De ce nu pui aceste probleme duhovnicului tău? E mult mai potrivit.

Din punctul meu de vedere sunt întrebări incomode. A vorbi de intimitatea ta cu soţia pe un forum pare puţin deplasat. Apoi riscul de fi interpretate greşit anumite trăiri...Aşa văd eu lucrurile, asta nu înseamnă că nu există posibilitatea să greşesc..

După cum au mai precizat şi alţi useri căsătoria nu este o fabrică de prunci. Pruncii sunt rodul iubirii dintre soţi, consecinţa iubirii, dar cu precizarea - căsătoria nu este nici binecuvântarea plăcerii dintre soţi sau după cum spunea fratele Cezar pe un alt topic, "Taina căsătoriei nu e un articol de lege privind legalizarea vieţii sexuale". Copii ar trebui lăsaţi să vină normal, de la sine nu cu programări, calendare sau alte planuri. De cele mai multe ori planul nostru nu se potriveşte cu cel al lui Dumenzeu.

Dumnezeu nu ne dă mai mult decât putem duce şi cât ne este nouă de folos. Sunt cupluri care traiesc fără să se ferească şi au 3-4 copii, iar alţii de de aceeaşi vârstă au poate 7-8. Iar dacă eşti hotărât să nu te opreşti, mă refer la numărul de copii, dacă îi faci în curăţie trupească şi sufletească, cu credinţă în Dumnezeu, atunci Dumnezeu îţi va ajuta să le oferi cele necesare creşterii lor.

Şi invers...nu vrem copii? Să trăim ca fraţii! Nu ca desfrânaţii.

Dacă între soţi există iubire şi aceştia îşi doresc să aibă copii, este normal ca din această iubire, ei să dea curs şi venirii pe a lume a copiilor. Dar a privi fiecare lună, an sau periodă din viaţă ca pe o normă de atins, mi se are o gândire destul de redusă. Dacă noi ne-am lăsa în voia lui Dumnezeu, aceste gânduri nu le-am avea...

Am avut in vedere si eu patru situatii reale pe care le cunosc. Intr-un caz, ea a murit la varsta de 40 de ani, lasandu-si orfani doi copii minunati. In doua astfel de cazuri cei doi s-au despartit dupa ce au avut mai multi copii.

Doi astfel de soti mai sunt impreuna, au un copil, dar el nu e credincios, iar ea e pentru el un obiect sexual si femeie de serviciu. Am dormit odata intr-o camera vecina cu a lor si din ora in ora scartaia patul...

Mare lucru este ca intr-o familie amandoi sotii sa stie sa tina un post, sa se roage, sa fie cumpatati in toate si sa fie capabili sa iubeasca cu adevarat, nu sa se foloseasca in chip egoist de celalalt.

Să meargă împreună la biserică... De aici porneşte şi unitatea, din lucrururile comune...care poate la început par banale (să spunem mâncatul). Când amândoi trag la "car" e mai uşor, când unul cade în amorţire, vine celălalt din spate şi-l ajută să se dezmorţească şi invers...dar dacă numai unui trage e mult mai greu..

Cred ca tine de infantilismul nostru, in general, sa ne plasam in buricul universului si, adiacent, sa credem in adancul inimii ca lumea intreaga a fost facuta pentru noi, adica pentru eu.
Un cosmos hristocentric, o lume in centrul careia este Hristos, ofera exact perspectiva inversa.
Aceste doua pozitii sunt net diferite, sunt chiar opuse.
Probabil ca in adancul inimii ne lupta intrebarea: eu sau Domnul?
Cred ca e tema comuna a tuturor nevrozelor. A celor vesnic nelamuriti si nemultumiti. A potrivnicilor pacii sufletesti, a victimelor datoriei false, catre lumesc. A celor sterili sufleteste, a celor acri, a celor moralisti, a celor pentru care iubirea e un moft si o dulcegarie. A celor care s-au casatorit sa faca sex legal. A celor fricosi si mediocri si, in fond, putin inteligenti intrucat se lipsesc singuri de un partener de viata fara egal: de Bunul Dumnezeu.

Cand copilul din noi (rebel, imatur, egofilic - intrucat exista si acesta, nu doar copilul inocent si creativ, nu doar copilul ascultator si dornic sa invete si sa creasca frumos) isi vede amenintata placerea pentru jucarie, atunci el face taraboi, protesteaza si sufera cu adevarat ca orice copil amenintat cu separarea de jucarie.
Acest copil ne imboldeste spre jucarii de tot felul, de care nu se mai satura si ne robeste pe de-antregul lor. Ar voi sa ne jucam, noi in intregime, toata ziua cu jucariile lui preferate. Ne inmoaie mainile pentru munca, ni le invartoseaza pentru placeri... Ne ingreuiaza capul pentru priveghere, ne inchide pleoapele de somn, ne tine motaind la rugaciune sau la studiu, ne tine insa treji in crasma si pe sub cearceafuri pana-n zori...

Salbaticitul acesta al poftelor e asadar susceptibil de a fi baza idolilor in noi insine.

NImic nu ii este mai nesuferit decat a-i vorbi despre idoli ca idol. El crede si voieste sa credem si noi ca, despre idoli, trebuie sa vorbim in termeni de dumnezei. Ba chiar ne sugereaza ca e vorba chiar de Dumnezeu.
Astfel, de nu avem vigilenta si putere e posibil chiar sa ne convinga o vreme (adica o viata intreaga, caz in care spunem ca imbatrinim in rau) ca iata, l-am gasit pe Dumnezeu. Sau, ma rog, ca suntem aproape, ca suntem pe drumul cel bun.
NImic mai fals, nimic mai perfid.

Aum leg toate astea de adictii. Care sunt multe. Varii dependente, de toate cele...
Caracteristic unei astfel de legaturi surpatoare de suflet, cum e dependenta, este ca ea ne ofera pe termen scurt, al satisfacerii, o sama de destinderi si placeri. Un bun anxiolitic, un furnizor de incredere pe termen scurt, un voal inselator pe ochii pierzaniei noastre, dependenta ne tine in sclavia cu jucarii a idolatriei noastre genrealizate si ne face pe drept cuvant potrivnici lui Dumnezeu. Suntem prizonieri si luptam cu Insusi Eliberatorul nostru. Si cu oamenii Lui, pe care ii consideram in chip si fel, dusmanindu-i.

Adictia sexuala e la fel ca orice adictie. Unii cred ca daca nu curvesc (la adulter ma refer, la concubinaj si altele asemenea, ca altminteri tot curvie este, dar mascata de faptul ca oamenii sunt casatoriti), nu beau, nu fumeaza, nu se drogheaza, nu se tin mandri la modul vadit, au asadar tot dreptul sa faca sex cu duiumul, scuturind patul ora de ora... Si, pentru a-si justifica aceasta manifestare adictiva in dosul careia se afla frica cutremuratoare de moarte si de asfixie in marasmele personale, bietii oameni care suntem ne imaginam fel de fel de scuze. Punem moara gandirii sa macine saci de faina stricata si ne mai si laudam cu ea, ca-i marfa buna.

Eu cred ca oamenii care isi vad partenerul ca pe obiect de satisfactie sexuala si fac sex la modul abuziv, fara nici un discernamant si invocind tot felul de argumente care mai de care mai sucite in mintea lor robita placerii, eu cred ca toti acestia sunt oameni grav bolnav sufleteste, sunt psihologic obsesionali si ca atare au nevoie de tratament psihologic si desigur duhovnicesc. Iar cand cuget la acesti oameni, ma includ si pe mine, intrucat nu ma consider cu adevarat un despatimit fata de viata sexuala. Desi am o oarecare experienta a abstinentei, intre anumiti parametri.

Cata vreme omul nu se afla pe drumul recuperarii relatiei sale cu Dumnezeu, adica pe drumul vindecarii si implicit al mantuirii, el strica totul, intreaga sare a lumii care s-a pus in el prin Botez.

Anticiparea faptului ca abstinenta mi-ar aduce mari necazuri, ca ma voi imbolnavi etc. este doar in parte justificata. Ea de fapt face parte dintr-un mecanism pervers al bolii mele care voieste sa ma tina in pacat.
Motivul pentru care ma pot imbolnavi este real si se numeste mandria mea si aplecarea spre desfrau. Da, ma imbolnaveste abstinenta cata vreme o tin in mintea mea mandra si razvratita ca pe un lucru rau.

Dar cand mintea se smereste prin post si rugaciune, prin meditatia la ceasul mortii, prin spovedanie deasa si participare la slujbe, pe scurt prin vietuirea crestina, cand Centrul vietii mele e Hristos, cand imi pasa cum imi petrec vremea incercind sa aduc roade spre a nu fi taiat de la vita, spre a nu mi se taia conducta cu seva, cu har... Atunci abstinenta e vazuta in alta lumina si e traita ca orice nevointa, chit ca poate fi grea, cu bucurie si nadejde. In chip luminos.

Cu cat un om e mai dotat in energie sexuala si totodat vede abstinenta ca nevointa intru sfintire, ca prilej de curatire de pacate, ca mod jertfelnic de apropiere de Dumnezeu, cu atat cresterea lui duhovniceasca cred ca e mai consistenta.
Dar daca vede abstinenta ca pe un blestem, atunci nu pot decat sa il deplang. Isi bate singur cuie in talpa.

Ce sens acordam abstinentei? Aici, in aceasta dilema, cred ca e lupta cea mai inversunata dinlauntrul inimii noastre.

Cu adevărat, aşa se pune problema. Şi vreau să întăresc cuvântul tău cu cel al părintelui Galeriu, care exact asta spunea: Nu face rău abstinenţa decât dacă eşti preocupat de ea (iar atunci poate şi să te îmbolnăvească), dacă n-o trăieşti ca pe o jertfă adusă lui Dumnezeu.

iarasi parerea ta personala



am spus eu ca mi-a devenit incomod? Chiar deloc



atat timp cat Biblia si mai ales NT NU combate placerea fizica dintre 2 soti, nu stiu unde ar fi problema...?!



s-ar fi inmultit prin cuvant? Glumesti nu? Si ma rog in ce consta acest tip de inmultire? Din cate imi amintesc Biblia spune asta: "Şi Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând: "Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietăţile ce se mişcă pe pământ şi peste tot pământul!"(Geneza 1:28). Spune aici ca Dumnezeu i-ar fi spus omului: cresteti si va inmultiti PRIN CUVANT? NU! Asa ca totul e o speculatie sau, ca sa repet, parerea personala a cuiva.
PS: cred ca e mai bine sa punem punct discutiei noastre. Cum bine ai vazut eu mi-am tot sustinut punctul meu personal de vedere si nu am cedat, asa cum la fel ai procedat si tu. Nici daca am discuta 100 de ani tot la celasi rezultat am ajunge. Cred ca cel mai bine ar fi sa lasam si pe alti useri sa-si spuna si punctul lor de vedere (eu cel putin asa am sa fac) fara sa acaparam acest topic.
Bunul Dumnezeu sa ne miluiasca PE TOTI!

Era vorba despre înainte căderea din Rai. :1: În această privinţă spune Sfantul Vasile cel Mare: "Ce zici, omule? Este oare vreun lucru cu neputinta la Dumnezeu? Oare Dumnezeu, Care inmulteste neamul multor feluri de pasari fara impreunare, nu putea face acest lucru si cu neamul omenesc?..." Nu mai continui...având în vedere cerinţa ta.

De acord cu tine. Ai mare dreptate. Fiecare cu punctul lui de vedere. Noi l-am cam spus. Te rog să mă ierţi dacă ţi-am adus nelinişte sau tuburare sau altceva ţi-am greşit.

Doamne ajută!

ABSTINETA SEXUALA NU IMPLICA LIPSA PACATULUI SEXUAL! Fecioria inimii este una fecioria trupeasca este altceva.
Din nefericire, multi din cei ce sunt feciori la trup nu sunt feciori la inima, minte si duhovniceste... multi au cazut si in madrie si slava desarta... NU spun asta blamand fecioria trupeasca -Doamne Fereste!- ci fac aceste afrimatii pentru a arata de multe ori in posturi, abstinente se pune prea mare accent pe DETERMNISM si nu pe SMENERINE. Adica omul considera ca prin faptele postului FORTEAZA (determina) pe Dumneze sa faca ceva... ca Dumnezeu nu mai are incotro si trebuie neaparat sa respecte acest "contract" (troc, schimb) in care omul ofera faptele sterpe ale abstinentei, postiri si Dumnezeu obligat trebuie neaparat sa dea omului ceea ce cere.

Postul, abstinenta (trupeasca si sufleteasca, duhovniceasca) trebuie sa aiba un singur scop: SMERENIA, NEPATIMIREA, DISCERNAMANTUL DUHOVNICESC... conlucrarea cu harul Duhului Sfant... spune Sfintii Parinti De aceea in priveheri, posturi trebuie mare mare grija duhovniceasca ca nu cumva demonii mandriei si ai slavei desarte sa nu ne rapuna...

Degeaba ma abtin de la activitatea sexuala normala in cadrul familiei daca abia astept se treaca postul ca sa... "infrupt cu lacomie precum un animal flamand..."
Asa este si cu postul... cu cat slabeste mintea (partea duhovniceasca, mentala-afectiva) cu atat sporeste asprimea manifestarilor exterioare, spune Sfintii Parinti.

Cumpatarea, nepatimirea, firescul nu tine de asprimea postului, ci de smerenie spun Sfintii Parinti. Desigur ca postul este de mare ajutor pentru smerenie... insa nu in toate cazurile caci poate aduce si mandrie si slava desarta...

De aceea, asemenea filocaliei, consider ca atentia noastre trebuie sa fie catre ABSTINENTA la pacate si patimi.

Doamne ajuta. Har si pace sa ne daruiasca Domnul Iisus Hristos.

stai linistit, nu mi-ai adus nici un fel de tulburare. Si eu imi cer scuze daca te-am suparat cu ceva. Doamne ajuta!

Îndrăznesc să întăresc mai mult cuvântul spunând că orice nevoinţă am face, dacă n-o trăim cu nobleţe sufletească ca pe o jertfă adusă lui Dumnezeu, toate ostenelile noastre sunt în zadar. Postul şi privigherea şi orice asceză, împreună cu nevoinţa pentru tăierea patimilor sufleteşti sunt de de folos atunci când sunt făcute pentru dragostea lui Hristos. Dacă nu ne nevoim pentru a ne dezrădăcina patimile sufleteşti, ci facem numai o asceză trupească seacă, ne vom hrăni patimile cu mândria.

În acest sens l-aş cita pe Cuv Paisie Aghiritul:"Să te nevoieşti cu vitejie, nobleţe, mărinimie! Să lucrezi pentru Hristos cu mărinimie".