Tacerea omului lipsit de lumina Duhului Sfant, este de aur, dar tacerea omului fatarnic, ii va aduce mai multa osanda decat inteleptire. Omul trebuie sa aiba mult discernamant, sa stie cand sa taca, cand sa vorbeasca si cand sa asculte. Si Sfantul Serafim de Sarov a pastrat tacerea multi ani, si a intrerupt-o abia dupa ce a fost sfatuit sa vorbeasca din nou.
Eu consider ca tacerea omului chibzuit e o virtute! Ce-as vrea sa nu mai am nici eu atata logoree :29:

Este posibil ca interpretarea ta sa fie corecta. In intelesul meu, talantul este Cuvantul Adevarului pe care Dumnezeu, l-a scris in inimile celor care L-au primit, este Cuvantul vietii celei vii. Dumnezeu i-a trimis in lume pe apostoli tocmai ca sa marturiseasca Adevarul, adica sa inmulteasca talantul dar prin Cuvant, draga LapetiteMoc, nu prin tacere. Urmasii acestora au continuat sa marturiseasca Adevarul si multi dintre cei care l-au auzit l-au primit inmultind ceata fericitilor traitori intru Hristos. Astfel s-a inmultit talantul. Altii au tacut. Au pastrat doar pentru ei Cuvantul Adevarului. Nu au inmultit talantul. Din aceasta perspectiva am facut asocierea cu care tu nu esti de acord. Tacerea este folositoare in multe situatii, spre exemplu pentru a nu participa la o discutie care infrunta pe Dumnezeu, pentru a nu-L marturisi in vant atunci cand interlocutorul sau auditoriul se manifesta impotriva lui Dumnezeu (stii invatatura cu margaritarele), pentru a nu face prozelitism, pentru a nu rataci pe altii atunci cand simti ca s-ar putea sa le dai invataturi gresite, pentru a nu-i pune in inferioritate pe altii dar si pentru a nu te amesteca intr-o discutie neintrebat etc. Aceasta si multe asemenea ar putea fi tacerea inteleptului. Desigur problema s-a pus in general, asupra conceptului de tacere, iar eu m-am axat mai mult asupra tacerii ca stavila impotriva cuvantului aducator de buna invatatura. Bineinteles ca exsista si tacerea care ascunde un gol interior, care nu are ce transmite. Aceasta este tacerea tampa. Problema este ca, de regula, acolo unde este mult gol nu prea exista tacere. Iarta-ma ca m-am intins atat de mult cu explicatiile dar, probabil, nu am abilitatea de a ma face inteles prin cuvinte mai putine. Iata, in felul acesta am aratat cat de mult gol am inlauntru din moment ce am vorbit atat de mult.

Când am deschis acest topic mă refeream, după cum scrie și acolo, la tăcerea creștinilor nevoitori.

Despre tacerea monahilor:
"Odata, cativa preoti din tinut au venit la manastirea unde traia avva Pimen. Avva Anub a intrat si-i zice: "Sa-i chemam azi pe preoti la noi". El a stat mult timp pe ganduri, dar nu i-a dat nici un raspuns. Atunci avva Anub s-a suparat si a plecat. Fratii care stateau langa avva Pimen il intreaba: "Avva, de ce nu i-ai raspuns?". Avva Pimen zice: "Fiindca nu e treaba mea. Eu am murit si un mort nu vorbeste“. (Pateric, editia Polirom, 2005)

Un frumos tablou care are ca temă tăcerea...

Tacerea este si ea o limba, ba chiar una mai presus decat cea intemeiata pe cuvinte rostite. Nu intamplator ne indeamna sa o deprindem, Parintii Bisericii.

Asta pentru ca toate cuvintele sunt limitate la conceptele sau realitatile pe care le exprima. Cuvantul cuprinde in parte, pe cand tacerea e atitudinea in fata necuprinsului.

Mai departe de tot ceea ce ne depaseste, de tot ceea ce nu putem cuprinde in definitii, se asterne tacerea. Ea este singura capabila sa exprime tainicul din univers, din zidire si din noi. Nu cred ca gresim spunand ca tacerea este "limba lumii nevazute".

Mi-a placut aceasta marturisire despre parintele Sofian Boghiu: "Avand chipul radiind de lumina harica, marele duhovnic iti transmitea, fara sa scoata o vorba, bucuria vietii chiar si in suferinta, bucuria de a te regasi in Biserica - Trupul lui Hristos -, dorinta si hotararea de a te ridica atunci cand cazi si de a urca pe treptele desavarsirii". Iata ca tacerea poate vorbi.