Mai intai ceva off-topic (oarecum):
Si eu am inteles cam ca Iustin, din ceea ce ai scris aici.
Pe urma am incercat sa urmaresc discutia, pentru ca mi s-a parut interesanta si din pacate dupa 1-2 pagini am abandonat pentru ca s-a imprastiat prea mult. Ati ajuns sa va luptati cu Tartaruga si Decebal si altii si ati pierdut tema firului.
Asa se intampla pe fiecare fir de discutie. Chiar ma surprinde ca nu pot oamenii sa tina o discutie si tema ei si tot ies "pe aratura".

Acum on-topic:
Postarea ta a vrut sa fie interesanta, dar te-ai pierdut in termeni si pana la urma se pare ca lumea a inteles altceva decat trebuia.
Incearca sa citesti si tu ce ai scris si vezi ce pricepi.

1. Ce este aia "iubirism"?
2. Cred ca se facde aici o confuzie intre dogma si canoane/reguli, poate si traditie.
3. Cred ca ideea cuiva de aici de a porni discutia de la intrebarea "cum l-am descoperit noi pe Dumnezeu si cum traim credinta" este f.buna.
Asta trebuie sa fie de fapt punctul de plecare.
4. Mi se pare f.gresita afirmatia ta ca nu putem sa-l cunoastem pe Dumnezeu decat prin dogma.

Deci sa o luam de la capat:

a. Dogma = invatatura, teza fundamentala a unei religii, care nu admite obiectii
Aici ar trebui sa definim in cateva cuvinte dogma ortodoxiei, a catolicismului, etc.
Incerc eu: dogma ortodoxiei: smerenie, iubire de aproape plus cele 7 porunci.
Eu asa vad.
A fost adusa prin Noul Testament. Vechiul Testament (pentru ca s-a adus si acest aspect in discutie) era altceva. Nu vorbea despre iubire, ci de "ochi pentru ochi", violenta, pedepsirea omului, etc.
Noul Testament a venit si a adus/explicat/propovaduit iubirea. Cel mai frumos exemplu este definitia din Cor.1.

b. Canoane/reguli - sunt regulile de functionare ca sa spun asa.
Din pacate sunt dure si ele sperie oamenii. De aceea multi vad credinta ca fiind fara iubire, fara uman, ca "bau-bau". Multe interdictii.

c. Credinta - termenul are mai multe acceptiuni, asa cum a explicat si Mihnea.
Eu cred - presupun, dar nu sunt sigur
Eu cred in Dumnezeu - stiu ca exista, Il accept si Il traiesc
In general : credinta = religie, sau confesiune (dupa caz)

d. Cum il cunoastem pe Dumnezeu?
In general exista doua cai: din scripturi sau din experiente de viata/social.
Mersul la biserica l-as considera ca un efect acelor de mai sus, dar poate fi inclus la partea de scripturi.
Eu n-am auzit sa spuna Iisus undeva ca trebuie ca oamenii sa citeasca pentru a-L cunoaste si a se numi credincios.
Dar peste tot spune despre iubirea de aproape, despre ajutat, fapte bune, ceva concret.
As spune ca majoritatea oamenilor l-au cunoscut pe Dumnezeu prin a doua cale, adica prin iubire de aproape, fapte bune. Ceva ce a trait persoana insasi, respectiv prin minuni directe (lucruri pozitive care i s-au intamplat).
Asa a fost si in vremea lui. Toti cei pe care Iisus i-a ajutat prin minuni, l-au cunoscut atunci, direct si fara a citi din carti, fara a cunoaste mai intai o dogma.
Nici nu stiau atunci ca ceea ce propovaduia El se numea crestinism.
Il iubeau pe Iisus pentru bucuria pe care le-a facut-o. Atat.
Si se ducea apoi si spuneau lumii.
Si apostolii tot astfel l-au cunoscut. Unde sa fii citit?
Poate ca esenta credintei si a modului de cunoastere a ei a fost pilda de la lacul Vitezda: cautarea Omului.

Si as spune ca de fapt omul nici nu poate sa-l cunoasca pe Dumnezeu altfel decat prin iubire.

Si ca sa intelegem mai bine as face si o paralela: un medic (fiindca Mihnea este medic).
Un medic poate fi teoretician sau mai mult orientat spre practica si pacient.
Primul este f.bun la teorie, la a preda medicina, la a pune diagnostice. Dar...il lipseste iubirea de om. Nu se pricepe sa umble cu pacientul, sa comunice cu el, sa-l mangaie, sa-l linisteasca. Si mai ales nu prea stie nici cum sa-l trateze practic. Zic eu.

Al doilea nu stie sa fie profesor la facultate, nu stie sa puna diagnostice sofisticate, sa scrie carti sau mai stiu eu. Dar...stie sa ingrijeasca un bolnav, sa comunice cu el, sa-l mangaie.

Am cunoscut medici care stiau multe, dar la capitolul pacient...l-au facut pur si simplu praf (psihic mai ales).

In credinta exista in acelasi fel: oameni care stiu multa teorie, citesc mult, pricep mult, au talent, filozofeaza, jongleaza cu termenii.
Stiu dogma. Ei poate ca asa l-au cunoscut pe Dumnezeu si asa il traiesc.
Si la categoria asta intra: teologi, multi preoti, monahi (cei de rand si cei binecunoscuti), fariseii din pilda, etc.
Ei l-au cunoscut pe Dumnezeu si traiesc credinta la modul dogmatic, adica teoretic (n.b - rugaciunea monahilor o pun tot la partea teoretica).

Si exista si oameni care nu stiu teorie, nu citesc (ori ca nu au scoala, ori ca nu pricep scripturile, ori ca nu le spun nimic), dar traiesc practic credinta si pe Dumnezeu, asa cum a indemnat El, prin iubire de aproape: cei care se implica in social.

Ce reprosa Iisus fariseilor: ei stiau dogma, canoanele, traiau asa cum scriau ele: post, rugaciune, mers la biserica, etc. Dar le lipsea iubirea. Traiau pentru ei, judecau pe aproapele.

Credinta, iubire, speranta - iubesc aceste trei surori (de altfel fiicele Sophiei, adica ale intelepciunii).
Nu se pot pune intr-o anumita ordine, ele se intrepatrund.
Nu poti crede fara a iubi, nu poti spera fara a crede si iubi, nu poti iubi fara a spera si a crede.

Eu fac parte dintre aceia care nu stiu teorie, dogme, canoane si nu le iubesc. Eu l-am cunoscut pe Dumnezeu, pe toti cei ai lui (maica Lui, sfintii) prin iubire.
Am avut ocazia sa cunosc lucruri palpabile, traibile.
Eu fac parte din generatiile care nu au avut unde sa gaseasca cateheza, carti (nu existau). Dar am avut ocazia sa cunosc un mare preot (par. Galeriu) care si el traia credinta prin iubire, prin fapte concrete.
Apoi am aflat la biserica pildele Lui si asa am inteles nu dogma ci...iubirea care sta la baza credintei.

In incheiere inca ceva: toate religiile si confesiunile au dogma si reguli, care sunt de fapt lucruri bune, te invata la bine si cam la aceleasi lucruri. Ceea ce le diferentiaza este modul de aplicare, practica. Mai multa sau mai putina...iubire, pace.

Văd că în continuare te prefaci că nu ştii despre ce este vorba. Eu te-am rugat şi te rog încă o dată să arăţi foarte clar cu subiect şi predicat din postarea mea unde am scris că Duhul divide. Deci te rog încă o dată să arăţi prin subliniere din acel citat unde am scris sau spus eu ceea ce dumneata ai inerpretat că aş fi spus.

Cum poţi să spui că poate am vrut să spun altceva???? Demonstrează că eu am spus ceea ce ai interpretat dumneata că aş fi spus şi nu încerca să îmi spui dumneata mie ce aş fi vrut să spun. Eu am scris exact ceea ce am vrut să spun.

Ai afirmat mai devreme foarte clar următoarele: "Multe invataturi au aparut in plus fata de ce spunea Domnul si aceste invataturi suplimentare formulate ca si dogme au divizat crestinatatea". Acum eu am solicitat foarte clar să arăţi care sunt acele învăţături, apărute în plus faţă de ce spune Christos, formulate ca şi dogme care au divizat creştinătatea.

Decebal si Tartaruga, va rog mult sa parasiti acest fir si sa discutati in alta parte. Chiar ati facut praf acest fir de discutie.

Ai dreptate Sophia,
Imi cer iertare.
Toate cele bune tuturor!

Cred că te refereai la off-topic şi în nici un caz la faptul că de principiu ar trebui să părăsesc acest fir de discuţie. Dacă te refereai la off-topic sunt de acord cu tine, doar că trebuia să se vadă în public cum distorsionează unii sau unele anumite postări pentru a îşi crea ţinte imaginare pe care să le atace. Oricum off-topicul nu cred că va mai continua pentru că este evident că Tartaruga nu a făcut decât să distorsioneze şi să falsifice ceea ce am spus.

Excelenta comparatia ta sophia. Ideal ar fi un doctor care sa stie si meserie ,dar sa stie sa arate si incredere pacientilor,si sa puna suflet pentru ei.
Eu nu militez impotriva dogmei ,este foarte buna . Caci fara aceasta dogma am pluti in multa nestiinta si arbitrar ,si nu am sti nici cum sa ii ajutam pe ceilalti . Caci raspunsul ortodox e simplu: fa-te bine intai pe tine ,si ii vei putea ajuta si pe ceiallti.
Toti care indragesc dogma sa ramina cu ea si sa nu renunte la nici o virgula din ea ,caci neindoios acesta este Adevarul.
Eu zic doar sa adauge si lucruri umane firesti la aceasta cunoastere dogmatica,ca nu vor pierde nimic,si in nici un caz nu il vor supara pe Dumnezeu,ci mai mult vor fi placuti Lui.Caci Dumnezeu este dumnezeul si al celor invatati si al celor neinvatati.
Tot din medicina un exemplu:daca suferi de o boala ,astepti neaparat nu stiu ce miracol? Sau te duci la farmacie sa iei un medicament ,cat se poate de lumesc ?
Ar putea sa astepte iubirea aia supranaturala care ii va invada atunci cand vor pune in aplicare calea ortodoxa,dar,tinind cont ca aceea cale este grea,sa practice pina atunci iubirea asta mica si naturala,aflata la indemina lor .
Nu stiti parabola cu Stapinul sosit pe neasteptate ,si pe sluga care a gasit-o ingrijind de fratii sai si dindu-le mincare la vreme i-a spus: "Bravo sluga credincioasa,peste putine ai fost credincioasa,peste multe te voi pune"
Multi spun ca nu au har . Oare pina ce harul Domnului va veni peste ei,nu e bine sa ii gaseasca intr-o stare de intelegere si iubire si efort pentru ceilalti ?
Oare pina va veni harul ,trebuie ca ei sa stea sa faca remarci rautacioase pe aici?
Nu ar putea sa inalte si ei ode iubiriii,in primul rand fata de Dumnezeu,apoi fata de oameni,sa incerce sa o arate ,sa o practice ,bineinteles numai si numai din perspectiva ortodoxa,fara nici un fel de deviatii sau diminuari ?
De ce tot timpul sa fim amari , reci,'glumeti' ,sa punem la punct, sa invatam superior, sa ne impunem, sa dam in vileag, sa corectam in loc sa indreptam, sa taiem in loc sa legam ,sa impartim tristete in loc ca cel cu care vorbim sa plece castigat de aici?
Nu propun altceva decat sa fim atenti ce spunem celuilalt si ce gust ii lasam.Atit.Nimic mai mult . Fara compromisuri legate de continut. Oare chiar nu se poate?
Dogma si iubirea sunt inseparabile.Dogma este despre iubire ,si iubirea are nevoie de dogma.
Dogma fara iubire....ce lucru trist !
"De as avea toata stinta din lume,iar dragoste nu am,facutum-am alama sunatoare .."

Eu cred că este evident că acele cuvinte ale psalmistului nu se referă la dogmatică, ci la Legea lui Dumnezeu care a fost descoperită israeliţilor şi li s-a cerut să fie pusă în practică.

Îmi cer scuze, dar iubirea, şi mai ales iubirea pe care Christos a adus-o şi a iniţiat-o, nu are fundamente dogmatice. Iubirea nu se bazează pe dogme, ea se bazează de fapt pe iubirea lui Christos şi pe iubirea Tatălui Care L-a dat pe unicul Său Fiu pentru ca noi să avem viaţă veşnică. Deci iubirea se fundamentează pe iubire, pe jertfa de pe cruce a lui Iisus Christos, pe învierea Sa din morţi, şi în general pe toată economia mântuirii despre care ne vorbeşte Noul Testament. Ceea ce se poate spune despre iubire este că poate fi justificată, explicată pe baze dogmatice, sau pe bazele învăţăturilor Sfintelor Scripturi, dar nu că ea se bazează pe vreo dogmă.

Numai că lucrurile nu sunt aşa de simple. În primul rând că noi dogmele nu le avem de la Dumnezeu, ci de la oameni prin care a vorbit Dumnezeu sau de la oameni care au dat mărturie despre ce au auzit de la Dumnezeu. În al doilea rând, după cum s-a şi văzut şi se poate vedea, o anumită utilizare a dogmelor încorsetează libertatea oamenilor. Învăţăturile Sfintelor Scripturi nu sunt de fapt nişte propoziţii care să ne fi picat din cer, ele sunt într-o strictă corelare cu experienţa spirituală, cu experienţa de întâlnire propriu-zisă cu Dumnezeu şi nu sunt doar nişte adevăruri care să îi fi picat cuiva din cer şi faţă de care Dumnezeu ar fi cerut vreo ascultare imperativă. Cu alte cuvinte, ceea ce vreau să spun este că folosirea dogmelor despărţite de experienţele spirituale care stau la fundamentul lor şi de nivelul spiritual al celor care au fost găsiţi vrednici sau pregătiţi de Dumnezeu pentru a fi mesagerii adevărurilor "grele", spre exemplu al acelora care ne sunt transmise prin Biblie, este de natură de la un moment dat să încorseteze libertatea, să încorseteze gândirea şi sufletele oamenilor. Pentru ca spiritul să nu fie încorsetat de dogmă, ceea ce se cere şi este necesar este dezvoltarea spirituală, iar în cazul creştinismului aceasta constă în principal în lepădarea de sine, luarea crucii şi urmarea lui Christos, urmarea căii strâmte în viaţă, şi nu a celei largi (ba mai mult chiar sub chipul aşa zisului creştinism) şi altele care se găsesc în Sfânta Scriptură şi la Sfinţii Părinţi (şi aici mă refer în general la toţi sfinţii care au avut experienţă şi au avit ceva de spus, de transmis, nu doar la cei cuprinşi în manulalele de patrologie).

Mare grija ca in ecumensim se foloseste aceasta alaturare in sens peiorativ pentru a promova adogmatismul. Nimic mai gresit, de fapt e chiar invers, ecumenismul e foarte asemanator fariseismului, o reinviere a acestuia.
Iata si de ce. In primul rand nu e vorba de toti fariseii, unii de frunte chiar l-au urmat pe Iisus. Iar invatatura lor era mai apropiata de cea adevarata fata de cea a saducheilor, care nici macar nu asteptau un Mesia si nu credeau in viata de apoi. Si scrie ca decizia de arestare si rastignire au luat-o saducheii intr-o proportie mai mare, erau mai numerosi in Sinedriu.
Fariseii nu erau cerati pentru dreapta invatatura, ci pentru o invatatura stramba, facusera o invatatura dupa ratiunea lor. Facusera 613 reguli dupa Legea lui Moise, o interpretare omeneasca. De asemenea, interpretau Legea dupa intelegerea lor, o invatatura omeneasca. Asteptau un Mesia care sa ii scape de romani. La fel si ecumesnimul, e o invatatura gresita, adaptata ratiunii omenesti si nu cea revelata.
Fariseii erau mandri, si isi aratau faptele bune in fata celorlalti ca sa fie apreciati. Nu de putine ori ecumensimul ii face pe oameni sa creada ca au multa iubire, in contrast cu cei ce nu sunt de acord cu stirbirea dogmei. Unii chiar cred ca au inteles mai bine decat sfintii din Biserica si ca acum vad mai bine ce inseamna dragostea fata de toti oamenii. Unii ajung sa aiba o falsa smerenie, repetand tot timpul sa sunt pacatosi, la fel ca sfintii, de fapt cautand sa fie apreciati.
Fariseii nu acceptau sa fie contrazisi, sa li se spuna ca ei cred ceva gresit, de aceea s-au suparat pe Iisus. Si cineva cu idei ecumeniste nu e receptiv la o indreptare, uneori chiar prinde suparare pe cel ce ii atrage atentia.
Fariseii propovaduiau virtuti si practici, dar nu faceau ceea ce spuneau, dimpotriva. Stim cum cineva cu conceptii ecumeniste spune de dragoste si de intelegere, dar are o mare suparare pe cei ce nu au ideile ecumeniste, ii judeca, ii numeste neiubitori, rai, etc.

Asadar sa avem grija sa nu luam ideile nascocite de altii fara sa le cercetam daca sunt si bune.

Am vazut ca se mai face o confuzie, dogma nu trebuie mai intai aplicata, traita si apoi stiuta, procesul e invers. La aplicare probabil e vorba de canoane sau practici.
Dogma este adevarul revelat de Dumnezeu, fiecare ortodox trebuie sa il accepte si ar trebui sa il stie intr-o proportie mai mare sau mai mica. Fiecare ortodox de fapt cunoaste dogma comprimata, care este Crezul. In rest fiecare trebuie sa accepte toata dogma ortodoxa, chiar daca nu o cunoaste, spune ca el crede in tot ce invata Sfanta Biserica.
Nu trebuie sa fie sfant, orice ortodox, cat de pacatos, trebuie sa marturiseasca dreapta credinta, daca are o alta invataura nu mai este mare pacatos ortodox, dispare ortodox.

Îmi pare pentru dumneata, domnule Iustin, dar Sfânta Scriptură, Sfânta Tradiţiie şi Sfânta Biserică nu promovează "lucrurile umane fireşti", ci lucrurile DUHOVNICEŞTI, SPIRITUALE. Ai înţeles, domnule Iustin? Pentru creştinii care adaugă lucruri fireşti, "dogme" fireşti, învăţături fireşti ş.a.m.d. sfârşitul este pierderea mântuirii şi înfundarea cu cei fireşti ai acestei lumi. Ai înţeles, domnule Iustin? Biserica promovează SFINŢENIA, SPIRITUALITATEA, DUHOVNICIA, nu lucrurile fireşti, sau mai bine zis nu lucrurile fireşti ale firii căzute şi recăzute în păcate. Mai revezi un pic, domnule Iustin, epistolele Sfântului Pavel şi în general TOATE epistolele din Noul Testament şi după aceea mai discutăm, domnule Iustin.

Poate ca o consultare prealabila, fie si rasfoind sumarul, a unui manual de Dogmatica: ar aduce oarecare coerenta in dezbaterile de aici. Asta ca sa nu cultivam riscul de a fabula pe langa problema.
Apoi, revederea pasajelor unde Iisus Hristos adreseaza "Vai"-urile, ar putea sa aduca acelasi folos. Din aceste pasaje poate ca intrezarim deja un raspuns la intrebarea Pelerinului. Domnul nu lanseaza nici un "Vai" fara a preciza apoi pentru ce anume ii deplange pe "fariseii fatarnici". Dimpotriva, numeste fiecare pacat al lor care si-a atras plansul lui Dumnezeu.

Intai programezi robotul si apoi va merge. Da ,e logic ce zici.
Dar cred ca sunt 2 planuri simultane. Daca iei catehismul,si are 400 de pagini,si citesti 20 de pagini pe zi .Ce faci in cele 20 de zile pina termini catehismul ? Nu mai traiesti? Sau in cei 10 ani dinainte de a iti cadea aceasta carte in mina?
E un proces firesc al omului de a trai si a iubi,peste care se suprapune treptat ,ordinea dogmei.
Sunt 2 procese paralele. Inveti si iubesti.Si iubind inveti.
Poti citi toata dogma din lume ,dar cu oamenii trebuie sa o iei de la capat .Sa te reconstruiesti.sa iti reconstruiesti interiorul
Si astfel progresind si iubind ,si dogma se aseaza mult mai clar in sufletul tau
Daca citesti despre milostenie si nu ai daruit odata ceva , inca nu ti-ai da doctoratul in dogma.Lucrurile merg mina in mina ,si nu stiu de ce exista tendinta de a le desparti

Într-adevăr aici se ridică multe probleme în ceea ce priveşte modalitatea în care are loc propriu-zis revelaţia dumnezeiască. Cu alte cuvinte, când vorbim despre Revelaţie şi despre dogme consider că este necesar a se pune în discuţie modalitatea prin care are loc propriu-zis revelaţia, nu să pornim pur şi simplu de la faptul că avem deja surse ale credinţei. Problema fundamentală care se pune este cum s-a ajuns la constituirea acelor surse ale credinţei. Ce este propriu-zis revelaţia şi în ce constă la propriu, pentru că adevărurile de credinţă nu sunt nişte propoziţii care au picat pur şi simplu din cer ci au presupus ca anumiţi oameni, în anumite stări să primească ceea ce este revelaţia şi să o rostească.

Nu se ridica nici un val de pe nici un adevar.
Adevarul nu e obiect ascuns.
Acest mod de a vedea cunoasterea este mecanicist, obiectualist.

Cunoasterea dogmei face parte din procesul devenirii persoanei intru fiinta. Este cosubstantiala cu devenirea fiintei umane, e cumva inlauntrul omului, ca potential, care naste treptat actualitati, acte vii, act.
A fi in act.
A fi.
Fiinta.

Nu separam persoana de obiectul cunoasterii, care ar fi, chipurile, exterior ei si ar fi acoperit de un val sau mai multe... Nu asa se gandeste treaba asta, Mihnea...

Da, imi pare tot mai clar ca nu ne-ar strica sa redeschidem manulalele de dogmatica, unde e explicat mecanismul problemei puse in discutie... Cel mai bine ar fi sa mergem la Parintele Staniloae, pentru cine are cartile si vremea...

Frate Ioan Cezar, da' ai luat avant nu gluma. (iarta-mi tonul putin glumet).

Consider pertinenta invatatura filocalica conform careia omul care doreste hristificarea (a carei tinta este indumnezeirea prin har) este "luminat" condus de harul Duhului Sfant inca din etapa despatimirii (chiar daca in aceasta etapa luminarea este doar sub forma unor "licariri" ca de licurici in bezna noptii).
Astfel pe masura ce omul se curateste pe sine insusi cu ajutorul harului lui Dumnezeu, primeste din ce in ce mai mult luminarea harului si astfel "vede" si "aude" Adevarul. In acest sens se poate vorbi de un adevar ascuns... evident vederii duhovnicesti a pacatosilor, impatimitilor, celor conlucreaza intr-un mod mai mult sau mai putin constient cu duhurile demonice... si nu doresc sa se smereasca, sa se pocaiasca.
Concret (din punctul de vedere al mecanismului cauza-efect): nu Adevarul se ascunde vederii (inclusiv duhovnicesti) omului ce nu doreste smerenia si pocainta, hristificarea.... ci acest om (ce nu doreste pocainta, smerenia, hristificarea) devine din ce in ce mai incapabil sa vada Adevarul datorita afundarii din ce in ce mai adanci in moartea duhovniceasca... definitiva asemnea demonilor
Astfel nu Dumnezeu se departeaza de omul pacatos respingadu-l, ci omul pacatos il alunga si il respinge pe Dumnezeu ("Cel ce nu doreste moartea pacatosului ci sa se intoarca si sa fie viu"), preferand intunericul (inclusiv duhovnicesc). Hristos Iisus insusi spune: Eu "lumina am venit in lume... insa (unii) oameni au dorit mai mult intunericul lumii acesteia inrobita de pacate, patimi, duhuri demonice"

Cognitia (Cunoasterea) umana are mai multe nivele in functie de perceptia obiectelor (fizice, matematice, duhovnicesti).
Cunoasterea mecanicista este doar pentru obiectele fizice ce sunt percepute senzorial (epistemologie).
Evident ca este o deosebire fundamentala intre cognitia obiectelor fizice si cognitia duhovniceasca a obiectelor duhovnicesti. Gnoseologia teologica este elocventa in acest sens.

Frate ai grija ca nu cumva sa aluneci in gnosticism.
Conform filocaliei persoana nu devine fiinta. Fiinta nu poate exita in sine ci doar in persoane. Deci persoana cuprinde toata fiinta speciei impreuna cu particularizarile atributelor fiintei in functie de persoana. (Conform Dogmatica Sfanului Ioan Damaschin).
Consider pertineta afirmatia Sfintilor Parinti conform careia: teologia, teopraxia, teognosia nu trebuie separate. Este ca un scaunel cu 3 picoare... daca nu sunt egale picioarele sau un picior este subred, scaunul cade... asa este si cu progresul duhovnicesc al persoanei ori progreseaza consecvent in toate cel 3 "ramuri" duhovnicesti: teologie, teopraxie, teognosie... ori se prabuseste... si "prabusirea este mare".

Consider ca va referiti al cazul particular al propriei persoane umane. Doar in acesta situatie afirmatia dvs este pertinenta din punct de vedere teologic ortodox.
Sfantul Ioan Damaschin afirma inechivoc ca trebuie sa facem distinctie clara intre: subiect, obiect, actiune, modalitati de cunoastere, nivele de cognitie s.a.m.d.

Doamne ajtua. Har si pace sa ne daruiasca Domnul Iisus Hristos.

Iustin, tu desparti dogma de traire, nu stiu de ce spui ca altii ar face-o. Unde am scris eu despre asa ceva? Tu crezi asta, pentru ca ai preluat conceptia din ecumenism, ca dogma nu are mare importanta si cine o afirma inseamna ca nu are dragoste pentru ca supara pe cei ce nu apreciaza dogma sau pe cei din alte culte.
Asadar tu crezi ca cine afirma invatatura insemana ca nu are dragoste. Parerea mea e ca este invers. Iisus ne-a spus ca nimeni nu marturiseste ca Hristos este Domnul decat de la Tatal. E vorba ca tot omul care crede e luminat de harul Duhului Sfant inainte. Asadar cine maturiseste adevarul revelat inseamna ca l-a aflat cu ajutorul harului care l-a si revelat (fie el si exterior), iar cine spune o invatatura diferita sau ca nu conteaza adevarul revelat insemna ca nu are harul acela care sa il fi luminat inainte. Iar harul este si dragoste, deci fa conexiunile. De aceea spunea Cuv. Paisie Aghioritul ce spunea in acel pasaj. Si sfintii ne spun ca erezia duce la pierderea harului.
In legatura cu catehimul, daca citim in Sfanta Scriptura baza credintei noastre este credinta. De aceea am mai spus eu ca unii ortodocsi nu mai inteleg azi nici macar ce spun neoprotestantii s protestantii. Crestinismul inseamna in primul rand credinta in Dumnezeu si Hristos, nu doar fapte goale. Primilor convertiti Apostolii le tineau o scurta catehizare, ei credeau si apoi se botezau. Deci la inceput era credinta. Apoi s-a ajuns ca perioada de catehizare sa fie mai lunga, chiar de cativa ani. In zilele noastre e foarte scurta, dar cel ce se converteste la ortodoxie trebuie sa citeasca catehismul si sa marturiseasca invatatura ortodoxa. Pana atunci nu e primit in ortodoxie, doar nu e club cultural.
Si noi fiind bebelusi botezati, atunci parintii sau nasii se angajeaza sa ne invete invatatura atunci cand vom creste ca sa o putem intelege. Unii au uitat sa o faca si astfel unii ortodocsi nu o cunosc. Catehismul dureaza 2-3 ore sa fie citit, mare efort nu e. Iar daca nu facem noi efortul asta vom capata in mod cert o invataura, pe care o vom prelua din alte parti. Asa din ecumenism vor lua invatatura ca dogma nu are mare importanta, desi si ecumenismul are dogmele sale, asta e doar o pacaleala ca nu are importanta.

La ortodocsi revelatia este cea din Sfanta Scriptura si Sfanta Traditie si se spune ca s-a incheiat cu ultimul Apostol. Asadar in general e ceea ce a spus Hristos, deci Dumnezeu, nu un om. La catolici sunt si revelatii particulare dupa care au facut si dogme in ultimul timp.

Ai facut si un topic despre deosebiriel intre ortodoxie si catolicism/protestantism in privinta asta, de curand am citit o confirmare data de un iudeu trecut prin protestantism si convertit la ortodoxie: http://www.razbointrucuvant.ro/2012/...i-protestante/

Am scris mesajul in graba, presat de timp si pesemne ca am pus prea multe in grija doar a catorva cuvinte.
Ar fi trebuit sa abordez problema ceva mai elaborat, daca tot aveam ceva de spus pe marginea asertiunii lui Mihnea.
In orice caz, precizarile fratiei voastre imi par binevenite. Subscriu aproape in totalitate la ceea ce ati scris si ma bucur ca ati detaliat unele aspecte.
Cat priveste devenirea persoanei, ceea ce am vrut sa punctez este ca, asa cum inteleg eu ca stau lucrurile, ontologia si gnoseologia duhovniceasca se intrepatrund, poate pana la contopire intr-o anumita zona. De ce asa? Pentru ca devenirea persoanei intru Fiinta, adica indumnezeirea omului prin har, procesul prin care omul tinde la si realizeaza asemanarea cu Dumnezeu, se petrece pe masura ce omul realizeaza despatimirea si celelalte. Astfel incat, pe masura ce omul devine indumnezeit, prin har, el cunoaste pe Dumnezeu. A deveni indumnezeit insemana a cunoaste pe Dumnezeu. In Fericiri, Domnul aceasta cred ca si arata: ca pe masura ce ai capata insusiri dumnezeiesti (saracie cu duhul, blandete, etc., pe scurt smerenie), devenind tu insuti sfant prin lucrarea harului in impreuna-lucrare a vointei omului cu vointa divina, se cheama ca totodata il cunosti pe Dumnezeu. A cunoaste pe Dumnezeu (ca lucrare, iar nu ca Fiinta), a te impartasi de energiile dumnezeiesti necreate, este unul si acelasi lucru. Nu se pune problema de a-L cunoaste pe Dumnezeu ca Fiinta, asta e clar. Ci doar pe Domnul ca Lucrare. Iar asta inseamna a deveni imbunatatit, prin asceza si har.
A pune problema cunoasterii in mod obiectualist, inseamna a separa omul, in lucrarea indumnezeirii sale, de lucrarea lui Dumnezeu si de a nazui, fie si tainic, la cunoasterea lui Dumnezeu ca Fiinta.
Or, mie imi e clar ca in travaliul sfintirii omului se realizeza simultan (sau primordial, nu neaparat cauzal) devenirea si cunoasterea, prin energia lucratoare necreata (harul). Vedeti, de aceea cred ca problema cunoasterii lui Dumnezeu nu desparte, intr-un anumit sens, ca proces intim, existenta persoanei de cunoasterea Persoanei. Ontologia si gnoseologia sunt aici demersuri filosofice care nu prea si au rostul. Fiintarea omului in impreuna-lucrarea cu Duhul are alti parametri si alta abordare. Din pacate, consider eu, teologia de consum de pe piata lumii, adica milioane si milioane de carti, se invarte precum fluturele in jurul becului, fara a putea sa se strecoare in intimitatea luminii dorite...

Nu exista cunoastere a lui Dumnezeu de catre om decat inlauntrul sfintirii omului, in devenirea lui (pocainta, metanoia) ca travaliu de asemanare cu Dumnezeu. A vorbi fie si filosofic (ontologie, gnoseologie) despre aceasta este desertaciune. Nu stiu daca nu cumva ma refer aici tocmai la accentul diferit pe care il plasez pe apofatic, in detrimentul catafaticului, sau poate ca fac invers de fapt, nu imi dau bine seama in clipa asta...

P.S. Atunci cand omul se cufunda in rugaciune sau cand deja traieste permanent rugaciunea, granita dintre eu si Dumnezeu este nespus de subtire, in sensul ca omul nu mai este nimic (din ce credea indeobste ca este), in orice caz asa se simte, decat cel mult o prezenta care se mira... Aceasta mirare, de nespus in cuvinte si de necuprins ca dulceata, nu stiu de este neaparat a unui ceva omenesc care a intalnit ceva din afara, cat mai degraba luarea la cunostinta proprie, cata o mai fi, a ceea ce se petrece in tine insuti, in fiinta ta. Si ce-i acolo, in tine, daca nu ingemanarea omului cu harul, cu Dumnezeu Cel Care Este ca Lucrare...
In fine, nu ma pricep sa vorbesc despre aceste lucruri... Insa au marturisit de curind Sofronie Zaharov, Gheron Iosif, si alti batrani imbunatatiti. Gasim in cartile lor.
Toate cele bune, frate! Slava lui Dumnezeu pentru toate!

Asa este.
Doamne ajuta frate.

P.S. Multumesc pentru mesaj.

Securistul ortodoxiei imaginare de pe creştinortodox.ro strecoară ţânţarul ecumenismului şi cade cu nonşalanţă în erezia monofizită.

Iată ce spun părinţii de la Calcedon:

"Urmând aşadar Sfinţilor Părinţi, noi învăţăm într-un glas că mărturisim pe Unul şi acelaşi Fiu, Domnul nostru Iisus Hristos, Însuşi desăvârşit întru dumnezeire cât şi întru omenitate, Însuşi Dumnezeu adevărat şi om adevărat din suflet raţional şi din trup, de-o-fiinţă cu Tatăl după dumnezeire şi de-o-fiinţă cu noi după omenitate, întru toate asemenea nouă afară de păcat, născut din Tatăl mai înainte de veci după dumnezeire şi, la plinirea vremii, Acelaşi născut pentru noi şi pentru a noastră mântuire din Fecioara Maria, Născătoarea de Dumnezeu, după omenitate, Unul şi Acelaşi Hristos, Fiul, Domnul, Unul Născut, cunoscându-se în două firi, fără amestecare, fără schimbare, fără împărţire, fără despărţire, deosebirea firilor nefiind nicidecum stricată din pricina unimii, ci mai degrabă păstrându-se însuşirile fiecărei firi într-o singură persoană şi într-un singur ipostas, nu îimpărţindu-se sau despărţindu-se în două feţe, ci Unul şi Acelaşi Fiu, Unul Născut, Dumnezeu Cuvântul, Domnul Iisus Hristos, precum [au vestit] de la început proorocii, precum El însuşi ne-a învăţat despre Sine şi precum ne-a predanisit nouă Crezul Părinţilor."

Monofizitismul (gr. mono-physis = o fire) este o erezie hristologică apărută în secolul al V-lea. Principalul promotor al acestei erezii a fost Eutihie (378 - c. 454), călugăr din Constantinopol, discipol al patriarhului Chiril al Alexandriei, învăţând că, după Întrupare, Iisus Hristos a avut o singură natură/fire, cea divină, natura (firea) omenească fiind absorbită de cea dumnezeiască, aşa cum un cub de zahăr se dizolvă în apă. În consecinţă, Hristos a rămas doar cu o fire, cea dumnezeiască.

Îl invit pe Cristiboss să-i dedice şi lui nişte molifte pentru îndreptarea celui căzut de la dreapta credinţă, precum a procedat cu Iustin.

Poate ne spui şi ceva despre securiştii ortodoxiei "reale", ce ţânţari strecoară ei şi ce "cămile mai înghit" cu atâta nonşalanţă.

Poate că am să te las să afli singur cum stau lucrurile în chestiunea asta, dar va trebui să abandonezi ochelarii de cal ai inchizitorului ortodoxist , lucru care cere efort şi timp.

Mihail, hai ca poti mai mult, probabil ai cautat ceva timp sa gasesti ceva gresit si ai gasit doar asta, care pana la urma e ceva comic. E si posibil a nu fi citit tu cu atentie mesajul meu si pasajul la care dadeam raspuns, dar cred ca e si un resentiment care te macina mai demult. Ma gandesc daca resentimenul asta a pornit de la discutia aceea despre Yannaras, pe care eu am vazut-o amicala, dar e posibil ca pe tine sa te fi deranjat ca te-am contrazis (in cazul asta daca cineva te contrazice vreodata e posibil sa porti pica ani de zile). Sau de la ce scriu despre ecumensim, in cazul asta pari un aparator destul de inversunat al acestui curent protestant.
Am vazut ca si in mesajul trecut ai strecurat o rautate, dar nu te-am bagat in seama. Pare ca resentimentul e destul de adanc daca tot timpul imi cauti un nod in papura. Si negasind, inventezi ceva, ca sa fie totusi ceva. In cazul de fata ii raspundeam lui Decebal care spunea ca revelatia este data prin oameni, care pot fi subiectivi, ca revelatia este data in Noul Testament in mare parte de Iisus, care nu e doar om, e chiar Dumnezeu. Se intelegea din context, dar ori ai citit rapid, ori din perseverenta de a gasit totusi ceva ai scos acel mesaj.
Oare e valabil ce am scris eu in mesajul precedent: "Fariseii nu acceptau sa fie contrazisi, sa li se spuna ca ei cred ceva gresit, de aceea s-au suparat pe Iisus. Si cineva cu idei ecumeniste nu e receptiv la o indreptare, uneori chiar prinde suparare pe cel ce ii atrage atentia." ?
P.S. Sa nu intelegi ca nu cred ca orice om se poate indrepta, abia scapa de resentimente.

Si eu l-am intrebat si pe el si pe altii care sustineau conceptii ecumeniste unde poate fi gasita invatatura aceasta in ortodoxie. In afara de 2-3 citate scoase din context si interpretate partizan nu am aflat altceva, de aceea am presupus ca e o invatatura secreta, se da pe sub mana doar la cei care aeraa la aceste conceptii. Ceilalti stau si se intreaba.

Aici am gasit si eu in detaliu descrierea fariseilor si enumerarea acuzelor: http://ro.orthodoxwiki.org/Farisei

Domnule Mihail va ramasesm dator si dvs si domnului Eugen cu o completare,cumva de amorul artei pt ca esenta ati subliniat-o deja.Insa ca sa nu ramin de caruta am conceput cele trei analize,in ciclul ,,Sacrul si profanul sau cum ne raportam la Divinitate"si am sa incep cu fariseii. Continutul insa este un articol care mi-a placut in care am introdus parafrazari cu tampenii proprii intercalate :)

HRISTOS TREBUIA SA MOARA

Fie si in termeni strict umani Iisus a fost o persoana care a ridicat standarele.Era cu totul neobisnuit si pragmatic vorbind,era cel mai competent in ceea ce facea.Proscrisii societatii,exilatii strambului spirit uman de a imparti dreptatea dupa putinul din fiecare,il iubeau si EL le-a acordat mereu atentie.Ca si cum izolarea prin definite,trista si fara speranta, era brusc trezita la viata de insasi lumina vietii in timp ce lumea,care s-ar fi asteptat sa fie gazda perfecta si previzibila,se retragea palida undeva-n fundal.Dar cei care detineau locurile de cinste si putere in acele vremuri nu-l puteau tolera pe Iisus.

Farseii si-au declarat deschis dusmania de moarte fata de Hristos si acesti oameni erau chiar cei care declarau ca se separau de lume tocmai pentru a fi sfinti.Cautarea sfinteniei era preocuparea majora a vietii lor,erau specialist in sfintenia teoretica.Sa nu va imaginati ca exista vreo prevedere religioasa,oricat de mica,care sa nu fi putut sa fie recitata de acesti oameni la orice ora din zi si din noapte,erau un almanah al corectitudinii religioase iudaice.Probabil iti puteau da citate pe banda rulanta,ar fi jonglat,in fata ta ingrozita,cu stipulatii si prevederi alambicate si incalcite dar a caror concluzie te-ar fi trimis direct in depresie grava,intrucat,cum deja ati ghicit,tu nu erai un fariseu,un pus deoparte pentru sfintenie ci o rama cazuta-n cap in fata ,,sfinteniei” brutale ce le insotea pasii.Daca vreo grupare si-ar fi aruncat in aer palariile pentru a saluta aparitia sacrului pe scena istoriei,acesta grupare ar fi trebuit sa fie partida fariseilor.Prin devotamentul lor neobisnuit pentru sfintenie,rigid si schimonosit,rece si mort pana in strafundurile lui,fariseii si-au castigat un respect deosebit din partea poporului pentru ,,pietatea”lor fara egal.Nu erau altii ca ei.Erau foarte apreciati de popor.Li-se rezervau locurile privilegiate,erau admirati ca experti in chestiuni religioase.Hainele le erau impodobite,isi practicau virtutile in locuri publice,posteau unde putea sa-i vada oricine.Isi plecau capul,cu gravitate si importanta,in rugaciuni solemne la colturile de strada.Toata lumea putea sa auda zanganitul monedei in cupa cersetorului cand fariseul facea milostenie.,,Sfintenia “lor era vizibila pentru toata lumea.

Dar Iisus i-a numit ipocriti.

A rostit impotriva lor unul dintre cele mai dure mesaje si judecati profetice din istorie: ,,Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că înconjuraţi marea şi uscatul ca să faceţi un ucenic, şi dacă l-aţi făcut, îl faceţi fiu al gheenei şi îndoit decât voi."(Matei 23,15).O denuntare atat de aspra cerea o aratare fara mila a motivelor: ,,Toate faptele lor le fac ca să fie priviţi de oameni; căci îşi lăţesc filacteriile şi îşi măresc ciucurii de pe poale. Şi le place să stea în capul mesei la ospeţe şi în băncile dintâi, în sinagogi, Şi să li se plece lumea în pieţe şi să fie numiţi de oameni: Rabi."(Matei 23,2-7).

La farisei nu exista notiunea de modestie,nu exista nici o frumusete autentica a sfinteniei lor,erau tipatori si ostentativi in manifestarile lor,sfintenia lor era o prefecatorie,inauntrul lor nu era nimic care sa rasune.Ipocritul este cineva care doar mimeaza nu si traieste:,,Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că voi curăţiţi partea din afară a paharului şi a blidului, iar înăuntru sunt pline de răpire şi de lăcomie. Fariseule orb! Curăţă întâi partea dinăuntru a paharului şi a blidului, ca să fie curată şi cea din afară. Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că semănaţi cu mormintele cele văruite, care pe din afară se arată frumoase, înăuntru însă sunt pline de oase de morţi şi de toată necurăţia. Aşa şi voi, pe din afară vă arătaţi drepţi oamenilor, înăuntru însă sunteţi plini de făţărnicie şi de fărădelege."(Matei 23,25-28).

Imaginile pe care le-a folosit Hristos sunt foarte dure insa slujirea fariseilor,precum mormintele varuite,ascundea adevarul infiorator al descompunerii trupului si mai ales a spiritului,o alta desfacere,dar in depravare,in prefecatorie,in uciderea esentei transformatoare printr-o aparenta moarta,pe care multi nici nu o intelegeau,dar care era impusa,trebuia iubita chiar si daca nu simteai asta.Poate nu era nimic in neregula cu noianul lor de reguli religioase dar problema era ca sufocau,prin insasi metoda prefacuta in care erau aplicate,strangulau in nimicnicie ceea ce putea fi o libertate in credinta din dragoste pentru Dumnezeu.Pur si simplu oamenii acestia nu putea transmite idea de viata si de traire reala ci doar a unui mort inghet in prefecatorie,dovada ca pana si o regula theoretic buna poate fi ucisa de practica.Pe baietii acestia,importanti,afectati si vesnic privind peste capetele celor care le ieseau in cale,ii omora,culmea,practica de care erau atat de siguri.Problema lor era ca era bocna de moarta-n falsitatea aplicarii.

Doar daca privim epitetele pe care le-a folosit Iisus cu privire la farisei si cu greu am putea gasi ceva mai drastic in cuvintele Mantuitorului.Nu a fost deloc zgarcit in denuntarea ipocriziei lor,cuvintele poate erau neobisnuit de aspre dar nu nejustificat de aspre.Parca nu se incadrau deloc in stilul Lui obisnuit de vorbire.De obicei ii mustra cu blandete pe pacatosi,a vorbit asa dar cu fermitate femeii prinse-n adulter si celei de la fantana.Se pare ca Hristos si-a pastrat cele mai aspre comentarii pentru unii dintre cei ce se considerau singuri mari,pentru teologii profesionisti ai vremii.Fata de ei,fata de acesta categorie particulara, cu mici exceptii, nu a avut nici un fel de mila.

Am putea crede ca fariseii il urau pe Hristos pentru ca era atat de critic la adresa lor,nimanui nu-i place sa fie criticat,in special oamenilor care sunt obisnuiti cu lauda.Dar ura fariseilor avea radacini mult mai adanci si putem presupune,fara teama de a gresi,ca si in cazul in care Hristos nu le-ar fi spus nimic,ei tot L-ar fi dispretuit.Simpla Lui prezenta era suficienta pentru a-I determina sa se fereasca de EL.Se spune ca nimic nu risipeste mai repede o minciuna decat adevarul,nimic nu tradeaza mai bine falsul decat originalul.Frica oricarui falsificator este ca cineva ar putea examina falsul avand alaturi originalul.Prezenta lui Hristos era prezenta Adevarului in mijlocul falsului,al imitatiilor.Odata cu aparitia sfinteniei autentice falsa sfintenie sucomba,nu mai aducea nici o satisfactie nimanui.

Saducheii aveau si ei aceiasi problema cu Iisus,ei,casta preoteasca inalta a iudeilor.Calcau,in inchipuirea lor, pe urmele marele preot Zadoc,din Vechiul Testament,ei inchipuitii neprihaniti.Daca fariseii se considerau sfinti acestia erau neprihanitii,celalalt brat in balanta falsitatii religioase a acelor vremuri.Cel pregatit deja pentru cer si cel perfect deja pe pamant aveau insa o mare problema,in acest odios strans de mana-n falsitate.In momentul aparitiei lui Hristos poleiala lor de neprihanire a primit direct caracteristicile nelegiuirii.Si standardul lor a fost depasit si asa ceva nu erau dispusi sa ierte nimanui,nici chiar Fiului lui Dumnezeu.Resentimentele religiosilor vremii au inceput cu o mica frustrare,apoi cu o uriasa manie si la final au culminat cu urlete scrasnite printre dinti din care s-ar fi scurs sange de atata ura.Pur si simplu nu-l puteau suporta,era oglinda mortaciunii din ei,cel ce le sfasiase perdeau goliciunii spirituale.Pe Marea Galileii ucenicii nu au putut gasi o categorie unde sa-l incadreze pe Hristos,nu putea raspunde in simplitatea lor la propria lor intrebare: ,,Ce fel de om este acesta?”

Dar fariseii si saducheii aveau deja pregatit un raspuns.Ei l-au si incadrat in anumite tipare printre care si ,,blasfemiator”.Faptele Lui pline de lumina le-au pus pe seama intunericului.Omul acesta trebuia sa iasa din scena lor stramta si,chiar si fara a a realize cine este EL,in termeni umani, trebuia sa dispara cel mai competent .Cel mai bun,cel mai drept,cel mai sfant,cel mai sincer,cel mai iubitor,cel ce era ceea ce ei nu vor fi niciodata,trebuia sa dispara cu orice pret.Ceea ce nu poti fi trebuie anihilat,demonizat, pentru ca altfel iti va fi mereu dovada vie,chinuitoare,a propriului esec,monstruos de profund si sinistru.Va fi mereu prezenta care te chinuie fara sa iti dai seama ca de fapt chinul tau este doar durerea lipsei din tine.Credinta lor mica,sectara,suferea de complexul trairii inaltatoare ce le aparuse in persoana Lui, clare,sincere,fara nimic artificial.Pentru ei era un cosmar,cel mai negru cosmar al lor.

O,cat le placea artificialul,cat de abil le masca moartea sufleteasca,cat de bine le transforma pustiul launtric in motiv de lauda a unui public la fel de vinovat ca si ei.Ce bine,ce important te simti cand poti dirija pe altii dar ce groaznic este cand realizezi ca de fapt este doar o fuga prin manipulare de ceea ce nu poti trai. Si atunci,capete stranse unul langa altul,priviri pline de ura si blestem,figure intunecate,expresii incrancenate, au hotarat ca exista o solutie.

HRISTOS trebuia sa moara.

In loc de final la cele spuse mai sus: Fariseii nu au disparut,cumva si-au aruncat veninul prin istorie,imbolnavind si schimonosind tot ce ating,fie si prin umbra lor hada si amenintatoare.In esenta sunt niste morti vii,care pur si simplu nu pot muri pt ca ura care ii consuma ii si tine-n viata,ce paradox luciferic,ca pe niste biete paiate ale falsitatii.Fariseii nu se rezuma doar la o anumita categorie ci sunt prezenti in forma variate,subtile sau evidente dar mereu si mereu cu acelasi sac de oase fara viata-n spate,pe care-l cara prin istorie,martor al mortii lor permanente clipa de clipa.Tot ce ating se usuca,tot ce transmit deformeaza,sunt o imagine a raului,dar trista in esenta.Fariseii vechi si noi..eterna imagine a credintei moarte in goliciunea prefacatoriei

Dupa cum remarca un autor care a analizat si el acesta categorie religioasa,unul dintre cele mai eficiente antidoturi impotriva fariseismului este cel aratat de Apostolul Pavel in Epistola catre Filipeni,capitolul3.Si cine poate vorbi mai indreptatit impotriva acestei ciume spirituale,fariseismul, decat un fost fariseu ajuns apostol al neamurilor,prin voia lui Dumnezeu.

,,Ba mai mult: eu pe toate le socotesc că sunt pagubă, faţă de înălţimea cunoaşterii lui Hristos Iisus, Domnul meu, pentru Care m-am lipsit de toate şi le privesc drept gunoaie, ca pe Hristos să dobândesc,Şi să mă aflu întru El, nu având dreptatea mea cea din Lege, ci pe aceea care este prin credinţa în Hristos, dreptatea cea de la Dumnezeu, pe temeiul credinţei,Ca să-L cunosc pe El şi puterea învierii Lui şi să fiu primit părtaş la patimile Lui, făcându-mă asemenea cu El în moartea Lui,Ca, doar, să pot ajunge la învierea cea din morţi.Nu (zic) că am şi dobândit îndreptarea, ori că sunt desăvârşit; dar o urmăresc ca doar o voi prinde, întrucât şi eu am fost prins de Hristos Iisus.Fraţilor, eu încă nu socotesc să o fi cucerit,Dar una fac: uitând cele ce sunt în urma mea, şi tinzând către cele dinainte, alerg la ţintă, la răsplata chemării de sus, a lui Dumnezeu, întru Hristos Iisus."

Doamne ajuta!+

Care ar fi caracteristicile fariseului de azi ? Ce exemple mai concrete ai putea da ?
E sigur ca ar trebui sa ii (ne) recunoastem prin ravna.Dar care ar fi goliciunea dinlauntrul lor(nostru) ,si cum se poate recunoaste ?

Iustine eu cunosc un mare fariseu,aproape perfect,si-a gasit fiecare trasatura in cele spuse de Hristos.Este cel care iti vorbeste acum dar pentru a nu ne rezuma la un exemplu izolat eu iti dau trei coordonate,fara a ne rezuma doar la ele,pe care le poti cerceta si tu.

Prima pictura: ,,Iar după ce a intrat în templu, s-au apropiat de El, pe când învăţa, arhiereii şi bătrânii poporului, şi au zis: Cu ce putere faci acestea? Şi cine Ţi-a dat puterea aceasta? Răspunzând, Iisus le-a zis: Vă voi întreba şi Eu pe voi un cuvânt, pe care, de Mi-l veţi spune, şi Eu vă voi spune vouă cu ce putere fac acestea: Botezul lui Ioan de unde a fost? Din cer sau de la oameni? Iar ei cugetau întru sine, zicând: De vom zice: Din cer, ne va spune: De ce, dar, n-aţi crezut lui? Iar de vom zice: De la oameni, ne temem de popor, fiindcă toţi îl socotesc pe Ioan de prooroc. Şi răspunzând ei lui Iisus, au zis: Nu ştim. Zis-a lor şi El: Nici Eu nu vă spun cu ce putere fac acestea“. (Matei 21, 23-27)"

,,Fariseii din vremea Domnului nostru Iisus Hristos se întrebau de unde are Mântuitorul puterea de a face minuni şi de unde are atâta înţelepciune. Fariseii din vremea noastră se întreabă cam tot acelaşi lucru. Se poticnesc şi ei când vine vorba de Domnul Hristos. L-ar nega, însă în cele din urmă acceptă şi ei că vorbim, cel putin, de un personaj istoric. L-ar contrazice, însă nu au atâta înţelepciune să poarte, de la egal la egal, o discuţie cu Fiul lui Dumnezeu. L-ar denigra, însă realizeză şi ei că sunt ridicoli. Le-ar mai rămâne calea indiferenţei. Însă, se întreabă şi ei, la urma urmei, ce reprezintă Crăciunul, Paştele sau Înălţarea? Nu poţi să fii insensibil când toate în jurul tău spun şi afirmă cu tărie că Domnul Hristos se Naşte, când Mântuitorul învie sau când se înalţă la ceruri. Sunt mereu preocupaţi de problemele grave şi serioase ale planetei, însă se poticnesc când vine vorba să lucreze ceva pentru sufletul lor. Cei amintiţi nu văd rostul postului, al rugăciunii, al unei slujbe religioase. Să observaţi că fariseii moderni sunt cei ce întreabă mereu de ce durează o slujbă atât de mult. Numai când vine vorba de rugăciune aceştia nu au timp, au treburi urgente sau se îmbolnăvesc subit. De fapt, lor le spune mereu Mântuitorul: nu vă spun cu ce putere fac acestea. Cel credincios mereu va descoperi, prin rugăciunea fierbinte, prin smerenia postului şi prin lumina unei fapte bune, de unde vine puterea Domnului Hristos. Sfântul Grigorie Palama aşa ne învaţă: Iisus Hristos este Noul Adam, Cel ce înnoieşte continuu lumea întreagă!"(Preot Dumitru Paduraru)

A doua pictura:: ,,Deci arhiereii şi fariseii au adunat sinedriul şi ziceau: "Ce facem, pentru că Omul Acesta face multe minuni? Dacă-L lăsăm aşa, toţi vor crede în El, şi vor veni romanii şi ne vor lua ţara şi neamul". Iar Caiafa, unul dintre ei, care în anul acela era arhiereu le-a zis: "Voi nu ştiţi nimic; nici nu gândiţi că ne este mai de folos să moară un om pentru popor, decât să piară tot neamul". Dar aceasta n-a zis-o de la sine, ci, fiind arhiereu al anului aceluia, a proorocit că Iisus avea să moară pentru neam, şi nu numai pentru neam, ci şi ca să adune laolaltă pe fiii lui Dumnezeu cei împrăştiaţi. Deci, din ziua aceea, s-au hotărât ca să-L ucidă. De aceea Iisus nu mai umbla pe faţă printre iudei, ci a plecat de acolo într-un ţinut aproape de pustie, într-o cetate numită Efraim, şi acolo a rămas cu ucenicii Săi. Şi era aproape Paştile iudeilor şi mulţi din ţară s-au suit la Ierusalim, mai înainte de Paşti, ca să se curăţească. Deci căutau pe Iisus şi, pe când stăteau în templu, ziceau între ei: "Ce vi se pare? Oare nu va veni la sărbătoare?". Iar arhiereii şi fariseii dăduseră porunci, că dacă va şti cineva unde este, să dea de veste, ca să-L prindă." (Ioan 11, 47-57)

Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan ne aminteşte despre discuţia mai-marilor iudeilor în legătură cu persoana Domnului nostru Iisus Hristos. Şi înţelegem că discuţiile au fost foarte aprinse. Care mai de care se străduia să aducă noi dovezi despre faptul că Mântuitorul era un nelegiuit care trebuia îndepărtat. Chiar au făcut şi un calcul foarte josnic. Pledau că este mai bine să moară Acest învăţător decât să piară un neam întreg. Îşi făceau probleme şi pentru faptul că mulţi din popor urmau pe Mântuitorul şi credeau în învăţăturile Lui. Oare astfel de atitudini nu ne par cunoscute şi, cu siguranţă, am mai auzit şi de altele asemenea? Modernii farisei arată cu degetul spre urmaşii sinceri şi devotaţi ai Mântuitorului. Ne privesc ca şi cum am fi de pe altă lume sau dintr-un alt timp. În concepţia lor a fi creştin înseamnă a fi un înapoiat, a nu fi la curent cu ceea ce se întâmplă în lume, a nu avea habar de descoperirile ştiinţei şi tehnicii. Sunt mulţi cei care ar dori ca să nu mai ştim de Domnul Iisus Hristos şi de învăţăturile Sale, să uităm Evanghelia, să nu mai ştim de morală şi de măsura vieţii creştine. Aceştia se simt deranjaţi de construcţia unei biserici, de prezenţa unei icoane, de sunetul clopotului, de Sfânta Cruce. Dorinţa fariseilor moderni este ca urmaşii să nu mai ştie de Hristos, adulţii să-L uite, iar bătrânii să nu-L dorească. O vorbă înţeleaptă spune: "Unde lumina este mai puternică, acolo şi umbrele sunt mai mari!".(Preot Dumitru Paduraru)

Concluzii puse de Parintele Serafim Rose

,,Un episcop pe Stil Vechi din Grecia ne-a scris cât de multă vătămare a fost adusă Bisericii Ortodoxe din Grecia de către ceea ce el numeste „boala corectitudinii”, atunci când oamenii citează canoanele, Părinţii sau tipicul pentru a dovedi ca sunt „corecţi”, si ca toţi ceilalţi sunt în eroare. Corectitudinea poate deveni realmente o „boală” atunci când este administrată fără dragoste, fără toleranţă si fără conştiinţa propriilor defecte de percepţie. O asemenea „corectitudine” nu poate produce decât schisme continue.Invăţătura si viaţa noastră creştină trebuie sa fie de asa natură încât sa ne permită cunoaşterea adevăratului Hristos si recunoasterea falsului Hristos (Antihristul) în momentul când acesta va veni. Nu cunoasterea teoretică sau „corectitudinea” ne vor oferi această înţelepciune. Vladimir Soloviov, în parabola lui despre Antihrist, a avut o viziune extraordinară atunci când nota faptul ca Antihristul va construi pentru ortodocşi un muzeu cu toate antichităţile bizantine posibile, numai pentru a fi acceptat.

Deci, tot astfel, simpla „corectitudine” din Ortodoxie fără o inimă creştin iubitoare nu va putea rezista Antihristului; dacă îl vom recunoaşte, opunându -i- ne ferm, o vom face mai ales cu inima si mai puţin cu mintea. Trebuie sa ne dezvoltăm în interiorul nostru simţăminte si instincte creştine drepte si sa lăsăm deoparte fascinaţia „elementelor confortabile” ale modului de viaţă ortodox, altfel vom fi – asa cum a observat un distins analist al convertiţilor din ziua de astăzi – ortodocşi, dar nu creştini.Adevărata Ortodoxie nu merge “în pas cu vremurile”, pe de altă parte nici face din “stricteţe”, “corectitudine” sau “canonicitate” (bune în sine) o scuză pentru vreo fariseică mulţumire de sine, pentru exclusivism si neîncredere.Această autentică moderaţie ortodoxă nu trebuie confundată cu lâncezeala si indiferenţa, sau cu vreun fel de compromis între extreme politice.

Duhul “reformei” este aşa de popular astăzi încât oricine se formează după duhul acestor vremuri va privi la adevărata moderaţie ortodoxă ca la un tip de fanatism, dar dacă cineva ar privi mai atent problema având în vedere standardul patristic, va găsi calea împărătească departe de orice fel extremism."

Doamne ajuta!+

Văd că te irită tare o situaţie în care cineva, care s-a întâmplat de data aceasta să fiu eu, te-a analizat conform standardelor tale de gândire. Nu-i aşa că-i neplăcut ca să primeşti etichete facile pe baza neînţelegerii unui text? Ia reciteşte-ţi ultimele o mie postări şi numără câţi de forumul ăsta au primit trataţii asemănătoare din partea ta fiindcă n-ai fost în stare să pricepi un mod de exprimare sau altul!?
Cât despre resentimente, te înşeli amarnic dacă ai început să crezi că un nume, o cifră şi câteva mii de texte de la mediocru în jos mi-ar putea provoca emoţii negative.
Era un banc cu doctor care diagnostica orice patologie cu formula: "ai limbrici", indiferent dacă era vorba despre dureri de măsele, ficat sau o fractură. Într-un mod asemănător ai început să aplici şi tu ştampila stigmatizantă "ecumenist".

Multumesc, Catalin, excelent materialul!
Acum parca si mai mult m-as intoarce la Scriptura (si la cercetarea de sine...) !

E incredibil,dar asta sustin si eu.
Uimit de ce ai scris nici nu am mai comentat primele 2 motive. In primul m-am recunoscut si eu.Al 2 lea e o conceptie care e folositoare pentru a nu mai vedea mereu fariseii in ceilalti .
Dar al 3-lea motiv efectiv m-a uimit.
Adica ori vei fi si tu combatut ,si cei de unde ai preluat citatul,la fel cum am fost si eu,ori am un fel execrabil de a vorbi,si nu intelege lumea de fapt ce vreau sa zic. Si eu consider ca simpla corectitudine ,desi nu e un lucru rau,trebuie insotita si de patosul inimii,pentru a produce cu adevarat efecte,atit in viata proprie cat chiar si in luminarea celorlalti.
Mai pe scurt sustin ,ca tot ceea ce nu zideste , omoara.
Si ca cel mai periculos ucigas e cel care crede ca de fapt construieste.

Dragule meu primele doua citate sunt preluate din articole aparute in ziarul ,,Lumina" si prin urmare cine are chef de dispute sa protesteze in fata Patriarhiei.Cu privire la cele spuse de Parintele Serafim Rose cred ca sunt din cartea ,,Ne vorbeşte Părintele Seraphim Rose. Scrisori misionare".Si nu-ti face probleme,nu are cine sa ma combata mai tare decat individul pe care il vad in fiecare dimineata in oglinda la ceea ar trebui sa fiu si nu sunt.Fiecare are propriile sale schelete ascunse-n dulapul constiintei.Doamne ajuta!+

Pai da, asta merita sa ramana tema de reflectie...
Construieste unde: in sine sau in altii (mai prosti, de pilda sau mai putin iubitori...)?
Chiar ma intereseaza raspunsul tau, daca tot ai lansat apoftegma.

P.S. Ca un avans, opinia mea e ca de construit nu strica sa construim, intrucat se vede relativ usor unde curge sange si unde nu, iar asta aduce intelegerea erorii si, cu nazuinta de a cara lestul mai departe la pocainta, se poate nadajdui la oarecare reglaje mai fine... Zic si io...
Cat despre cel mai periculos ucigas eu cred ca e altcineva. Cel ce construieste invata. Ucigasul, insa, omoara; stiind bine ce face. Si ii place, e multumit...

Mulţumim oricum pentru texte, sunt foarte bine integrate în discuţia de faţă!

Eu,datorita putinului sufletesc,as pune problema mai sec,nu atat de profund,si asa crapam in superficialitate.Nici un om de pe acest forum nu cred ca stie cu exactitate cat are de trait pe lumea asta.Si daca ai avea o boala in faza terminala poti aproxima eventual dar nu poti da un verdict clar.Stim insa ca este o perioada determinata care va influenta profund soarta noastra-n vesnicie.Fiind o perioada determinata,cu un scop precis, mantuirea sufletului,inseamna ca trebuie sa stii foarte bine ce ai de facut pt ca nu stii cat timp ai la dispozitie sa corectezi anumite erori.Poate fi o lunga rabdare a Cerului sau poate ai toporul deja la radacina.Si atunci devine evident ca intreaga noastra fiinta trebuie sa se concentreze pe acest scop,tinand cont de consecinte si importanta.Orice altceva,din sfera lumescului, poate fi important in perioada limitata dar devine nerelevant in raport de vesnicie.Intrucat nu alergam singuri spre mantuire,sau cel putin asa se presupune,devine si mai evident faptul ca daca tie ti-se impleticesc picioarele in nesiguranta atunci ai mici sanse sa-l mai tragi si pe altul alaturi de tine spre cer,eventual ii vei da si lui un branci in vagauna.Prin urmare daca nu inlaturam prin dreapta socotiinta tot ce ne-a devenit toxic in viata spirituala o sa ne duce la dracu.La propriu.Clipele se scurg,nisipul se scurge...noi o ardem in discutii.Am folosit un termen usor golanesc din perspectiva finalitatii care ne asteapta daca perseveram in nebunia asta.

Habar nu am ce credeti voi dar ar trebui sa fim foarte constienti de anumite aspecte.Ma,eu chiar cred ca am inceput sa bat campii prea mult si prea des si ca am facut atat din Dumnezeu cat si din viata mea de credinta un fel de etern subiect de discutie si foarte rar unul pe care sa-l mai si traiesc.Consecinta cred ca va fi crancena daca nu imi dau pe fata cu apa rece a privirii directe a realitatii.Cred ca este cazul sa cam ma trag usurel spre o urgenta introspectie.Si cea mai buna introspectie este cea facuta in tacere,ca sa nu-mi alerge gandurile de autocompatimire prin viu grai.Cand ceva tinde sa te acapareze,iar constiinta nu prea te priveste cu blandete, atunci este bine sa te uiti cu mare atentie la acel ceva.Sa ne auzim cu bine oameni buni,Doamne ajuta+

Of mai Cezar .De ce ai nevoie de confirmarea mea,cand tu insuti,prin multe postari si citate din sfinti ,stii f bine,ca intai trebuie sa construiesti in tine?
Doar ca adevarata constructie este cea care dureaza,si se dezvolta,si ajunge sa fie o faclie si pentru ceilalti. Nu exista virtute interioara dobindita care sa produca amaraciune in relatiile cu ceilalti. Nu exista pacat infrint in interior,care sa nu ne faca mai buni fata de ceilalti. Nu exista singe si sudoare varsate in interior care sa nu ne umple cu dragoste pina la lacrimi pentru ceilalti.
Absenta acestei priviri interioare ,duce la privirea ranchiunoasa catre ceilalti.
Nimeni nu poate straluci inauntru si sa fie intunecat in afara.
Pate fi discret in afara,asta da,dar nu poate fi posomorit,daca in sufletul sau este lumina.
Ucigasul la care ma refeream este ucigasul propriului sau suflet. Caci Iuda a vandut pe Domnul si aceasta i se poate ierta,ca si lui Petru. Dar deznadejdea,aceasta nu i se poate ierta ,pentru ca s-a pus pe sine insusi in afara privirii smerite interioare ,si s-a considerat pe sine mai pacatos decat poate Dumnezeu ierta. El s-a ucis pe sine ,la propriu ca si la figurat ,pentru ca si-a ucis vocea interioara ,care indeamna la smerenie si lasare in voia lui Dumnezeu,si care cere iertare.

Draga Pelerin,

Imi pare putin ciudata abordarea fariseilor moderni pentru ca fariseii prin "definitie" sunt cei care cunosc Legea la sange si dau aparenta respectarii ei pana in cele mai mici detalii. Deci nici vorba sa se planga ca ar fi slujba prea lunga, dimpotriva stau la slujba de la inceput pana la sfarsit ca sa arate cat sunt de piosi si sa fie admirati, nici vorba sa il denigreze pe Iisus, dimpotriva cunosc toata legea, traditia, dogmele si canoanele necesare pentru a-i pune la punct pe ceilalti si a-si atrage admiratia si respectul, nici vorba sa denigreze rugaciunea ci isi fac multe cruci si matanii mari pentru a se arata rugatori piosi si avansati in credinta, nu numai in biserica dar si in afara ei. Acesta este fariseul si nicidecum cel care protesteaza impotriva acestora. Cel cu protestul impotriva fariseilor a fost Iisus... Si apoi si altii...

Just.
Si as mai lungi lista consecintelor: veselia/bucuria/"iubirea" tampa, increderea (nejustificata, ca sa nu zic bovina) in gandirea proprie (asa debila cum e, cata vreme e lipsita de privirea interioara scrutatoare foarte si incercata din greu), boala certitudinilor, incapatinarea asina (a oricarei inimi impietrite si a unei minti amestecate), mania de a da lectii tuturor (in special de "indreptare" in legatura cu Biserica), plutirea in desertaciuni de tot soiul etc. etc. Tot pacatul, domne, ce s-o mai lungim...

Dar cand vine lacrima si inceputul efortului de despatimire "pe bune", cand incep sa rasara barnele in ochii proprii ca ciupercile dupa ploaie (ori ca rimele rosii din balegar - bucuria pescarilor!), cand te-ai prins ca n-ai scapat de fariseul din tine si totul a fost o minunata autoinselare bine teleghidata din intuneric, cand te gasesti in mod evident un candidat cu dosar barosan pentru iad, ei... atunci se schimba trebusoara, neica!

P.S. Privirea interioara insa nu e suficienta in sine, ea insasi. Conteaza cine priveste (o minte in duh umilit sau vreun incantat de sine si un rupt de Dumnezeu) in sine, intrucat si narcisicul priveste in sine si gaseste ca e magnific si ca merita consideratii inalte. Si mai conteaza de cine e insotit omul care priveste inlauntrul sau... Si mai conteaza si unde se autoplaseaza privitorul: in buricul lumii sau in locul unde l-a pus cu adevarat Dumnezeu... Him... complicate lucruri...