Amuzant :-) E de înţeles, e cadoul lui, şi fiind şi o generaţie nouă, e o bucurie şi mai mare.

Vroiam sa mai spun doar doua vorbe pentru copil:

1. Trotineta, bicicleta - ajuta-l tu si cumpara-i daca isi doreste. Sa faca sport, sa fie cu copii.

2. Am impresia ca il inveti totusi lucruri (in credinta) prea avansate si filozofice pentru varsta lui. Cu alesul intre viata si moarte si alte cele.
Cred si ca este foarte dotat din moment ce este campion la sah.
Totusi ai grija si lasa-i copilaria, naivitatea. Jocuri, povesti, lucruri pentru varsta lui. Are tot timpul sa fie matur.

Uite si tie inca o data un link foarte util, care imi place foarte mult:

http://www.razbointrucuvant.ro/2012/...etelor-tinere/

Si lasa-l sa-si pastreze telefonul. Va avea nevoie de el. Daca il trimiti prin tabere si excursii, sau cu alti copii va avea nevoie. Si telefoane publice...nu prea mai sunt.

Obedienţa copilului nu se previne şi tratează, din păcate, cu libertăţi şi bucurii copilăreşti. Fiind o treabă foarte serioasă, obedienţa copilului începe, are ca bază, paternalismul părinţilor şi educatorilor. Acolo unde educatorii se cred deţinătorii adevărului şi sunt bântuiţi de spaima ca nu cumva copilul să păţească ceva rău dacă nu îi ascultă orbeşte, acolo e jale mare. Copiii se îmbolnăvesc şi, ca să mai scape cumva de chinul sufletesc, împrumută soluţia obedienţei şi rămân blocaţi în ea, până la vârste înaintate, ale vieţii de adult.

Crezînd acestea şi cunoscîndu-le întrucâtva din practica mea de psiholog şi din formarea specială în direcţia asta, am lăsat larg, foarte larg deschis, domeniul experienţelor pentru Tudor. Dublat de frecvente discuţii, la amănunt, ca între doi prieteni. E drept că mi-am atras multă batjocură şi multe reproşuri de la multă lume. Dar copilul ştie clar că tata îl iubeşte cu adevărat în timp ce la alţii a observat că se iubesc mai degrabă pe ei înşişi şi pe ale lor, că sunt iubitori mari de reguli şi bariere, cu rol de protecţie a securităţii lor, iar nu a copilului.

Cât îl priveşte pe Tudor, el e un copil care ar sta toată ziua în parc, de s-ar putea. Joacă ore în şir fotbal, e primul la căţărări prin pomi, la tot felul de aventuri, nu tocmai ortodoxe multe dintre ele... Cântă, dansează, sare, face tumbe, e în continuă mişcare, improvizaţie, experimentare. Are un temperament vulcanic şi pasional. E, practic, cel mai năzbâtios copil din parcurile Titanului şi e cunoscut ca un cal breaz de copii şi părinţi. Inutil să spun că e spaima bunicilor şi coconetului firoscos, adică a celor care făuresc copii obedienţi.

Din păcate nu îşi face cu plăcere temele, nici măcar la şah. Studiază cel mai puţin dintre copiii cu care concurează. Joacă mai ales din dorinţa de a experimenta lucruri noi şi de a calcula variante cât mai originale şi mai grele. Tot timpul stă pe muchie de cuţit, îşi îmboldeşte adversarii să părăsească tiparele obişnuite, caută mereu un "Aha!" după care îi strălucesc ochii şi ţopăie de bucurie.
A fost poreclit de părinţi "Tudor un picior", lucru care îl cam supără, deoarece nu stă niciodată în două picioare, ci mereu ţopăie, sare ca un ştrengar, fluieră şi cântă, sărind ba pe stângul, ba pe dreptul...

Dar îi place mult să muncească atunci când îl pasionează ceva. rar am văzut un om atât de harnic, iar cu asta chiar îl laud, e copleşitor cât poate munci. De asemenea, e foarte strict cu rânduielile bisericeşti, se supără tare când nu ajungem la slujbă sau când uită să ajuneze şi nu se poate împărtăşi. De când se spovedeşte a început să fie, parcă, un pic mai grav, mai serios. Un pic, doar un pic, aşa ca o umbră care îi întoarce uneori privirea în el însuşi sau, poate, i-o plimbă mai departe, peste şi prin lucruri...

Obedienţa vine din stâlcirea nevoii copilului de a explora şi experimenta, apoi de a înţelege prin sprijinul oferit de adulţi în tâlcuirea evenimentelor şi a cărţilor. Când, însă, copilul se dezvoltă firesc, putem avea, iată, un copil care ne poate impresiona prin maturitate. Şi nu, nu e maturitate. E doar firescul, pe care noi îl percepem greşit, din pricina... tocmai a imaturităţii noastre. Am păţit-o de multe ori, dar acum ştiu. Nu el e matur sau precoce, ci eu sunt infantil când îl percep aşa.

Daca te referi doar la relatiile dintre oameni e adevarat ce spui, dar in cadrul Bisericii e doar partial adevarat. Se spune sa nu ascultam de ierarh sau cler doar cand ne invata ceva gresit in legatura cu invatatura de credinta sau morala. In rest ascultam nu doa rde Iisus, dar si de invatatura Sa, de Biserica Sa, de duhovnic, etc. In manastire ascultarea e una dintre cele trei voturi monahale.
Uite un articol pe care l-am gasit chiar pe site-ul pe care il indragesti, ortodoxia tinerilor: http://www.ortodoxiatinerilor.ro/lib...ea-e-libertate
Titlul este sugestiv, "Ascultarea e libertate", si sunt multe articole ortodoxe in aceeasi intelegere.
Citez: "Noi, ca şi creştini ortodocşi, ştim că baza vieţii noastre în Hristos o are ascultarea. Ascultarea, după Sfinţii Părinţi, e mai importantă decât orice virtute deoarece "ascultarea e cea care aduce smerenie" sau "după cum Adam a căzut din Rai prin neascultare noi vom ajunge înapoi în Rai prin ascultare".
Hristos a schimbat sensul capului într-o familie sau o societate: "Cine vrea să fie mai mare ca toţi să fie slujitorul tuturor". Aşa că nu e cel mai mare cel care ordonă, sau cel care îşi impune punctele de vedere ci cel care slujeşte cel mai mult.
O ascultare pe care o facem pentru a fugi de responsabilităţi nu e o ascultare ortodoxă şi în Duhul lui Hristos care în primul rând ne-a făcut liberi. Cei din secte de obicei când fac ascultare ei renunţă la libertatea lor, la tot ce ţin de ei şi preferă o ascultare oarbă în schimbul de a scăpa de responsabilităţi.
Rafail Noica care ne spune ca înainte să facem o ascultare oarbă de un duhovnic să îl certăm foarte atent şi dacă simţim că Hristos e în el atunci ne putem preda cu totul în mâinile acestui duhovnic."

Excepţional!
Ce gândire profundă şi matură!!! Să vă trăiască! :)
Şi am eu aşa, o bănuială, că şi tăticul lui l-a stimulat să gândească în felul acesta, că doar e profesor şi psiholog. :)
Hristos în mijlocul nostru!

Da, sunt întru totul de acord cu opinia dvs. Cred că, din acest punct de vedere, există două categorii de persoane: cei care au curajul de a explora şi de a crea (cei liberi în gândire şi lipsiţi de prejudecăţi, consecvenţi convingerilor lor şi având curajul căutării); cei care se limitează la a repeta ideile altora, idei pe care le înţeleg mai mult sau mai puţin, dar au impresia că, repetându-le, vor urma exemplul celor care le-au creat. În realitate, urmăm exemplul înaintaşilor noştri, al celor pe care ni i-am ales drept modele, fiind, asemenea lor, creativi şi consecvenţi totodată, fiind exploratori şi avându-i pe ei drept ghizi.
Doamne ajută!

În privinţa filmului evit să-mi dau cu părerea, fiindcă nu l-am văzut.
Ateii laudă gândirea liberă? "O, mărturie a sufletului prin natura lui creştin!" (Tertulian)
Ateii se declară "liber-cugetători", neştiind că aspiraţia lor naturală către libertate spirituală şi psihologică - năzuinţă pusă de Dumnezeu Însuşi în inimile lor - se împlineşte în creştinism: "Căutaţi şi veţi afla"; "Duh este Dumnezeu şi unde este Duhul Domnului, acolo este libertate".
Ei vorbesc despre ateism ca "gândire liberă", inversând, în sens orwellian, sensul acestor cuvinte: "gândire liberă".
Ateismul, de fapt, este cădere în robia celei mai grave prejudecăţi care şi-a putut face loc vreodată în gândirea oamenilor.
Creştinismul este libertate de gândire, fiindcă-L are drept Întemeietor pe Cel Care a creat şi gândirea şi libertatea. Hristos este Persoana absolut liberă şi, de aceea, creându-ne după chipul Său, ne-a făcut liberi.
Cu gândirea liberă se poate cădea în rătăcire?
"Adevărul ne va face liberi"; îndepărtându-ne de Adevăr, adică de Hristos, nu mai suntem liberi şi, evident, cădem în rătăcire/ minciună, adică în... robie şi neştiinţă.
Cred că rătăcirea este nu efectul libertăţii, ci al pervertirii acesteia, exact la fel cum ereziile nu au drept cauză credinţa autentică (orthodoxia), ci tocmai lipsa ei, substituirea ei cu o credinţă falsă, neconformă Revelaţiei dumnezeieşti.

Bucurie întru Hristos!

Ce s-ar mai putea adăuga la o analiză atât de profundă şi excelent argumentată?! :)

În primul rând, cred că textul poate fi înţeles şi-ntr-un sens mesianic: aşa cum credinciosul Avraam ar fi fost capabil să-şi sacrifice propriul copil, tot ceea ce avea mai drag, pentru Dumnezeu, la fel, peste veacuri, Tatăl ceresc n-a ezitat să-L dea pe Unicul Său Fiu la moarte, pentru ca noi viaţă veşnică să avem întru El.
În sens strict istoric, în opinia mea, Dumnezeu i-a testat lui Avraam credinţa (a se vedea, în acest sens, numeroasele referiri nou-testamentare la exemplul credinţei lui Avraam - referiri argumentate tocmai prin disponibilitatea patriarhului de a-l sacrifica pe Isaac).
Mai cred că Dumnezeu i-a testat lui Avraam, înainte de toate, dragostea! Se spune că ne este dumnezeu acel lucru (idee, persoană, obiect etc) de dragul căruia am fi capabili să ne sacrificăm copilul (adică tot ce-i poate fi mai scump unui om). Cred că-n acest sens simbolic (fără a pune la îndoială istoricitatea relatării biblice) ar putea fi înţeles cel mai potrivit episodul jertfirii lui Isaac pe muntele Moria - jertfire care, până la urmă, nu a mai avut loc, nu fiindcă Avraam şi-ar fi dovedit deplina obedienţă, ci fiindcă şi-a atins scopul de a prefigura, prin gestul său, o cutremurătoare profeţie mesianică, şi-a mărturisit credinţa şi, nu în ultimul rând, a arătat că este gata să abandoneze, să sacrifice totul din dragoste pentru Dumnezeu. După ce a auzit porunca: "ieşi din pământul tău... şi vino în ţara pe care ţi-o voi arăta eu", acum, rămas pribeag şi fără patrie pentru dragostea lui Dumnezeu, acum renunţă la tot ceea ce i-a mai rămas: Isaac, copilul şi mângâierea bătrâneţilor sale.
Dumnezeu nu avea ce să testeze (căci El cunoaştea în mod desăvârşit sufletul lui Avraam), ci l-a ales pe robul său nu doar ca strămoş al poporului ales şi al tuturor celor credincioşi, ci şi ca model de autodăruire iubitoare în relaţia cu Sfânta Treime (cf. Facerea18, 1-16).
Dumnezeu n-a vrut ca Avraam să fie obedient sau să treacă vreun examen în acest sens, ci a hotărât ca exemplul acelui gest să rămână peste veacuri un simbol, o mărturie adevărată a capacităţii de a renunţa la totul, de a pierde totul, pentru Cel Care este totul.
Personal aşa înţeleg, în doar câteva cuvinte, pasajul atât de profund şi tainic al relatării despre Avraam şi Isaac:
1. prefigurare a Jertfei supreme a lui Hristos;
2. mărturisire de credinţă neîndoielnică;
3. în strânsă legătură cu aceasta, exemplu de iubire necondiţionată până la capăt!
Care este opinia dvs? Consideraţi că poate conţine vreun sâmbure de adevăr interpretarea mea?...

În teologia morală, virtuţi teologice sunt numite cele 3 virtuţi ce caracterizează relaţia noastră cu Dumnezeu şi care, potrivit Sfintei Scripturi, sunt cele mai importante, cuprinzând în ele şi toate celelalte virtuţi care, dacă stau să mă gândesc... sunt, de fapt, doar efecte şi moduri de manifestare a acestora.
Virtuţile teologice:
credinţa,
nădejdea/ speranţa,
dragostea.