În prealabil postat de Fani71 (Post 172850)

1) Religia nu vrea sa conduca lumea. Anumiti oemeni folosesc poate ideile religioase pentru a castiga putere si ii conving pe altii ca asta este scopul religiei.
Hristos a spus 'Iparatia mea nu este din lumea aceasta' si 'dati cezarului ce este al cezarului, lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu' si altele in acest sens.

2) Cand duci o discutie cu cineva ar trebui sa accepti totisi ca el porneste de la alte premise ca tine. Asa ca afirmatii de genul 'bineinteles ca e absurda credinta' mi se par infundatoare de dialog.

3) Stiinta raspunde la alte intrebari decat religia.

4) Si literatura exista ca si religia, si daca vrei sa le intelegi pe amandoua sau macar sa duci un dialog cu cei care sunt 'in ele', trebuie sa te pui macar partial in pielea lor.

În prealabil postat de topcat (Post 172862)

Pai religia a condus lumea, indiferent daca asta e sau nu scopul ei.
Stiinta raspunde la din ce in ce mai multe intrebari pe care si le-a pus si religia. Un exemplu este aparitia omului, a constiintei, a binelui si raului, a moralei.
Ce inseamna sa te pui macar partial in pielea lor? Ce ar trebui? Sa imi inhib ratiunea pentru a accepta absurdul?

În prealabil postat de Fani71 (Post 172864)

Faptul ca stiinta ar da raspunsuri mai bune decat religia sau chiar mitologia la aceste intrebari este o chestiune de convingere, nu este un fapt.

În prealabil postat de Fani71 (Post 172864)

Eu cred ca esti foarte intolerant, topcat. Nu accepti ca altii ar putea avea alta gandire ca a ta, orice gandire decat cea pur stiintifica este pentru tine absurda. Sigur, poti ramane asa, nu iti cere nimeni sa te schimbi, dar atunci este imposibil orice dialog.

În prealabil postat de Fani71 (Post 172864)

Asa cum noi sau cel putin unii din noi incercam sa discutam cu tine ne punem partial in pielea ta. Nu ne inhibam credinta, insa incercam sa intelegem cum poate vedea lucrurile un om care nu crede decat in materie. Incercam sa intelegem conceptia lui dspre viata. Pot spune ca am invatat multe de la tine si de la alti atei, fara sa imi schimb de loc convingerile. Poate ai putea si tu incerca sa faci la fel.

În prealabil postat de Anna (Post 167148)

Am observat la ortodocsi ca in general, orice fel de placere e "condamnata" intr-un mod mai direct sau mai subtil. Tocmai citeam acum la topicul "iubirea taina sau negot" si mai nou se sustine ca iubirea e doar o fantasma pentru ca simti o anumita "dulceata". Come on...din putinul pe care l-am citit pana si ascetii cu rugaciunea inimii ajungeau la o anumita dulceata daruita de Dumnezeu.
Parerea mea este ca din tendinta asta de a "taia" orice placere, ajungem sa taiem si ce-i bun, deviem. Cel putin mie cred ca asta mi se intampla de multe ori. Si pierdem SIMPLITATEA. Uitati-va la o mama cu un bebelus cum se dragalesc si le pasa lor daca e bine sau nu sau daca dulceata ce o simt e pacat? E natural si simplu. Pana despicam firul in patru trece viata pe langa noi si ne trezim ca n-am daruit mai nimic, de frica sa nu fie prea "dulce". O sa devenim niste stane de piatra, zau asa. Eu cred ca lumea asta duce multa lipsa de dulceata, afectiune si sentiment, sincer. Si noi si mai mult le taiem pe motiv de fantasme. Da, faptele conteaza, dar uneori si vorbele sunt fapte.
Ce tot aveti cu orice placere, pana si placerea de a spune cuiva ca il iubesti:102:Tot de la Dumnezeu e si placerea, daca o simti las-o acolo, doar sa nu fie scop in sine, atata tot.
Ufffffffffffff

În prealabil postat de metanoia2 (Post 168141)

Dragii mei, fiecaruia i se cere dupa puterile sale, Bunul Dumnezeu nu cere fiecarui om asceza, ii cere fiecarui om dupa puterile sale sa renunte la anumite placeri, sa faca tot ce ii sta in puteri sa isi lucreze mantuirea. Cel care simte tot timpul vinovatia anumitor placeri stie ca apoi sa cada in genunchi si sa faca pocainta pentru pacatul savarsit(vorbesc aici de oamenii casatoriti care savarsesc pacatul trupesc). Acestia daca simt nevoia de mai multa nevointa decat pot face in situatia in care se afla renunta de comun acord la lume si intra in manastiri, dar acest caz este mai rar, cei care se simt chemati spre multa nevointa isi fixeaza ca scop in viata aceasta nevointa, deoarece devine singurul lucru care ii intereseaza, singurul lucru cu adevarat important si pe masura ce inainteaza simturile lor se subtiaza atat de mult incat si cea mai simpla placere care ii distrag de la vorbirea cu Dumnezeu(rugaciune) devine o placere vinovata care este urmata de multe lacrimi de pocainta.Restul suntem noi, cei doritori de rugaciune dar si iubitori de viata de familie, mai slabi, mai rugatori in situatii dificile.
In cadrul acestui topic s-a cam confundat tabla inmultirii cu tabla zincata. Noi cei mici incercam sa intelegem cum a privi un peisaj frumos de catre un pusnic poate fi un pacat pentru el si comparam cu placerea sexuala si placerile care se nasc in timpul suptului, de parca toate s-ar situa pe acelasi calapod.Placerea pruncului de a suge se numeste "placere"
pentru ca acesta este cuvantul romanesc pentru acest sentiment dar e mai mult incantare amestecata cu iubire si bucurie.Placerea sexuala este o placere care starneste un anumit sentiment de vinovatie in omul evlavios, este un pacat spalat prin spovedanie si lacrimi multe, iar pentru cei mai lumesti este o implinire a iubirii dintre sot si sotie.
Sper sa se inteleaga corect ceea ce am spus deoarece vad ca devine un specific al nostru sa deviem de la subiect sau sa intelegem altceva decat s-a scris.