Vrei să zici "care ESTE acolo"!

Asadar, daca evenimentele metacosmice sunt indescriptibile succesional sau sunt simultane, noi, cei care traim si ne castigam mantuirea in lumea fenomenologica, temporala, care suntem legati structural de succesiune si temporal, ne vom pomeni dincolo, dupa moarte, intr-o lume total nenaturala in ce ne priveste. Stranie si anapoda, dupa calapoadele dupa care am evoluat in cursul vietii. Nu ne pregateste nimeni si nimic pentru "dincolo". Asadar, tind sa cred ca metacosmosul beneficiaza de un metatimp care este secvential si succesional ca si timpul cosmic, dar care difera de acesta prin modul de curgere. Poate ca nu va mai fi intim legat de viteza si distanta, acestea insele lipsind sau transformandu-se in altceva, dar va avea cu siguranta secventialitate si succesiune. Sunt convins ca "metatimpul" a inceput odata cu inceperea creatiei, in prima zi a facerii si tot ce s-a intamplat de atunci este in succesiune, nu simultan, nici indefinit.

Interesante supoziţii, însă eu unul, dacă aş fi în locul tău, nu m-aş grăbi să le transform în convingeri. Sfinţii părinţi şi scriitori bisericeşti utilizau afirmaţia ca instrument epistemologic doar până la un punct, după care treceau în domeniul certitudinilor negative, singura modalitate de a aborda, cât de cât, inefabilul.

Nu sunt convingeri. Am spus ca tind sa cred. Doresc sa ma clarific si dupa cum vedeti, nu am convingeri clare, incerc sa le obtin. Ma deranjeaza tare mult ca voi ajunge (cand voi muri) intr-o realitate care este cu totul altminteri decat cea perceputa si priceputa de mine pana acum. Ma simt ca un peste care a trait intr-o pestera, stiind ca dupa ce va muri va ajunge intr-o lume despre care nu stie decat ca este mult mai minunata, cu aer, lumina, flori, iarba etc., fara sa aiba nici macar o idee cat de vaga ce sunt acestea, ci doar stiind numele lor. Cand voi iesi din pestera, nu voi fi pregatit deloc. Mai mult, nici macar nu pricep cum de e mai bine afara din pestera decat inauntru, trebuie doar sa cred asta. Ok, ma straduiesc, rugaciune multa, duhovnic, dar tot nu pricep. Si stii de ce? Continuand comparatia pestera-afara, desi pentru noi cei ce discutam aici este evidenta superioritatea lui nafara si pentru peste nu, desi pestele va constata cat de bine este afara, acel peste nu va mai fi el insusi cand va ajunge afara si va pricepe cat de bine este acolo. Va fi o cu totul alta persoana. Pestele din pestera va fi dezindividualizat, disparut pentru totdeauna. Alta persoana va beneficia de bucuria lui afara, persoana fara nicio legatura cu pestele din pestera.

Pentru cel care traieste o viata de credinta autentica, gustarea bunatatilor viitoare incepe inca de aici.
Dar pentru asta, trebuie sa moara nitel. Tot incepand de aici.

Bine spus, Alin. În acest spunea un dumnezeiesc părinte că teologia este viață.

Căutând doar cu mintea înțelesurile adânci ale tainelor dumnezeiești, vei rata cunoașterea Adevărului, care poate fi înțeles doar printr-o participare integrală, cu toată ființa (minte, inimă, trup), în modurile arătate de Hristos în Biserica Sa.

În ce privește temerile lui catalois că la încheierea acestei vieți vom întâlni o realitate cu totul necunoscută, nu cred că lucrurile vor sta așa dacă în viața pe care o trăim aici și acum avem experiența harului, dacă dobândim Duhul Sfânt, care este scopul pentru care trăim pe pământ, după sf. Serafim de Sarov.

Această viață limitată, în trup, este o perioadă de „gestație”, noi trăind ca într-un pântec dumnezeiesc (Biserica), hrăniți prin cordonul ombilical al harului de către Duhul Sfânt. Moartea va fi, prin urmare, o naștere în veșnicie.

Să lucrăm, însă, și să ne rugăm ca nașterea să ne găsească bine crescuți și hrăniți, să nu ne naștem înainte de termen sau chiar morți (să nu fie!).

Pai nasterea din nou tot aici este.
Omul moare, pentru a renaste, imbogatit, asa cum bobul de grau moare pentru a da roada inzecita.

Exact.

Sunt pur și simplu uimit de fidelitatea ”meta-tabloului” pe care-l descrii ca și cum de-acolo ne transmiți, iar limbajul este foarte metaforic, dar extrem de sugestiv și exact.

Am boldat o mică secvență din tabloul tău la care eu răspund că abia ”afară” peștele se va defini(descoperi) în mod real, fiindcă în peșteră nu are nicio legătură cu el însuși; în peșteră peștele se confundă cu branhiile, cu solzii, cu înotătoarele sale, adică cu trupul său, iar dincolo se va ”elibera” de ele devenind el însuși și, totodată, luminându-se cum s-a lăsat înșelat în peșteră.

Observ că tu ai toate aceste informații, dar nu-s sistematizate conștient și cred că urmează să le descoperi în curând(la timpul potrivit).

Multumesc Demetrius, parca simt o boare de incurajare in urma cuvintelor tale.
Numai ca furtuna din mintea mea este in continuare nepotolita, confuzia fiind ceea ce traiesc, nu claritatea convingerilor.
Credinta ce este? Ignorarea, respingerea sau negarea gandurilor care vin din firea omului (apropos, singura fire pe care omul o stie, acea fire care il face sa fie viu cu orice pret, care percepe cauzalitatea si care cerceteaza ce are in jur, cat mai departe cu putinta, ca sa inteleaga ce este el, cu mijloacele puse la dispozitie), vidul ramanand in urma acestor actiuni, vid care trebuie umplut cu ceva, deoarece noi, oamenii, NU putem trai fara un reper, umpland acest vid cu ganduri care nu se mai sincronizeaza cu totalitatea experientelor noastre, ci, din contra, cu orice este contra experientelor noastre: viata vesnica (nici o experienta nu zice ca ar exista), reincarnarea (asijderea), cele 9 fecioare la dispozitie sexuala ale musulmanilor (aici diavolul a luat-o rau pe aratura, dar, cu toate astea, uite ce de adepti are...), cam astea fiind toate credintele de azi ale omului, care contrazic experienta vietii. Si mai sunt cei care "cred" in moartea definitiva: ai trait cateva zeci de ani si asta a fost totul. Acestia sunt cei care NU neaga, ignora sau resping realitatea de mai sus, ci se raporteaza exclusiv la ea.
Iata tabloul pe care il are in fata Dumnezeu. Intrebarea ar parea ca este: cine a pictat tabloul? Dumnezeu, ar fi primul raspuns, caci El a pictat orice este de vazut. Diavolul,ar fi al doi-lea raspuns, caci prea este dezlanat acest tablou. Dar, personal, as fi ipocrit sa afirm ca asta e intrebarea ce ma framanta. Intrebarea mea (caci de aceea am inceput topicul) este DE CE exista acest tablou? Daca acest tablou are un scop, care este acela?
Ca sa fiu mai lapidar, cred ca scopul este de neinteles de catre fiintele umane, care trebuie sa tinda catre acest scop. Si aici apare disfunctionalitatea: trebuie sa ajungem intr-un loc pe care nu il intelegem, nu il putem intelege, dar este singurul loc in care putem ajunge.
Ei bine, daca Diavolul nu ar fi existat, daca Lucifer nu ar fi cazut, nu ar fi corupt pe Eva, apoi pe Adam s.a.m.d., topicul meu nu ar fi existat: da, Omul a cazut prin liberul arbitru, s-a separat de Dumnezeu prin neascultare. Dar, atata timp cat asta s-a intamplat cu o interventie din exteriorul Omului, adica a lui Lucifer, iar acesta NU a fost exclus din lume, univers sau metaunivers, ci a ramas sa fiinteze cu oarece puteri, ba chiar active, ba chiar sa il ispiteasca pe Fiul lui Dumnezeu, ba chiar sa ajunga sa ii omoare pe ulrimii 3 profeti, ba chiar sa ajunga sa poarte un razboi peste toata firea si peste toti Oamenii pana la sfrsit (sa aiba puterea de a impinge catre iad si moarte vesnica MILIARDE de suflete ca al meu si al tau, suflete de Oameni), iar la sfarsit sa aiba un razboi intre ingerii lui si ingerii lui Dumnezeu..., inseamna ca acesta, Lucifer, este foarte important pentru creatie, pentru Dumnezeu.
Iar eu, Marius (caci asa ma cheama), cu mintea cu care am fost lasat pe pamant, fac exact aceleasi lucruri pe care le-a facut Lucifer. Fac contra Domnului. Scriu aici si ma duc la spovedanie si ma rog, pentru ca nu vreau sa fiu contra Domnului, dar sunt.
Raspunsurile standard din cateheza nu m-au ajutat, astept raspunsuri personale.

Dilemele tale au bătaie prea lungă pentru o discuţie pe internet, însă sunt importante şi cred că merită să ne învârtim puţin în jurul lor. Nu există răspunsuri standard care să satisfacă nevoia profundă de a găsi sensul existenţei personale, încadrat într-un sens general al fiinţării.
Dacă vrei teorii, îţi recomand să iei la rând metafizicile şi sistemele religioase ale omenirii. Absolut toate pretind că răspund, parţial sau exhaustiv, la întrebările ultime ale omului, propunând în acelaşi timp soluţii de integrare într-o anumită ordine a lumii.
"De ce există fiinţare şi nu, mai degrabă, nimic?". Această întrebare, formulată de Martin Heidegger în secolul trecut, este considerată şi astăzi un fel de capăt al interogaţiilor umane, cel mai avansat mesager al gândirii umane în miezul marelui mister al existenţei.
Sunt curios ce răspunsuri avem fiecare la întrebarea de mai sus.