aceasta intrebare il pot da cele sase lecturi antologate in prezentul volum semnate de sase personalitati teologice si culturale actuale. Diversitatea lor are drept scop realizarea unei simfonii contrapunctice a interpretarilor: un teolog biblic protestant (Joachim Jeremias), doi monahi, unul rasaritean athonit (arhimandritul Vasilios Gondikakis), altul occidental iezuit (P. Marko I. Rupnik), un scriitor-monah, Nicolae Steinhardt (monahul Nicolae Delarohia), un filozof crestin occidental (Jean-Luc Marion) si un filozof roman, Constantin Noica."

Mie personal interpretarea arhimandritului athonit mi s-a parut fabuloasa.Este o carte pe care nu trebuie sa o ratati,sunt multe de invatat din ea si fiecare abordare iti ofera o tema de gandire pentru fiecare dintre noi,asa cum spunea Constantin Noica viata crestina cumva intre acesti doi poli se desfasoara,fiecare fiind pe rand fiul risipitor sau cel ramas acasa,fiecare cu povestea lui,cu greselile lui dar avand un Tata cu o dragoste mai presus de putinul nostru sufletesc si desele noastre rataciri prin noaptea pacatului.In introducerea cartii aveti exceptional alese codacul si troparul slujbei bizantine a tunderii in monahism si imnografia ortodoxa bizantina a Duminicii Fiului Risipitor.Cititi acesta mica carte si veti vedea cum,cateodata, in mici carti sunt mari invataturi de viata si de credinta.

Dumnezeu sa va ajute si sa fie mereu in inima si in gandul dvs.

In raspunsul tau ai descris foarte clar si frumos lupta cu ispitele. Eu insa vorbeam despre cu totul altceva. Raspunsul meu complet il gasesti aici>
http://www.crestinortodox.ro/forum/s...759#post486759

„Când se apropie învierea omului duhovnicesc în tine...”
 

„Când se înmulţeşte răbdarea în sufletele noastre, e semn că am primit în ascuns harul mângâierii.”

„Când se apropie învierea omului duhovnicesc în tine, se trezeşte în tine moartea faţă de toate, şi în sufletul tău cel neasemenea zidirii se încălzeşte bucuria: şi gândurile tale se închid înlăuntrul tău, în dulceaţa aflătoare în inima ta. Dar, când lumea va învia în tine, împrăştierea cugetării ţi se va înmulţi împreună cu cugetul mărunt şi nestatornic. Iar lume numesc patimile pe care le zămisleşte împrăştierea. Şi, când acestea se vor naşte şi se vor desăvârşi, se prefac în păcate şi omoară pe om. Precum nu se nasc copii fără mamă, aşa nu se nasc patimile fără împrăştierea cugetării şi nici păcatul împlinit fără convorbirea cu patimile.
Când se înmulţeşte răbdarea în sufletele noastre, e semn că am primit în ascuns harul mângâierii. Tăria răbdării e mai mare ca gândurile de bucurie ce se ivesc în inimă. Viaţa în Dumnezeu e moartea simţurilor. Când vieţuieşte inima, mor simţurile. Iar învierea simţurilor este moartea inimii. Şi, când acestea învie, e semn că a murit inima pentru Dumnezeu.”


(Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoință, în Filocalia X, traducere din greceşte, introducere şi note de pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Editura Humanitas, Bucureşti, 2008, p. 333-334)