gresit.

in exemplul dat, iarta-i ca nu stiu ce fac este foarte clar ca Dumnezeu, in procesul de iertare si in consecintasi de mantuire, tine cont de absolut toate : capacitate de a intelege si primi Adevarul, informatia primita, etc. nu poti cere cuiva mai mult decat poate intelege.

altceva este cand tu intelegi, cunosti, dar te impotrivesti si chiar te lepezi.

am studiat un pic acest aspect in discutiile mele cu niste prieteni hindusi. Nu le-am dezvaluit intentia mea, insa discutand despre relatia cu Dumnezeu de fapt am realizat ca ei nu au capacitatea de intelegere a ce inseamna de fapt a crede in Hristos si a-L primi ca Mantuitor. Pur si simplu, modul de viata, de educatie , de crestere, informatia primita, chiar si gena mostenita nu este la nivelul de a primi adevarul care este Hristos.
Ei , altceva este cand Insusi Dumnezeu lumineaza. Insa El lumineaza cand voieste, si pe cine voieste in planurile Sale dumnezeisti.

Iertarea cu siguranţă va produce o schimbare şi în inima/sufletul celui iertat, nu neapărat imediat, ci în veşnicie. Iertarea devine lucrătoare, nu doar asupra celui care iartă, ci şi asupra întregului Adam din care face parte. Iertarea opreşte propagarea răului.

Da, așa cum spunea Mihailc: Nu pocăința atrage iertarea, ci iertarea declanșează pocăința (metanoia). Deci așa ne schimbă Dumnezeu și ne trece de la moarte la viață: iertându-ne. Și tot așa oricare dintre noi poate fi de folos duhovnicesc celui care-i greșește.

Însă Misuar mi se pare că ar înțelege că dacă Hristos iartă necondiționat, atunci n-ar mai fi loc de pedeapsă. Or, pedeapsă e clar că va fi. Dar cred că noi înșine ne pedepsim, nu Dumnezeu. Dumnezeu n-a făcut nici moartea și nici iadul; și nu vrea ca cineva să se chinuiască, indiferent de păcatele pe care le-a făcut. Dar suferința veșnică e o consecință inevitabilă a depărtării și neascultării de Dumnezeu.

la mine a fost taman invers pana ce nu m-a facut Dumnezeu sa imi vad pacatele si sa le plang si sa le spovedesc , nu am putut ierta.

Eu zic ca pentru a ajunge la iertare trebuie sa treci prin pocainta si prefacere a sufletului. Caci prin iertare apoi vine binecuvantarea lui Dumnezeu invatand sa iubesti.

numai un suflet pocait poate ierta, numai un suflet care s-a smerit poate ierta. neiertatea vine din mandrie. si pana nu pleaca mandria nu vine nici sentimentul iertarii si al iubirii.

altfel, este ea iertare? sau doar un exercitiu al mintii , sau mai bine zis un exercitiu al mandriei de sine.

acesta este si motivul pentru care sunt atat de multi oameni care nu iarta. pentru ca nu trec prin procesul pocaintei, al smeririi de sine, a recunoasterii cine sunt de fapt.

neconstientizand starea proprie, nu iarta , socotindu-se indreptatit. Ori iertare inseamna renuntare la indreptatire in primul rand.

Adică până nu ai intrat în rânduială nu ai iertat niciodată? Eu cred că pocăinţa a declanşat o conştientizare mai clară a iertării, dar de iertat ai iertat şi înainte. Şi mai cred că sunt oameni care iartă, deşi nu sunt credincioşi practicanţi. Nu de puţine ori mi se întâmplă să iau lecţii de la acest gen de oameni. Mi se pare greşită ideea că numai cel care este într-o stare de pocăinţă poate să ierte.

ce este iertarea daca nu smerire? ori daca tu nu esti pocait cum ierti nesmerindu-te?

iata, cineva mi-a facut mie un mare rau, o suferinta ingrozitoare cu consecinte pe zeci de ani. sunt indreptatita in suferinta mea sa zic: mi-a facut rau acest om, cum pot sa il iert?

insa vine Hristos , atinge inima si zice: smereste-te, tu nu ai pacatele tale? tu nu ai gresit deloc? iata cate pacate duci, iata ai facut si asta, si asta, si iti arata in inima toate cate le-ai facut in viata , smerindu-te. le vezi, realizezi, plangi, se indoaie inima in suferinta pocaintei, apoi simti blandetea lui Dumnezeu, care schimba inimi si suflete si astfel zici: din toata inima iert, pot ierta si pot uita.

sa analizam procesul nostru propriu de iertare.

Fara pocainta nu exista iertare decat mandrie de sine.

Eu cred ca atunci cand iertam, greseala nu i se mai socoteste celui iertat, chiar daca el nu intelege ca a gresit, nu si-a cerut iertare. Asta nu exclude pedeapsa pentru greselile neiertate.

Un părinte doar dacă se află în pocăinţă îşi iartă copilul? Dar un copil pe părinţii lui?

Fiecare are motivele lui pentru care iarta. Nu exista un singur motiv pentru care iertam. Poti sa ierti fiindca iubesti pe cel care ti-a gresit. Nu cred ca trebuie neaparat sa te autoflagelezi si sa te consideri campionul rautatii si neputintei, ca sa ierti pe ceilalti.