Daca nu ne putem spovedi cu inima impietrita ,nu ne facem oare singuri judecatorii nostri ,rapind acest atribut duhovnicului? Mie intotdeauna mi se va pare ca am inima impietrita , si asta m-ar opri mereu de la impartasanie. Daca duhovnicul imi da voie, oare sa intervin eu peste el?

Dacă duhovnicul permite, dacă viața e creștină, dacă Hristos este în Potir că doar de aceea se săvîrșește Liturghia, dacă preotul ne invită să ne apropiem, dacă noi chiar dorim să ne împărtășim... totuși nu o facem. Este o înșelare și îmi pare nespus de rău că știu, cunosc bine ortodocși autentici care ar putea să se cuminece și zilnic, dar nu o fac din varii motive care mai de care.

Primul este starea de păcat. Vorbesc de păcatele ”creștinești”, nu de acelea pe care creștinii nu le fac nici măcar accidental. Dar nu și de asta ne împărtășim, spre iertarea păcatelor? Nu asta spune preotul în rugăciunile de transformare a Sfintelor Daruri? Nu asta cerem folosind cuvintele lui Ioan Gură de Aur mai înainte de împărtășire? Dar păcatele astea oare nu ni se iartă în rugăciunile de peste zi și mai ales prin ecteniile speciale din timpul Liturghiei credincioșilor? Mă întreb cum este posibil ca în secolul nostru Ortodoxia a ajuns ca apoape în unanimitate să îmbrățișeze mitul păcatelor iertate numai și numai prin Taina Spovedaniei. Este o minciună absolut grosolană și genială pe de altă parte, o înșelare ca fruct al experienței de mii de ani a tatălui minciunii care astfel reduce pierderile încasate la sfîrșitul zilei. Căci da, creștinul ortodox își face pravila recitînd atîtea rugăciuni care cer iertarea greșelilor, păcatelor și chiar a fărădelegilor fără să creadă că Dumnezeu îl iartă atunci, pe loc. Mare, mare pierdere...

Și de ce se întîmplă asta? Dearece preoții nu catehizează, nici la predică nu spun niciodată așa ceva probabil dintr-o prudență cam prea exagerată, ca să nu refuze oamenii Spovedania. Dar pot explica totuși fără să se creeze confuzie, fără riscuri. Ei înșiși practică Împărtășirea de fiecare dată fără Spovedanie de fiecare dată și fără ca să existe măcar un singur glas autorizat care să facă derogare preoților de a se curăți și prin simpla rugăciune. Nu-mi place s-o zic, dar asta e realitatea.

Din diverse motive, duhovnicul nu poate sti ce ascunde mireanul in inima lui. El pretinde ca a iertat tot si ca nu este in cearta cu fratele lui, sau ca se caieste, dar in inima ramane sclavul judecarii, al regulelor mai mult lumesti decat crestinesti si astfel, chiar in timp ce se indreapta spre Sfanta Taina, in loc sa se apropie cu dragoste, frica si cutremur, inca mai supara un vecin (sau mai multi), inca mai priveste peste umar la altceva decat i-ar fi de folos, inca nu are constiinta smereniei pentru ce urmeaza sa i se intample. Nu duhovnicul poarta vina pentru asta, ci omul singur si din acest motiv, chiar impartasit fiind, el nu poate cunoaste Harul la care face referire Sf Serafim de Sarov.
Din pacate cunosc destule persoane (babute de obicei, dar si batrani) care sunt obisnuitii spovedaniilor si sfintelor taine, dar cand se pun pe barfit sau sosotit (uneori chiar in timpul iesirii cu sfintele daruri, sau mai ales atunci cand se canta la strana "grija cea lumeasca, acum sa o lepadam") dovedesc cu tristete ca viata a trecut pe langa ei si inca n-au inteles de ce merg duminica de duminica la biserica. Iar faptul ca barfesc si urmaresc indeaproape tot ce misca pentru a avea subiect de discutie dupa aceea despre dascal, paracliser, sau oameni obisnuiti, denota ca toata viata s-au ostenit degeaba, sau aproape degeaba, daca n-au ajuns sa constientizeze starea in care se afla. Acesta este doar un aspect, dar din pacate sunt cu mult mai multe, legate de cei ce se impartasesc regulat, dar continua in impietrirea sufletului, fara ca duhovnicul sa aiba habar, iar daca totusi il are, atat timp cat omul ascunde, duhovnicul in baza doar a celor spuse, nu poate sa opreasca din banuieli sau din alte surse decat recunoasterea personala.

Nu-mi place sa o spun dar... iata o inima impietrita! Iarta-ma te rog!

Institutia duhovnicului n-a existat cateva secole bune in Biserica Ortodoxa.

http://forum.teologie.net/viewtopic.php?p=28707

Bun ,eu am recunoscut ca imi simt inima impietrita .Si m-am recunoscut in postarea ta,de aceea am si intervenit, cand eu insumi nu ma cred vindecat,desi preotul mi-ar da dezlegare . Dar tu? Tu spui de babutele acelea , spui de Ionut. Dar tu ce faci ? Iti simti inima impietrita? Te poti impartasi ?
Nu o lua ca pe ceva personal,e o intrebare , daca simti acel sentiment,si daca da, ce atitudine iei . Caci daca spui altora sa se judece singuri,ar fi interesant sa arati cum te judeci tu si care e verdictul

Sau doua zile.
Pana la urma canoanele nu sunt dogme.

Au niste reguli de urmat inainte de slujire.
Restul curatirii se lucreaza prin slujirea propriuzisa in fata Sf. Altar.

Sigur, teoretic pot fi unii care sa slujeasca avand pacate mari ascunse, asa cum si buni crestini, teoretic pot trece cu ele si de Sf. Spovedanie, dar de ce si cum e judecata lui Dumnezeu,

Lupta pe care o duce fiecare cu sine, o stie doar Dumnezeu. Daca tu sau altul, prin ceea ce vezi la mine, consideri ca as avea inima impietrita, inseamna ca asa este. Nu pot si nici nu vreau sa ma apar, atat timp cat dau altuia motiv de sminteala. Din cate ma cunosc, cel putin in ultimii ani, am evitat sa-mi mai impovarez sufletul cu ceea ce nu-mi foloseste. Despre babute am spus-o fiindca am vazut cum aceleasi de fiecare data deranjeaza prin ceea ce fac in timpul slujbei. Asta pe de o parte. Iar pe de alta, cand ajung deja sa nu se mai poata deplasa, si ma roaga pe mine sa-l trimit pe Parinte sa le spovedeasca acasa, chiar nu vad cum de isi mai face loc barfa si rautatea despre ce se intampla in biserica, cand ele n-au mai calcat pe-acolo de ani buni? De unde stiu ce-a facut cutare duminica, de unde stiu cate paini a luat dascalul, de unde stiu cum a venit X imbracata?... Asta-i grija pe care trebuie s-o avem? Bietul Parinte nu stie si nici n-o sa afle de la mine aceste lucruri, dar asta nu-i ceea ce vrea Dumnezeu de la noi, atat timp cat vrem sa ne mantuim. Stiu ca am destule metehne. Incerc insa ca, macar pentru cele despre care vorbesc, sa nu ma fac eu insumi vinovat. Daca reusesc sau nu, Dumnezeu stie!

Nu am vazut ca intreba de impartasirea saptamanala, am vazut acum in primul mesaj. In privinta impartasirii saptamanale e simplu, in tara sunt probabil putini preoti care accepta asa ceva, de obicei iti spun de 40 de zile, daca vrei mai des.
Dar cei care au ajuns aproape de sfintenie, sunt ca si crestinii din primele veacuri, care isi vineau averea si traiau impreuna, desigur ca sunt si vrednici sa se impartaseasca mai des.
Canonul 9 spune de cine ce pleaca dupa ce se citeste Scriptura si nu raman nu numai la impartasanie, ci si la rugaciuni, adica la toata slujba de dupa. Adica, in zilele noastre, cei care pleaca dupa ce se citeste Evanghelia. Sa spunem ca de 1700 de ani, de cand s-a renuntat la spovedirea publica si al impartasirea la fiecare slujba, toti crestinii au fost afurisiti e doar comic.
Parintii au renuntat si la impartasirea dupa mancare, si la spovedania publica, si la impartasirea zilnica dintr-un motiv intemeiat, si nu pentru ca au uitat sau s-a stricat traditia, cum spun Par. Pruteanu si cei ce mai sustin aceste lucruri.
Asta cu reintoarcerea la primele trei secole e un motiv folosit des de protestanti, pentru ca ei n-au avut continuitate si vor sa ia doar ce le place, inclusiv ca n-ar fi nevoie de preoti.
Probabil sunt si credinciosi care se pot impartasi mai des, pe aici nu se practica.

Aceiasi chestie .Poti oare sa te judeci si sa te ierti singur?
Fiecare isi poate doar face examenul de constiinta ,isi poate cere iertare ,dar asta nu e sinonim cu acordarea iertarii. Pentru ca altfel s-ar crede ca omul si-o poate obtine singur
Trebuie un intermediar si de aceea e necesar preotul.
Chiar daca omul initiaza procesul de autojudecare si de marturisire,omul singur nu il poate finalize fara un intemediar. Asa cum nu a scapat singur de pacat ci prin intermediul jertfei lui Hristos ,asa nu poate ajunge la performanta sa obtina de unul singur iertare de la Dumenzeu,ci prin mijlocirea harului lui Hristos , revarsat in mod vazut de preot.
Hristos ne iarta direct si in chip nevazut, atunci cand apelam in mod direct si vazut la un preot. Aceasta ne e de ajutor caci spovedania catre un semen al nostru e mult mai profunda decat cea care am face-o singuri.
Nu numai prin spovedanie se iarta pacatele, dar fara spovedanie catre un intermediar ,niciodata nu vom cunoaste ce e cainta, parasirea de sine si durerea pacatului.
Un suflet impietrit ,in fata preotului se inmoaie ca ceara ,pentru ca iese din egoul sau ,si se lasa modelat si calauzit.
Pana si David cu toata smerenia lui a avut nevoie de cineva din afara ,ca sa isi dea seama ca a pacatuit .