Ionut, se stie f. bine ca nu sunt batute in cuie canoanele, ele sunt dupa oameni si dupa vremuri.

Pe de o parte nu se mai impartasesc oamenii in fiecare saptamana dar pe de alta parte nu mai sunt canonisiti cu excomunicarea sau cu 20 ani oprire pentru pacate mult prea frecvente in randul crestinilor din ziua de azi.

In orice directie ai vrea sa impingi lucrurile, la modul general, nu poate fi decat gresit.

Tu te impartasesti saptamanal si ai observat ca asta te ajuta mai mult decat ai face-o la 40 zile? Foarte bine.
Sau o faci doar pentru ca "asa trebuie" ca e un canon si asa si pe dincolo?

Dar altii poate nu sunt vrednici nici la 40, poate nu vor sa mai fie vrednici de ata. Crezi ca de ar fi obligati sa o faca mai des le-ar fi spre folos sau poate spre paguba?

Nici impartasania deasa nu e lipsita de riscurile ei, se prea poate ca unii sa se considere in regula din cauza asta desi poate nu sunt.
Ca iertarea pacatelor care le vine prin ea, sa fie ceva "automat" care sa-i scuteasca de prea mult exercitiu al constiintei si pocaintei.

N-aș prea crede asta. De ce, doar au fost lăsate de Apostoli, nu de sinoade locale. Au aceeași valabilitate ca și Noul Testament.

Deși ar trebui ca ambele să fie practicate. Or astăzi e de ajuns ca un om oarecare (știu cazuri) ce vine la preot și se spovedește după o viață de ignoranță totală este dezlegat, a doua zi i se acordă Împărtășania și după aia iar nu mia dă pe la biserică pînă-n ziua de azi. Un astfel de necunoscut nu ar trebui dezlegat așa de ușor de anumite lucruri și nici împărtășit pînă nu demonstrează duhovnicului că a luat lucrurile în serios, nu?

De aia ne arată catolicii cu degetul, că nu avem niște reguli generale clare nici măcar pentru chestiunile de importanță vitală din viața Bisericii.

Uite că ieri nu m-am împărtășit că n-am ajuns la biserică. :) Da, de obicei o fac și nu mi-e ușor să cutez să mă apropii. Am păcatele mele, problemele mele nerezolvate, dar care nu-s de talia celor opritoare. Plus aprobarea duhovnicului, aici iar nu ține numai de noi să vrem sau să nu vrem.

Exact, așa trebuie. E la categoria lucrurilor obligatorii și logice pe care orice creștin ortodox ar trebui să le facă. Dacă socotești că e opțional, canonul 9 și toată Tradiția îți stă împotriva deciziei.

Nimeni nu e vrednic. Și cei mai Sfinți s-au clasificat ultrapăcătoși (vezi Pavel), totuși au îndrăznit. Dar nu e vorba dacă e bine la 40 de zile sau la 3 luni, ci trebuie să comparăm ”de fiecare dată” versus mai rar de atît fără motiv temeinic.

Așa e. Sînt probleme, sînt gînduri, trebuie luate decizii. Sînt păcătos, dar îndrăznesc pentru că duhovnicul a insistat ani de zile pînă mi-am schimbat optica (înainte nu puteam concepe asemenea fapt la oricine), pentru că de aia se săvîrșește Liturghia, [și] de aia mergem acolo, pentru că da, primesc iertare pentru relele de peste săptămînă. Că e sau nu ”automată” depinde de mai mulți factori: ce fel de credință am (cred sau nu că acolo e Hristos care mă invită să mă cuminec spre iertarea păcatelor și spre viața de veci - nu spre judecată sau spre osîndă cum de drept ar fi să fie), dacă la rîndu-mi pot ierta, dacă îmi direcționez iubirea și către ceilalți șamd.

Ar mai fi și altele de scris dar mă grăbesc...

Canoanele privitoare la disciplina sacramentelor, si, in general canoanele privitoare la disciplina si la liturgica au fost schimbate de Apostoli. Spre exemplu, canonul de a nu manca porc. Scrie in Noul Testament (Fapte, cap 10). Tot asa, oricare canon disciplinar sau liturgic (dar nu si hotarari dogmatice infailibile) poate fi modificat de Apostolii de azi, care sunt episcopii.

Mai exact, catolicii (sau, cel putin, eu) arata cu degetul nu faptul ca nu sunt reguli in BOR. Sunt destule si chiar prea multe, care se bat cap in cap. Ci faptul ca nu exista un cod canonic adus la zi si de referinta pentru toti ortodocsii.

Foarte rau. Nu exista o obligatie de a te impartasi saptamanal, in schimb exista o obligatie grava de a merge saptamanal la biserica.

E delicios: pacatele mele nu-s "de talia celor opritoare", in schimb pacatele altora, dupa cum aflam din paragraful de dinainte, sunt terrrribile: asa de mari, incat preotii indraznesc cam mult impartasindu-i dupa ce i-au spovedit pe acei pacatosi. Multumesc Domnului ca nu-s ca vamesii aceia!

Ideea pe care incerc sa v-o transmit, Ionut, este ca e bine ca fiecare sa-si vada in primul rand de mantuirea sa. Cei care se socotesc vrednici sa se impartaseasca saptamanal, bravo lor! Si cei care se socotesc nevrednici, dar se spovedesc si se impartasesc macar odata intr-un an, bravo lor! Si unii, si ceilalti sa ia aminte la pilda vamesului si fariseului. Si sa fie atenti cu ei insisi: primii, sa fie atenti mai ales sa nu cada in automatism si minimizarea sacramentului, de aici la a uita Cine este cel care se ofera in impartasanie si Cine este cel care impartaseste, iar de aici la pacatul teribil al sacrilegiului. Ultimii, sa fie atenti ca, din prea multe scrupule, sa nu pateasca precum fecioarele nebune, Mirele surprinzandu-i in prea lungile perioada cand nu au ulei.

Aveam un raspuns dar cred ca dl. Mihnea a raspuns mai bine decat as fi putut-o face eu:)

Nu vorbesc din punct de vedere teoretic ci personal .Singur ,nu sunt in stare sa am cainta . Dar in fata unui preot ,ma inunda o rusine o groaza de mine si o durere adanca.
De asemenea ,singur nu reusesc nici sa simt iertarea. dar mijlocita de un preot o simt ca pe o recunostinta nemeritata ,emotionanta pana la lacrimi. Parca si preotul s-ar bucura de linistirea care o dobandeste cel ce s-a marturisit
Dar pe de alta parte nu inteleg ce sustii tu.
Esti impotriva tainei preotiei , a puterii de a dezlgea data de Hristos preotilor?
Ce sustii de fapt ? Ca nu e deloc necesara spovedania la preot sau ca se mai poate si in alt fel?
Esti un maestru al contrazicerii si gasirii slabiciunilor celorlalti,okei,toti suntem inferiori ,dar ce sustii tu in mod pozitiv ,lumineaza-ne ?
Ca nu e neaparat necesara spovedania in fata preotului ? Dar atunci cum ? Singur? Ai vreun ghid pentru asta ? Simplele rugaciuni de pocainta le spunem toti,eu am inteles ca la acestea te referi . Dar ne garantezi tu iertarea ? Bagi mana in foc ca vom fi iertati? Mijlocesti tu pentru noi?

Nu exista o obsesie a logicii si a ordinii,asa cum banuiesc ca exista in catolicism din postarile tale . Lucrurile se subinteleg si fara un sistem cartezian de axiome si reguli . Nu trebuie un cod unic ca sa stim ca trebuie sa ne spovedim inainte de a ne impartasi . In intreaga Biserica se stie asta , pentru ca exista mult bun simt, si har , si nimeni nu s-ar impartasi fara a se curata, odata ce si curatarea insasi este primita tot prin har. Daca ar exista o relatie de obligativitate intre spovedanie si impartasire ,atunci ar lipsi harul si libertatea .Pur si simplu harul lucreaza in Biserica prin invatatura si prin inima celor credinciosi,care stiu ce trebuie sa faca ,si cum sa se apropie de Trupul cel sfant

Cantitatea impartasaniei ,este iarasi o chestiune de natura rationalista ,cantitativa, si nu are legatura cu spiritul ortodox . Conteaza taria pocaintei care nu se exprima in cantitati si timpi . Legatura dintre credinciosi si Hristos este una de iubire , in care intruparea lui Hristos se prelungeste in euharisitie si gustarea Trupului sau de credinciosi si desavarsirea comuniunii. Numai cine ajunge la iubire de Hristos ,si la curatenie ,are sens sa se impartaseasca , caci acesta e un act de cutremurare ,nu unul de repetitie a unui ritual



.qed

Sfânta noastră Biserică Ortodoxă, încă de la înfiinţarea sa, cheamă la fiecare Sfântă Liturghie, prin îndemnul liturghisitorului: €žCu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste să vă apropiaţi”, pe toţi membrii ei pentru a se împărtăşi cu Dumnezeieştile Taine. În acest moment, credinciosul este stăpânit de frică, dar şi de dorinţa arzătoare de a se împărtăşi. Şi aceasta, pentru că Sfântul Apostol Pavel scrie Corintenilor: „Să se cerceteze omul pe sine şi aşa din Pâine să mănânce şi din Pahar să bea€ (I Corinteni 11, 28).
Cu toate că scopul principal al Dumnezeieşti Liturghii este împărtăşirea credincioşilor cu Dumnezeieştile Taine, există diferite motive care îi împiedică pe credincioşi de a se împărtăşi.
Prima condiţie esenţială pentru a se împărtăşi cineva este să aibă frica lui Dumnezeu. Acest fapt a determinat pe mulţi credincioşi ca, odată cu trecerea timpului, să rărească împărtăşirea cu Sfintele Taine. Şi astfel s-a ajuns la obişnuinţa de a se împărtăşi de trei sau patru ori pe an. În cele din urmă, aceasta a ajuns să devină o tradiţie. Adică şi cei care posteau şi cei care nu posteau, şi cei mărturisiţi şi cei nemărturisiţi se împărtăşeau la cele trei sărbători mari, nu mai pentru că aceasta era tradiţia.
Această tradiţie a atras atenţia marelui dascăl al neamului nostru, Sfântul Nicodim Aghioritul. În valoroasa lui lucrare: €žDespre deasa împărtăşire€ le arată atât păstorilor, cât şi păstoriţilor care este învăţătura corectă a Bisericii cu privire la împărtăşirea cu Sfintele Taine şi îi îndeamnă pe credincioşi, pe cât este cu putinţă, să se împărtăşească mai des.
În decursul veacului XX s-au scris foarte multe cărţi despre deasa împărtăşire. Unul dintre cei care au influenţat pozitiv conştiinţele credincioşilor a fost pururea pomenitul Dimitrie Panagopulos, un propovăduitor harismatic. În valoroasa lui lucrare, €žAntidotul morţii”, expune amănunţit, cu temeiuri scripturistice de la Sfinţii Părinţi, din Sfintele Canoane, precum şi cu argumente logice, necesitatea împărtăşirii cât mai dese cu Sfintele Taine.

(Monahul Iosif Dionisiatul, Staret›ul Haralambie - Dascălul rugăciunii mint›ii, trad. si ed. de Ieroschimonah S˜tefan Nut›escu, Editura Evanghelismos, Bucures™ti, 2005, pp. 226-227)

Sa luam aminte ! Vom dovedi din Scripturi și din mărturiile patristice că este necesar ca toți credincioșii și creștinii ortodocși, care nu sunt opriți de duhovnic, să se împărtășească des cu Trupul și Sângele Domnului nostru și că deasa împărtășire aduce mult folos sufletelor și trupurilor lor, iar amânarea, dimpotrivă, le aduce mare vătămare și chiar pieirea.
Sfântul Nicodim Aghioritul, tâlcuind canoanele 8 și 9 apostolice, insistă asupra poruncii pe care o dau acestea. Aceste canoane sunt foarte aspre și foarte dure, fiindcă ele îi despart de comuniunea bisericii și îi afurisesc pe cei care merg la Sfânta Liturghie și nu stau până la sfârșit, nici nu se împărtășesc. Și alte canoane, ale Sinoadelor, poruncesc același lucru să fie adică toți pregătiți și vrednici să se împărtășească.
Când se împărtășește creștinul, ce minte își poate închipui darurile și harismele pe care le primește de la Dumnezeiasca Împărtășire? Și cum ar putea limba noastră cea slabă să le înfățișeze rând pe rând?
Celor care nu se împărtășesc des li se întâmplă toate cele potrivnice, fiindcă nu sunt pecetluiți cu Cinstitul Sânge al Domnului nostru, cum spune dumnezeiscul Grigorie Teologul.
Așadar, frații mei, dacă vom face cum ne poruncesc Sfinții Părinți și ne vom împărtăși des nu numai că vom avea ajutor și împreună-lucrător cu noi harul dumnezeisc în această viață vremelnică, ci și pe îngerii lui Dumnezeu îi vom avea ajutători și pe Însuși Stăpânul Îngerilor.
Acest Sânge stăpânesc este mântuirea sufletelor noastre, de el se bucură sufletul, cu el se împodobește, cu el se încălzește. Acest Sânge face mintea mai strălucitoare și decât focul, acest Sânge face sufletul mai frumos și decât aurul. Cei ce se împărtășesc cu acest Trup stau împreună cu îngerii și arhanghelii și cu puterile cele de sus, ca să se îmbrace cu acest veșmânt împărătesc și să aibă cu ei armele cele duhovnicești. Cei care se împărtășesc cu el Îl poartă în ei pe Însuși Împăratul.
Vezi câte harisme primești dacă te împărtășești des? Vezi cum deasa împărtășanie mintea o strălucește, cugetul îl luminează, toate puterile sufletului le curăță? Dacă vrei să-ți omori patimile trupului, vino des la sfânta Împărtășanie și te vei bucura de toate acestea!
Fără deasa împărtășanie, nu putem să ne eliberăm din patimi și să urcăm la înălțimea nepătimirii.
Și dacă nu ne împărtășim continuu (dacă ar fi cu putință chiar și în fiecare zi) cu cinstitul Trup și Sânge al Domnului, nu vom putea să scăpăm din cursele diavolului.
Mulți află singuri multe virtuți și consideră că se vor mântui numai cu împlinirea acestora, fără deasa împărtășanie, lucru care este întru totul cu neputință, fiindcă aceștia nu vor să se supună voii lui Dumnezeu să se împărtășească des potrivit rânduielii bisericești la fiecare liturghie sărbătorească la care participă.
Este un lucru cu neputință să nu iubească cineva pe Hristos, când se împărtășește cu Sfântul Lui Trup și Sânge și să nu fie iubit de Hristos.
Ce alt bine ai dorit, creștine, și nu l-ai primit de la deasa împărtășire? Îți place să sărbătorești în fiecare zi? Îți place să faci Paștile oricând voiești și să te bucuri cu bucurie negrăită în această viață chinuită și întristată? Aleargă neîncetat la Sfintele Taine și te împărtășește după cuvenita pregătire și te vei desfăta deplin de toate.
Voia lui Dumnezeu ... este ca noi creștinii să ne împărtășim neîncetat cu Trupul și cu Sângele Lui, încât prin deasa împărtășire să fim păziți și în viața aceasta de cursele și meșteșugirile diavolului și când va ieși sufletul nostru în ceasul morții, să zboare ca un porumbel cu toată libertatea, fără să fie împiedicat deloc de duhurile cele din văzduhuri.
O, minune! O, slavă, pe care le vor primi creștinii de la deasa Împărtășanie și în viața de acum și în cea viitoare.
Chiar dacă mărturisirea și satisfacerea dumnezeieștii dreptăți pot să ierte păcatele, totuși este necesară și dumnezeiasca Împărtășire la iertarea păcatelor, fiindcă la o rană purulentă, mai întâi îndepărtează cineva viermii pe care îi are, apoi taie părțile putrede și apoi pune alifia, ca să se vindece, fiindcă, dacă o lasă astfel, ajunge iarăși la starea dintâi. Așa este și cu păcatul. Mărturisirea lui scoate viermii pe care îi are, iar satisfacerea dumnezeieștii dreptăți prin faptele bune taie părțile putrede și apoi Dumnezeiasca Împărtășire devine ca o alifie și îl vindecă. Fiindcă dacă nu i se dă dumnezeiasca Împărtășire, iarăși ajunge nenorocitul păcătos la starea dintâi și se fac cele de pe urmă ale omului aceluia mai rele decât cele dintâi (Mt. 13, 45).
Eu stau și mă întreb dacă creștinii de astăzi mai pot să sărbătorească fie duminicile, fie alte sărbători ale anului duhovnicește, cu adevărată bucurie, dacă nu se împărtășesc des cu dumnezeiasca Împărtășanie, care este temeiul și pricina a toată sărbătoarea și prăznuirea. Așadar, în mod sigur, cei care nu se împărtășesc des sunt lipsiți (o, nenorocire!) de toate aceste bunătăți cerești și dumnezeiești, dar pe lângă aceasta, sunt și călcători ai poruncilor și ai hotărârilor stăpânești ale Domnului și ai canoanelor apostolice și ale sinoadelor și ale tuturor Sfinților Părinți. Sunt sub pedeapsa afurisaniei pe care au dat-o Sfinții Apostoli și Sinodul din Antiohia. Unii ca aceștia, prin amânarea Împărtășaniei, dau loc și îngăduință diavolului să îi arunce în felurite păcate și alte multe ispite.
Ah, frații mei, dacă am vedea măcar odată cu ochii cei înțelegători ai sufletului nostru de ce înalte și ce mari bunătăți ne lipsim dacă nu ne împărtășim des, atunci da, am vrea să facem toți tot ceea ce ne stă în putință să ne pregătim și să ne împărtășim, dacă ar fi chip și în fiecare zi. Dacă însă până acum am arătat mare nepăsare față de Sfânta Împărătșanie, de acum înainte, vă rog cu dragoste frățească, din inimă, să ne trezim din somnul greu al trândăviei, să ne punem toată râvna și grija pentru aceasta!


Extrase din Sfântul Nicodim Aghioritul Despre dumnezeiasca împărtășire, ignorata comoară

Da acesta este mecanismul care ne impiedica
Nu e neaparat un mecanism rau,ci e un efect al lancezelii noastre
Incat nu stii ce sa zici mai degraba : nu te impartasi nesocotit , caci trupul Domnului te poate arde daca nu te apropii de el cu infiorare, sau sa zicem : sa ne impartasim caci prin aceasta ravna care o depunem vom creste in cele din urma.
Dilema a aparut ca urmare a faptului ca suntem caldicei , dar daca am fi fierbinti , sau chiar reci , am suspina de dor dupa trupul Domnului.

Intr-o lume a televizorului deschis 20 de ore pe zi, intr-o lume in care omul a obtinut foarte mult confort, dar a eliminat aproape complet rugaciunea sincera si prelungita din viata lui, intr-o lume in care tendinta noastra este aceea de a avea sau a obtine anumite privilegii (un anumit fel de casa, un anumit model de masina, o anumita stare materiala), intr-o lume in care filocalia si invataturile sfintilor parinti se afla la un clic distanta, si teoretic orice crestin poate deveni - daca vrea!!! - un bun cunoscator al ortodoxiei, dar trece nepasator peste toate crezand sincer ca stie destul, intr-o lume in care vorbim de har doar la modul teoretic, fiindca din pacate putini preoti mai simt cu adevarat in inima Duhul lui Dumnezeu, cred ca este foarte delicat sa incercam sa dovedim preotului cat suntem noi de vrednici sa primim Sfintele Taine la fiecare Sfanta Liturghie. Omul smerit, sta in coltul lui, cu povara pacatelor lui. In momentul cand se inalta pe sine, (daca astia-s vrednici, atunci eu de ce n-as fi?) nu face decat sa se asemene lor.
Scrierile sfintilor parinti aveau intotdeuna la baza ceva concret si se raportau unor vremuri pentru care noi acum suntem sub nivelul zero. In acelasi timp sunt aparent contradictorii, intrucat oricand putem da citate din alti sfinti parinti care par a sustine alte invataturi.
Nu sunt eu in masura sa dau sfaturi nimanui, dar indraznesc sa amintesc acele multe exemple prin care, cei bine-placuti lui Dumnezeu au primit Sfintele Taine atunci cand li s-a oranduit sa primeasca, si au ajuns sfinti cu sfinte moaste, la care noi ne inchinam acum cu multa evlavie.
Nu sunt de acord cum ca primirea Sfintelor Taine cat mai des, il fac pe mirean mai plin de har; dimpotriva, ajunge sa trateze sfintele ca pe cafeaua de dimineata, ca despre "frica si cutremur" nici nu se pune problema sa mai fie, dupa trei-patru duminici la rand intre telenovele si sfinte euharistii... Revin pentru a "n"-a oara la esentialul vorbelor Sfantului Serafim de Sarov. Nu sunt eu vrednic sa ma exprim suficient de convingator astfel incat sa va fac sa intelegeti cat este de importanta obtinerea Harului. Impartasirea deasa pentru omul superficial si indaradnic este ca o frectie la un picior de lemn. In momentul in care omul simte ca primeste o farama de Har, nu mai poate sa primeasca Sfintele Taine, fara sa-i joace ochii in lacrimi, pentru ca acolo in Sfantul Potir este TOTUL: si mila si jertfa si dragoste si smerenie si bucurie si vindecare si pace si binecuvantare... Ori omul comod, stramb si clevetitor, ursuz si neiertator, indrazneste din exces de naivitate ca sa nu-i spun inselare, dar Har nu va primi.