O data l-a intrebat cineva (pe părintele Paisie Aghioritul):

‒ Cum este cu putinţă, Gheronda, să nu mă mândresc când văd că îmi vin gânduri înţelepte şi mă admiră colegii mei?

‒ Cele care ne vin în creier de sus, frate, sunt de la Dumnezeu. Ale noastre sunt cele pe care le scoate creierul nostru pe nas.

A fost întrebat de un altul:

‒ De ce atunci când mă rog ca să mă slobozesc de vreo patimă sau pentru vreun cunoscut al meu, câteodată mă aude Dumnezeu, iar alteori nu, deşi mă ostenesc în rugăciune?

‒ Dumnezeu ia în considerare mai mult smerenia pe care o avem, şi mai puţin osteneala pe care o depunem. Dacă avem mândrie, care aduce şi căderile, iar noi ne rugăm lui Dumnezeu să ne izbăvească de ele, iar nu de mândrie, şi El ne ascultă şi ne slobozeşte de ele, ce folos dobândim? Pentru aceasta Bunul Dumnezeu nu ne ascultă, căci multele căderi ne ajută să ne smerim. De aceea, atunci când Dumnezeu nu ne izbăveşte de patimi, trebuie să înţelegem că avem mândrie şi va trebui să-L rugăm să ne tămăduiască mai întâi de aceasta, şi atunci toate celelalte vor pleca singure.

(Cuviosul Paisie Aghioritul, Epistole )

Înțelesul „ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui” este următorul: Ce este iadul? Iadul este locul din care Dumnezeu lipseşte. Astfel, dacă atunci când trecem prin încercările şi greutăţile vieţii, ne socotim vrednici de aceste suferinţe şi poate de unele şi mai mari, chiar şi de iad, ni se va da harul să le îndurăm fără a fi nimiciţi de ele.

Într-una din omiliile sale despre Maica Domnului, Sfântului Andrei Criteanul spune că toate sufletele sfinţilor, adică ale credincioşilor, vor trece prin chinurile iadului, dar nu ca să piară, ci ca să cunoască din cercare taina pogorârii lui Hristos la iad. Căci dacă vrem să-L cunoaştem pe Hristos întreg, totus Chritus, atunci trebuie să cuprindem şi acest aspect al vieţii Lui, şi astfel să cunoaştem întreaga lungime, lărgime, înălţime şi adâncime a căii Sale (Efeseni 3, 18), iar pogorârea Lui este o parte însemnată a acestei căi.

Suferinţa este, aşadar, un mod de a cerceta şi cunoaşte calea lui Hristos. Dar nu trebuie să uităm nici o clipă că Dumnezeu rămâne binecuvântat în veac şi că nu trebuie să deznădăjduim. Acest gând ne va da puterea să ne ferim de păcat. În Cartea lui Iov întâlnim următoarele cuvinte cu adevărat uimitoare: „Şi întru toate acestea Iov nu a păcătuit” (Iov 1, 22). Iov nu a păcătuit, pentru că în toate suferinţele el nu a încetat să-L binecuvânteze pe Dumnezeu: „Fie Numele Domnului binecuvântat de acum şi până în veac”, aşa cum cântăm la sfârşitul Sfintei Liturghii.

(Arhimandrit Zaharia Zaharou )

Trebuie sa avem mereu gandul la rugăciune. Una o ajută pe cealaltă, precum o mână pe alta. Atenţia aduce rugăciune şi rugăciunea aduce luare-aminte. Rugăciunea trebuie rostită continuu, fie cu mintea, fie cu gura. Întreruperea rugăciunii şi nepăsarea se aseamănă cu omul care merge cu arma pe umăr, în timp ce duşmanul caută să-l ucidă. (...)
Prin citire, prin grăire duhovnicească, îl loveşti pe vrăjmaş în cap, în picioare, în mâini. Prin rugăciunea minţii îl loveşti în inimă şi de aceea reacţionează atât de puternic! Rugăciunea trebuie rostită continuu, zi şi noapte, cu gura, cu mintea, cu inima. Să nu lăsăm mintea fără preocupare, ci ea să se ocupe fie cu rugăciunea, fie cu contemplarea, pentru că, altfel, vrăjmaşul îşi aşază în poziţie de bătaie toate forţele lui, ca să distrugă trezvia. Spuneţi rugăciunea: „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!”, căci aceasta sfinţeşte gura, văzduhul şi locul în care se rosteşte. Deoarece lucrarea minţii noastre este puţină, nu ni se împlinesc rugăminţile şi de aceea căutăm să ni se împlinească prin multa vorbire, prin glume, prin manifestări exterioare!
(Avva Efrem Filotheitul )

Despre rugaciune :
 

“Rugăciunea (spunea Sf. Grigorie Sinaitul +1346) este Dumnezeu, care le lucrează pe toate în toţi”. (Capete,113, P.G. 150, 1289 A).
Aşadar, Rugăciunea este lucrarea harului lui Dumnezeu, în noi, nu ceea ce facem noi, ci ceea ce face Dumnezeu în noi, după cum spunea şi Sfântul Apostol Pavel: “Nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine”. (Galateni 2, 20).
Rugăciunea este o cerere solemnă adresată lui Dumnezeu, cu care sufletul se înfăţişează în faţa lui Dumnezeu, într-o relaţie personală şi apropiată. Trebuie să ne cunoaştem fiecare nivel al fiinţei noastre, instinctual, intelectual şi spiritual, de la sub- la supraconştient, apropiindu-ne de starea mistică, în care se ascultă în tăcere glasul Rugăciunii, glasul lui Dumnezeu în proprei inimă, înţelegându-l. Condiţia înţelegerii este strâns legată de tăcere.
“Când te rogi (spunea un scriitor ortodox finlandez) taci tu şi lasă rugăciunea să vorbească”. (Tito Colliander,The Way of the Ascetics, London, 1960, p.79).
Calea Rugăciunii interioare ne este dezvăluită foarte clar şi de Sfântul Ioan Botezătorul, cu privire la Iisus: “El trebuie să crească, iar eu trebuie să mă micşorez”. (Ioan 3, 30). În acest înţeles, a te ruga înseamnă a tăcea.

Cand spui rugaciunea «Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!», să te opreşti mai întâi la «Iisuse», căci este firesc să simţi dragoste către Hristos, arată puterea harului, şi asta s-o repetăm de mai multe ori; şi mai apoi trebuie să insistăm de mai multe ori pe „miluieşte-mă pe mine, păcătosul!”, căci este necesar acest sentiment al pocăinţei. În timpul rugăciunii sunt importante, deci, două lucruri: primul – tinderea către Hristos, să nu cer*cetăm alte lucruri, vedenii, glasuri, lumini, ci să avem atenţia noas*tră către chipul lui Hristos; iar al doilea – durerea neîntreruptă şi pocăinţa adâncă”.

„Să nu dăm importanţă la nimic ce se petrece în timpul rugăciunii, nici la glasuri. Când se aud glasuri înăuntrul nostru în timpul rugăciunii şi nu ne creează evlavie, atunci să nu fim atenţi. Mintea trebuie să fie lipită de Hristos.”

„Când ne rugăm mult, atunci înţelegem diferenţa dintre dobândirea cunoştinţelor din cărţi şi dobândirea cunoştinţelor din experienţa personală. Dacă într-o anume faptă noi suntem vinovaţi 5%, iar alţii sunt vinovaţi 95%, dacă noi ne îndreptăm vina noastră de 5%, atunci nu mai simţim vinovăţia celorlalţi.”

„Să iubim desconsiderarea celorlalţi faţă de noi, dar să nu ne lăudăm pentru răbdarea noastră. Să-i considerăm pe calomniatori ca pe binefăcă*torii noştri.” (Părintele Sofronie)

Aha!..........:)
Sărumâna!

Bucurii si multă nădejde, frate Ioane :)

Îi auzim pe unii spunând: rugăciunea ne oboseşte repede. De ce oare? Fiindcă nu-L aveţi în faţa ochilor minţii pe Domnul ca şi când ar fi aievea. Priviţi-L mereu cu ochii minţii şi ai inimii şi atunci veţi putea sta la rugăciune toată noaptea şi nu veţi osteni. Ce spun, o noapte! Veţi fi în stare să staţi trei zile şi trei nopţi la rând şi nu veţi obosi. Aduceţi-vă aminte de stâlpnici. Ei au stat mulţi ani la rând pe un stâlp, cu duh rugător, învingându-şi trupul, cel care, ca şi trupul tău, trăgea spre lenevie. Iar ţie ţi se par grele câteva ceasuri de rugăciune, poate chiar unul singur!

(Sfântul Ioan de Kronstadt )

Avem şi una şi alta. Vineri, părintele Paul de la biserica "Sfântul Mare Mucenic Mercurie" ne-a vorbit şi ne-a cântat (cu emoţie extraordinară, aleasă, de ne-a buit plânsul pe toţi) "O, ce veste minunată!". Fusese programul susţinut de grădiniţa din vecinătate, unde fiica noastră a fost distribuită în rolul Preacuratei Fecioare Născătoare de Dumnezeu.
...........:)
Avem deci bucurie şi avem şi nădejde!
Doamne ajută şi spor în cele bineplăcute Domnului, frate Cristian!

O Veste minunată, păcat ca nu am participat , sincer imi pare rău, mai ales ca ne mai vedeam si noi , si o vedeam pe Maria , Ingerasul vostru :)
Domnul sa fie cu voi si cu noi toți, acum si pururea si-n vecii vecilor !
Amin !

Care este nădejdea cea mai nestrămutată, fără greşeală şi vrednică de crezământ a creştinului celui adevărat?

Nădejdea vieţii veşnice şi a răsplăţii veşnice. La împlinirea ei au ajuns toţi cei care s-au nevoit întru adevăr, după duhul Bisericii şi al tuturor sfinţilor.

Care este nădejdea cea mai şubredă, cea mai amăgitoare, cea mai pieritoare, cea mai asemănătoare cu o nălucă?

Nădejdea fericirii pământeşti, a bunătăţilor pământeşti: a sănătăţii, a lungimii de zile, a bogăţiei, a slavei pământeşti, a cinstirilor, a plăcerilor, a biruinţelor pământeşti, a feluritelor câştiguri.

Oare sfinţii s-au amăgit în nădejdea lor, în nevoinţele lor până la sfârşitul vieţii? Nu. Oare cei ce au adunat bogăţia pământească, cei ce au alergat după slava pământească, după cinstiri, nu s-au înşelat amarnic şi pentru totdeauna? Oare nu este tot lucrul pământesc fum care piere?

Nu e nimic mai sfânt și mai vrednic de crezământ decât Biserica lui Dumnezeu, decât învăţătura ei, decât slujbele, Tainele și ierarhia ei, și nu este nimic mai amăgitor decât lumea şi decât a face pe plac lumii.

(Sfântul Ioan de Kronstadt )

Calea cea mai bună şi sigură pentru a ne apropia de Dumnezeu este rugăciunea neîntreruptă, făcută în Duh şi în adevăr, lauda, preaslăvirea, cântările duhovniceşti şi cugetarea adâncă în legea Domnului, însoţite de înnoirea vieţii. „Priveghiaţi şi vă rugaţi neîncetat, ca să nu cădeţi în ispite” (Luca 11, 1-13; 18, 1-8; Matei 26, 41). O viaţă nouă şi o petrecere duhovnicească mai aprinsă de flacăra dragostei de Dumnezeu o aflăm în viaţa creştinilor apostolici şi patristici.

Îndeletnicirea cea mai de căpetenie erau rugăciunile. Sfântul Apostol Pavel, ca şi ceilalţi Apostoli, urmând porunca Domnului, îndeamnă pe creştini să se roage neîncetat. Aşa au făcut toţi drepţii, patriarhii, proorocii şi credincioşii Vechiului Testament; aşa să facem şi noi.

(Protosinghel Nicodim Măndiță )

Doi crestini*s-au hotărât să se ducă la Ierusalim. Se mergea pe mare cu corabia, în condiţii grele, nu erau avioane. Mergând ei spre Ierusalim, au intrat să găzduiască la o casă, unde i-au găsit pe toţi bolnavi. Au sărit amândoi, i-au ajutat cât au putut. Dar unul dintre ei a zis:

‒*Eu nu mai merg la Ierusalim, căci nu pot să-i părăsesc pe cei bolnavi.

‒*Cum, dragă, că noi ne-am hotărât. Unde-i hotărârea noastră?

Şi a plecat celălalt singur şi a ajuns la Ierusalim. Acolo era o mare aglomeraţie, că era vorba de Praznicul Învierii Domnului. Pelerinul odată ajuns în biserică, a pătruns cu mare greutate, şi-l vedea pe cel care rămăsese la bolnavi chiar în faţa altarului. Dintre două fapte bune, alege fapta cea mai mare.

Cel care a îngrijit de bolnavi s-a aşezat pe poziţia de vârf a Scripturii: Iubirea. Şi atunci ce cauţi la Ierusalim? Te duci din tradiţie! Te duci că ai posibilităţi! Te duci că ai timp sau că ai avut bani! Dar ce te faci dacă ai lăsat vreo duşmănie în urma ta? Porunca iubirii e porunca cea mai mare, de aceea insistă Mântuitorul. Deci e o întrebare justificată; să ne-o punem toţi: „Iubesc sau nu iubesc?”, că e poruncă, dragă! Să nu credeţi că Mântuitorul a vorbit numai pentru veacul respectiv, pentru apostoli. Nu. A vorbit pentru toate timpurile. Şi noi avem privilegiul că suntem creştini. Şi atunci sigur că nu o să-l urmăm pe Tutankhamon sau pe Budha. Noi Îl urmăm pe Hristos. Băgaţi de seamă, iubirea e criteriu de Judecată!

(Părintele Arsenie Papacioc )

Orice clipă poate să fie un timp și orice suspinare poate să fie o rugăciune. Pentru Dumnezeu! Există o lume călugărească care se deosebește de cea laică, deși, în mare, călugăr înseamnă creștin bun. Căci Dumnezeu n-a făcut special rugăciuni pentru călugări.

Însă călugăria nu poate fi prinsă în nici un citat, în nici o cuprindere filosofică. E dincolo de înțelegere, pentru că este o luptă continuă cu Dumnezeu. Omul este creat de ' Dumnezeu cu voință liberă, cu rațiune și cu afecte. Deci, dacă mergi la mânăstire și-ți tai voia, ești în luptă cu Creatorul, care te-a lăsat cu voință liberă. Și atunci trebuie să birui cu orice chip, și lui Dumnezeu îi place acest lucru. Cum și Iacob s-a luptat cu Dumnezeu și L-a biruit ‒ în sensul acesta: trebuie să te pierzi ca să te găsești! Trebuie cu orice preț să te instalezi într-o personalitate îngerească. Vorbesc despre călugări, dar nu e oprit nici unui mirean de a se „subția” cât mai mult.

( Părintele Armenia Papacioc )

Adevarul imbatabil este că sufletul omului este nemuritor, şi că noi, oamenii, nu murim după plecarea din această viaţă. Rămâne doar ca sufletul să fie pregătit după moarte. Deci să ne punem în ordine sufletul nostru şi să-l avem cât se poate de curat.

Fiecare om din această lume, mai mult sau mai puţin, este nemulţumit. Dumnezeu este Cel Care ne hrăneşte, ne îmbracă, ne păzeşte, ne trimite înger păzitor, ne hrăneşte cu Sfintele Taine, cu Trupul şi Sângele Lui, ne pregăteşte Împărăţia Lui nemărginită, ne rabdă, ocrotindu-ne, ne primeşte când ne pocăim, iar noi Îl blestemăm, nu-I arătăm cinstire, Îl ocărâm, Îl dispreţuim, şi Acesta rabdă îndelung şi ne aşteaptă. Noi ne comportăm ca şi cum Dumnezeu ne este dator, n-avem în minte frica de Dumnezeu, respectul faţă de Acesta, evlavia cuvenită faţă de amintirea şi prezenţa Lui, nu ne lovim piepturile, închinându-ne Marelui Dumnezeu, Făcătorului de minuni, Celui negrăit şi necuprins, Preadulcelui nostru Stăpân. Dacă am avea fiecare mii de guri, n-am putea să-L lăudăm cu vrednicie şi cu cuviinţă pentru nemărginitele Lui daruri faţă de noi.

De aceea, Sfântul Apostol Pavel, după repetatele căderi în extaz şi desfătări dumnezeieşti, striga aceste cuvinte nemuritoare: „O, adâncul bogăţiei şi al înţelepciunii şi al ştiinţei lui Dumnezeu! Cât sunt de necercetate judecăţile Lui şi cât de nepătrunse căile Lui!” (Romani 11, 33). Cine poate să cunoască cum lucrează Înţelepciunea cea nemărginită, atât în lumea cerească, cât şi în lumea pământească, cât şi în lumea cea de sub pământ?

(Avva Efrem Filotheitul )

Ispitele sunt precum furtunile pe mare. Furtuna scoate la ţărm lemne, mizerii şi altele şi, astfel, marea se curăţă şi devine liniştită. Prin ispite se face curăţenia, apropierea de Dumnezeu şi, în final, omul devine „dumnezeu după har”. Toate sunt trimise şi dăruite de Pronia lui Dumnezeu, pentru ca să dobândim sănătatea noastră sufletească pierdută. Sănătatea sufletului, a inimii, este sfinţenia, sănătatea reală!

Fără smerenie nu propăşim! Ispitele aduc smerenia. Fără ispite ea nu se câştigă! Vom trece prin osteneala şi prin truda tăierii propriei voinţe, ne vom smeri cugetul şi, astfel, ne vom înălţa pe culmi. Nu există altă cale! Dacă ne-am smerit, ne vom înălţa, dacă nu ne-am smerit, vom rămâne jos, în patimi, în neputinţe, şi vom muri odată cu acestea!

Când ne vin ispitele, să nu aruncăm vina pe ceilalţi. Să ne întoarcem privirile înlăuntrul nostru, ca să ne vedem starea pătimaşă, locul de unde porneşte tulburarea inimii! Când avem lumină în suflet, atunci vedem că pricina porneşte din inimă, din starea pătimaşă şi de la omul cel vechi care vieţuieşte înlăuntrul nostru.

(Avva Efrem Filotheitul )

Candva citisem o povestire interesantă despre un creştin care a luat de pe stradă un băieţel flămând şi gol. Era chiar ajunul Crăciunului. L-a luat în sania sa şi l-a adus acasă la el. L-au încălzit, l-au îmbrăcat şi l-au încălţat şi l-au aşezat la masă. Iar stăpâna casei a rupt o bucată de pâine proaspătă şi a dat-o băieţelului. “Binecuvântat fie darul credincioşilor”, a spus el cu lacrimi în ochi.
Atunci stăpâna a început să împartă şi celor ai casei pâine. Şi, cu cât mai mult tăia din ea, cu atât mai bine se vedea că pâinea nu se mai termina. Deodată casa a fost cuprinsă de o lumină neobişnuită, iar băiatul s-a transformat într-un înger plin de lumină. A binecuvântat familia şi a plecat.
Această familie trăia după legile lui Dumnezeu, iar principala lui poruncă este aceea de a-L iubi pe Dumnezeu şi pe aproapele nostru. Aceasta este baza mântuirii noastre.
Dumnezeu îi dăruieşte cu înţelepciune pe cei care n-au învăţat încă să-şi iubească aproapele. Doar cel care e milostiv, care îi iubeşte şi pe semenii săi şi se îngrijeşte de ei, încercând să-i hrănească, să-i îmbrace, să-i încalţe, să-i adăpostească şi să-i mângâie este cu adevărat fiu al lui Dumnezeu. El face toate acestea în numele lui Hristos.
În această istorioară se vede că oamenii aceia au dat dovadă de milă adevărată, în numele dragostei. Ei şi-au făcut milă de băieţel, l-au adăpostit, l-au hrănit şi Dumnezeu le-a dăruit liniştea.
(Îndrumar creştin pentru vremurile de azi: convorbiri cu Părintele Ambrozie (Iurasov), vol. 2, Editura Sophia, 2009, pp. 162-163)

C ând vezi icoana Maicii Domnului cu Pruncul Hristos în braţe, tu ştii ce vezi acolo? Cerul şi pământul! Cerul este Hristos, Cel mai presus de ceruri, Ziditorul cerului şi al pământului; şi Maica Domnului reprezintă pământul, adică toate popoarele de pe faţa pământului, că ea este din neamul nostru. Este din seminţie împărătească şi arhierească.
Atâta valoare are Maica Domnului, încât covârşeşte toate puterile cele de sus şi cele de jos. Maica Domnului este al doilea cer sau a doua lume. Printr-însa s-a înnoit neamul omenesc şi ea este Împărăteasa tuturor îngerilor şi a tuturor sfinţilor şi Maica noastră a tuturor popoarelor pământului şi a tot sufletul necăjit şi întristat care o cheamă în ajutor.
(Arhimandrit Cleopa Ilie )

Naşterea lui Hristos este fundamentul, începutul mântuirii noastre, fără aceasta n-am fi dobândit mântuire. Între aceste limite, trebuie s-o percepem ca adâncime şi lărgime neţărmurită. Să simţim profund ce înseamnă faptul că Dumnezeu Cel necuprins devine ca unul dintre noi, Se naşte pe pământ, ca să mântuiască neamul omenesc. Negrăit este pogorământul Lui, iubirea şi întregul eveniment al Naşterii Dumnezeieşti. Toate sunt o Taină.
Dacă pătrundem cu credinţă şi smerenie dincolo de schemele logice, înlăuntrul evenimentului Naşterii dumnezeieşti a lui Hristos, atunci vom putea să renaştem şi noi. Şi aceasta se întâmplă doar când hotărâm să ne lepădăm de voinţa noastră, de pâcla şi întunericul care ne înconjoară, de egocentrismul nostru. Numai atunci când, însetaţi fiind, căutăm să aflăm drumul întoarcerii, calea de unde am venit, din Rai, ca să ne găsim arhetipurile noastre, chipul nostru cel dumnezeiesc, cu care ne-a plăsmuit Hristos Cel născut.
(Arhimandritul Timotei Kilifis )

Cum să luptăm împotriva duhului tristeţii?

– Să fiţi veseli. Dragă, eu ştii ce vă spun, cu toată siguranţa: ori şi ori şi oricare ar fi motivul unei întristări sau al unei mâhniri, este numai de la draci! N-avem motive. Dacă îţi creează starea aceasta de agitaţie, de tristeţe, îşi face cuib satana şi-şi cloceşte ouăle; nu mai poţi iubi, nu mai poţi vedea cu perspicacitate niţel în viitor, cu raţiunea care ţi-a dat-o Dumnezeu, nu mai poţi, pentru că tu eşti trist. Adică nu eşti în stare de nimic – o stare drăcească foarte greu de suportat. Când sunteţi trişti, gândiţi-vă la lucrul ăsta: Stai, că este ceva drac aici! Şi nu acceptaţi.”

( Părintele Arsenie Papacioc )

......:))) Excelent!
P.S. Dracul tristetii este foarte lipicios. Tristetea este o stare asa seducatoare, te face sa te simti chiar cineva important...:) Nu-ti mai vine sa te lasi de ea, o strangi la piept ca pe un lucru de mare pret, dulcea de ea... In fapt e otrava, suc de scarabeu!

Apăi , cum sa fi trist când ai pus atât de bine punctul pe I , cu sucul de scarabeu :)))
Genial frate !

Rugaciunea? Bineînţeles, n-ai să stai ore întregi la rugăciune. Când ai timp – de sărbătoare – poţi să citeşti paraclise, sau aşa... Să nu pierzi timpul cu lucruri deşarte, cu televizor şi cu altele. Poţi să faci rugăciunea. Dar o rugăciune scurtă o poţi face şi când te duci la lucru: „Doamne, ajută-mă, Doamne...” sau: „Doamne lisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!”. Dacă te-ai obişnuit să-ţi faci rugăciunea odată cu răsuflarea, te rogi oricând. O rugăciune scurtă, şi te rogi! Chiar lucrând ceva, ocupaţia pe care o ai, sau când găteşti. Mai stai pe un scaun, şi zici „Doamne, lisuse...”, acolo... (...)

Asta e pentru a începe să se altoiască în inimă rugăciunea asta – „Doamne, Iisuse...”. Că dacă se altoieşte aici, atunci, vorbind cu cineva, rugăciunea merge. Dacă faci un bine, sau te gândeşti să faci un bine; dacă vorbeşti ceva de folos ‒ e o rugăciune. Să nu crezi că nu e rugăciune acolo. „Unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu”, spune Mântuitorul. Aşa că, dacă sunt doi, vorbind duhovniceşte, ceva din Scriptură sau aşa, e şi Dumnezeu acolo, în mijlocul lor. Şi e rugăciune. Aceea nu-i rugăciune? După ce ai plecat de-acolo, de-acuma fă-ţi o rugăciune: „Doamne, Iisuse...” sau altceva, şi e rugăciune asta. Să nu crezi că nu-i rugăciune. Şi spune chiar în Pateric: „nu-i rugăciune numai când se roagă, rugăciunea este când te rogi permanent”. Şi spune Sfântul Apostol Pavel, la Tesaloniceni 5 cu 17, spune aşa: „Rugaţi-vă neîncetat”. Aşa spune el. Toată lumea se roagă, nu spune numai pentru călugări, ci pentru oricine: „Rugați-vă neîncetat”. Şi acuma, gândeşte-te: cum să mă rog neîncetat? O rugăciune cât de scurtă: „Doamne, ajută-mă, Doamne”, sau, dacă ai un necaz, a venit necazul peste tine: „Ajută-mă, Doamne”. Fă cum faci şi roagă-te. Şi atunci te gândeşti. E scris acolo: „Bate şi ți se va deschide”.

(Părintele Iulian de la Prodromu )

La fel spune si Sfantul Teofan Zavoratul in cartile despre rugaciune/viata launtrica traduse si la noi.
Aceasta este o perspectiva mai larga dar, dupa opinia mea, totodata mai apropiata de firescul vietii de credinta.

Gândurile cele multe
 

Parinte ma nelinistesc atât de mult atunci când am de rezolvat o problemă, încât nici nu pot dormi.

- Problema ta sufletească sunt gândurile cele multe. Dacă nu ai avea aceste gânduri de multe feluri, ai putea da mult mai mult atât în ascultarea ta, cât şi în nevoințele tale duhovniceşti. Ascultă un mod de a evita gândurile cele multe: Când îți vine în minte o treabă pe care va trebui, de pildă, să o faci mâine, să-i spui gândului: „Treaba aceasta nu este pentru astăzi; mă voi gândi la ea mâine”.

De asemenea, când trebuie să hotărăşti într-o problemă, nu te chinui cu gândul să afli ceea ce este mai bun şi să amâni mereu. Alege ceva şi mergi înainte, lasă după aceea pe Dumnezeu să Se îngrijească de celelalte. Sileşte-te să eviţi scolasticismul, ca să nu-ți ameţeşti mintea. Să faci ceea ce poți, cu mărime de suflet, să te mişti simplu şi cu multă încredere în Dumnezeu.

Atunci când îi încredinţăm lui Dumnezeu viitorul şi nădejdile noastre, îl obligăm într-un anume fel să ne ajute. Prin gândurile cele multe şi un om sănătos se netrebniceşte. Unul care suferă, este îndreptăţit să le aibă, atunci când se mâhneşte. Însă cel care, fiind sănătos, se ameţeşte şi suferă din partea gândurilor de-a stânga, unul ca acesta este bun de legat. Să fie sănătos şi totuşi să fie chinuit de gândurile lui?!

În vremea noastră, cea mai mare boală se datorează gândurilor deşarte ale oamenilor lumeşti. Oamenii le pot avea pe toate în afară de gândurile cele bune. Se chinuiesc pentru că nu înfruntă lucrurile duhovniceşte. De pildă, cineva porneşte ca să meargă undeva, dar motorul maşinii lui păţeşte ceva şi întârzie puţin la destinaţie. Dacă are gândul cel bun, va spune: „Se vede că Bunul Dumnezeu a rânduit să apară piedica aceasta. Altfel poate că aş fi păţit vreun accident, dacă n-aş fi avut această întârziere. Cum să-Ţi mulţumesc, Dumnezeul meu, pentru aceasta?”, şi-L slăveşte pe Dumnezeu. Dar dacă nu are gândul cel bun, nu va înfrunta situația duhovniceşte, ci se va supăra pe Dumnezeu şi va huli: „Iată, am întârziat! Aş fi putut merge mai repede! Ce lucru anapoda! Uf, ce Dumnezeu...”. Atunci când omul primeşte cele ce i se întâmplă cu gând de-a dreapta, se ajută, în timp ce, dacă lucrează în partea stângă, se chinuieşte, se topeşte, se zăpăceşte.

(Cuviosul Paisie Aghioritul )

Sfantul Serafim
 

Împărăţia lui Dumnezeu este bunul nostru cel mai important şi mai înalt.
„Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu”(Matei 6, 33).
Vă felicit, iubiţilor întru Hristos fiii mei, cu ocazia Anului Nou. Din toată inima vă urez tot ce este mai bun de la Dumnezeu. Domnul ne porunceşte ca noi să căutăm mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu. Şi este de înţeles. Pentru a ne da în dar această Împărăţie, Domnul a venit în lume, a pătimit şi a murit pe Cruce. Cu predica despre Împărăţia lui Dumnezeu El şi-a început binevestirea şi în tot timpul activităţii Sale mesianice, Domnul propovăduia oamenilor această Împărăţie, descoperindu-i esenţa prin diferitele modalităţi şi pilde.
El i-a trimis pe ucenicii Săi să propovăduiască Împărăţia lui Dumnezeu. Faptele Apostolilor povestesc că atunci când Domnul a înviat şi s-a arătat Duminica ucenicilor, timp de patruzeci de zile mai apoi, a continuat să propovăduiască Împărăţia lui Dumnezeu. Este clar că această Împărăţie a lui Dumnezeu este bunul nostru cel mai important şi mai înalt. De aceea noi trebuie să tindem spre ea, după cuvintele lui Hristos, care a spus: „Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă” (Matei 6, 33). Această Împărăţie, ca cel mai scump bun al nostru, v-o doresc atât vouă, cât şi mie, iubiţilor întru Hristos fiii mei.
După cuvintele Apostolului Pavel, Împărăţia lui Dumnezeu se determină ca „dreptate şi pace şi bucurie în Duhul Sfânt” (Romani 14, 17). Prin dreptate se înţelege aici viaţa dreaptă în duh şi paza poruncilor lui Hristos. Prin pace trebuie să înţelegem pacea harică, în afara păcatelor şi patimilor. Iar prin bucurie, fericirea harică pe care o primim de la Biserică prin slujbele de rugăciune şi Sfinte Taine, mai ales prin Taina Sfintei Împărtăşiri.
Desigur, Domnul nu ne interzice să năzuim şi la bunuri trecătoare şi pământeşti. El a binevoit să spună: „...toate câte veţi cere, rugându-vă cu credinţă, veţi primi” (Matei 21, 22). Iar prin cuvântul „toate” se înţeleg toate bunăţile şi cereşti şi pământeşti.
Mai mult decât atât, în cântarea Tedeumului de Anul Nou, veţi auzi câte bunuri materiale cere Sfânta Biserică de la Domnul, pentru satisfacerea necesităţilor noastre trupeşti. Domnul nostru vrea doar ca aceste bunuri să nu ne umbrească cel mai înalt bun - Împărăţia lui Dumnezeu.
Din aceste cuvinte ale lui Hristos se vede că bunurile pământeşti sunt inferioare sau nişte accesorii. Ele se vor adăuga nouă, rugându-ne, dacă mai întâi vom căuta Împărăţia lui Dumnezeu.
De aceea, vă doresc, iubiţilor întru Hristos fraţi şi surori, toate bunătăţile de la Domnul nostru Iisus Hristos, şi materiale şi duhovniceşti, care vin de la Acelaşi Dătător de daruri, Mântuitorul nostru, din unirea cu El şi cu Sfânta Lui Biserică Ortodoxă. Să fiţi întotdeauna sub acoperământul plin de Har şi dragoste al Domnului, al Maicii Lui Preacurate şi ale tuturor sfinţilor! Amin.

Amin! Amin! Amin!

O carte minunată, de mult folos pentru nevoile de a înţelege, atât cât ne e cu putinţă, ce înseamnă "Împărăţia lui Dumnezeu", a apărut în traducere şi la noi în anul 2003 cu binecuvântarea Patriarhului de atunci, Teoctist.
Lucrarea se numeşte "Împărăţia lui Dumnezeu - Tâlcuire duhovnicească la Predica de pe Munte", autor Arhiepiscopul Dmitri.

Îmi face deosebită plăcere să transcriu, acum în primele ore ale noului an pe care îl primim în dar de la Bunul Dumnezeu, un fragment din această prea frumoasă lucrare. Să ne fie, fraţilor, de mult folos, Doamne ajută!

*
Domnul şi-a început propovăduirea publică anunţînd apropierea Împărăţiei cerurilor.
"Împărăţia", aşa cum foloseşte El termenul, se referă la starea spirituală a omului atunci când experiază prezenţa lui Dumnezeu; la comunitatea (Biserica) pe care El a chemat-o special din sânul societăţii acestei lumi; la viaţa în Dumnezeu în lumea ce va să vină.
Există atitudini sau stări spirituale care sunt necesare pentru dobândirea Împărăţiei şi care sunt vădite la cei care devin părtaşi ai ei.
.........
Învăţăturile Lui sunt pline de surprize pentru punctul de vedere secularizat.
Lucrurile pe care le afirmă şi le dezvăluie El ca fiind virtuţi, au fost şi sunt încă respinse: pe cei pe care El îi numeşte binecuvântaţi (sau "fericiţi"), lumea îi numeşte nefericiţi. Probabil acesta este şi motivul pentru care cuvântul grec "makarios" ar putea fi tradus mai bine prin "binecuvântat", cuvântul "fericit" putînd fi înţeles şi într-un sens lumesc.
Acesta era şi cazul lumii în care S-a născut Iisus - lumea religioasă iudaică şi lumea politică romană. După câte se pare, mulţi iudei ajunseseră să înţeleagă nădejdea mesianică a propriei lor tradiţii în termeni seculari. Calitatea de membru formal al naţiunii religioase a lui Israel, cât şi respectarea formală a cerinţelor rituale şi morale erau suficiente. Adeseori condiţia de bunăstare era considerată dovadă a pietăţii personale şi a bunăvoinţei divine. Pentru romani, statul însuşi era zeu pentru popor, fiecare ins având ca primă îndatorire slujirea statului, ceea ce constituia o problemă personală. Puterea, vitejia, ambiţia, mândria şi înălţarea de sine erau virtuţi lăudabile, acceptate de cetăţeanul imperiului.
Adeseori Domnul i-a surprins pe ascultătorii Săi şi martorii faptelor Sale, chiar şi pe ucenicii Săi, atunci când a dezvăluit cerinţele divine privind viaţa umană şi relaţiile interpersonale. În mai multe rânduri, cei care Îl urmau au obiectat pentru că li se părea că El le jignea simţul de echitate şi dreptate.
(Cap. 4, pag. 20-21)

Multumim Ioane , pentru textul publicat :)
Din pacate am cautat cartea , dar stocul este momentan epuizat .
Iata coperta : http://www.librariasophia.ro/img/poz...e_pe_munte.jpg

Da, aceasta este lucrarea!!
Credeţi-mă că merită citită ca prioritate, deoarece e scrisă magistral, simplu şi profund, duhovniceşte, de un om care se ţine pe firul cel de aur al tâlcuirilor fără a aluneca în nici o speculaţie, în nici o asperitate ori, dimpotrivă, în vreo dulcegărie.
Un text concentrat, dar nu greoi, în care sensurile şi implicaţiile "Împărăţiei" sunt foarte clar evidenţiate în ce au ele comunicabil pentru mintea noastră...
Un text curat, curăţitor, un bun îndrumător. M-aş bucura să o citim cât mai mulţi şi să o dezbatem, mai apoi.
Toate cele bune, Doamne ajută!

Convorbirea Sfântului Serafim de Sarov cu N.A. Motovilov
 

Pus pe hârtie de Motovilov după conversaţia de la sfârşitul lui Noiembrie 1831, manuscrisul a fost găsit ascuns într-un pod, printre grămezi de hârtii, unde a zăcut aproape 70 de ani. Scrierea a fost găsită de autorul S.A. Nilus, care căuta informaţii despre viaţa Sfântului Serafim. Această conversaţie este o adevărată comoară pentru literatura ortodoxă, care s-a născut din dorinţa lui Nicolae Motovilov de a înţelege scopul vieţii creştine.
Sfântul Serafim ştia că Motovilov caută acest răspuns din tinereţe fără să găsească satisfacţie. Sfântul părinte i-a spus că ţelul vieţii creştine este dobândirea Duhului Sfânt: „Este nevoie să lăsăm Duhul Sfânt să pătrundă în inimile noastre. Toate cele bune, pe care le săvârşim în numele lui Hristos, ni s-au dat prin Duhul Sfânt şi le putem face mai ales prin rugăciune, care ne este tot timpul la îndemână”.
Motovilov a întrebat de unde putem şti dacă am dobândit sau nu Duhul Sfânt: „Părinte, cum aş putea vedea harul Sfântului Duh? Cum pot să-mi dau seama dacă este întru mine sau nu?”. Sfântul Serafim i-a vorbit despre cum ajung oamenii să aibă Sfântul Duh şi cum recunoaştem duhul lui Dumnezeu în noi, dar Motovilov nu înţelegea. Atunci părintele l-a luat de umeri, spunându-i: „Noi acum suntem amândoi întru Duhul Sfânt, fiule. De ce nu mă priveşti?”.
În acel moment, Motovilov a simţit că i se deschid ochii şi a văzut cum faţa bătrânului strălucea ca soarele. Sufletul i s-a umplut de pace şi linişte, desfătare şi bucurie, corpul i-a fost străbătut de căldură, iar în jurul lor se răspândea o mireasmă foarte plăcută. Motovilov s-a speriat de acea schimbare neobişnuită, dar mai ales de faţa sfântului, care strălucea: „Nu vă pot privi, părinte, pentru că ochii vă luminează ca fulgerul şi faţa vă este mai strălucitoare ca soarele!”.
Sfântul Serafim i-a răspuns: „Nu te teme, prietene al lui Dumnezeu, acum şi tu eşti la fel de strălucitor ca mine. Înseamnă că şi tu eşti în lumina Duhului Dumnezeiesc, altfel nu m-ai putea vedea că sunt aşa. Să mulţumim Domnului pentru mila Sa de negrăit faţă de noi!”
Atunci a înţeles Motovilov cu mintea şi cu inima ce înseamnă transfigurarea prin pogorârea Sfântului Duh asupra omului. Sfântul Serafim l-a asigurat că Domnul îi va permite să păstreze amintirea acestei experienţe toată viaţa lui.
Sfântul Serafim spunea: „Dobândirea Duhului Sfânt este adevăratul scop al vieţii creştine, în timp ce rugăciunea, postul, pomenile şi alte fapte bune făcute din dragoste de Hristos sunt doar mijloace pentru dobândirea Duhului Sfânt”.
„Dobândeşte harul Duhului Sfânt şi prin practicarea celorlalte virtuţi, de dragul lui Hristos. De pildă, dacă rugăciunea şi privegherea îţi dau mai mult har de la Dumnezeu, roagă-te şi priveghează; dacă postul îţi dă mult din duhul lui Dumnezeu, posteşte; dacă milostenia îţi dă mai mult, fă pomeni. Măsuraţi în acest fel fiecare virtute făcută din dragoste pentru Hristos”.

Sarcina cea mai înaltă și mai sfântă a vieții omenești este împărtășirea de Duhul Sfânt și obținerea unei permanente comuniuni cu El.
Cum să dobândești această comuniune cu Duhul lui Dumnezeu? Cum să primești această măreață mângâiere – mângâierea Duhului Sfânt? În ce și când avem comuniune cu Duhul lui Dumnezeu?
Întâi de toate, în rugăciune. Orice om care a avut comuniune cu Duhul Sfânt a fost întotdeauna nevoitor al rugăciunii. Un exemplu poate fi Cuviosul Serafim de Sarov, care 1000 de zile și nopți le-a petrecut îngenunchiat pe o piatră, rugându-se lui Dumnezeu.
Doar cel care se roagă astfel poate avea comuniune deplină cu Dumnezeu. Prin rugăciune neîncetată și prin îndeplinirea poruncilor lui Dumnezeu atingeau sfinții curăția inimii, eliberarea ei prin Duhul Sfânt de orice întinăciune. De aceea, este mare însemnătatea ultimelor cuvinte ale rugăciunii Sfântului Duh: „Vino și Te sălășluiește întru noi și ne curățește de toată întinăciunea”.
Sfântul Luca al Crimeii

Nu vom fi osândiţi pentru mulţimea păcatelor, ci pentru că n-am voit să ne pocăim
 

Sfântul Marcu Monahul (sec. V-VI) scrie: „Nimeni nu este mai bun şi mai milostiv ca Dumnezeu, dar, cu toate acestea, n-o să-l ierte pe cel ce nu se căieşte de păcatele sale. (…) Toate poruncile se reduc la una singură: cea a pocăinţei. (…) Căci nu vom fi osândiţi pentru mulţimea păcatelor, ci pentru că n-am voit să ne pocăim. (…) Pocăinţa nu se sfârşeşte până la moarte, nici pentru cei mici, nici pentru cei mari”. Cum spune Avva Isaia (sec. IV-V): „Cunoscând de la început Domnul nostru Iisus Hristos cât de mare este răutatea vrăjmaşului, ne-a dăruit pocăinţa până la ultima noastră suflare. Că de n-ar fi pocăinţă, nimeni nu s-ar mântui”. Iar Sfântul Isaac Sirul (sec. VII) ne învaţă, la rândul său: „Avem nevoie de căinţă în fiecare clipă a celor douăzeci şi patru de ore ale zilei şi nopţii”. Îndrumătorii duhovniceşti contemporani acordă şi ei o la fel de mare importanţă pocăinţei. Astfel, Sfântul Serafim de la Sarov (1759-1833) afirma: „Unde nu sunt lacrimi, nu este mântuire”. Iar părintele Serafim Papakostas, conducătorul mişcării greceşti „Zoe”,din 1927 până în 1954, îşi începe opera cea mai cunoscută cu aceste cuvinte: „În fiecare epocă, dar mai ales într-a noastră, atât de profund neliniştită, obosită şi agitată, nimic nu este mai important ca pocăinţa. Nu există ceva la care omul să aspire mai profund. Singura problemă este că nu avem o idee prea clară despre ea”. Este momentul să menţionăm că rugăciunea lui Iisus, care este mult mai practicată astăzi decât acum cincizeci de ani, este o rugăciune specifică pocăinţei:„Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”.
Episcop Kallistos Ware

Da, dar budismul ....:)...((

Mânia lui Dumnezeu nu are nimic de-a face cu pedeapsa de la Dumnezeu, însă ea se descoperă celor care au devenit (prin propria lor alegere) robi ai Satanei (Rm. 1,18).

Sfântul Apostol Petru spune că prima lume a fost creată din apă şi a pierit prin apă. „Din apă ” este tot un simbol al haosului masei fizice, şi a pierit prin apa potopului. Iar lumea de azi este păstrată pentru foc (II Petru 3, 5-7). “Pământul şi lucrurile de pe el se vor mistui” (II Petru 3, 10), toate stihiile se vor aprinde. Această lume de acum va pieri într-o singură clipă, într-o clipă totul se va schimba. Şi se va arăta semnul Fiului lui Dumnezeu – adică semnul Crucii, întreaga lume care sa supus de bunăvoie lui Antihrist „ va plânge “. Totul s-a sfârşit. Antihrist a fost omorât. Este sfârşitul împărăţiei sale, a luptei cu Hristos. Este sfârşitul şi vremea răspunsului pentru întreaga viaţă, răspuns dat Adevăratului Dumnezeu.

Trebuie să ştim că, pentru trezirea oamenilor, Domnul foloseşte chemări dulci şi chemări mai aspre. O predică duioasă, o Biblie, o foaie religioasă, o carte bună etc. Sunt tot atâtea chemări duioase prin care Duhul Domnului încearcă să-i trezească la viaţă pe cei păcătoşi. Mulţi se trezesc şi prin astfel de chemări.
Când omul se învârtoşează în fărădelegi şi nu mai prinde chemarea cea blândă şi dulce pentru trezirea şi izbăvirea lui din pieirea sufletească, Domnul foloseşte şi chemări mai aspre.
Încercările ce ne vin, necazurile, pagubele și altele de acest fel – sunt tot atâtea lucrări ale Duhului Sfânt pentru trezirea noastră din somnul fărădelegilor, căci Domnul îi ceartă pe cei credincioși, din care poate face „vase alese”.
Preot Iosif Trifa

Nimic nu este mai de preţ decât o inimă curată, pentru că o astfel de inimă devine tron al lui Hristos. Şi ce este mai plin de slavă decât tronul lui Dumnezeu? Cu siguranţă că nimic. Dumnezeu spune despre cei cu inima curată: „Voi locui în ei şi voi umbla şi voi fi Dumnezeul lor şi ei vor fi poporul Meu”.
Aşadar, cine este mai fericit decât aceşti oameni? Şi de ce bunuri pot să rămână lipsiţi? Nu se găsesc toate darurile şi harismele Sfântului Duh în fericitele lor suflete? De ce mai au nevoie? De nimic, cu adevărat, de nimic! Pentru că îl au în inima lor pe însuşi Dumnezeu!


Sfântul Nectarie al Pentapolei

Care sunt obligațiile creștinului față de ceilalți?
 

Raspuns: 1) Să-i iubească pe toți in Domnul. 2) Să-i acorde fiecăruia intâietate. 3) Să indure cu răbdare defectele și neputințele lor. 4) Să nu supere pe nimeni cu nimic. 5) Prin discuții duhovnicești să-și aducă folos unul altuia. 6) Să se roage unul pentru celălalt.

Cum trebuie să relatăm cele auzite?
 

Dacă ai de gand să relatezi, trebuie să redai foarte exact adevărat, fără cea mai mică înfloritură și modificare. Adevărul trebuie să fie curat.