Discutii au fost, de ce sa nu fie, caci de aceea s-a intrunit un sinod. Conteaza Declaratia finala a sinodului...

Imparatul nu hotara nimic fara sfatul episcopilor.

Isidor de Kiev, era reprezentantul patriarhului Dorotei al Antiohiei. Grigore Singhelul (viitorul patriarh de Constantinopol) era, in timpul sinodului de la Florenta, reprezentantul patriarhului Filotei de Alexandria. Despre Visarion nu trebuie sa spun prea multe caci el reprezenta, initial, alturi de Marcu si alti cativa, aripa cea mai dura a anti-latinismului grec. Insa, vazand argumentele apusenilor, si-a schimbat parerea...

Imparatul se sfatuia, dealtfel, cu toti episcopii, si cu marii teologi pe care ii cuprindea delegatia rasariteana.

Acest Grigore Singhelul, era un mare teolog, si celebru, chiar daca inca nu era episcop. In vremea dinainte de sinod, si in timpul sinodului, era duhovnicul imparatului Ioan al VIII-lea, si era foarte respectat de catre toti membrii delegatiei bizantine, avand o viata ascetica serioasa, model pentru multi altii...Da, dar daca a ajuns patriarh "unionist"...ce mai conteza toate acestea? Eu as zice ca sunt lucruri, totusi, importante.

Dar,pentru a vedea doar o mica parte din diversitatea posibilelor intamplari asupra unui eveniment istoric, moartea ultimului imparat al Constantinopolului, Constantin al XI-lea, oglindita in cronicile vremii, va invit sa cititi acest articol:

http://ro.wikipedia.org/wiki/Constan...lea_Paleologul



Cam lung, dar interesant pentru a mai intelege cate ceva din atmosfera de la Constantinopol.

In primul rand ar trebui sa aflam cine era acest Ghemistos, dar asta ar fi o alta poveste.

In ce priveste ecumenicitatea unui sinod, nu se cere neaparat ca toti patriarhii rasaritului sa participe direct. Si apoi sa nu uitam ca a fost un sinod , la Efes, 431, cand patriarul de Constantinopol Nestorie (patriarh intre 428-431) a fost gasit eretic, deci normal ca nu a semnat documentul impotriva condamnarii sale - si totusi, sinodul de la Efes este considerat ecumenic. Exemplu ar mai fi si condamnarea unui patriarh de Alexandria, in alt sinod ecumenic, dar ne indepartam de tema noastra.

Pentru cei prezenti, sinodul de la Florenta a fost considerat ecumenic, de la inceput la sfarsit. A avut prezenta imparatului, ca la primele sinoade ecumenice, a avut semnaturile reprezentantilor a trei patriarhii rasaritene si a patriarhului de apus, papa. Nu era nimic care sa conteste, cu seriozitate, autoritatea unui asemenea sinod. Si cronicarii nostri, la secole distanta, inca mai pomeneau de Florenta ca fusese locul unde s-a tinut "saborul al VIII-lea ecumenic"...

In sinod aveau dreptul sa voteze doar episcopii. Asta era clar.

Declaratia de unire era alta treaba. Dupa ce a fost semnata de episcopi (lucrul cel mai important), putea sa o semneze oricine - in limita marimii foi pe care a fost scrisa...

Cine dorea, putea sa semneze asemenea adeziuni, si in documente separate, nu era nici o problema, si asemenea adeziuni au continuat, probabil, dupa sinod, cand si alti episcopi si-au manifestat acordul cu cele hotarate la Florenta.

Mai, sus, intr-un citat, se spunea ca acestia erau...clerici minori. Pai clerici minori fusesera, pana cu putin timp inainte de a se pleca spre Italia, si Visarion de Niceea si Marcu din Efes, calugari in Constantinopol...Totusi, clericii "minori" de care se face vorbire erau, in realitate, sfetnicii imparatului sau diaconii Patriarhului de Contantinopol - teologii imoprtanti ai vremii, dintre care se numeau, adeseori viitorii mitropoliti sau episcopi - si mai erau, egumenii. Chiar si din Sfantul Munte erau cativa egumeni intre participanti si semnatari...acuma chiar toti sa fi fost corupti...e cam prea mult.

Hotararea...fusese proclamata in sedinta publica, deci nu pe ascuns, asa ca toti stiau de cuprinsul ei final, precum si de diferitele schite propuse spre a se construi documentul final, schite facute in jurul argumentelor, luate unul cate unul.

Ma bucur ca aduci in discutie lista episcopilor semnatari. Pentru romani ar fi de analizat prezenta unui Mitropolit al Moldovei, dar, de ce nu, si a unui episcop de Dristra (Durostorum / Silistra) din Dobrogea, mentionat chiar si in sit-ul arhiepiscopiei Tomisului...

Despre Marcu fusesera incredintati ca nu va semna. Totusi, nu cred ca nu l-au invitat sa semneze. Declaratia de unire, daca ar fi fost semnata, asa cum era redactata in documentul final, l-ar fi aratat si pe Marcu drept "unionist", asa ca nu vad de ce nu ar fi incercat pana in ultima clipa sa il convinga, nu cu bani (cum se arunca suspiciuni asupra tuturor celorlalti) ci cu argumente patristice, la care Marcu era foarte sensibil.

Din ce spui tu aici rezulta ca un om , chiar patriarh sau episcop de ar fi, nu are dreptul la pocainta, spovedanie si parere de rau pentru o decizie pe care a luat-o la un moment dat. Dar patriarhii si episcopii nu sunt '' infailibili'' in materie de credinta ca si papa asa ca ei mai pot sa greseasca.

Probabil ca au fost unii dintre membrii delegatiei care, mai ales dupa caderea Constantinopolului, au renuntat la mentinerea Declaratiei de unire semnate la Florenta. Dar tot asa poate fi adevarat ca au existat si ne-membrii ai delegatiei care, si inainte si dupa caderea Constantinopolului si-au manifestat acordul fata de hotararile acestui sinod.

Pana acum doar papa a avut (/are) pretentia de infailibilitate (inafara unui conciliu), insa nu in orice materie. Dar un sinod considerat ecumenic, de la inceput pana la sfarsit ul intrunirii sale, este infailibil - si nu am auzit de necesitatea "corectarii" unui sinod ecumenic...de persoane private, fie ele chiar patriarhi sau papa.

Ce hotareste un sinod ecumenic, asa ramane.

Acum, ar ramane de discutat cand si in ce conditii un sinod considerat ecumenic, si intrunit dupa toate regulile celorlalte sinoade ecumenice, isi poate pierde caracterul de ecumenicitate.

Desigur, daca stam sa ii cercetam pe cei care nu au fost de acord cu sinodul de la Calcedon, asa-numitii pre-calcedonieni, de fapt considerati eretici prin nerespectarea hotariii zisului sinod, ei ar spune cam la fel...sunt ecumenice doar sinoadele pe care le acceptam, celelate, pe care nu le (mai) recunoastem...nu sunt ecumenice. Ei, o asemena socoteala nu este prea...ortodoxa.

Dar sa ne intoarcem la argumentul nostru:

EXISTA SAU NU VRE-UN PARINTE / SINOD ECUMENIC INAINTE DE 787 (ULTIMUL SINOD RECUNOSCUT DREPT ECUMENIC SI DE RASARIT SI DE APUS) CARE SA FI FOLOSIT EXPRESIA "DUHUL SFANT PURCEDE NUMAI DE LA TATAL"?

Nu stiu de ce va tot legati de acel NUMAI. Asa orice eretic poate spune ca Duhul Sfant purcede si de la Arhanghelul Mihail pentru ca in Biblie nu scrie ca ar purcede "numai'' de la Tatal si sa aduca tot felul argumente care mai de care mai aiurite.Doamne iarta-ma. O spun din nou si-mi sustin ideea ca Sf. Apostol Ioan stie cel mai bine de ce a scris asa in Evanghelie.

Dar în Evanghelie mai scrie şi de cuvintele lui Isus: "Eu şi Tatăl una suntem". Înseamnă atunci că în această Unitate intră NUMAI Tatăl şi Fiul, iar Sf Spirit nu are loc ? Tot în Evanghelie scrie că "Nimeni nu Îl cunoaşte pe Tatăl, decât numai Fiul". Prin urmare, înţelegem de aici că Sf Spirit nu Îl cunoaşte pe Tatăl, după cum la fel de bine se pare că Tatăl nu se cunoaşte pe Sine.

Pentru ca motivul (actual) al refuzului invataturii (apusene), ca Duhul Sfant purcede DE LA TATAL SI DE LA FIUL (deci Filioque), este tocmai acea parere (ortodoxa) cum ca Duhul Sfant ar purcede NUMAI de la Tatal (idee care nu pare sa aiba serioasa sustinere patristica)...

Da, dar aceasta nu ar insemna ca o asmenea invatatura ar fi si intemeiata pe invatatura Sfintilor Parinti.

Daca vedem bine, invatatura referitoare la purcederea vesnica a Duhului, este putin prezentata in Sfanta Scriptura, iar referintele sunt insuficiente pentru detaliile intrate in discutie. Deci, de regula, daca o tema nu este suficient prezentata de Scriptura (adica primul si cel mai inalt nivel de autoritate) se ia in calcul Sfanta Traditie (al doilea nivel de autoritate, dupa (&impreuna cu Scriptura).

Aici, in cadrul Sfintei Traditii, intalnim iarasi mai multe trepte de autoritate. Mai intai hotararile sinoadelor ecumenice. Daca nici ele nu au tratat inca o problematica, se face apel la marturiile Sfintilor Parinti.

Putem spune ca o hotarare a unui sinod ecumenic ar trebui

a) sa nu contravina Scripturii si altor hotarari ale sinoadelor ecumenice

b) sa se sprijine pe invatatura Sfintilor Parinti.

Crezul atanasian:
Fiul este de la Tatăl singur: nu făcut, nu creat; ci născut. Duhul Sfânt este de la Tatăl şi de la Fiul: nici făcut, nici creat, nici născut; ci purces.

http://en.wikipedia.org/wiki/Athanasian_Creed

Multumesc, Mihnea Dragomir.
Am aflat cu aceasta ocazie, ca exista mai multe marturisiri de credinta, si anume: Simbolul apostolic, Simbolul Sf. Atanasie cel Mare si al Sf. Grigorie de Neocezareea, care difera de Crezul folosit in Biserica Ortodoxa, si care a fost hotarat cu ocazia a doua Sfinte Sinoade, de la Niceea (325) si de la Constantinopol (381).

Sfântul Ioan Damaschin
 

"Cuvîntul trebuie să aibă şi Duh, căci şi cuvântul nostru nu este lipsit de duh. La noi, însă, duhul este străin fiinţei noastre. El este tragerea şi darea afară a aerului, care intră şi iese pentru menţinerea corpului, în timpul vorbirii, duhul ajunge glasul cuvântului, dând la iveal ă în el însuşi puterea cuvântului. Dar cu privire la firea dumnezeiască cea simplă şi necompusă, trebuie să mărturisim cu cucernicie existenţa Duhului lui Dumnezeu, pentru ca să nu fie Cuvântul lui Dumnezeu inferior cuvântului nostru. Dar nu este lucru cucernic să gândim că Duhul lui Dumnezeu este ceva străin, introdus din afară în Dumnezeu, după cum este la noi, care suntem firi compuse. Ci, după cum atunci când am auzit de Cuvântul lui Dumnezeu nu am socotit că este neipostatic, nici că rezultă prin învăţătură, nici că se exteriorizează prin voce, nici că se răpândeşte în aer şi se pierde, ci că are o existenţă proprie, că are voinţă liberă şi că este activ şi atotputernic, tot astfel şi când am fost învăţaţi despre Duhul lui Dumnezeu, care însoţeşte Cuvântul şi face cunoscută activitatea Lui, noi nu gândim că este o suflare neipostatică. Căci dacă s-ar înţelege Duhul, care este în Dumnezeu, după asemănarea duhului nostru, s-ar înjosi măreţia firii dumnezeieşti. Din contră, noi gândim că Duhul lui Dumnezeu este o putere substanţială, care există într-o ipostasă proprie ei însăşi, care purcede din Tatăl şi se odihneşte în Fiul şi îl face cunoscut. Nu poate să se despartă de Dumnezeu, în care există, şi de Cuvântul, pe care îl însoţeşte, şi nici nu se pierde în neexistenţă, ci există în chip substanţial după asemănarea Cuvântului. Duhul Sfânt este viu, liber, de sine mişcător, activ, voieşte totdeauna binele, şi în orice intenţie a Lui puterea coincide cu voinţa, este fără de început şi fără de sfârşit. Niciodată Cuvântul nu a lipsit Tatălui, nici Duhul Cuvîntului."

Sursa: CAPITOLUL VII. Despre Sfântul Duh. Demonstrare silogistică (Sfântul Ioan Damaschin - Dogmatica - EIBMBOR, 2005, pag. 24-25)

Sfântul Ioan Damaschin
 

"Este prin fire Tatăl singurului Unuia-Născut, Fiul Său, Domnul şi Dumnezeul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos şi purcezătorul Sfântului Duh."

Sursa: CAPITOLUL VIII. Despre Sfânta Treime (Sfântul Ioan Damaschin - Dogmatica - EIBMBOR, 2005, pag. 27)

Sfântul Ioan Damaschin
 

"De asemenea, credem şi în unul Sfântul Duh, Domnul şi făcătorul de viaţă, care purcede din Tatăl şi se odihneşte în Fiul, împreună închinat şi slăvit cu Tatăl şi cu Fiul, ca fiind de aceeaşi fiinţă şi coetern. Credem în Duhul cel din Dumnezeu, cel drept, cel conducător, izvorul înţelepciunii, al vieţii şi al sfinţeniei. El este şi se numeşte Dumnezeu împreună cu Tatăl şi cu Fiul; nezidit, desăvârşit, creator, atotstăpânitor, atoatelucrător, atotputernic, nemărginit în purtare; El stăpâneşte întreaga zidire, dar nu este stăpânit; îndumnezeieşte, dar nu se îndumnezeieşte; desăvârseşte, dar nu se desăvârseşte; împărtăşeşte dar nu se împărtăşeşte; sfinţeşte, dar nu se sfinţeşte; mângâietor, deoarece primeşte rugăciunile tuturor; în toate asemenea Tatălui şi Fiului; purces din Tatăl şi dat prin Fiul, este primit de toată zidirea. Zideşte prin El însuşi, dă fiinţă universului, sfinţeşte şi ţine. Enipostatic, există în propria lui ipostasă, nedespărţit şi neseparat de Tatăl şi Fiul, având toate câte au Tatăl şi Fiul afară de nenaştere şi naştere. Tatăl este necauzat şi nenăscut, căci nu este din cineva: El îşi are existenţa de la El însuşi şi nici nu are de la altul ceva din ceea ce are, ba, mai mult, El este în chip firesc principiul şi cauza modului de existenţă a tuturor. Fiul este din Tatăl prin naştere. Duhul Sfînt şi El este din Tatăl, dar nu prin naştere, ci prin purcedere. Noi cunoaştem că există deosebire între naştere şi purcedere, dar care este felul deosebirii nu ştim deloc. Naşterea Fiului din Tatăl şi purcederea Sfântului Duh sunt simultane.

Aşadar, toate câte le au Fiul şi Duhul, le au de la Tatăl, şi însăşi existenţa. Dacă nu este Tatăl, nu este nici Fiul şi nici Duhul. Şi dacă Tatăl nu are ceva, nu au nici Fiul, nici Duhul. Şi din cauza Tatălui, adică din cauză că există Tatăl, există şi Fiul, şi Duhul. Şi din cauza Tatălui, şi Fiul, şi Duhul au pe toate câte le au, adică din pricină că Tatăl le are pe acestea, afară de naştere şi de purcedere. Căci cele trei sfinte ipostase se deosebesc unele de altele numai în aceste însuşiri ipostatice. Ele nu se deosebesc prin fiinţă, ci se deosebesc fără despărţire prin caracteristica propriei ipostase."

Sursa: CAPITOLUL VIII. Despre Sfânta Treime (Sfântul Ioan Damaschin - Dogmatica - EIBMBOR, 2005, pag. 32-33)

Sfântul Ioan Damaschin
 

"Pentru aceea nu spunem că Tatăl şi Fiul şi Sfântul Duh sunt trei Dumnezei, ci, din contră, că Sfânta Treime este un singur Dumnezeu, Fiul şi Duhul se raportează la o singură cauză[...]
Dar când privim la acelea, în care este Dumnezeirea, sau ca să spun mai precis, care sunt acelea din care este Dumnezeirea şi care sunt de acolo din prima cauză în afară de timp, de aceeaşi slavă şi nedespărţite, adică ipostasele Fiului şi Duhului, atunci trei sunt acelea la care trebuie să ne închinăm. Un Tată, Tatăl, care este fără de început, în sensul că este necauzat. Căci nu este din cineva. Un Fiu, Fiul, care nu este fără de început, în sensul că nu este necauzat. Căci este din Tatăl. Dar dacă ai raporta termenul de „început" la timp, atunci şi Fiul este fără de început, căci el este făcătorul timpurilor şi prin urmare nu cade sub timp. Un Duh, Sfântul Duh, care este din Tatăl, nu în chip firesc, ci purces. Tatăl nu este lipsit de nenaştere, pentru că a născut, nici Fiul de naştere, pentru că a fost născut din cel nenăscut — dar cum? — şi nici Duhul nu se schimbă în Tatăl sau în Fiul, pentru că purcede şi este Dumnezeu, însuşirea este ceva netransmisibil"

Sursa: CAPITOLUL VIII. Despre Sfânta Treime (Sfântul Ioan Damaschin - Dogmatica - EIBMBOR, 2005, pag. 35-36)

Sfântul Ioan Damaschin (676-749)
 

"Când mă gândesc, însă, la una din ipostase, ştiu că ea este Dumnezeu desăvârşit şi fiinţă desăvârşită; iar când unesc şi număr împreună pe cele trei ipostase ştiu că sunt un singur Dumnezeu desăvârşit, căci Dumnezeirea nu este compusă, ci este o unitate desăvârşită, neîmpărţită şi necompusă, în trei ipostase desăvârşite. Dar când mă gândesc la raportul reciproc al ipostaselor ştiu că Tatăl este soare mai presus de fiinţă, izvor al bunătăţii, abis al fiinţei, al raţiunii, al înţelepciunii, al puterii, al luminii, al Dumnezeirii; izvor născător şi producător al binelui ascuns în El. El este mintea, abisul raţiunii, născătorul Cuvântului, iar prin Cuvânt purcezătorul Duhului revelator. Şi ca să nu spun multe, nu este în Tatăl, Cuvânt, înţelepciune, putere, voinţă decât Fiul, care este singura putere a Tatălui, cauza primară a creării tuturor. Astfel El este născut, cum numai El ştie, ca ipostasă desăvârşită din o ipostasă desăvârşită; El este şi se numeşte Fiu. Iar Duhul Sfânt este puterea Tatălui, care revelează cele ascunse ale Dumnezeirii, purces, cum numai El ştie, nu născut, din Tatăl prin Fiul. Pentru aceea Duhul cel Sfânt este împlinitorul creării tuturor.

Prin urmare toate câte convin Tatălui care cauzează, izvorului, născătorului, trebuie atribuite numai Tatălui. Toate câte se potrivesc celui cauzat, Fiului născut, Cuvântului, puterii care este cauza primară a creaţiei, voinţei, înţelepciunii, trebuie atribuite Fiului. Şi toate câte convin puterii cauzate, purcese, revelatoare şi desăvârşitoare trebuie atribuite Duhului Sfânt. Tatăl este izvorul şi cauza Fiului şi a Sfântului Duh, Tată numai al Fiului şi purcezător al Duhului Sfânt. Fiul este Fiu, Cuvânt, înţelepciune, putere, icoană, strălucire, chip al Tatălui şi din Tatăl. Sfântul Duh nu este Fiu al Tatălui, ci Duh al Tatălui, pentru că purcede din Tatăl — căci nu este mişcare fără duh — şi Duh al Fiului, nu în sensul că este din El, ci în sensul că este purces din Tatăl prin El. Căci numai Tatăl este cauza."

Sursa: CAPITOLUL XII. Despre aceleaşi lucruri (Sfântul Ioan Damaschin - Dogmatica - EIBMBOR, 2005, pag. 43-44)

Sfântul Chiril al Alexandriei
 

„Iar când va veni Mângâietorul, pe Care Eu Îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul Adevărului, Care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mine. Şi voi mărturisiţi pentru că de la început sunteţi cu Mine” (In 15, 26-27)

"După ce a spus că vor fi urâţi şi El, şi Tatăl de iudeii lipsiţi de înţelegere, degeaba, fără nici un motiv cuvenit, adaugă cu folos că va veni Duhul. O dată cu aceasta, arată hotărât cuvântul de mai înainte având în el plinătatea Sfintei Treimi.1824 Prin aceasta se osândesc cei ce, văzând minunile Lui, şi-au bătut joc de ele şi au hulit astfel puterea mai presus de fire a fiinţei mai presus de toate, nesocotind că prin ele trebuie să primească pe Hristos. Căci, deşi a făcut aceste minuni în chip neobişnuit, spre asigurarea lor, sau deşi a făcut lucruri care înfricoşează numai prin gândirea la ele, ei totuşi n-au crezut în El. Astfel, s-ar putea spune: Hristos ţi S-a făcut ţie, o, iudeu fără de minte, făcător de minuni care întrec şi slava lui Moise, şi strălucirea oricărui Sfânt. Acest înţeles ni-l comunică Domnul spunând: „De nu aş fi făcut între ei lucruri pe care nimeni altul nu le-a făcut.” Şi totuşi, pe slujitorul şi săvârşitorul celor mai mici, adică pe Moise, îl încununezi cu atâtea cinstiri, iar pe Săvârşitorul mai presus de fire al unor lucruri cu mult mai mari, nu te ruşinezi să-L respingi, deşi Cel vestit odinioară prin proorociile lui Moise a dus la capăt şi a încheiat umbra prin adevăr. Deci, o dată cu aceasta, Domnul nostru Iisus Hristos a amintit pe Duhul împreună cu Sine şi cu Tatăl. Aceasta arată cu adevărat ceea ce am spus mai înainte, că, dacă cineva se hotărăşte să urască pe Hristos, va supăra, împreună cu El, şi pe Tatăl din Care este El. Şi cum, sau în ce mod, observă iarăşi.

Căci vorbind de Duhul Adevărului, adică de Duhul Său, zice că El purcede de la Tatăl. Fiindcă, precum este prin fire al Fiului, existând în El şi prin El, aşa este şi al Tatălui.1825 Căci Celor cărora Duhul le este comun, cele ale fiinţei nu le sunt despărţite. Să nu ne conducă unii din cei obişnuiţi cu necredinţa, prin cuvintele lor nepricepute, la cele pe care nu trebuie să le cugetăm, socotind că Fiul împlineşte vreo necesitate de slujire, dăruind creaţiei pe Duhul de la Tatăl.1826 Unii nu s-au temut să facă această afirmaţie nepricepută. E mai corect să se creadă că, deoarece Duhul e al Lui ca şi al lui Dumnezeu-Tatăl, Îl trimite Sfinţilor Săi ucenici ca pe al Său, spre sfinţire.1827 Dacă socotesc că trebuie să cugete şi să spună aceasta cu încăpăţânare, cum nu va urma că afirmă că ne este şi nouă slujitor? Nebuni şi orbi, cum, exprimând gânduri prosteşti din nepriceperea aflată în voi, nu Îl lipsiţi şi de slava Unuia-Născutului? Căci dacă Fiul, procurând pe Duhul de la Tatăl, e cugetat într-un oarecare rol de slugă, cum n-ar fi necesar să fie mărturisit ca străin cu totul de fiinţa Tatălui, fiind, prin aceasta, şi Duhul mai mare ca El şi cu mult mai bun?1828 Dacă Fiul nu se naşte din Tatăl, adică din fiinţa Lui, cum nu se va cugeta Duhul mai mare decât Fiul? Dar atunci, ce vom zice când vom auzi: „Acela Mă va slăvi pe Mine, că dintr-al Meu va lua şi va vesti vouă” (In 16, 14)?

Pe lângă cele spuse, mai rezultă şi următoarele. Dacă socotiţi că Fiul îndeplineşte o lucrare de slujitor, procurându-ne ceea ce este de la Dumnezeu-Tatăl ca pe ceva străin, iar Duhul este Sfânt după fire, Fiul nu va fi Sfânt după fire, ci prin împărtăşire, ca şi noi. Aceasta urmează dacă se afirmă de către cei rău credincioşi, cu nepricepere, că Fiul este străin de fiinţa Tatălui, din Care purcede Duhul, Cel procurat de Fiul. Dar, dacă Duhul nu e propriu Fiului, şi Fiul are sfinţenia ca pe ceva adăugat, ca şi creaţia, este posibil să se afirme că Fiul poate cădea din sfinţenia Sa,1829 pentru că ceea ce este câştigat ca adaos s-ar putea să se şi piardă. Şi cine nu se va feri de astfel de opinii? Dar socotesc că e mai cuvenit să afirmăm că Adevărul şi dogmele ce rezultă din Adevăr ne sunt de mare preţ.1830

Nu vom urma acelora, ci, urmând credinţa Sfinţilor Părinţi, spunem că Mângâietorul, adică Duhul Sfânt, este propriu Fiului şi nu I se adaugă ca un adaos din afară ca în cei care au facerea din cele ce nu sunt şi primesc sfinţenia, ci este de o fiinţă cu Fiul, ca şi cu Tatăl. Astfel, înţelesul dogmelor bisericeşti nu va degenera într-o mitologie politeistă, ci Sfânta Treime rămâne strânsă într-o unică raţiune a Dumnezeirii. Arătând prin aceasta unitatea fiinţei Sale cu a lui Dumnezeu-Tatăl, dar spunând şi că Mângâietorul este Duhul Adevărului şi că purcede din Tatăl, respinge neîndoielnic şi deplin pe potrivnicul Său, care luptă împotriva lui Dumnezeu.1831 Cel ce vrea să batjocorească pe Fiul păcătuieşte şi împotriva Celui din Care este Fiul. Când deci va veni, zice, Mângâietorul, Duhul Adevărului, adică al Meu, Care purcede de la Tatăl, Acela va da mărturie despre Mine. Cum va da mărturie? Lucrând în voi şi prin voi lucruri minunate, va fi martor drept şi adevărat al puterii Mele şi al măririi puterii Mele. Căci Duhul Care lucrează în voi (Filip. 2, 13) este al Meu. Iar precum este al Meu, aşa este şi al lui Dumnezeu-Tatăl. Deci trebuie cugetat că, împreună cu Hristos, sunt batjocoriţi şi cei care, prin Duhul cel Unul şi bun, săvârşesc fapte minunate spre asigurarea credinţei din puterea lui Hristos, în Care locuieşte trupeşte, după Pavel, nu o parte oarecare a Dumnezeirii, ci toată plinătatea Ei (Col. 2, 9). Mărturisind Hristos pe Duhul, veţi mărturisi, zice, şi voi, căci v-aţi făcut văzători ai celor săvârşite de Hristos, fiind pururea împreună cu El, ca ucenici."

Sursa: Sfântul Chiril al Alexandriei - Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan - Editura IBMBOR, 2000, pag. 972-975)

Notele Părintelui Dumitru Stăniloae

1824 Chiar omul, ca şi chip al lui Dumnezeu cel în Treime, e pregătit şi întărit în cuvântul lui nu numai de altul cu care se află eventual în convorbire, ci şi de aceia la care se gândeşte cel ce vorbeşte, întregirea vieţii omului nu se află numai în relaţia cu un tu, ci şi în relaţia cu un el sau ei. Când omul ştie că va veni şi altul care să întărească cuvântul lui, vorbeşte cu altă siguranţă. Hristos ştie cu certitudine că Duhul va confirma toate cele pe care le spune El, confirmându-L prin aceasta pe El însuşi ca revelator al Adevărului. Aceasta dă siguranţa cea mai fermă cuvintelor Sale.

1825 Sfântul Chiril spune că Duhul este „în Fiul” şi „provine,” sau iese „prin Fiul,” dar „purcede din Tatăl.” Purcezând din Tatăl, Îşi ia existenţa din Tatăl şi Se află în Fiul, prin Care ni se dă, sau ne străluceşte. Duhul şi Fiul sunt nedespărţiţi, dar Amândoi provin „din Tatăl”. De aceea, Duhul este şi al Fiului, Fiul avându-L de la Tatăl. Tocmai faptul că Fiul are pe Duhul de la Tatăl, din Care El se naşte, şi că Tatăl purcede pe Duhul ca să fie în Fiul, Îl arată pe Fiul şi mai deplin ca fiind de o fiinţă cu Tatăl. Duhul purcede din Tatăl ca izvor, şi ne vine din Fiul ca Cel în Care este prin unitatea de fiinţă, nu ca dintr-o fiinţă diferită de a Duhului.

1826 Fiul ne comunică pe Duhul, pe Care Îl are în Sine prin unitatea de fiinţă, fără ca Duhul să purceadă din El. Fiul are în Sine pe Duhul prin faptul că e de o fiinţă cu Tatăl, de la Care Duhul purcede. E o iubire a Tatălui faţă de Fiul, ca să fie toţi trei într-o unitate în toate, în baza unităţii de fiinţă.

1827 Duhul se numeşte „al Adevărului” pentru că este al Fiului. Dar este şi al Tatălui din Care se naşte Adevărul, sau Fiul, căci Tatăl este izvorul Adevărului. Suprema existenţă este totodată Conştiinţa care se cunoaşte ca Adevăr. E o distincţie, dar nu o despărţire între Conştiinţa supremă şi Adevărul suprem. Dar Conştiinţa supremă, ca izvor al Adevărului suprem, nu poate să nu se refere la Adevăr cu o iubire supremă Care este Duhul. Din Adevărul suprem nu poate să nu iradieze iubirea şi să nu ridice şi conştiinţele create spre Adevărul suprem, primind de la El puterea să-L iubească.

1828 Dacă Fiul îl trimite pe Duhul ca slujitor al Tatălui, şi Duhul va fi mai mare ca Fiul.

1829 De aceea spune Fiul că Duhul este al Său şi că din ale Sale va lua cele pe care le va spune, ca să arate că El nu are pe Duhul primit asemenea nouă. Căci, în acest caz, ar putea cădea şi El, ca şi noi, din sfinţenia Sa. Afirmându-L pe Duhul ca al Său, Fiul Îşi afirmă dumnezeirea.

1830 Cum ar fi Hristos Adevărul dacă n-ar fi Fiul născut din Tatăl şi de o fiinţă cu El? Dacă n-ar fi din Tatăl Adevărului şi de o fiinţă cu El, n-am avea nici o posibilitate să ne unim cu Adevărul prin Duhul.

1831 Atât prin spusa că Duhul este Duhul Adevărului, cât şi prin aceea că El purcede de la Tatăl, Hristos Îl arată pe Duhul comun Lui şi Tatălui, şi pe Sine, ca de o fiinţă cu Tatăl. Aceasta o arată însă şi când spune că va trimite pe Duhul, nu primit de la vreo creatură, ci direct de la Tatăl, fiind El însuşi una în fiinţă cu Tatăl. Cine nu înţelege aceste expresii aşa cum se cer înţelese luptă împotriva dumnezeirii lui Hristos şi, prin aceasta, împotriva lui Dumnezeu însuşi, Care nu poate să nu fie un Dumnezeu al iubirii.

TATAL este unica cauza!
 

Dumnezeu Tatal este unica cauza atat a lui Dumnezeu Fiul prin nastere cat si a lui Dumnezeu Duhul Sfant prin purcedere.

Precum lumina si caldura izvorasc din flacara focului, iar fara flacara nu este nici lumina nici caldura.

Hristos Iisus s-a intrupat "de la (prin intermediul) Duhul Sfant" si nu DIN Duhul Sfant, iar Duhul Sfant purcede (izvoraste) exclusiv din Tatal si se da noua prin Fiul.
Astfel, Sfantul Duh nu purcede (izvoraste) si din Fiul caci ar insemna ca este subordonat (inferior) Fiului!
Fiul trimite Duhul Sfant si ne daruieste Duhul Sfant care din Tatal Purcede. Trimiterea si daruirea (care sunt actiuni ce nu influenteaza modul de existenta) nu sunt acelasi lucru cu purcedrea (care se referea la existenta).

valeleu! ce ispita urata.. asta e un drac mare! asta nu ne priveste pe noi mai.. e bine sa fie lamurite lucrurile si pentru asta s-au jertfit si s-au zbatut sfintii nostri.. sa reluam discutia mi se pare ca anuleaz tot efortul lor.. de mii de ani catolici poarta aceasta erezie printre multe altele si nu-i va intoarce o discutie pe un forum..cel mai indicat este sa evitam POLEMICILE pe orice tema dar cu atat mai mult asta.. e ca si cand ai scobi cu un lemnisor in piatra.. e sisifica treaba..
ma uit ca unii au scris KILOMETRIIII de dogme pe care nu stiu cine se incumeta sa le citeasca.. mai bine sa respiram adanc si sa zicem Prea Sfanta Treime miluieste-ne pre noi, Doamne curateste pacatele noastre, Stapane ,iarta faradelegile noastre, Sfinte, cerceteaza si vindeca neputintele noastre pentru Sfant Numele Tau,Amin!

nu prea m-am bagat in discutiile pe teme "catolice", dar
 

pe ce te bazezi cand spui asta? mi se pare o aberatie, mai ales ca o afirmi cu atata certitudine.
(si mai ales ca esti un fost ortodox, cu preoti ortodocsi in familie, care prin nu stiu ce "revelatie" te-ai convertit la catolicism).

Daca este asa,putem spune ca in lumea creata,Duhul Sfint vine si de la oameni:

"14.Iar apostolii din Ierusalim, auzind că Samaria a primit cuvântul lui Dumnezeu, au trimis la ei pe Petru şi pe Ioan,
15. Care, coborând, s-au rugat pentru ei, ca să primească Duhul Sfânt.
16. Căci nu Se pogorâse încă peste nici unul dintre ei, ci erau numai botezaţi în numele Domnului Iisus.
17. Atunci îşi puneau mâinile peste ei, şi ei luau Duhul Sfânt. "
Fapte 8:14

http://www.bibliaortodoxa.ro/carte.php?id=26&cap=8

Sau poate chiar aceasta,este o icoana a purcederii Duhului din Tatal si odihnei in Fiul ( sau trimiterii in lume prin Fiul )...icoana fiind aceea ca Fiul isi pune mereu miinile peste creatie.

Am gasit urmatorul text despre Crezul atanasian:

Deşi Crezul Sf. Atanasie cel Mare este unul dintre cele trei crezuri importante ale Bisericii timpurii, autorul şi originea sa răman necunoscute. A fost astfel intitulat după binecunoscutul apologet şi teolog din secolul al IV-lea, Atanasie, care a jucat un rol semnificativ in definirea şi apărarea doctrinelor creştine ortodoxe referitoare la Sfanta Treime şi la persoana Hristosului, ceea ce constituie trăsăturile centrale ale acestui crez. După cum se ştie, Athanasie a murit in anul 373 d.Hr., iar Crezul atanasian reflectă indeaproape cuvintele Crezului niceean adoptat de Sinodul ecumenic de la Calcedon din 451 d.Hr., sugerand că a fost scris candva după această dată. El nu apare menţionat in documente istorice decat către sfarşitul secolului al VII-lea, fiind probabil redactat in Biserica Apuseană in secolul al VI-lea sau inceputul secolului al VII-lea. Totuşi, deoarece opera de scriere a Crezului niceean a inceput odată cu Conciliul de la Niceea, in 325 d.Hr., este foarte probabil ca Anathasie să fi contribuit in mare măsură la cizelarea limbajului specific trinitar la care a recurs Biserica din secolele al V-lea şi al VI-lea, in ambele crezuri.
http://www.osmth.ro/athanasie.htm
Tot la aceasta adresa se poate citi Crezul atanasian.

Mai soro Anca osmth e siteul unor cruciati sau ceva in genul acesta.

Daca pe catolici nu-i deranjeaza... eu ce sa spun?!? Doar acolo am gasit Crezul atanasian.

Iata insa ca Sf. Fotie explica f clar de ce NU se poate ca Sf. duh sa purceada de la Tatal si de la Fiul:
Invataturile Sf Fotie impotriva susţinătorilor Vechii Rome; despre faptul că Duhul Sfânt purcede numai de la Tatăl şi nu de la Tatăl şi de la Fiul

1. Dacă Duhul este simplu, dar purcede de la Tatăl şi de la Fiul, trebuie neapărat să admitem că ei sunt o singură persoană. Astfel este reintrodusă o confuzie sabeliană a persoanelor, sau mai bine zis, semi-sabeliană.

2. Dacă Duhul purcede de la Tatăl şi de la Fiul, El va fi dublu sau compus. Dacă Duhul Sfânt este raportat la Două Origini, la Două Principii, ce devine atunci Monarhia, atât de mult cântată, a Sfintei Treimi?

3. Dacă Tatăl Îl purcede pe Duhul şi Fiul Îl purcede de asemenea, Tatăl va fi o Cauză a Duhului, în acelaşi timp apropiată şi îndepărtată, datorită acestei purcederi şi de la Fiul.

4. Dacă purcederea Duhului Sfânt de la Tatăl este desăvârşită, purcederea de la Fiul va fi superfluă.

5. Dacă purcederea Duhului de la Fiul este aceeaşi cu purcederea de la Tatăl, atributul personal al purcederii Le va fi comun. Dar cum devine un atribut personal, comun?
Dacă cele două purcederi sunt opuse, nu se vor distruge una pe alta, pentru că cele aflate în opoziţie se distrug totdeauna una pe alta?
În sfârşit, dacă ele sunt diferite, o „primă parte" a Duhului va fi purces într-un fel şi o „a doua parte", în alt fel, iar El va fi atunci „compus" din părţi inegale.

6. Pentru că Fiul şi Duhul izvorăsc dintr-o singură Cauză, adică Tatăl, şi dacă Fiul, la rândul Său, este Izvorul Duhului, atunci trebuie ca şi Duhul să fie Izvorul Fiului. Pentru că Tatăl Îi „proiectează" cu aceeaşi cinste, şi pe Unul şi pe Celălalt.

7. Dacă Fiul are în comun cu Tatăl, purcederea Duhului Sfânt, atunci Duhul Sfânt participă El Însuşi la această purcedere. Într-adevăr, tot ceea ce Tatăl are în comun cu Fiul, are în comun şi cu Duhul Sfânt. La fel, Duhul va fi în acelaşi timp şi Cauză şi Cauzat, ceea ce este mai monstruos decât toată mitologia păgână.

8. Dacă Fiul purcede şi El, dar Duhul nu are puterea de a purcede, Duhul va avea mai puţină putere decât Fiul, şi recădem în demenţa lui Macedonie.

9. Ei invocă în apărarea lor, autoritatea lui Ambrozie, care ar fi enunţat pe Filioque în cartea sa „Despre Duhul Sfânt", apoi pe cea a lui Ieronim şi a lui Augustin.
Putem răspunde următoarele: ori pnevmatomahii au făcut interpolări în operele lor; ori aceşti Sfinţi Părinţi s-au exprimat astfel pentru a-şi menaja ascultătorii, aşa cum a făcut Sfântul Vasile cel Mare, când a ţinut sub tăcere, pentru un timp, teologia Prea Sfântului Duh; sau pur şi simplu, oameni fiind, au părăsit într-o anumită întâmplare, calea cea dreaptă, după cum s-a întâmplat multora dintre cei mai mari, printre care îi putem aminti pe: Dionisie de Alexandria, Metodie de Patara, Pierios, Pamfil, Teognost, Irineu de Lyon, şi ucenicul său, Hipolit. Noi nu acceptăm unele dintre afirmaţiile lor, deşi îi cinstim pe ei.

10. Aceşti trei Sfinţi Părinţi – Ambrozie, Ieronim şi Augustin – au afirmat pe Filioque, după cum spun cei din Roma. Dar episcopii celor Şapte Sinoade n-au suflat despre aceasta nici un cuvânt. Dar toate aceste Sfinte Sinoade succesive au stabilit Definiţia credinţei noastre, iar papii, lumini ale Bisericii de la Roma, şi-au adus, fără rezerve, aprobarea şi sprijinul faţă de hotărârile acestor Sfinte Sinoade. Mai mult, ei au stabilit că nu se poate adăuga sau retrage nici o dogmă din Simbolul de Credinţă, şi că cel care ar îndrăzni să facă o asemenea faptă, să fie cu totul dat afară din Biserică.

11. Totuşi, dumnezeiescul Grigorie Dialogul, care a înflorit în grădina Bisericii la puţin timp după Sinodul al VI-lea ecumenic, a învăţat, în operele sale în latină, teologia purcederii Duhului Sfânt numai de la Tatăl. Zaharia care, o sută şaizeci şi cinci de ani mai târziu, a tradus Dialogurile în greceşte, dă acest text: „Duhul Mângâietor iese de la Tatăl şi rămâne în Fiul": această dogmă o cunoşteau de la Înaintemergătorul, care a văzut pe „Duhul pogorându-Se sub formă de porumbel şi rămânând deasupra Lui" (In. 1,32).

12. Leon şi Benoit, alţi episcopi celebri de la Roma, mai târziu, au enunţat o hotărâre, de a se citi Crezul în greceşte la Sfânta Liturghie, la Roma şi în toate celelalte Biserici care depindeau de ea, pentru a evita ca sărăcia limbii vorbite curent, să fie cuiva prilej de neînţelegere şi de hulă.
Acelaşi Leon, deschizând vistieria Bisericii Apostolice din Roma, a luat de acolo două scuturi care fuseseră aşezate odată cu obiectele sfinte, şi care aveau înscrise, cu litere greceşti şi în limba greacă, o versiune a Crezului ortodox. Şi a dat ca să fie citite în prezenţa întregului popor roman.
Să adăugăm faptul că, până în timpul cuviosului Serghie, Patriarhul Constantinopolului, episcopii din Roma, din primele momente ale pontificatului lor, trimiteau tuturor Scaunelor Patriarhale, scrisori conţinând mărturisiri de credinţă, ce conţineau şi Simbolul de credinţă absolut intact.

"vine de la Fiul" este o expresie corecta intrucat verbul "vine" nu se refera la esenta, la fiinta, la modul de existenta.

Fiul Tatalui se intrupeaza "de la" Duhul Sfant, cu toate acestea nu marturisim nicidecum ca Fiul se intrupeaza si "din" Duhul Sfant! Intocmai si Duhul Sfant ne vine noua de la Tatal prin Fiul, insa nu spunem nicidecum ca Duhul Sfant vine din Fiul!

Sfantul Duh purcede (izvoraste) exlclusiv din Tatal si se da noua prin Fiul.

Si persoanele egale se pot trimite intre ele.
Fiul trimite Duhul Sfant.
Tatal trimite pe Fiul in lume desi Tatal si Fiul sunt una (Ioan 10,30; Ioan 5,19), adica sunt egali in toate (putere, vointa, iubire etc.) in afara de cauza (Tatal este cauza Fiului prin nastere. Aceasta este SINGURA diferenta intre Tatal si Fiul).

Duhul Sfant nu poate fi subordonat existential Fiului. A spune ca Duhul Sfant purcede (izvoraste) si din Fiul ar insemna ca existenta Duhului Sfant depinde si de Fiul, ceea ce ar face fara sens toata dogma Sfintei Treimi a Sfintei Scripturi si a Sfintilor Parinti.

Sfantul Ioan Damschin spune clar :
Sfântul Duh izvoraste "din Tatăl , nu însă în chip de naştere, ci în chip de purcedere. "
... Duhul Sfânt “este din Tatăl şi-L numim Duh al Tatălui. Nu spunem ca Duhul este din Fiul, dar îl numim Duhul Fiului… şi se dă nouă prin Fiul. " "
Sfantul Ioan Dmaschin Dogmatica cartea I cap 8.

Sfântul Ioan Damaschin (676-749)
 

"Dumnezeu este şi Tatăl, cel care există veşnic, nenăscut, pentru că nu s-a născut din cineva, dar a născut pe Fiul cel de o veşnicie cu El. Dumnezeu este şi Fiul, care este totdeauna cu Tatăl şi este născut din El în afară de timp, veşnic, nestricăcios, impasibil, nedespărţit. Dumnezeu este şi Duhul cel Sfânt, putere sfinţitoare, enipostatică; purcede în chip nedespărţit din Tatăl şi se odihneşte în Fiul, deofiinţă cu Tatăl şi cu Fiul."

Sursa: Cartea Întâi, CAPITOLUL XIII. Despre locul lui Dumnezeu şi că numai Dumnezeirea este necircumscrisă (Sfântul Ioan Damaschin - Dogmatica - Editura IBMBOR, 2005, pag. 48)

Sfântul Grigorie Palama (1296-1359), Arhiepiscop de Tesalonic
 

Mărturisire a credinţei ortodoxe expusă de preasfinţitul mitropolit al Tesalonicului, Grigorie Palama
Sursa: Sfântul Grigorie Palama - Scrieri vol. 1 - Editura Deisis, 2009, pag. 333, 335

Papa Ioan VIII: Pentru aceasta noi credem că nu trebuie a sili pe nimenea să părăsească acest adaos făcut la Crez, ci că trebuie a lucra cu cumpătare şi întelepciune, îndemnând putin câte putin a se părăsi de această hulire (blasfemie). Despre cei ce o propovaduiesc, tot Papa Ioan VIII: Noi declarăm că partea lor este cea a lui Iuda, pentru că au lucrat ca şi el, fiindcă dacă ei nu dau mortii însuşi trupul Domnului, totuşi sfâşie pe credincioşii lui Dumnezeu, care sânt mădularele Domnului, prin mijlocirea schismei, dându-i pe ei ca şi pe dânşii mortii veşnice, după cum a făcut nevrednicul ucenic.

De asemenea si Papa Leon al III lea s-a opus acestui adaos, pastrand Credinta Ortodoxa...lucru pe care Biserica Catolica din nefericire nu il voia.

Acestea fiind spuse Biserica Catolica a fost inselata foarte urat, despartindu-se de Biserica Universala...in care nu exista nici adaos, nici primat papal (introdus de Papi pe la 1400 abia), si nici infailibilitate papala.:2:

Second council of lyons (1274)
 

We profess faithfully and devotedly that the holy Spirit proceeds eternally from the Father and the Son, not as from two principles, but as from one principle; not by two spirations, but by one single spiration. This the holy Roman church, mother and mistress of all the faithful, has till now professed, preached and taught; this she firmly holds, preaches, professes and teaches; this is the unchangeable and true belief of the orthodox fathers and doctors, Latin and Greek alike. But because some, on account of ignorance of the said indisputable truth, have fallen into various errors, we, wishing to close the way to such errors, with the approval of the sacred council, condemn and reprove all who presume to deny that the holy Spirit proceeds eternally from the Father and the Son, or rashly to assert that the holy Spirit proceeds from the Father and the Son as from two principles and not as from one.

sursa: http://www.legionofmarytidewater.com/faith/ECUM14.HTM

,,Nodul Gordian"
 

,,Ma voi multumi sa parcurg istoricul problemei punand lucrurile in context.Filioque priveste o adaugire-clarificare pe care Biserica occidentala(cu mult inaintea schismei din 1054)o opereaza in Crezul adoptat la Sinodul de la Niceea(325).Anume,acolo unde Crezul niceean afirma prucederea Duhului Sfant ,,de la Tatal" la inceput doar o parte a crestinilor occidentali,ulterior,toata Biserica occidentala,mentioneza ca Duhul purcede ,,de la Tatal si de la Fiul/Filioque".

Pneumatologia a starnit enorme discutii teologice neincheiate/nerezolvate/neelucidate rational de nimeni pina astazi.Avem de-a face,probabil,cu elementul cel mai putin rationalizabil din panoplia dogmatica a crestinismului.Ajunge sa amintesc aici faptul ca numai in Noul Testament termenul ,,duh"/,,spirit"(gr.pneuma)imbraca patru sensuri:
literal>,,suflu,suflare,vant"(de 3 ori)
antropologic>ca principiu al vietii dar si omul vazut in integralitatea capacitatilor sale duhovnicesti,spirituale(de 47 ori)
demonologic>duh rau(de 38 ori)
teologic>cel mai important si des intalnit,Duhul sau Duhul Sfant,in legatura cu Tatal au cu Fiul(de 275 de ori)
Foarte important:de 18 ori apare formula ,,Duhul lui Dumnezeu";o singura data ,,Duhul Tatalui";de cinci ori Duhul este calificat cristologic.

Introducerea lui Filioque in Crezul/Simbolul Bisericii latine dateza din secolul sec.VI(al treilea Conciliu de la Toledo in 589).Formula a fost reconfirmata la conciliile locale din 633 si 675.Hotarirea a fost adoptata ulterior de Biserica din Galia,sub Carol cel Mare.Biserica romana si-a insusit-o spre 1013.

1.Justificarea istorica si teologica

Introducerea lui Filioque nu a fost un capriciu teologic al Occidentului,ci de la inceput,o necesitate istorica si teologica.Gotii din Spania,increstinati de Ulfila,proclamau in realitate arianismul(multa vreme oficial si in Orient,sub urmasii lui Constantin)erezie care,asa cum bine se stie,pentru a evita confuzia cu politeismul,accentua monarhia Tatalui in cadrul Sfintei Treimi,coborand Fiul pe treapta creaturilor.Adaugarea lui Filioque in cadrul Crezului rostit de comunitatile din Spania a fost,la origine,o incercare de contracarare a arianismului si a modalismului priscillian.Pe de alta parte Filioque reprezinta un punct extrem de important al teologiei trinitare a lui Augustin.Imprumutand de la Hilarie de Poitiers ideea Duhului ca ,,dar al Tatalui si al Fiului" (De Trinitate 2,29) si de la Marius Victorinus(filozof increstinat,traducator al lui Plotin in latina)tema Duhului ca dragoste reciproca a Tatalui si a Fiului(Imne 1,4 si 3,242)Augustin vorbeste despte Tata si fiu ca ,,unic principiu al Duhului Sfant".Pentru teologul latin Tatal este principium non de principio (principiul care nu are nici un principiu)in vreme ce Fiul este principium de principo(principiu care provine dintr-un principiu).Augustin nu amesteca asadar intr-un mod indistinct cele 2 principii,Tatal si Fiul,ci le deosebeste cu subtilitate(De Trinitate 15,17,29;15,26).

Trebuie amintit,in treacat,si influenta neoplatonismului (Plotin citit in traducerea lui Marius Victorinus)asupra conceptiei trinitare ,,democratice" a lui Augustin.Augustin abstractizeaza persoanele Treimii.Acestea nu se mai afla,precum in teologia personalista orientala intr-un raport de ,,forta-iubire"una fata de alta,ci mai degraba intr-unul de ,,echilibru-cunostere".
Totusi,viziunea lui Augustin,desi inovatoare,nu elimina iubirea ca principiu relational intre Persoanele Treimii:asa cum,vice versa,teologii orientali (Vasile cel Mare,Grigore din Nazians)nu elimina factorul ,,cunostere"din ,,mecanismul" inefabil al Sfintei Treimi.

Leon cel Mare(sec.V)isi va insusi formula augustiniana,Filioque,in mod explicit.Teologii greci sustin formula ,,Duhul purcede de la Tatal si se primeste de la Fiul".Maxim Marturisitorul(sec.VI-VII) discuta,cel dintai,deosebirea din formula greaca si cea latina in Scrisoarea catre Marinos.Prin urmare lucrurile se stiau de multa vreme,grecii fiind la curent cu unele inovatii latine,secole bune inainte de 1054,fara a se arata scandalizati.Dimpotriva in Scrisarea citata adineaori,Maxim ii demonstreaza destinatarului sau compatibilitatea lui Filioque cu per Filium,tema care va fi reluat ulterior,in profunzime,de catre Nichifor Blemmydes.Ioan Damaschinul va contesa adaugirea latina insistand pe unicitatea principiului purcederii,care este Tatal.

Chestiunea lui Filioque are si un substrat liturgic.In primele liturghii crestine Crezul nu aparea deloc(de altminteri,pina in 325,nu exista un Crez elaborat si acceptat universal).Pentru prima oara o marturisire de credinta intra in structura liturghiei, in Orient,abia in sec.V.Conciliul al treilea de la Toledo(589)impune ca si in Occident Crezul de la Niceea-Constantinopol sa fie cantat la liturghie.In 807 abatele manastirii de pe Muntele Maslinilor(manastire latina)introduce practica respectiva la Ierusalim.
Crezul,continand si adaugirea Filioque,starneste o disputa cu calugarii greci de la Manastirea Sfantul Sava de pe Muntele Sinai.Disputa ajunge la curtea lui Carol cel Mare.Mai multi teologi ai imparatului scriu tratate in favoarea lui Filioque.Papa Leon III marturiseste Crezul cu Filioque,dar refuza sistematic sa insereze formula in textele liturgice romane.Abia Benedict VIII o va introduce in 1014.Conciliul de la Trento,din sec.XVI,o va confirma.Cu titlu anecdotic trebuie spus ca,daca in 1054,cardinalul Humbert nu i-ar fi acuzat pe greci de suprimarea lui Filioque din Crez,acesti nu s-ar fi dat seama de existenta acestui diferend.Doar atunci Patriarhul Mihail Chelularie realizeaza ca latinii au ,,adaugat" un element la Crezul niceno-constantinopolitan.

Momentul reconcilierii de fost de scurta durata:conciliul de la Florenta din 1439,cu putin inainte de caderea Constantinopolului.La Florenta nu s-a decis eliminarea lui Filioque,ci s-a propus interpretarea sa intr-un sens apropiat de per Filium.Din punct de vedere teologic lucrurile s-au deblocat in 1874-1875,la o conferinta comuna a ortodocsilor rusi si a catolicilor de rit vechi.In 1898 Bolotov(contemporan cu Soloviov)publica o serie de teze cu privire la Filioque. Traducerea franceza a textului german va aparea in revista Istina,in 1972.Dupa teologul rus,formula patriarhului Photius ,,Duhul purcede numai de la Tatal"este o teologumena,iar nu o dogma;iar in teza nr.27 se afirma: ,,Filioque,ca optiune teologica speciala,nu poate constitui un impediment pentru restabilirea comuniunii ecleziale".Tezele lui Bolotov vor fi acceptate ulterior de importanti teologi ortodocsi,precum Bulgakov,Evdokimov,Voronov dar vor fi privite cu suspiciune de Lossky.

2.Cum stau lucrurile in prezent

De o importanta capitala este ,,Clarificarea Vaticanului cu privire la Filioque"din 1995.Textul integral a aparut in L'Osservatore romano,20 septembrie 1995,pp 3-6,in limba engleza.Renuntand la atitudinea de ,,forta"arata in timpul lucrarilor Conciliului de la Florenta,si mergand fara parti pris-uri,la sursele neotestamentare si patristice ale chestiunii,documentul poate fi rezumat grosso modo ca o incercare de explicitare a lui Filioque in sensul traditiei ortodoxe.

Altfel spus,desi Filioque este pastrat ca formula(in realitate,lucru foarte important,Papa Ioan Paul II l-a eliminat in ceremoniile ecumenice)el trebuie inteles nu ca adaugire inovatoare si ca o glosa clrificatoare.Iata unul dintre pasajele cheie ale acestui document:

,,Biserica Catolica recunoste valoarea conciliara,ecumenica,normativa si irevocabila,ca expresie a credintei comune a Bisericii tuturor crestinilor,a Simbolului marturisit,in greaca,la Constantinopol,in 381,de care al Doilea Sinod Ecumenic.Pe temeiul Evangheliei dupa Ioan,15:26,Simbolul marturiseste ca Duhul purcede(ekporeuomenon)de la Tatal.Tatal singur(The Father alone)este principiul fara principiu(arche anarchos)ale celorlalte doua Persoane ale Treimii,unicul izvor(pege)al Fiului si a Duhului Sfant.Prin urmare Duhul Sfant isi are originea(takes his origin)numai in Tatal(ek monou tou Patrou)intr-un chip principal si imediat.Parintii greci si intregul Orient crestin vorbesc in acest sens de ,,monarhia Tatalui"iar traditia din Vest,urmandu-l pe Sfantul Augustin,marturisestela randul ei ca Duhul isi are originea principaliter in Tatal,adica [Tatal]fiind principu(De Trinitate 15,25,47).In acest sens cele doua traditii recunosc ca ,,monarhia Tatalui"implica faptul ca Tatal este cauza(aitia)trinitara unica sau Principiu(principium)atat al Fiului cat si al Sfantului Duh"

Epilog

Imi amintesc replica unui teolog spaniol care mi-a fost pe vremuri profesor la Madrid.Intrebandu-l care este opinia lui despre Filioque,m-a privit tinta ca pe un om cazut atunci din luna si mi-a raspuns cu un umor nimicitor:,,Dragul meu,nu am fost niciodata acolo sus,in sanul Sfintei Treimi,ca sa stiu de unde purcede exact Sfantul Duh".Cu asta cred ca putem trece la chestiunea urmatoare."

(text scris de dl.Cristian Badilita in data de 25 iulie 2008)

Această pretinsă poziţie a lui Papa Ioan Paul II este o exprimare ex-cathedra ?

Doctore,daca vei tine cont de faptul ca sunt impartial
 

la faza asta,data fiind calitatea mea confesionala,iti pot oferi,dupa ce am intrat pe niste site-uri de mi-a zbarnait ca o sirena antivirusul,textul in totalitate.Badilita a citat de undeva de pe la mijlocul lui,textul este mai lung.Sper sa-ti raspunda la intrebare ta,mai mult de atat nu te pot ajuta dar mai bine ar fi sa-ti raspunda un catolic.Am zis sa-ti raspund pt ca te-ai referit la postul meu si mi s-a parut nepoliticos sa nu fac un minim efort pentru a incerca sa clarifica solicitarea ta.Asta este tot ce am putut sa fac.Textul il gasesti aici

O zi buna la toata lumea.

Draga Scot, daca tot vrei sa ramai impartial, iti recomand si alte opinii pe tema asta decat cea a lui Badilita.
Personal, il apreciez pe Cristian Badilita ca eseist, traducator, om de cultura, erudit sorbonard etc., dar in materie de dogme nu l-as pune pe acelasi calapod cu sfintii parinti.
Banuiesc ca pasajul expus mai sus e din „OrtHodoxie versus ortodoxie”. Nu am citit-o inca dar stiu pozitia lui Badilita referitor la BOR din circul mediatic din blogosfera de acum 2 ani din articolul lui „Cele 12 mirari in cazul Corneanu”
(2008), unde la punctul 9 face trimitere si la filioque.
Nu stiu daca ai citit replica lui Mircea Platon la asta. uite aici:

„Pentru a rămâne în sfera lui filioque, trebuie să mai precizez că, la punctul 9) din textul lui Cristian Bădiliţă, domnia-sa se declară dezgustat de “ignoranţa crasă” a teologilor ortodocşi care îşi dau cu părerea în privinţa lui filioque deşi, scrie dl Bădiliţă: “Nu cunosc o boabă din istoria acestei «erezii» (acceptată fără probleme de Constantinopol până în secolul XI, recitiţi-l pe bizantinul Blemydes, ca să vedeţi «ce părere are» ortodoxia!).”

Mi-e teamă că şi aici dl Bădiliţă greşeşte. În primul rând, filioque nu a fost acceptat “fără probleme” în Bizanţ până în secolul XI. Marea şi definitiva lucrare a lui Fotie despre Mistagogia Sfântului Duh e din secolul IX. Crezul Niceo-Constantinopolitan e din secolul IV. Inserţia adaosului filioque în versiunea latină a Crezului Niceo-Constantinopolitan s-a operat în sinoade apusene locale din secolele VI-VII, fără ecou în Bizanţ, şi a fost transformat în subiect de dispută între Apus şi Răsărit de către franci, în secolul VIII. Aşadar reacţia bizantinilor a fost destul de rapidă după standardele vremii, survenind nu în secolul XI, la vremea schismei, ci în secolul IX.
Apoi, Blemydes nu dă mărturie despre cum accepta Ortodoxia filioque până în secolul XI de vreme ce el a scris în secolul XIII, în contextul complicatelor negocieri politico-teologice între Bizanţ şi Roma care au urmat cuceririi Bizanţului de către cruciaţi în 1204, negocieri în cursul cărora împăraţii bizantini erau dispuşi să facă unele concesii Apusului.
În ciuda a ceea ce pare să sugereze dl Bădiliţă, Blemydes respinge explicit în scrierile sale formula filioque. Pentru Blemydes, ca şi pentru restul Ortodoxiei patristice, Sfântul Duh purcede doar de la Tatăl, fără “cauzalitatea mediană” a Fiului. Toate aceste chestiuni, precum şi înţelesul patristic al formulei per Filium folosite de Blemydes, sunt lămurite în volumul pe care, nu mă îndoiesc, îl avea dl Bădiliţă în minte atunci când ne-a îndemnat să-l citim pe Blemydes: Nicephore Blemydes, Oeuvres Theologiques, Paris, CERF, 2007, vol. I.Sursa http://www.rostonline.org/blog/claud...-la-punct.html


iar la comentarii, retine trimiterea lui Razvan Codrescu la „Canonul Ortodoxiei” realizat de Diacon Ioan I. Ica jr. (Canonul Ortodoxiei este titlul generic al unei serii de cinci volume si care isi propune restituirea integrala a tuturor documentelor constitutive ale identitatii crestine ortodoxe.)
„Păcat că un teolog de talia lui Ioan I. Ică jr, în a cărui densă introducere la recentul corpus "Canonul Ortodoxiei", d-l Bădiliţă ar fi putut afla contra-argumente avizate la majoritatea propriilor elucubraţii, nu-şi foloseşte măcar din cînd în cînd autoritatea şi forţa condeiului pentru a desfiinţa, în numele dreptei cuviinţe creştine, cîteva false mituri intelectuale ce întreţin derute şi tensiuni dizolvante la nivelul elitelor culturale neduse la Biserică..”

parerea mea - in aceeasi idee cu a profesorului lui din Madrid: "Dragul meu,nu am fost niciodata acolo sus, in sanul Sfintei Treimi, ca sa stiu de unde purcede exact Sfantul Duh". Cu asta cred ca putem trece la chestiunea urmatoare."

be blessed

Protestantul,Filioque si o intrebare fara raspuns
 

Delia si eu subscriu la parerea profesorului catolic din Madrid.Cu atat mai mult ma pune pe ganduri exacerbarea acestei dispute de-a lungul timpului cand,in esenta,nimeni nu poate spune cu exactitate cum se desfasoara acel raport,exceptand situatia cand vrem sa-l ingramadim pe Cel de Sus in viziunea noastra,mai mult sau mai putin profunda.Cert este ca avem limite,cert este ca sunt multe argumente,nu sunt deloc convins ca aceasta problema a fost ,la origini,mai mult de o strategema istorica pt a calma o situatie sociala exploziva dpdv teologic(Cazul Ulfila).Cumva a erupt,accidental sau nu,la un anumit moment desi este foarte ciudat:

Ambele parti apara o argumentatie care in esenta nu poate detine adevarul total pt ca raporturile din cadrul Sfintei Treimi nu le poate sti nimeni cu exactitate sau mai presus de orice dubiu.Departe de mine intentia de a idealiza o opinie sau alta,pot subscrie intr-o anumita masura dpdv obiectiv dar incerc sa ma feresc(nu reusesc mereu)de caderea subiectiva in a-l absolutiza pe un formator de opinie sau pe altul.Parerea lui,dpdv al eruditiei lui,mi s-a parut interesanta.Daca este contestat,cu atat mai bine>a apus epoca cand toti aveau aceiasi opinie si toata lumea aplauda.Slava Domnului azi avem posibilitatea sa spunem ce credem si sa fim contrazisi pe acesta tema.Posibilitatea de a fi contrazis este un timid semn de libertate.

Banuiesc ca toti(inclusiv Maxim Marturisitorul din cele afirmate mai sus) cei care si-au incrucisat argumentele teologice de-a lungul timpului stiau ca nu pot cunoste tot adevarul cu privire la acesta mare taina.In acest caz o intrebare persista:care a fost utilitatea acestei dispute?

Pozitia Papei,din acel document,pare interesanta.La nivel teologic prelatii,teologii,si tot clerul,s-au contrazis pe acesta tema.Apoi disputa s-a mutat si la nivel laic,unde suporterii uneia dintre cele doua afirmatii au inceput sa se dueleze in argumente intre ei.Toata lumea se dueleza cu toata lumea referitor la un aspect ce tine de esenta Sfintei Treimi.

Noi oamenii ne luptam sa demonstram care dintre noi are dreptate cu privire la modul cum procedeaza Tatal,Fiul si Sfantul Duh in cadrul Sfintei Treimi.Noi oamenii care inca nu ne explicam lucruri mult mai marunte,daca nu cumva chiar banale, ne izbim in dezbateri cu privire la aspecte clar mai presus de puterea umana de intelegere.Insa,vorba unui cronicar medieval norvegian,orice razboi sau disputa are nevoie doar de un motiv,indiferent cat de nebunesc ar fi.

Da Delia.Si eu sunt de acord cu acel profesor spaniol.In caz contrar probabil ma voi muta pe Luna ca sa privesc,pt o imagine de ansamblu,o lume certareata fie si din motive pe care doar Dumnezeu le poate sti in amanunt.Probabil ca si eu cand voi ajunge-n fata Celui de Sus si ma va intreba,,Mai baiete ce ai facut tu cu talantul tau?"eu ii voi raspune mandru nevoie mare,,Doamne,nu am facut nimic dar am stabilit ce faci Tu, Fiul si Sfatul Duh in cadrul Sfintei Treimi".Cred ca ar trebui sa-mi scriu sentinta de pe acum...

Nu, nu angajează infailibilitatea papală. Recunoaştem angajarea infailibilităţii papale (sau conciliare) după expresii ca: "părutu-s-a Duhului Sfânt şi nouă", "în numele întregii Biserici, declarăm, hotărâm, definim şi învăţăm că", etc.

Aici avem o clarificare a ceea ce numim "magisteriul ordinar". Adică, sunt lucruri crezute de toţi, în toate timpurile şi de peste tot. Ca regulă generală, Biserica foloseşte formule ale "magisteriului extraordinar" (adică: formulări dogmatice ale papilor şi/sau conciliilor) numai în cazuri extraordinare, aşa cum ar fi vreo panerezie care ar ameninţa Biserica, adică situaţia în care un număr semnificativ de oameni (şi mai ales de episcopi) ajung să creadă altceva decât crede Biserica.

Declaratia Papei Ioan Paul poate nu angajeaza infailibilitatea. In schimb ceea ce s-a intamplat la Sinodul ecumenic din 879-800 angajeaza infailibilitatea in doua moduri.
1. Papa Ioan VIII anuleaza cele doua Sinoade tinute inainte, pe timpul Papei Nicolae I (la care nu au participat rasaritenii) si Sinodul ecumenic din Constantinopol din 869-870, pe timpul Papei Adrian II, la care au participat toti. Hotararile sinoadelor fiind aprobate de cei doi Papi, asta implica infailibilitatea lor.
2. La Sinodul din 879-880 intr-una din sesiuni, a sasea cred, s-a condamnat explicit Filioque, iar delegatii papali au condamnat ei insisi Filioque. In textul final apare condamnarea oricarei adaugiri, cred ca fara a se spune explicit Filioque. Ca Papa Ioan VIII nu numai ca aproba aceasta hotarare, dar si trimite acea scrisoare dura, citata mai sus, catre Constantinopol. Aceasta scrisoare este trimisa dupa ce se intorc delegatii de la Sinod.

Ce face BC legat de acesta mare problema cu privire la doua dintre dogmele sale: Filioque si infailibilitatea? Se face ca uita de sinod si ascunde faptul ca acesta a existat.
Intr-un articol din perioada interbelica (1940) al BRU (Biserica greco-catolica) referitor la Sf. Fotie, e aratat ca cercetatori din acei ani din vest (un ceh si altii) au aratat ca ceea ce spunea BC despre Sf. Fotie era fals. Au arata ca mai existase acest sinod facut uitat de BC, articolul din publicatia BRU spunand ca ceea ce se stia in BC era scaparea unor teologi catolici din sec. XV, XVI, care luasera in considerare doar sinodul din 869-870. Bineinteles ca nu era o scapare, ci o greseala intentionata.
Dar de atunci, din perioada intebelica, se pare ca BC iar a uitat de Sinodul din 879-880. Vedem ca al VIII-lea Sinod ecumenic pe site-urile catolice este dat cel din 869-870, adica cel anulat de Papa Ioan VIII cu ocazia Sinodului din 879-880. Daca ortodocsii pot considera gresit un sinod (cum au fost cele ariene), catolicii nu pot face asta, deoarece daca Papa aproba hotararile unui sinod asta tine de infailibilitate.
Asadar, neputand anula acel Sinod, BC a ales o alta metoda familiara, a sters de tot acel Sinod, ca si cum n-ar fi fost.

Învăţaţi-ne: dacă în Biserica primară papa şi patriarhul de Constantinopol erau egali, iar papa nu avea jurisdicţie universală, aceasta fiind o inovaţie târzie a papistaşilor avizi de putere, atunci cum de îşi permitea papa Ioan VIII să trimită scrisori dure către Constantinopol ?