NEPUTÍNȚĂ, neputințe, s.f. 1. Faptul de a nu avea forța, posibilitatea, capacitatea, libertatea de a realiza ceva, de a acționa; incapacitate; imposibilitate. * Loc. adj. și adv. Cu neputință = a) imposibil; irealizabil; b) (în mod) imaginar, ireal. 2. Lipsă de putere fizică, de forță, de energie; slăbiciune, nevolnicie; spec. stare proastă, suferință provocată de boală sau de bătrânețe; p. ext. (mai ales la pl.) bătrânețe; boală; infirmitate. * Expr. (Fam.) A-l trece (pe cineva) neputința = a se scăpa pe el. - Ne- + putință.
Sursa : DEX '98

Neputinta nu este numai fizica sau mentala.

Insa e bine venita postarea ta, pentru mine. Despre neputinta cred ca ar fi frumos sa vorbim aici de cate feluri este neputinta, ce se intelege exact prin neputinta ce vine din fire, cand neputinta este pacat si cand nu. s.a.

Eu m-am gandit initial strict la faptul de a nu vedea suferinta cuiva din cauza unei neputinte , nedezvoltand aceasta neputinta si gandindu-ma doar strict: nu am ajutat, am pacatuit dar a fost din neputinta, care poate fi din fire sau nu.
Poate este din necunostiinta, poate este din lipsa de posibilitate. etc.

Daca din intamplare iti dai foc la casa si arde toata averea ta te vei ierta?
Ei, cand iti vei ierta vecinul care ti-a dat foc la casa, ca pe tine insuti, vei sti ca ai indeplinit aceasta porunca.

si revenind la exemplul meu initial ajungem fara sa vrem sa constatam ca cel care e suferind de fapt este pacatosul, ca a osandit pe cel in neputinta, pentru ca nu l-a cercetat in suferinta lui.
de fapt asta si vroiam sa arat. Iubirea egoista a suferindului pe seamanul sau fara sa se gandeasca ca poate este neputincios. Deci neputinciosul poate sa nici nu fi facut vreun pacat tinand cont de neputinta privita in umbra explicatiei tale.
ma bucur de postarea dvs, ca imi este foarte de folos, adam000.

L-am iertat .
Mie mi-a fost furata masina, am pierdut case, am pierdut averi, am fost aproape ucisa de cineva, si doar Dumnezeu m-a salvat si pe toti i-am iertat.
Si ma rog pentru ei.

De aceea am si spus ca iubirea este tainica.

ce prostii vorbesti moldovene?

Am asteptat sa apara aici o intrebare. Am sa o pun eu.

Cum ramane cu monahii, ascetii, sfintii stiuti si nestiuti? Ei care dau totul lumii uitand de sine? Ei care dau iubirea toata oamenilor?
Cum ramane cu parintele, despre care am citit in Flori din Gradina Maicii Domnului? ca el dadea rugaciune neintrerupta pentru oameni, in picioare pana cand sangele curgea din ele?
M-am intrebat cum? Nu au ei mai multa iubire spre oameni decat spre ei insisi?
Am gasit un raspuns care asteapta o corectura daca trebuie din partea celor mai invatati.
Nu, nu au o iubire mai mare omeneasca. De ce? pentru ca:
Omul paseste spre sfintenie, se curata si cand se despatimeste si ajunge acolo sus, ca sfintii, atunci primeste iubire dumnezeiasca. Aceea este de la Dumnezeu si pe toata o rasfrang asupra oamenilor. Si atunci el se simte doar un pacatos si atat recunoscand ca ce primeste este tot de la Dumnezeu si deci trebuie sa dea tot spre oameni.
de aceea am citit ca sfintii se considera ultimii pacatosi. Sfantul Serafim spunea despre el insusi: sarmanul Serafim, Parintele Paisie: sunt pacatos. Am vazut un filmulet cu un pustnic din munti, din Romania care a spus: am avut rugaciunea dar am pierdut-o pentru netrebniciile mele. Se considera netrebnic . Si asa toti sfintii nostri dragi.

Iata ce am citit despre harismele Parintelui Paisie Aghioratul.
Harisma dragostei
Dintre toate harismele Cuviosului Paisie Aghioritul, cea care impresiona cel mai mult era dragostea lui – o dragoste arzatoare, dulce, atotputernica, dumnezeiasca, fara margini, fara sovaire si cu o desavarsita jertfire de sine. Aceasta dragoste izvora din launtrul sau si imbratisa, fara deosebire, cu aceeasi caldura pe cei buni si pe cei rai, pe prieteni si pe vrajmasi, pe cei cunoscuti lui si pe straini, pe ortodocsi si pe cei de alta credinta, pe oameni, animale, plante, dar mai presus de toate pe Dumnezeu. Aceasta nu era o dragoste omeneasca.
Numai Sfantul Duh poate naste o astfel de dragoste in inima omeneasca. Dragostea omeneasca este atat de mica si plina de interes, atat de trecatoare si nestatornica, atat de egoista si de asupritoare, si se schimba atat de usor in antipatie si ura, incat este o rusine si o nedreptate sa o comparam cu dragostea Parintelui Paisie Aghioritul.

Acum vad postarea asta a ta si vreau sa iti dau o lamurire.
Singurele cuvinte ale Sf. Siluan care mi-au venit in minte sunt acestea:
Si mi-a venit in gand cuvintele Sfantului Siluan: "trebuie sa lasi pe Domnul sa te invete, sa lasi pe Domnul sa lucreze in inima ta."
Am ascultat invatatura lui despre iubirea vrasmasilor.

Acum vin sa povestesc ceva:
I. privind in urma la viata mea si analizand-o prin prisma acestei porunci am realizat ca de fapt Domnul m-a invatat sa o inteleg corect prin insasi greutatile mele. La inceput am fost egoista , intai eu si apoi lumea si m-am scufundat in suferinta.

II. Apoi am strigat la Dumnezeu si acesta degraba m-a scos la suprafata si atunci am balansat ecuatia iubirii . Am crezut ca acum daca stiu ce e suferinta inteleg pe altii in suferinta si am sa darui tututor mai multa iubire. Dar am cazut in slava desarta si mandrie si iarasi am pierdut tot.

III. Si atunci am inteles ca trebuie sa cer lui Dumnezeu sa ma invete iubirea cea adevarata.
De la Sf. Siluan am invatat sa iubesc vrasmasii, de abia acum.
Acum de-abia am inteles care este echilibrul ce trebuie sa il caut. Dar a trebuit sa trec prin toate ca sa le inteleg.

Astfel , prin viata ce am avut-o am invatat ca daca sunt egoista si voi darui mie mai multa iubire decat semenilor dobandesti suferinta. Daca daruiesc mai mult celorlalti decat mie voi deveni mandra si plina de slava desarta, pentru ca in noi avem iubire omeneasca schimbatoare si astfel pierzi ce ai agonisit. Tot pierzi si sufletesc si material prin pedeapsa Domnului pentru cadere.

Si asa am inteles ca atata timp cat avem iubire omeneasca nu ne ramene decat sa tinem timona dreapta sa nu se incline nici spre oameni mai mult dar nici spre noi ca sa nu cadem in pacat. Suntem pe muchie de cutit cu slava desarta. Noi oamenii.

Sa tindem spre Domnul , sa primim dragoastea lui cea adevarata. Asta este.
Poate acum m-ai inteles mai bine.
Eu nu vin aici sa spun oamenilor ce lucruri frumoase am citit, eu vin aici sa spun oamenilor ce lucruri frumoase am invatat.

Sunt de acord, Sa plangem si sa suferim impreuna cu semenii dar sa ne si bucuram impreuna cu ei, si sa ii ajutam la nevoie si pe cat se poate sa nu ii judecam, sa fim buni.

Sigur ca da, desi aici tu ai folosit o unda de repros.
Unii oameni nu se bucura de bucuria celuilalt. Ca sunt invidiosi. deci au o iubire invidioasa.
Unii oameni se bucura de bucuria celuilalt insa celalalt nu intotdeauna impartaseste bucuria cu el. Ci are o bucurie egoista. Ma bucur, am reusit, vezi tu nu ai reusit si de asta nu te bucuri pentru mine.

Sufletul omului este delicat si simte tot. Noi suntem oglinda celuilalt.
O bucurie egoista in oglinda celuilalt este ori o tristete din inima curata ori o bucurie falsa din inima murdara.
O bucurie curata in oglinda celuilalt este ori o bucurie curata din inima curata ori o bucurie falsa din inima murdara.

Fragment din conferinta Arhim. Zaharia Essex Anglia
 

Arhimandritul Zaharia Zaharou de la Mănăstirea „Sfântul Ioan Botezătorul“ - Essex din Anglia a susţinut joi, 29 septembrie, la Centrul de Conferinţe „Providenţa“ al Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei conferinţa „Relaţiile între oameni în lumina relaţiei noastre personale cu Hristos“. Evenimentul a avut loc cu binecuvântarea şi în prezenţa Înalt Preasfinţitului Teofan, Arhiepiscopul Iaşilor şi Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei.

"„Singurul lucru pentru care omul merită să trăiască şi care dă sens vieţii lui este iubirea. Iubirea omenească obişnuită se deosebeşte întru totul de iubirea dumnezeiască şi nu are aceleaşi însuşiri. Ea nu este decât o umbră palidă a iubirii dumnezeieşti. Atunci când iubirea se exprimă la nivel trupesc, ea nu este iubire, ci doar o mişcare a patimii din noi spre o altă persoană. Atât timp cât iubirea aceasta este stârnită de patima desfătării trupeşti şi a egoismului, ea ucide sufletul, făcându-l pe om neputincios în relaţia sa cu Dumnezeu, şi prin urmare şi cu semenii săi. Când în mintea şi în sufletul nostru ne formăm o imagine idealizată a iubirii, deoarece ea continuă să aibă ca temelie omul cel slab şi pătimaş, cădem într-o şi mai mare înşelare, care ne pustieşte duhul şi ne răneşte sufletul, încât cu greu aflăm vindecare. Noi aşteptăm de la semenii noştri o iubire desăvârşită şi puternică, lucru pe care nu suntem în stare să-l oferim celorlalţi. Iubirea omenească, aşa slabă cum este ea, păstrează ceva din caracterul jertfelnic al iubirii dumnezeieşti. Ea se dăruieşte pe sine până la capăt, trăieşte înlăuntrul fiinţei iubite, în jurul căreia îşi clădeşte întreaga fericire şi viaţă. Când omul o trădează, atunci iubirea aceasta omenească se năruie şi se pustieşte. Când dragostea noastră omenească s-a prefăcut în ruină şi suntem cu totul zdrobiţi, atunci se deschid înaintea noastră două căi posibile: să ne întoarcem cu această durere către Dumnezeu, pentru ca El să intre în viaţa noastră şi să lucreze înnoirea noastră, sau să rămânem în înşelarea născocirilor noastre omeneşti“, s-a exprimat părintele Zaharia Zaharou, care a continuat să amintească de cea de-a treia Persoană de care oamenii au nevoie în relaţiile dintre ei."