Frumos gandul de a-L ajuta pe Dumnezeu... Nu gasesc, la prima vedere, nimic condamnabil in a oferi fie si ajutor Celui pe care Il iubesti (cu frica si cutremur). A fost, probabil, intentia ta de a vorbi un pic metaforic, inteleg ca ai vrut sa te referi la efortul personal al omului. "Dumnezeu iti da, dar nu iti baga in sac", cam asa ceva, daca inteleg bine...

Dar chiar il pot ajuta eu pe Domnul?
Si are nevoie, oare, Domnul?
La rigoare, atat cat pot fi eu de riguros, incercind sa nu ajung in extreme, cred ca problema e doar la mine, nu si la Domnul. Eu sunt cel care are nevoie de ajutor, problema e daca sunt cu adevarat dispus sa primesc darul Domnului. Care ofera neconditionat, fiind pentru mine o conditie sa cooperez daca vreau sa ajunga in mine darul Lui. Nefiind in starea optima de a primi, iata nu primesc. Asta-i tot.
Domnul daruieste permanent, sta mereu la usa si asteapta cu darul pregatit, sa Ii deschida careva. Problema e ca eu nu fac ce e de facut pentru a intra in posesia darului (care deja exista, din vecie, pregatit pentru mine).
Pe mine trebuie sa ma ajut pentru a ajunge in starea (fizica, sufleteasca) de a primi darul sau ajutorul Domnului.
Problema care trebuie rezolvata, inclusiv prin aportul meu, sunt eu. Nu Domnul, Care e desavarsit in Putere si Dragoste.

Nu sunt o exagerare, asa par. Cine a fost si este Parintele Arsenie pentru noi poporul roman cu siguranta o sa aflam. Dumnezeu trimite rar popoarelor binecuvantate cate un Sfant care ar putea sa schimbe destinul poporului. Parintele este unul dintre aceia ...
Ca unii duhovnici nu se pot ridica la nivelul parintelui este normal si de inteles. Sfintenia parintelui ii cam eclipsa pe toti (nu pentru ca era bine scolit, ci pentru darurile primite de la Dumnezeu).
Acum pe de alta parte poate celui caruia i-a spus duhovnicul ca sunt "exagerare" poate si din motivul indulcirii orecum a sitatiei, stiind ca cel din fata lui nu e pregatit pentru asa ceva.

Nu sunt in masura sa iti raspund in cazul calugaritei. Desi nu este concludent ceea ce o sa expun in continuare (pentru ca tu astepti o explicatie stiintifica), sunt convins ca in calugarie sunt arme precum rugaciunea, postul si diferite taine (taina ascultarii care este de fapt taina calugariei) care te apara de gherele cancerului sau a lipsei acestei completari endocrine, avand in vedere ca, calugarita depune juramantul de castitate. Calugaria e o continua ispasire si spalare a firii, se spala iubirea de sine, menajarea de sine, boala crutarii de sine.

Da "Dumnezeu iti da, dar nu iti baga in sac"...ideea este legata de vointa, ceea ce am si afirmat in continuare ca este nevoie de vointa.

Mi-au placut tare mult cuvintele parintelui Paisie Aghioritul:

"Ca să ajute Dumnezeu trebuie să existe dispoziţie pentru nevoinţa. Şi când spunem dispoziţie pentru nevoinţa înţelegem să depună cineva puţină străduinţă să-şi depăşească neputinţa sa. Puţină dispoziţie curată de va vedea Dumnezeu, îl va ajuta pe om trimiţându-i cu dărnicie harul Său. Şi atunci omul intră pe făgaşul lui Dumnezeu."

„Creştinul este o mărturie vie în mijlocul lumii“- interviu cu IPS Teofan
 

-Puteţi recomanda un program general de viaţă creştină urmat de tinerii zilelor noastre? Ce trebuie să aibă ei în vedere în primul rând?

-Să-şi păstreze curăţia trupească sau să şi-o recapete prin abstinenţă. Aceasta este noua provocare a tinerilor de azi. Răspunsul la o asemenea provocare este cu atât mai dificil, cu cât contextul este tot mai neprielnic pentru tineri curaţi, feciorelnici, sau redeveniţi astfel prin renunţarea la păcat. Tinerii de acest fel sunt tot mai rari şi de aceea este necesar ca ei să se caute, să se descopere unii pe alţii, să se integreze în viaţa parohiilor, să întemeieze familii creştine.

Aici este mai detaliat dialogul (dar este off topic).

Ma refer la toate postarile tale de pe thread si sunt de aceeasi parere cu Ovidiu si Lore: lucrurile trebuie spuse, indiferent de "vrednicia" noastra.
"aaa, dar cine esti tu sa vorbesti" - nu merge asa.

Mi-a atras atentia "acum cand poti sa te abtii, stii, atunci nu."
Ce am observat eu in foarte multe cazuri este faptul ca desfranarea nu tine cont de varsta. Daca nu te straduiesti (cu ajutorul lui Dumnezeu) si te culci pe ureche ca esti tanar si ce atatea pretentii nerealiste, esti in aceeasi stare si la 40-50-60 ani.
Este adevarat ca poate te impiedica neputinta fizica, dar patima te macina si fara sa stii. Nu pot sa uit perioada in care eram gravida (sau proaspata mamica) si persoane masculine din familie (sau f apropiate, care, in fine, ma stiau de ani intregi) vorbeau doar cu bustul meu. Imi este sila si in ziua de azi. Dar atunci am inteles "crystal clear" ce este o patima - mai ales ca erau oameni in varsta, nici macar vag constienti de starea in care se aflau.
Si in general, am invatat ca daca un barbat matur vorbeste despre aspectul unei femei - nu este de bine. Dupa o anumita varsta nu mai vezi carnea, esti imun la asa ceva. Aceasta este normalitatea in opinia mea. Si eu nu vreodata in familia mea de provenienta vreun barbat matur sa comenteze (de bine sau de rau) aspectul unei femei. Si nici vreo privire necuviincioasa/iscoditaore nu am sesizat. De aceea ma socheaza sa aud oameni in varsta comentand despre vreo domnisoara. Nu stiti ce este? Este patima necunoscuta, nevindecata la timp, boala sufleteasca, desfranare (cu gandul, ca altfel nu poate ca este om "moral").

In concluzie nu mi se pare excesiv sau nerealist sa pretinzi unui tanar abstinenta.
Nu-i "incalzim" noi disponibilitatea de a pacatui prin atitudini intelegatoare.
Ce este de inteles?
Ca am pacatuit noi, parintii, deci de ce sa interzicem copiilor?

Pai de aceea pacatuiesc copiii: din cauza ca ne-am batut noi joc de poruncile dumnezeiesti.
Chiar daca i-am creste perfect si i-am preveni de orice pacat, ceea ce am facut noi in tinerete se va intoarce ca un bumerang asupra lor (poate cu exceptia situatiei in care pocainta a fost pe masura pacatelor.. Dar cati pot asta? Nu eu!)
Deci ar trebui sa prevenim copiii si sa-i crestem cu frica de Dumnezeu, dar chiar si asa, daca noi am staruit in desfranare (fie ea si cu sotia), sa ne asteptam la aceleasi patimi in proprii copii.
Cu atitudine relaxata.. ca sunt tineri si nu se pot stapani.. Numai mila lui Dumnezeu acolo.

Subscriu si subliniez o concluzie bine venita.

Cu alte cuvinte Parintele Arsenie Boca spune:
• “Iubirea desfrânării îi face pe oameni groşi la minte şi la obraz, şi nu înţeleg cinstea. De aceea, mugurii căsătoriei lor, copiii, îi dau pe părinţi cu capul de toţi pereţii şi prin purtările lor rele le azvârle cu copite în obraz, iar la rândul lor îndoit vor lua şi ei de la copiii lor”.
• “Iată cei cu rele: ele vin pe capul oamenilor – şi uneori chiar pe cap – de pe urma păcatelor, ca plată, ca ispăşire şi ca hotar al păcatelor. Dar durerea cea mai mare, pedeapsa cea mai grea, e că plata păcatelor izbeşte şi-n urmaşi, până la al treilea şi al patrulea neam”... „Pedepsesc păcatele părinţilor în copii, până la treilea şi până la al patrulea neam, al celor ce Mă urăsc pe Mine. Şi fac milă până la al miilea neam celor ce mă iubesc pe Mine, şi păzesc poruncile Mele”.

Poate ca un cuplu isi doreste sa aiba copii, insa nu-si permit sa-i creasca, neavand posibilitati materiale.

@ anna21, sunt foarte obisnuit cu ideea ca ceilalti sa nu fie de acord cu ce spun eu. Uneori e doar vorba de o neintelegere, fiindca in general, suntem adeptii aceleiasi tinute morale si aceleiasi credinte. Chiar astazi spuneam in alta parte cat s-a straduit cineva foarte drag sufletului meu, la vremea tineretii, sa ma apropie de biserica si de Dumnezeu... E foarte greu de anticipat destinul omului... Oare de cate ori se intampla ca cei din urma sa fie cei dintai? Evident ca nu asta trebuie sa fie scopul mantuirii noastre, ci acceptarea lui Dumnezeu in sufletul nostru, in toata desavarsirea Lui. Ori pentru asta e nevoie de un pic de intelepciune, sau cel putin de bunatatea lui Dumnezeu de a aduce Harul Lui ceva mai devreme.
Pentru copiii mei, incerc dupa puteri sa le pun in suflet constiinta fata de orice pacat. Uneori reusesc (cu cel mai mic) alteori nu. Despre ceilalti nu stiu ce sa spun. Eu insumi am fost dintr-acei surzi si orbi, indiferent de sfaturile care veneau. Nu pricepeam cum sa nu ma impreunez cu sotia in post; adica ce: Dumnezeu nu vede ca eu o iubesc? Nu ma interesa ce-mi pune pe masa; putea fi mamaliga cu ceapa, dar sa dorm langa ea 40 de zile si sa nu facem nimic-nimic, nu puteam sa inteleg si de aceea nici nu m-am casatorit cu persoana cu care vorbisem atatia ani la rand. Mult mai tarziu, cand Dumnezeu mi-a ingaduit sa "gust" din dragostea Lui, am inteles ca nimic nu se compara cu asta si ca, pentru a nu-L supara, poti sa stai langa persoana iubita si 10 ani, fara sa o doresti trupeste. Dar aceasta stare nu vine oricum, iar teoriile care-ti sunt servite de unii sau de altii (ba chiar si de Sfintii Parinti), sunt lipsite de relevanta, fiindca nu au liantul acela special care sa se lipeasca direct si sa ramana acolo. Nimic nu se face fara smerenie si rugaciune. Eu atunci nu aveam de nici unele. Nu ca acum le-as avea din belsug, dar stiu ca atunci nimic nu ma convingea sa privesc altfel.
Credinta adevarata nu se face din carti. Trebuie sa fii acolo, in biserica, mereu, chiar daca ti se pare ca parintele se repeta si spune mereu si mereu aceleasi lucruri. De fapt e vorba de Duhul Sfant care se coboara la un moment dat si asupra ta. Altfel, va spun cu toata responsabilitatea: va puteti spovedi si impartasi in toate cele patru posturi, puteti face pelerinaje pe la toate manastirile si lasa pomelnice si acatiste la N+1 biserici, inselarea este inca adanc cuibarita in noi, si nu o putem alunga din viata noastra fara participarea la sfintele slujbe. Daca am putea convinge tineretul sa mearga la biserica pe cat se poate de des, Dumnezeu le va strecura in suflet tot sfatul de care au ei nevoie. Altfel ma tem ca fiecare va face cum faceam si eu cand eram ca ei!

..
 

Concluzie
Deci, va rog lamuriti-ma , Pe Scurt, care este invatatura exacta pe care o promoveaza Biserica.?
varianta oficiala, sau de fapt unanim acceptata

Cum putem sti ca e cu adevarat o invatatura buna daca nu am pus-o in practica?
Pentru ca zice Parintele? Totusi nu toate sfaturile sunt general valabile, de aceea isi are fiecare duhovnicul lui..
Nu cred ca e bine sa se porneasca in viata duhovniceasca cu "trebuie", incercand sa se respecte niste canoane foarte greu de tinut, mai ales daca tinerii casatoriti nu sunt de mult in biserica, ci sa se lupte sa faca mereu mai mult, in buna intelegere si sa se nevoiasca din dragoste de Dumnezeu, nu din obligatie.

Nu inteleg de ce v-ati mahnit.
Cred ca e foarte bine daca ati reusit sa tineti toate astea, dar eu insist pe ideea ca fiecare ar trebui sa decida singur sau impreuna cu dohovnicul ce nevointa vrea sa primeasca, dupa puterile lui;
postul nostru (in sens larg) trebuie sa ramana totusi o taina intre noi si duhovnic si Dumnezeu.
Iar scopul ascezei nu este asceza in sine, ci roadele ei: simplitatea, infranarea etc.

M-as lega numai de afirmatia asta din tot mesajul.
Cred ca e gresit sa "le pretinzi". Tanarul va fi cu adevarat feciorelnic numai daca si el doreste asta, si aici trebuie lucrat de fapt, inca de cand e copil. Iar parintii sa se foloseasca de orice prilej ca sa le arate ca intr-adevar, fecioria pana la casatorit e un lucru bun, de dorit, care il va ajuta mult in viitoarea casatorie, ca e un lucru pe care Domnul il iubeste si ca e important sa tina la asta etc. Dar trebuie neaparat ca tinerii sa aiba libertate. Postul (de orice fel) e adevarat numai cand se face in libertate deplina.

A pretinde nu inseamna a obliga. De fapt nici nu as putea sa oblig copiii sa fie astfel, desigur.
Eu sunt mama de baieti si sunt terifiata de ideea ca ar putea sa se comporte neadecvat in relatiile cu fetele.. mai ales ca sunt frumusei si pe cel mare au inceput sa-l sune fete acasa inca din clasa intai!
Eu m-am gandit in fel si chip cum sa fac sa nu fie afectat de libertinajul de azi. De la lipsa televizorului, limitarea accesului la muzica de azi (pt ca intelege versurile!), limitarea drastica a accesului la internet, nu cumpar ziare/reviste pt ca imaginea femeii este terfelita etc.. si bineinteles incerc sa controlez si mediul familial (nu incurajez glume usuratice cand vin straini in casa, deturnez discutiile / barfele nepotrivite pt urechile copiilor etc.. sunt o gazda groaznica, dar asta este situatia)...

Din experienta mea: nu copiii sunt problema, ci adultii!

Adultii nu sunt in stare sa se comporte/ vorbeasca decent, dau un exemplu negativ copiilor prin conduita lor. Apoi ne plangem, ca ce sa-i faci, nu poti limita "libertatea" tanarului etc...
Dar exemplele le-a avut in propria familie (poate nu parinti, dar bunici, unchi, matusi, prieteni de familie etc + atitudinea "intelegatoare" a parintilor fata de imoralitatea altora)

Din multe puncte de vedere caderea copiilor se datoreaza parintilor!
De aceea nu cred ca trebuie sa ascundem dupa o falsa generozitate, aceea de a nu ingradi copiilor "libertatea".

Exista o diferenta intre castitate si abstinenta ?

Eu nu pot sa inteleg genul acesta de argumente " suntem pacatosi, am gresit, nu m-am putut indrepta pana nu mi-a venit vremea, deci stiu ca nu are rost sa astept de la tineri abstinenta etc..."
M-ai zapacit cu "pacatele" tale.
Si eu sunt pacatoasa, am facut destule chestii justificate in capul meu de "iubire", iar busola mea morala nu prea functiona in tinerete, nu aveam nici rusine, nici regret (dar nici nu a fost cineva care sa ma indrume ce sa fac!)
Dar asta nu este in nici un caz un argument ca nu are rost sa spui tinerilor sa nu desfraneze ca oricum nu se pot stapani. Sunt destui tineri care au viata mai curata decat ne putem imagina. Noi suntem batrani, prea pervertiti in gandire si prea obisnuiti cu pacatul, de aceea nu putem intelege ca exista altceva, este posibil altceva de la varste fragede.

Anna21 are sens ceea ce spui!Depinde cine sunt modelele copiiilor,cine se afla in preajma lor.Problemele tinerilor sunt create de insasi probleme ale familiei lor.
Este trist ca parinte fiind sa aduci o contributie negativa unei generatii care va duce mai departe ,succesiv acelasi pacat.Tu ca batran te poti indrepta dar ce garantie ai pt fiul/fiica ta sau nepoti?

Prin "castitate" înţeleg inexistenţa legăturii sexuale în afara căsătoriei. Prin "abstinenţă" înţeleg inexistenţa legăturilor sexuale.

e vorba de acel glas al lui Dumnezeu in om, constiinta. Si constiinta recunoaste o invatatura buna, dar mintea si simturile o resping deoarece nu corespunde cu pacatele care zac acolo.

Si ce ar trebui sa fie valabil? Libertatea tinerilor din ziua de azi? Ca urmare a libertatii si a lipsei de credinta unde afla societatea noastra? Toti vorbim de pacate, ca suntem pacatosi. Da sunt perfect de acord cu ideea ca toti suntem pacatosi, singurul fara de pacat este Domnul Iisus Hristos. Dar faptul ca noi suntem pacatosi nu ne absolva de greseala provadurii unei credinte slabe (asa cum de altfel suntem noi), a unei "credinte adaptate zilelor nostre". Credinta de la inceputurile ei a fost si este valabila si astazi. Ma doare capul cand aud ca "astazi nu mai putem", "astazi nu se mai poate", "ca tinerii nu mai pot" etc...Crestinii pe vremuri erau prigoniti si au suferit mult pentru a nu se pierde credinta, iar noi ce facem? Nu facem nimic. Ne dam crestini, dar suntem crestini doar cu numele. Ne lepadam de credinta prin comoditatea si subterfugiile pe care le cautam. Ne dam tot felul de drepturi adaptate cica zilelor noastre. Faptul ca eu sunt pacatos nu-mi da dreptul sa il trag si pe altul in groapa cu mine. Din contra îi spun "Frate nu veni aici ca nu-ti va fi bine; Uite ce spun Biserica si Sfintii Parinti". Unde ne este credinta? Se pare ca ne lipseste cu desavarsire credinta. Toti suntem pacatosi, dar ca si crestini ortodocsi sa propovaduim credinta stramoseasca si nu pacatele noastre. Pacatele sa le lasam pentru spovedanie (de asta a lasat Dumnezeu duhovnici). Sa ma iertati daca am fost "prea lung la vorba"!

"Credinţa, nădejdea şi dragostea sunt obiecte mai presus de fire ale puterilor sufletului, prin care sufletul ajunge la unirea cu Dumnezeu." ATI AUZIT!!!! Mai presus de fire!!! Deschideti usa sa auda si ALTII!

Off Topic:

Să nu fim doar creştini cu numele! „Ne numim creştini, dar ducem crucea târâş şi-am fi tare bucuroşi să scăpăm de ea. Creştin este acela care, cât este cu putinţă omului, Îl imită pe Domnul Hristos: prin cuvinte, prin fapte şi prin gânduri”. „Numai atunci când omul se jertfeşte, se înrudeşte cu Hristos, pentru că Hristos este Jertfă”. „De noi atârnă cei de mâine, de felul cum vom şti să le dăm locul, aşa vor veni”.

Filmuletul care m-a ispirat.

Mai multe detalii in articolul Mesaje din trecut.

Am citit acest topic si am trait o buna relaxare incercind in acelasi timp sentimente placute legate mai ales de unele din surorile tinere care au postat pe fir .
In primul si primul rind trebuie remarcat ca desi toti citim aceleasi carti , aceiasi sfinti parinti si aceiasi Scriptura cu toate acestea intelegerea celor citite este departe de a fi asemanatoare pt. toti .
La un moment dat am fi tentati sa spunem ca este firesc asa ceva ca aceasta este variabilitatea lumii dar observind mai cu atentie acest lucru reiese ca nu este deloc firesc .
Daca am vorbi despre tehnica, lingvistica , psihologie sau orice alt domeniu al vietii am putea cadea de acord ca variabilitatea intelegerii este deci fireasca . Dar noi aici vorbim despre cuvintul lui Dumnezeu , invatator si savirsitor de mintuire . Ca urmare , ar trebui sa fim toti cu aceiasi intelegere si cu aceleasi convingeri .
Pai si de ce nu este chiar asa ? Deoarece cuvintul lui Dumnezeu nu este cuvint de ziar , nici definitie de psihologie si nici calcul aritmetic sau studiu de probabilitate . Acelasi cuvint al lui Dumnezeu poate ramine inchis si sarac pt. omul lumesc dar sa se lase citit intocma si inteles cu adevarat celui duhovnicesc sau angajat cu rivna pe calea duhovniciei .
Sunt frati care nu doresc sa isi formeze si sa continue pina la desavirsire gindirea curat duhovniceasca ci din contra, isi cauta dreptatea intelegerii sale in virsta omului (justificind in intelegerea Scripturii ,,carnea care fierbe pe el la tinerete") , in amestecul de viata sociala cu duhovniceasca (justificind intelegerea aceleiasi eterne Scripturi aplicind drepturile si libertatile omului emancipat de sofismele mai noi sau mai vechi masonice) in ispitirea lui Dumnezeu (indoindu-se ca El l-ar vrea pe om atit de curat pina la imaculare ci ca ar merge si un pic minjit si cu pacate veniale)... s.a.m.d, justificari penibile dar cu carul !
Sunt frati si surori care nu vor si nu vor sa traiasca ei insisi dupa modelul celei Preacurate : ,,iata roaba Domnului , fie mie dupa cuvintul Tau" punind deci inainte poruncile Domnului si ascultarea neconditionata ci invers , punindu-se pe ei si a lor rasvratire (contrara supunerii, cuminteniei fata de cuvintul Lui, smerenie celei sigur mintuitoare) mai intiti si abia la urma pe Hristos.
Sunt frati care in ,,practica lor duhovniceasca" merg la biserica (ca asa da bine la obicei si la vederea altora) dar nu mai zidesc/continua ,,liturghia dupa liturghie" mergind acasa , ci au un Dumnezeu in biserica pt. ca apoi , cind ies din aceasta au alti dumnezei la care se inchina (emanciparea feminina, carierismul feminin, egalitatea sexelor, drepturile si libertatile omului, comportament psihologic studiat si aplicat la situatii pt. a tine in mina si a stapini relatiile cu oricare semen si in orice imprejurare... s.a.m.d.).
Cuvintul lui Dumnezeu este neschimbat de veacuri si va ramine iar apostolul Pavel ne spune ca Hristos este acelasi ,,astazi ca si in trecut si ca si in vecii vecilor ..."! Constanta si mai ales neschimbabilitatea Cuvintului lui Dumnezeu este legea vietii crestine . In viata duhovniceasca nu este loc pt. elitism si pt. ,,carte multa" caci nici Hristos nu a ales nici o data pe cele destepte si invatate ale lumii ci pe cele slabe si proaste dar care fac in tocmai cuvintul Lui . Nu este rau, desigur, daca ai carte, si cei destepti se pot mintui, dar daca cartea ta se ridica impotriva cuvintului lui Dumnezeu , fie direct fie in mod ascuns, atunci toata cartea iti este paguba si nu folos .
Deci , celor ce traiesc in fiecare zi si in fiecare loc liturghia si cuvintul lui Dumnezu spunind la orice imprejurare ,,...Iata robul Domnului, fie mie dupa cuvintul tau..." acelora le este decoperit , incet-incet, si intelesul real , dumnezeiesc, al Scripturii . Acestia sunt si cei care traiesc cu adevarat in duh si adevar si care au un singur tel in viata : mintuirea lor , a familiilor lor, si a tuturor apropiatilor si cunoscutilor . Nu emanciparea , nu echitatea , nu egalitatea , nu carierismul , nu placerea si binele curent, nu grija pintecului (si aici sunt cuprinse toate cele de trebuinta si care ne robesc fara sa ne dam seama, fiind defapt idolii nostrii) sunt viata si intelegerea noastra ,pt. ca toate acestea se lasa in seama lui Dumnezeu (dupa cuvintul proorocului David care ne spune : arunca toata grija ta asupra lui Dumnezeu si el te va hrani pe tine !), ci tot cuvintul care iese din gura lui Dumnezeu.
Si credeti ca este anacronic sa traiesti astazi exact dupa acest cuvint ancestral, ca este greu, ca este imposibil ori ca este dezonorant pt. pozitia de scoliti si invatati si emancipati pe care o avem in sociatate ? Nu !!!!
Ei cum nu ?
Nu, pt. ca asa ne spune Hristos insasi : ,,... luati jugul meu , ca este bun !" si pt. ca depre toate vorbele lui Dumnezeu ne spune proorocul David iarasi : ,, Cuvintele Domului , cuvinte curate, argint lamurit in foc , curatat de pamint, curatat de sapte ori " !
Deci cei ce cauta cu osirdie sa traiasca cuvintul Domnului , acelora Acesta le si descopera intelesul adevarat al Scripturii , celorlalti , probabil , ca le spune ca nu ii cunoaste cu toate ca si ei vorbesc de Dumnezeu, de poruncile Lui, de pacte ca si despre toate cele ale lumii , dar cu un alt sens, cu putin alte intentii si mai ales cu alte urmari.
De aici divergenta de opinii , de atitudine, de viata traita si de alegeri diferite care au generat si multa cerneala pe acest fir !
In incheiere nu pot sa nu remarc calitatile si aplecarile duhovnicesti ale surorilor Lore si anna21 ca si a fratelui Ovidiu, cu care de altfel m-am si obisnuit .

Off Topic:

Cum au luptat strămoşii pentru păstrarea credinţei şi a identităţii neamului nostru, aşa ar trebui să luptăm noi astăzi cu păcatele noastre. Tot un mic Filmuleţ m-a inspirat.

Ce ne-a mai ramas astăzi de la strămoşii noştri? Credinţa, cea mai de preţ moştenire, ameninţată vehement tot mai des astăzi de alte confesiuni orientale (yoga, budism, etc) sau de diferite obiceiuri şi practici apusene care nu au nici o legătură cu credinţa noastră. Sistemul de valori s-a răsturnat, omul de astăzi nu mai caută decât luxul, comoditatea, întru-un cuvânt cele lumeşti fără a se mai interesa şi de de sufletul său, de liniştea sa, uitând astfel de Dumnezeu şi de legile Sale, de Creatorul lumii.

Este o interpretare subiectiva. Cauta adevarul cu rabdare si intelegere in inima ta.

Iarta-ma! Tu privesti peste ele si vorbesti cu rautate. Eu nu vreau neaparat sa evidentiez pacatele mele, ci consecinta pacatelor in general, tortura de dupa aceea care ne smereste.

Urasc sa aduc ca si argumente, citate din propriile mele texte anterioare si imi cer inca o data iertare daca acum ma vad nevoit sa o fac:
Eu sunt adeptul unei invataturi care porneste din suflet. Nu-i totuna sa-i spun unui copil" Daca vii cu nota 4 acasa, vei primi 10 nuiele la fund", sau: "Straduieste-te sa vii cu 10, ca sa ajungi ceva in viata!" Exista riscul sa invete din teama si sa-si urasca parintele pentru amenintarile astea permanente.
Poate nu veti putea face legatura vorbelor mele cu ceea ce urmeaza, dar o sa va rog sa faceti o incercare. Am ales "pacatul lui David". Sunt convins ca multi nici nu-l cunosteau si aveau foarte vag cate o idee, din ceea ce puteau deduce prin citirea psalmilor lui. Din suflet va rog, cititi ceea ce urmeaza. Va asigur ca merita. Dupa aceea, fiecare poate da ce interpretare doreste el... Daca mai doreste neaparat sa mai filozofeze pe o chestiune atat de delicata!
.................................................. ........................

Păcatul lui David şi consecinţele acestuia – 11:1-12:31 –
=================1=================
În a doua parte a domniei lui David, autorul ne consemnează greşelile lui David şi necazurile din familia şi împărăţia sa. Cum spuneam şi mai devreme, evenimentele din 2 Samuel nu sunt prezentate toate în ordine cronologică. De aceea, nu putem fi siguri că păcatul cu Bat-Şheba a avut loc după toate evenimentele din capitolele 1-10.
Dacă am încerca să localizăm temporal evenimentele din cap. 11, ne-am putea folosi de pasajul din cap.12:24 care ne sugerează că Solomon s-a născut nu după mult timp după ce a murit fiul lui David născut în urma adulterului cu Bat-Şeba. La sfârşitul domniei lui David, Solomon l-a urmat la tron şi nu era un copil. Deci dacă Solomon ar fi avut 20 de ani în acel moment, atunci înseamnă că păcatul cu Bat-Şeba a avut loc aproximativ în al 18-lea an al domniei lui David. Sunt apoi date istorice care plasează cucerirea cetăţii Raba în jurul anului 990 î.H. Având în vedere că domnia lui David peste Iuda a început în 1010 î.H., atunci păcatul cu Bat-Şeba ar fi avut loc în jurul anului 992 î.H. David a domnit 40 de ani peste Iuda şi Israel. Păcatul cu Bat-Şeba a avut loc undeva între al 15- lea şi al 18-lea an de domnie. David avea deci în jur de 47 de ani când a comis această fărădelege. Aceste lucru este important de ştiut. Iată că David depăşise poftele tinereţii şi avea 9 soţii şi mai multe ţiitoare. Cu toate acestea, cel rău l-a prins în capcana adulterului. Ce s-a întâmplat? Cum a fost posibil?
Ştim din istoria lui Saul că nu există zonă de invulnerabilitate şi că lupta credinţei trebuie dusă până la sfârşit. Ispitele sunt foarte mari şi după zeci de ani de credinţă, iar căderea este posibilă şi după mari biruinţe spirituale. Prima greşeală pe care ne-o semnalează autorul la David este aceea că David nu s-a mai dus la război, deşi sosise vremea din an (primăvara) când împăraţii porneau la război. În cap. 10 ni se semnalează faptul că David l-a trimis pe Ioab să lupte împotriva amoniţilor. Oare începea David să îşi dezvolte un obicei prost sau în cap. 10 a rămas cu un motiv întemeiat la Ierusalim? Nu ştim acest lucru, dar ştim sigur că în cap.11, David nu a avut motive întemeiate să rămână la Ierusalim. Nu îl vedem nici bolnav şi nici rezolvând probleme urgente. Nu, ci autorul ni-l prezintă aşezat în pat. Era după-amiaza spre seară şi David se scoală din pat. Oare de când stătea David în pat şi ce căuta el la ora aceea în pat? Oare nu sunt atâtea responsabilităţi pe care le are un împărat? Oare nu era chemarea lui să fie alături de popor şi să poarte războaiele Domnului împotriva vrăjmaşilor Domnului? Îl vedem pe David într-un moment de pasivitate, de relaxare, de lene şi poate chiar plictiseală. David mersese atâţia ani la război. Intrase în rutina războiului şi era obişnuit cu victorii ori unde mergea. Şi atunci, s-a gândit probabil să facă o pauză. David a mai încetat să persevereze în lucrurile încredinţate de Domnul. Fără o direcţie clară, fără un obiect al muncii, fără o preocupare şi implicare în planurile Domnului, devenim foarte vulnerabili.

Păcatul lui David şi consecinţele acestuia – 11:1-12:31 –
=================2=================


Când mergem cu toată puterea în direcţia slujirii lui Dumnezeu, ispita este ca ceva care ne opreşte din drumul nostru şi o depăşim mai uşor. Dar când suntem pasivi şi nu prea avem de lucru, nu avem un drum al nostru, ispita este mult mai atractivă pentru că ne dă ea ceva de făcut, şi oricum neavând nimic până atunci, oferta este mult mai tentantă.
David este leneş, relaxat, nemotivat, cu garda jos, cum se spune. Se plimbă pe acoperişul casei împărăteşti fără o preocupare clară pentru planurile lui Dumnezeu. Exact în acest moment cel rău atacă şi-i oferă imaginea unei femei foarte frumoase care se scălda cu trupul gol prin apropiere. Această imagine trezeşte în David o cumplită poftă sexuală. Ne putem gândi că David putea oricând merge la una din soţiile sau ţiitoarele sale. Însă uneori pofta sexuală este orientată spre o persoană anume. Şi aşa a fost şi acest caz. O poftă fără margini s-a trezit în David de avea un act sexual exact cu acea frumoasă femeie pe care a văzut-o scăldându-se.
În loc să respingă cu hotărâre ispita, David se joacă cu ea, intră în jocul ei, şi astfel, începe să se intereseze de identitatea femeii respective. Atunci când intrăm în negociere cu ispita, mereu vom merge mai departe decât am fi dorit la început. Noi îi dăm un deget, şi ea ne ia toată mâna. David trimite apoi nişte oameni să o aducă. Poate decizia de a se culca cu ea fusese deja luată sau poate a vrut doar să o cunoască şi decizia a fost luată mai târziu. Textul nu ne spune că David a violat-o. Fie că a sedus-o, fie că a profitat de poziţia lui de împărat, Bat-Şeba acceptă actul sexual cu David. Era foarte dificil pentru o femeie să îl refuze pe împărat. Viaţa ei şi a familiei ei era în joc. David o constrânge pe Bat-Şeba să facă un lucru împotriva conştiinţei ei şi să îşi trădeze soţul. Dacă Bat-Şeba nu ar fi fost căsătorită, atunci fapta era socotită de Lege mai puţin gravă. Dar pentru că Bat-Şeba, era căsătorită, Legea îi condamna la moarte pe amândoi. Oare nu ştia David, oare ce a fost în mintea lui? Mintea omului are capacitate să se lase sedusă de plăcerea păcatului şi să refuze în momentul săvârşirii păcatului să asculte glasul conştiinţei. Pur şi simplu îl scoţi pe Dumnezeu din mintea ta, nu mai vrei să te gândeşti la El şi la poruncile Lui, şi îţi focalizezi atenţia doar asupra plăcerii păcatului. De regulă când cineva procedează aşa nu se gândeşte la consecinţe. Păcatul îţi promite clipe de neuitat, dar neagă ideea unor consecinţe dureroase. Mesajul este: vei trăi nişte clipe de neuitat şi apoi viaţa îşi va relua cursul ei normal. Aceasta este una din cele mari minciuni care există pe acest pământ. Şi are succes în mod special în contextul ispitelor sexuale. Dar consecinţele apar întotdeauna, şi întotdeauna sunt mult, mult mai dureroase decât cineva şi-ar fi putut închipui.
Aşa a fost şi în cazul lui David. Bat-Şeba rămâne însărcinată. Situaţia se complică. Bărbatul ei era de mult plecat la război. Versetul 4 este puţin modificat în alte traduceri care propun următoarea variantă: „ea a venit la David şi el s-a culcat cu ea. Ea tocmai se curăţise de necurăţia ei.” Deci înseamnă că ea tocmai îşi încheiase perioada de necurăţie de după menstruaţie. Deci nu avea cum să fi fost însărcinată deja, iar în perioada de necurăţie nu avea voie să întreţină vreun act sexual. Ba mai mult, bărbatul ei era de mult plecat la război. Era evident că în burta ei era copilul lui David şi că ea avea să fie acuzată de adulter. David a comis păcatul în ascuns şi a dorit să rămână ascuns. Iată că nu a fost aşa. Păcatul iese mereu la iveală. Şi atunci când începe să iasă, cel care l-a comis încearcă şi mai mult să îl acopere, şi tot nu reuşeşte, şi încearcă şi mai mult. Şi în această încercare, comite şi alte păcate. Un păcat are tot timpul prieteni. Păcatul urăşte singurătatea, dar iubeşte nebuneşte companie. Un păcat nu va intra niciodată singur în viaţa noastră. El va aduce cu sine o mulţime de alte păcate. David încearcă să iasă din această situaţie chemându-l pe Urie şi încercând să îl facă pe acesta să se culce cu soţia lui. Dar Urie este o persoană credincioasă cu valori bine întemeiate. El este devotat Domnului şi lui David. Răspunsul lui trădează atâta devotament, demnitate şi disciplină: „Chivotul şi Israel şi Iuda locuiesc în corturi, domnul meu Ioab şi slujitorii domnului meu sunt tăbărâţi în câmp, şi eu să intru în casă să mănânc şi să beau şi să mă culc cu nevasta mea? Nu voi face acest lucru!”. David îşi foloseşte din nou autoritatea de împărat şi îl îmbată pe Urie, în speranţa că sub influenţa alcoolului acesta va ceda şi va merge acasă. Dar Urie chiar şi beat rămâne credincios principiilor lui. Ascunderea unui păcat pare o sarcină facilă la început, dar mereu această sarcină devine din ce în ce mai complicată şi implică din ce în ce mai multe compromisuri. Aşa a fost şi în cazul lui David. Situaţia s-a complicat rău de tot în cazul lui. David se putea opri oricând şi să se pocăiască, dar nu era aşa uşor. Odată intrat în joc, nu ieşi aşa uşor. David hotărăşte omorârea lui Urie, însă se gândeşte la o anumită strategie, tocmai ca şi acest păcat să rămână ascuns. Şi în aceste momente, cel rău vine alături de tine să te ajute, să îţi pună la dispoziţie toate resursele necesare comiterii unui nou păcat. În acest context, resursa cheie este Ioab. Iată cum păstrarea lui Ioab în funcţie se întoarce în cele din urmă împotriva lui David. David ştie sigur că Ioab nu-l va refuza. Ioab chiar se bucura, crede că împăratul se va încărca cu un păcat ca al său. Acest lucru îi va asigura păstrarea funcţiei pentru totdeauna. Ioab nu are nici o ezitare. Putea să îl refuze pe David sau să îi explice că Urie era unul dintre vitejii oştirii. Pe Ioab nici măcar nu îl interesează motivul. Poate îl ştia deja, poate nu. Ioab este bucuros că David devine corupt aşa cum era şi el. David îl implică şi pe Ioab în păcatul lui, şi îl omoară pe Urie prin sabia fiilor lui Amon. A fost vorba de crimă cu premeditare. Iată unde a ajuns David. Bineînţeles că el nu se întristează la auzul morţii lui Urie şi a celorlalţi soldaţi. El se bucură că păcatul lui va rămâne ascuns. David a plâns chiar la moartea lui Saul. Acum însă nu are lacrimi pentru slujitorii lui viteji şi credincioşi care luptau pentru el. David este întunecat şi împietrit de păcat. Păcatul odată intrat îţi strică mintea şi te împietreşte şi te târăşte fără milă spre comiterea unor păcate chiar mai mari. Cap. 11 ne prezintă tăvălugul păcatului dacă vreţi. Şi de unde a începutul totul. De la lene şi neveghere. Apoi, joaca cu ispita, apoi adulter, apoi minciună şi crimă, şi implicarea şi altor persoane în comiterea păcatului. Împietrirea inimii lui David mă sperie. Şi pentru mine această împietrire este oglindită în faptul că David a pus în mâna lui Urie condamnarea acestuia la moarte. El l-a trimis pe însuşi Urie cu scrisoarea morţii către Ioab. Ce sinistru! David, nu era inima ta o inimă după inima lui Dumnezeu? Ce s-a întâmplat cu ea?

Păcatul lui David şi consecinţele acestuia – 11:1-12:31 –
=================3=================

Sunt foarte interesante ultimele cuvinte din cap. 11: „Fapta lui David nu a plăcut Domnului.”
Era evident că nu plăcuse Domnului, dar totuşi, autorul insistă pe acest aspect. Este prima dată când autorul face un comentariu negativ la adresa lui David. Putem înţelege că faptele sale dinainte au plăcut Domnului, sau că, dacă unele au fost greşite, nu au fost atât de grave.
În cap. 12, autorul ne prezintă confruntarea şi pocăinţa lui David, dar Domnului. Domnul doreşte să-l ierte pe David şi ia iniţiativa nu să-l omoare, ci să-l cheme la pocăinţă. Ce mare este harul lui Dumnezeu! După tot ce a primit David de la Domnul, fapta sa era impardonabilă şi vrednică de moarte, cu toate acestea, prima iniţiativă a Domnului nu este nimicirea lui David, ci chemarea sa la pocăinţă. Într-adevăr, îndurările Domnului sunt fără margini! Natan este vasul prin care Domnul îl cheamă pe David la pocăinţă. Nu era uşor să confrunţi un rege. Acesta se putea mânia şi te putea omorî într-o clipită. Nu a fost uşor pentru Natan să facă acest lucru, însă acesta a dat dovadă de curaj şi încredere în Dumnezeu. El a dovedit şi multă înţelepciune. Inspirat de Domnul şi-a ales cuvintele cu grijă şi a folosit o metodă foarte eficientă de confruntare. El i-a spus lui David povestea unui om bogat care a nedreptăţit un om sărac. Nu este la întâmplare faptul că povestea era despre o mieluşea. David fusese păstor şi cunoştea foarte bine ataşamentul faţă de un miel. David nu ştia că povestea i se adresează lui. Natan este foarte inspirat, el ştia că omul în general vede mai bine păcatele din viaţa altora decât din viaţa lui. Şi mai ştia că unii oamenii îşi recunosc foarte uşor propriile păcate în ceilalţi, însă nu le recunosc la ei înşişi. David condamnă păcatul omului bogat. Dar Natan îi spune: „Omul acela eşti tu!”. David reacţionează faţă de omul bogat: se mânie, afirmă că ce a făcut el este vrednic de moarte, oferă posibilitatea iertării şi salvării vieţii lui, dar aplică pedeapsa Legii: „să dea patru mieluşele înapoi!”. Reacţia dreaptă a lui David ca judecător îl ajută să înţeleagă reacţia Marelui Judecător şi legitimitatea ei, în ceea ce priveşte păcatul lui David faţă de Urie. David înţelege cât de mult s-a mâniat Dumnezeu, că el este vrednic de moarte, că i se oferă iertarea, dar că vor rămâne pedepse şi consecinţe extrem de dureroase. Şi într-adevăr, tocmai acesta este mesajul Domnului prin gura lui Natan.
Dincolo de înţelepciunea cu care Domnul l-a inspirat pe Natan, ceea ce mă uimeşte este că a fost nevoie de o asemenea strategie pentru trezirea lui David. Oare nu era evident că David păcătuise? De ce mai era necesară o asemenea demonstraţie şi abordare? Şi mai menţionăm că trecuseră peste 9 luni de la comiterea adulterului cu Bat-Şeba, căci din mesajul lui Natan aflăm că în cap. 12 Bat-Şeba deja născuse: „copilul care ţi s-a născut va muri.” Ce făcuse David 9 luni de zile? Mă îngrozesc când mă gândesc la efectul de împietrire al păcatului. Iată că cel care avea o inimă după inima lui Dumnezeu nu îşi pune problema pocăinţei timp de 9 luni de zile chiar dacă era vorba despre adulter şi crimă. Şi după 9 luni de zile este nevoie să vină Natan şi să îi facă o demonstraţie foarte inteligentă pentru a-l convinge de păcatul său împotriva lui Dumnezeu. După ce păcătuieşti numai eşti acelaşi om. Păcatul îţi fură lumina, îţi atacă luciditatea spirituală, îţi întunecă discernământul. Efectele şi consecinţele păcatului se regăsesc în primul rând în personalitatea celui care l-a comis. Domnul este foarte întristat şi mâniat de păcatul lui David. El îi aduce aminte cât de mult l-a înălţat şi cât de mult ia oferit. David nu doar că îl avea pe Domnul, dar avea de toate: succes, soţii, copii, lucrare, prestigiu.
Şi cu toate acestea a dorit ceva mai mult, chiar dacă acest „mai mult” intra în contradicţie cu
poruncile divine. Şi Domnul subliniază atât de frumos: „Şi dacă ar fi fost puţin atât, aş mai fi
adăugat. Pentru ce dar ai dispreţuit cuvântul Domnului?” Gravitatea păcatului a fost judecată în raport cu cât îi fusese dat de Domnul. David primise enorm. Dacă era un om care nu a reuşit să se căsătorească, care ar fi fost sărac şi fără perspective şi care de-abia a început să umble cu Dumnezeu, ar fi fost vinovat dacă ar fi comis adulter, dar totuşi mai puţin vinovat decât David. Ispita şi presiunea ar fi fost mult mai mare pentru acesta. Dar David nu doar că Îl cunoştea pe Domnul de atâţia ani, dar avea şi binecuvântări pământeşti din belşug. Cu toate acestea, a cedat ispitei. David era vrednic de moarte şi Legea prevedea atât pentru adulter, cât şi pentru crimă pedeapsa capitală. Cu toate acestea, Domnul îi oferă iertarea sa. Iată cât de mare era harul lui Dumnezeu. Înţelegem că, din pricina efectului de împietrire al păcatului, pedeapsa pentru adulter, crimă, idolatrie etc, era pedeapsa capitală. Cei mai mulţi deci care aveau să comită aceste păcate nu aveau să îşi mai pună problema unei pocăinţe autentice. Totuşi, pentru cei disponibili pocăinţei, Domnul era gata să le ierte şi aceste păcate. Pocăinţa lui David este descrisă în tulburătorul Psalm 51 scris „când a venit la el proorocul Natan, după ce intrase David la Bat-Şeba.” Comentariul de la începutul psalmului ne ajută să înţelegem că pocăinţa lui David a avut loc după confruntarea cu Natan. Iată ce important este rolul unui prooroc care confruntă. De multe ori minimalizăm importanţa acestui rol: de ce este nevoie de confruntare? Îşi poate da seama şi singur? Sau Natan se putea gândi: dacă nu s-a pocăit atâta vreme, ce rost are să-l mai confrunt acum? Sigur nu va primi mustrarea mea. Dar iată că David a primit mustrarea lui Natan şi a primit harul pocăinţei.
Dacă facem o comparaţie între păcatul lui David şi cel care a adus la lepădarea lui Saul, ne dăm seama că nu putem afirma că păcatul lui David a fost mai puţin grav. Ba mai mult, parcă ni se pare că este mult mai grav. Cu toate acestea, Domnul nu îl leapădă pe David ca împărat şi David îşi şi reface relaţia cu Domnul. De ce Domnul nu l-a lepădat şi pe David din funcţia de împărat? Nu ştim exact, dar Domnul se uită la inima din spatele unei alegeri şi se uită şi la alegerile viitoare a celui ce a comis păcatul. Se pare că hotărârea de a renunţa la Domnul a fost mult mai profundă în cazul lui Saul şi acesta a evitat pocăinţa până la sfârşitul vieţii. David a căzut în păcat, dar a primit mustrarea şi Domnul i-a dat nu doar harul de a reintra în relaţie cu El, dar i-a dat şi şansa păstrării tronului. Atunci când Domnul pedepseşte pe cineva, se uită nu doar la fapta vizibilă, ci şi la inima celui ce a comis păcatul, la profunzimea deciziei de a întoarce spatele lui Dumnezeu şi la disponibilitatea viitoare a celui în cauză de a se pocăi. După ce vedem cum Domnul îl iartă pe David şi nici nu îl îndepărtează de la tron, ne punem
întrebarea: atunci să păcătuim ca să se înmulţească harul? Dacă Domnul iartă într-o secundă şi
adulterul, şi crima, atunci măcar la fel de repede va ierta şi alte păcate. Deci e simplu: păcătuiesc şi apoi îmi cer iertare. Toate bune şi frumoase, da mesajul lui Dumnezeu pentru David include doar vestea iertării. Domnul îi vesteşte şi consecinţele păcatului său: „Acum niciodată nu se va depărta sabia din casa ta, pentru că M-ai dispreţuit şi pentru că ai luat de nevastă pe nevasta lui Urie Hetitul. Aşa vorbeşte Domnul: „Iată, din casa ta voi ridica nenorocirea împotriva ta, şi voi lua sub ochii tăi pe nevestele tale şi le voi da altuia care se va culca cu ele în faţa soarelui acestuia. Căci ai lucrat pe ascuns; Eu însă voi face lucrul acesta împotriva întregului soare şi întregului Israel.”

Deşi David este iertat, iertarea nu anulează toate consecinţele dureroase ale păcatului. După ce
citim Psalmul 51 (50) suntem profund mişcaţi de sinceritatea lui David şi de dimensiunea pocăinţei lui. Domnul îi răspunde şi îl iartă, dar cu demnitate şi verticalitate aduce toate consecinţele dureroase pe care i le vestise mai dinainte. Şi în următoarele 8 capitole autorul nu face altceva decât să ne descrie cum s-au împlinit nenorocirile pe care i le vestise Domnul lui David.
Păcatul aduce consecinţe. Este o lege implacabilă. Ea izvorăşte din însăşi dreptatea şi
demnitatea lui Dumnezeu. Iertarea nu anulează decât o parte din consecinţele unui păcat. În cele ce urmează vom analiza consecinţele păcatului lui David şi ne vom îngrozi de durerile cu care s-a confruntat sufletul lui David. Consecinţele păcatului lui le vom descoperi mai întâi în el, apoi în familia lui şi apoi în împărăţia, şi nu în cele din urmă la neamurile dimprejur. David a păcătuit în ascuns, şi a făcut tot ce a putut să îşi ascundă păcatul. Dar iată că acel păcat făcut în ascuns a generat consecinţe dezastroase până la marginile pământului. Suntem legaţi unii de laţii mai mult decât ne închipuim noi. David avea şi o poziţie specială, de Uns al Domnului. Cu cât rolul nostru e mai reprezentativ în lucrarea lui Dumnezeu, cu atât mai grave consecinţe are păcatul nostru asupra celor din jurul nostru.
Vom analiza cu atenţie aceste capitole evidenţiind diferitele consecinţe ale păcatului lui David.
# Prima consecinţă a păcatului lui a fost că a adus şi mai multe păcate. Un păcat nu ne vizitează niciodată singur.
# A doua consecinţă a fost împietrirea inimii lui David.
# A treia consecinţă a fost moartea copilului. Domnul i-a spus: „Domnul îţi iartă păcatul, nu vei muri. Dar, pentru că ai făcut pe vrăjmaşii Domnului să-L hulească, săvârşind fapta aceasta, fiul care ţi s-a născut va muri.”

Păcatul lui David şi consecinţele acestuia – 11:1-12:31 –
=================4=================

Păcatul lui David nu a rămas ascuns. Diavolul ne amăgeşte că păcatul nostru va rămâne ascuns, dar apoi îl răspândeşte până la marginea pământului pentru a ne umple de ruşine şi pentru ca vrăjmaşii Domnului să batjocorească Numele Lui. David era o lumină pentru împăraţii din jur, pentru neamurile din jur, era o lumină deranjantă. Viaţa curată a lui David aducea la lumină şi condamna întunericul din ei. Câtă bucurie a adus căderea lui David celor deranjaţi de lumina din David: iată şi el este ca noi, de fapt, Domnul cu care se laudă este o mare minciună! David era o persoană publică cu rol de model. Păcatul lui a devenit cunoscut. El trebuie pedepsit în mod public, tocmai pentru ca Domnul să arate tuturor că el Se detaşează de fapta lui David şi nu o aprobă. Ne aducem aminte cum Moise, deşi a fost iertat, nu a mai putut intra în ţara promisă după ce a vorbit uşuratic cu buzele înaintea întregului popor. Prima pedeapsă publică a lui David a fost moartea copilului. O pedeapsă cumplită, mai dureroasă decât însăşi moartea lui David. Pierderea unui copil este una din cele mai mari dureri pe care le poate avea cineva. David rostise cu puţin înainte cu mânie: „Şi să dea înapoi patru miei...”. David, omorându-l pe Urie, a luat pe cineva drag din viaţa multor oameni. David avea să trăiască şi el această mare durere: mai întâi copilul de-abia născut, apoi Amnon, apoi Absalom. Trei dintre copiii lui aveau să moară. Dar care ar putea fi a patra pierdere? Să fie pierderea tronului, sau durerea produsă de necinstirea ţiitoarelor lui, sau trădarea şi moartea lui Adonia? Nu ştim sigur, dar pedeapsa lui Dumnezeu aduce mai multă durere în viaţa lui David decât a adus el în viaţa altor oameni prin uciderea lui Urie.
Deşi autorul, atunci când ne descrie consecinţele păcatului lui David nu face o separaţie clară între prezentarea consecinţelor asupra personalităţii lui, a consecinţelor asupra familiei şi cele asupra împărăţiei lui, în cap.11-12, se pare că el insistă mai mult asupra consecinţelor păcatului asupra personalităţii lui, deşi cu acestea ne vom întâlni şi în celelalte capitole.
Păcatul odată intrat în viaţa noastră ne mutilează personalitatea şi distruge rapid ceea ce Dumnezeu a zidit cu atâta trudă şi răbdare în noi. Am observat deja cum păcatul înfăşoară aşa de lesne. Păcatul nu ne vizitează niciodată singur şi ne atrage într-un lanţ fără sfârşit de păcate. David a început cu o neveghere, dar a ajuns apoi un curvar, un mincinos şi un criminal. În cap.11 observăm cum păcatul înfăşoară cu rapiditate personalitatea lui David şi cum acesta devine rob păcatului. În cap. 12 ne-am speriat de împietrirea adusă de păcat. David, cel cu inima curată, devine insensibil faţă de propriile păcate, chiar dacă acestea însemnau curvie şi crimă. El nici nu îşi pune problema pocăinţei pentru mai bine de 9 luni de zile şi este nevoie de intervenţia inspirată a lui Natan. Păcatul anihilează simţurile spirituale şi înăbuşă cu brutalitate strigătul conştiinţei. David îmbracă fără ruşine haina făţărniciei şi îşi ascunde nelegiuirile sub preş. Cucerirea cetăţii Raba ne prezintă un alt David, decât cel cu care eram noi obişnuiţi. Punctul forte al spiritualităţii lui David era smerenia lui. Mereu făcea un pas înapoi şi dădea toată slava Domnului. Dar acum la Raba se lasă atras de propunerea perfidă a lui Ioab, şi David vine la finalul bătăliei pentru a lua el slava. Fără ruşine, îşi pune coroana unui împărat păgân pe cap şi arată spre sine cu toată putere. Ce mare contrast este între acest tablou şi cel care ni-l prezintă pe David umil, dansând în haine de in înaintea chivotului. Ba mai mult, tratamentul la care a supus pe prizonieri ne şochează. Deşi sunt unele traduceri care propun o variantă mai acceptabilă de traducere, şi anume că David i-ar fi pus să muncească cu fierăstrăul şi securile, cred că traducerea lui Cornilescu este corectă. Iată-l pe David crud, nemilos, plin de dorinţa de a se răzbuna. Domnul a fost de acord cu pedepsirea amoniţilor, dar nu a poruncit torturarea lor şi nici nimicirea lor cu desăvârşire. Punctele forte ale lui David erau smerenia, şi bunătatea şi lepădarea răzbunării deşarte. Dar David este acum mândru, fugind după slava deşartă a mulţimii, robit de gândul răzbunării şi de o cruzie feroce. Ce s-a întâmplat cu David? David a fost preschimbat de păcat. Şi pentru a înţelege cât de mult îţi maltratează păcatul inima, autorul subliniază prin cucerirea cetăţii Raba cum păcatul a subminat şi preschimbat în rău cele mai minunate calităţi ale lui David. Atunci când păcătuim cu gândul că ne vom cere iertare, uităm de forţa de mutilare a păcatului. După ce vom păcătui, nu vom mai fi aceleaşi persoane ca înainte, şi gândul de a ne cere iertare s-ar putea nici să nu mai apară. Ce trebuie mereu să ne înfricoşeze la păcat, este că el ne va fura luciditatea minţii şi nu vom şti niciodată în ce ne va transforma pactul cu diavolul.
Înainte de a ne prezenta cucerirea cetăţii Raba, autorul ne descrie durerea lui David la
pierderea copilului său, precum şi insistenţa sa în a căpăta îndurare din partea lui Dumnezeu. Oare cum să interpretăm insistenţa lui David? Cu siguranţă, autorul vrea să sublinieze prin acest tablou că dureroasa confruntare cu consecinţele păcatului este implacabilă, de neevitat. Ori cât de mult a insistat David în rugăciune, Domnul a rămas intransigent. David a încercat să îl convingă pe Domnul să anuleze confruntarea cu consecinţele păcatului, dar Domnul a rămas ferm pe poziţie. David tocmai experimentase iertare pentru crimă şi adulter. El ştia că îndurările Domnului sunt fără margini, şi a sperat până în ultima clipă. Gestul său pare frumos, dar dovedeşte că nu a înţeles încă necesitatea confruntării cu consecinţele propriilor păcate. În primul rând, David făcuse un păcat public şi din pricina lui Neamurile din jur huliseră Numele Domnului. El trebuia pedepsit public. Şi apoi, după cum vom vedea pe parcursul secţiunii, tocmai durerea confruntării cu propriile păcate aduce vindecarea sufletului nostru mutilat de propriile păcate. David nu a jelit pentru moartea copilului, ci doar înainte, în speranţa salvării vieţii lui. Dar David a jelit chiar pentru moartea lui Saul. Oare nu ar fi fost normal să jelească şi pentru moartea copilului său? Lacrimile ne-au fost date de Domnul ca să plângem. Avraam a jelit-o pe Sara, poporul Domnului şi-a jelit mereu eroii credinţei. Existenţa durerii şi exprimarea ei este o normalitate. Ea arată şi cât de mult am iubit pe cei pe care i-am pierdut. E adevărat că durerea ne poate copleşi sufletele şi ne poate închide în temniţa depresiei, dar cel credincios are speranţă, are nădejdea învierii din morţi şi a revederii cu cei dragi. Ei nu au plecat de tot, este doar o mică despărţire. Peste puţină vreme, foarte puţină vreme ne vom uni cu toţii în slavă. David nu mai are lacrimi pentru copilul său şi merge doar pe principiul că „viaţa merge înainte.” Slujitorii lui sunt, pe bună dreptate, surprinşi de reacţia sa. Ce se întâmplase cu inima sensibilă a lui David care a scris cântări de jale chiar la moartea vrăjmaşilor lui?
Bat-Şeba a fost şi ea pedepsită pentru păcatul ei. Ea a suferit multă vreme pentru pierderea copilului. În 1 Cronici 3:5, autorul precizează că Solomon a fost al patrulea copil al Bat-Şebei. Este posibil deci ca durerea pierderii primului copil să fi persistat cu putere mai bine de patru ani de zile. Naşterea lui Solomon marchează un momente al mângâierii şi speranţei. Domnul le-a iertat păcatul şi le dă şansa unui nou început. Cu toate acestea suferinţa cumplită adusă de consecinţele păcatului îi ajută să înţeleagă gravitatea păcatului şi să nu cadă în ispita de a transforma harul în desfrânare.
Secţiunea 11-20 ocupă un loc special în revelaţia progresivă a lui Dumnezeu. Nicăieri nu avem descrisă o cădere aşa de mare a unui om credincios care apoi este iertat şi reabilitat. Căderea lui Saul a fost ameţitoare. De la Lucifer şi Adam nu mai găsim o cădere aşa de mare. Înţelegem vulnerabilitatea şi pericolul căderii. Astfel nu suntem chiar aşa şocaţi când are loc şi căderea lui. David. Dar spre deosebire de Saul, David se întoarce la Domnul şi primeşte iertarea şi reabilitarea. De această dată ne surprinde harul şi îndurarea lui Dumnezeu. Dar autorul nu insistă atât pe acestea, cât pe consecinţele păcatului. Dacă istoria s-ar fi terminat în cap. 12 cu cuvintele: „Domnul îţi iartă păcatul nu vei muri.”, atunci ne-am fi gândit cu toţii: „să păcătuim deci ca să se înmulţească harul.” Dar istoria păcatului lui David nu se încheie aici. Aproape jumătate din cartea 2 Samuel autorul ne descrie consecinţele păcatului lui David. Nicăieri în Scriptură nu înţelegem mai bine aceste adevăruri: iertarea nu anulează toate consecinţele păcatului, harul nu poate fi transformat în desfrânare, Domnul nu se lasă batjocorit: omul va culege ce va semăna. Cu toţii ne speriem de suferinţă. Citind experienţele prin care a trecut David ne îngrozim şi ne rugăm să nu trecem prin nici una din ele. Ce este de făcut? Să veghem în fiecare zi a vieţii noastre şi să acceptăm mai degrabă suferinţa despărţirii de păcat. David ar fi suferit dacă şi-ar fi omorât lenea şi pofta din cap.11. Dar ar fi suferit mult, mult mai puţin decât în cei 10 ani de zile de necazuri. Autorul vrea să privim la David şi să ne îngrozim. Da, există şansa iertării oricărui păcat, dar să nu uităm că vom culege ce am semănat. David a semănat câteva săptămâni de neveghere şi a cules 10 ani de necazuri. Oare nu este mai înţelept să umblăm în căile Lui şi să acceptăm fără ezitări suferinţa despărţirii de păcat? Aceste capitole ne învaţă frica de Domnul într-un mod minunat. Cine este înţelept va lua aminte.
.........................
Sursa: google

Sunt de acord ca invatatura parintilor sa porneasca din suflet. Nici nu pot concepe ca parintii isi pot educa copiii altfel, decat din dragoste. Insa, cand copilul calca gresit, parerea mea este ca, copilul trebuie sa vada ca a gesit. O mustrare nu cred ca ii strica si chiar si o nuia la fund din cand in cand, daca o cere. Frica de Dumnezeu si de parinti, bataia parintilor (cand e facuta la momentul potrivit si nu oricand sau din orice motiv) e sfanta si te scapa de multe primedii mai tarziu in viata.

• "Nu numai purtarea în pântece te face mamă, ci şi o bună educaţie creştinească a copiilor. Cel dintâi cuvânt pe care îl spui copilului trebuie să fie despre Dumnezeu, fiinţa căreia i-a dăruit cel dintâi zâmbet.
• Aşa cum într-o apă limpede se vede mai bine soarele, decât într-o apă tulbure şi cu valuri, tot astfel Soarele veşnic şi dumnezeiesc se cunoaşte mai bine în linişte şi în pace prin credinţă şi prin ochiul minţii, decât în nelinişti şi în zgomotul lumii." - Parintele Arsenie Boca

Părinţii să-şi încredinţeze copiii lui Dumnezeu - Cuviosul Paisie Aghioritul
 

Dumnezeu a dat primilor zidiţi, lui Adam şi Evei, marea binecuvântare de a deveni împreună-creatori cu El. În continuare părinţii, bunicii, etc. sunt şi ei împreună-creatori cu Dumnezeu, pentru că dăru*iesc trupul.

Sf Inger pazitor 01Dumnezeu, într-un anumit fel, este obligat să se intereseze de copii. Atunci când copilul se botează, Dumnezeu îi pune la dispoziţie un înger pentru a-l apăra. Aşadar copilul este ocrotit de Dumnezeu, de îngerul păzitor şi de părinţii lui. Îngerul păzitor este întotdeauna lângă el şi îl ajută. Cu cât creşte copilul, cu atât părinţii sunt eliberaţi de responsabilităţi. Dacă părinţii mor, atunci Dumnezeu de sus şi de aproape, precum şi îngerul păzitor de aproape, continuă să-l ocrotească necontenit pe copil.

Părinţii trebuie să-i ajute duhovniceşte pe copiii lor încă de când sunt mici, pentru că atunci metehnele lor sunt mici şi uşor se pot tăia. Sunt precum cartoful proaspăt, care se cojeşte uşor, atunci când îl razi puţin. Căci dacă se va învechi trebuie să iei cuţitul pen*tru a-l curăţa, iar dacă este şi puţin stricat, trebuie să tai mai în adânc. Atunci când copiii sunt ajutaţi de mici şi se umplu de Hristos, vor fi lângă El totdeauna. Şi chiar dacă ar devia puţin atunci când vor creşte, datorită vârstei sau a unei rele prietenii, pe urmă iarăşi se vor întoarce la El. Pentru că frica de Dumnezeu şi evlavia care au adăpat inimile lor încă din vârsta copilăriei nu este cu putinţă să fie uitate vreodată.

Apoi, în perioada adolescenţei, care este vârsta cea mai grea, grija părinţilor pentru copiii lor este mai mare, până ce îi vor ţine la şcoală şi îi vor căsători. Atunci părinţii să facă tot ceea ce pot pentru a-i ajuta, iar ceea ce nu pot face, pentru că întrece puterile lor, să o încredinţeze Atotputernicului Dumnezeu. Când părinţii îşi încredinţează copiii lor lui Dumnezeu, atunci El este obligat să-i ajute în lucrurile care nu se pot face omeneşte. Dacă, de pildă, copiii [adolescenţi] nu ascultă, să-i încredinţeze lui Dumnezeu, iar nu să caute diferite moduri de a-i constrânge. Mama să-i spună lui Dum*nezeu: “Dumnezeul meu, copiii mei nu mă ascultă. Eu nu pot face nimic. Ai grijă Tu de ei!”.

Alaltăieri, la priveghere mi-a făcut o deosebită impresie o mamă pe care o cunoşteam de multă vreme. A venit să ia binecuvântare. Dar văd că are cu ea numai pe copiii cei mai mari. “Unde sunt cei mici?” o întreb. “Acasă, Părinte, îmi răspunde. Fiind o zi aşa de mare am vrut să venim la priveghere şi m-am sfătuit cu soţul: «Deoarece mergem la priveghere şi nu la distracţii, Dumnezeu va trimite un înger să-i păzească pe micuţii noştri»“. Rar mai întâlneşti astăzi o astfel de încredere în Dumnezeu, pentru că acum, aşa cum a dispărut încrederea copiilor în părinţi, tot astfel a dispărut şi încrederea părinţilor în Dumnezeu.

Şi auzi adeseori pe mulţi părinţi spunând: “De ce tocmai copilul nostru să apuce pe un drum rău? Doar noi mergem regulat la biserică”. Şi aceasta se întâmplă pentru că părinţii nu-I dau lui Hristos şurubelniţa ca să le strângă puţin copiilor lor vreun şurub slăbit, ci vor să le facă ei singuri pe toate.

Şi cu toate că există Dum*nezeu, Care ocroteşte copiii, şi îngerul lor păzitor este mereu lângă ei, ocrotindu-i şi el la rândul său, părinţii se neliniştesc până se îmbolnăvesc. Şi deşi sunt oameni credincioşi, se comportă ca şi când nu ar exista Dumnezeu şi înger păzitor, împiedicând astfel intervenţia dumnezeiască. În timp ce ar trebui să se smerească şi să ceară ajutor de la Dumnezeu şi atunci Bunul Dumnezeu le va ocroti copiii lor.

Renaşterea duhovnicească a copiilor - Cuviosul Paisie Aghioritul
 

- Părinte, pentru educaţia copiilor sunt răspunză*tori numai părinţii?

- Cea mai mare răspundere o au părinţii, pentru că, potrivit cu educaţia ce o vor da copiilor lor, aceştia vor deveni clerici buni, dascăli buni, etc. şi vor ajuta şi ei la rândul lor atât pe copiii lor, cât şi pe ceilalţi. Iar din*tre părinţi mama are răspundere mai mare pentru educaţia copiilor.

Dacă părinţii, în perioada în care copilul este încă în pântecele mamei lui, se roagă, trăiesc duhovniceşte, copilul se va naşte sfinţit. Iar în continuare, dacă îl vor ajuta duhovniceşte, va deveni un om sfinţit şi va ajuta societatea, fie că va sluji în biserică, fie că va ajunge într-un post de răspundere, etc. Cu toţii tre*buie să-i ajutăm pe copii să devină oameni cinstiţi şi astfel să rămână puţin aluat pentru generaţiile viitoare. Pentru cDumnezeiestii Parintiă acum, aşa cum merg lucrurile, este pe cale să dispară şi aluatul. Şi dacă va dispărea aluatul, ce se va întâmpla după aceea?

Părinţii care nasc copii şi le dăruiesc trupul trebuie să contribuie, pe cât pot, şi la renaşterea lor duhovnicească. Pentru că omul, dacă nu renaşte duhovniceşte, va merge în iad. Apoi, ceea ce nu pot face ei înşişi pentru copiii lor, să o încredinţeze dascălilor. De aceea şi biserica noastră spune: “Pe părinţii şi învăţătorii noştri…” (Din ectenia de la sfârşitul miezonopticii). Există însă şi Părinţi duhovniceşti, care deşi nu au copii, pot însă ajuta mai eficient la educaţia copiilor, pentru că lucrează la renaşterea lor duhovnicească.

Vreau să spun că toţi trebuie să ajutăm, fiecare în felul său, cu exemplul său, pentru renaşterea duhovnicească a copiilor, astfel încât şi în această viaţă să trăiască în pace şi în cealaltă să meargă în Rai. Atunci când copiii vor deveni oameni duhovniceşti, nu vor mai trebui nici legi, nici alt mod de constrângere. “Legea nu este pusă pentru cel drept” (ITim. 1, 9), ci pentru călcătorii de lege. Stăpânirea duhovnicească este mai presus decât stăpânirile omeneşti.

Exemplul părinţilor
 

- Părinte, atunci când copilul nu ascultă şi se împotriveşte, cum trebuie să procedeze părinţii?

- Dacă nu ascultă copilul şi se comportă urât, înseamnă că există o pricină. Se poate ca el să fi văzut scene urâte, sau să fi auzit cuvinte murdare în casă sau în afara ei. Oricum, pe copii îi ajutăm în problemele duhovniceşti mai ales prin exemplul nostru şi nu prin constrângere.

Iar cel mai mult îi ajută mama prin purtarea, prin ascultarea şi respectul ei faţă de soţ. Dacă în vreo problemă are o părere diferită faţă de cea a soţului, niciodată să nu şi-o exprime în faţa copiilor, pentru ca să nu o folosească cel viclean, niciodată să nu strice încrederea copiilor în tatăl lor, ci, chiar şi atunci când el este vinovat, ea să-l îndreptăţească. Dacă, de pildă, acesta se poartă urât, să le spună copiilor: “Tata este obosit, pentru că a lucrat toată noaptea ca să termine o treabă urgentă. Iar aceasta pentru voi o face”.

Mulţi părinţi se ceartă în faţa copiilor şi astfel le dau lecţii urâte, iar sărmanii copii se întristează. După aceea, părinţii, ca să-i mângâie, le fac toate hatârurile. Merge tatăl şi-l ia pe copil cu binişorul: “Puiu’ tatii, ce vrei să-ţi cumpăr?”. Merge apoi mama, să-l alinte şi ea un pic şi astfel copiii cresc mofturoşi şi pretenţioşi. Iar după aceea, dacă părinţii nu le pot da lucrul pe care copiii lor îl cer, aceştia îi ameninţă că se vor sinucide.

img_0411Şi văd cât de mult îi ajută pe copii exemplul bun al părinţilor. Astăzi au venit două fetiţe – una să fi avut vreo trei ani, iar cealaltă patru – cu părinţii lor, care erau foarte evlavioşi. Cât de mult m-am bucurat de ele! Erau ca nişte îngeraşi. Stăteau pe scaun şi-şi acopereau genunchii cu rochiţele lor. Aveau o sfială, un respect. Şi toate acestea proveneau din comportamentul părinţilor. Când copiii îi văd pe părinţii lor că au dragoste între ei, că se respectă unul pe altul, că se poartă cu bună cuviinţă, că se roagă, etc atunci ei le întipăresc pe acestea în sufletul lor. De aceea spun că cea mai bună moştenire pe care părinţii o pot lăsa copiilor lor este evlavia lor.

Să fi văzut o fetiţă din Australia câtă nobleţe avea! Eram în Camberra. Văzusem pe ultimii oameni care veniseră acolo şi peste puţin trebuia să plecăm. Deodată văd că se opreşte o maşină şi din ea coboară o pereche cu fetiţa lor. “Părinte, bine că v-am prins!”, îmi spun aceia. “Da, peste puţin timp vom pleca”. “Părinte, îmi spune soţul, pe mine puteţi să nu mă primiţi, ci doar puţin pe soţia mea, să se uşureze, deoarece este sensibilă”. Am mers puţin mai deoparte cu acea femeie, ca să-mi spună ce dorea. Fetiţa a venit şi ea în urma mamei ei. “Stai acolo, i-am spus, ca să vină mama ta”. “Tu ai mamă?” mă întreabă fetiţa. “Nu am”, îi răspund. Şi văd cum ochii ei se umplu de lacrimi. “Vrei să ţi-o dau pe mama mea?” mă întreabă din nou. Atunci o întreb şi eu: “Dar tu ai bunic?”. “Nu” îmi răspunde. “Vrei un bunic?”. “Vreau. Dar cum doreşti? Să stai tu acasă la noi, sau să venim noi acasă la tine?” mă întreabă. Câtă nobleţe! Copil mic şi s-o jertfească pe mama ei! Şi să vedeţi cum i-a copiat pe părinţii ei. Şi tatăl ei avea multă nobleţe. L-am îmbrăţişat, l-am sărutat şi l-am felicitat. Câte binecuvântări nu i-am dat. Astfel de oameni mişcă şi pe omul cel mai împietrit la inimă, cu cât mai mult pe Dumnezeu.

Exista o posibilitate reala, pe care de multe ori parintii nu o iau in calcul, ca ei sa nu aiba dreptate, ci chiar copilul. Daca ii si obligi sa faca ceva care totusi este gresit, sau pur si simplu nu le place, ce sa faca si copiii ? Luand exemplul unor parinti toxici si sufocanti de exemplu, care nu inteleg ca gresesc, evadarea copilului va fi povestita de parinti exact din perspectiva asta: neasculare si comportament urat.

Matusa mea, cand s-a hotarat sa se casatoreasca, a fost imediat catalogata ca neascultatoare de mama ei, dar dupa ~35 de ani de casatorie, este tot casatorita si tot fericita.

cat de frumos si de adevarat ai scris!

ce mi-as dori sa fi avut si eu un parinte sa ma invete asa cand eram mai tanara

Nu vreau sa pun in discutie "daca" parintele are sau nu dreptate. Aici incercam doar o diferentiere intre "a face din convingere" si " a face de teama pedepsei". Si... vorbeam de copii, dar hai sa vorbim de oameni mari, orgoliosi, plini de personalitate, care cred ca stiu ce vor de la viata. Cu cat "ii legi" mai mult de obligatii, cu atat se eschiveaza sa rupa legaturile, sa gaseasca tot felul de scuze si de nepotriviri. Ati vazut vreodata care-i diferenta intre o oaie si o capra? Eu, in copilarie am vazut; caprele sunt atat de indaradnice si neascultatoare ca orice-ai incerca sa faci cu forta, nu merge. Cu cat o legi mai mult, cu atat se zbate in legatura ei si nici nu poate sa manance in tihna, atat timp cat e legata. Asa e si omul: cu cat ii atarna deasupra capului sabia pentru eventualele fapte rele pe care ipotetic le poate savarsi, cu atat el nici nu mai vede in ce fapte rele intra, fiindca este obsedat de sabie, nu de pacea sufletului lui.
Nu am nimic cu canoanele sfintilor parinti si cu siguranta ne sunt de mare folos, dar parca imi aminteste de pacea unei tari aflata sub dictatura. Intr-adevar, toata lumea munceste, nimeni nu fura, dar... lipseste dragostea. Aici mi se pare mie ca se rupe relatia cu Dumnezeu, desi faci toata viata voia Lui. Dar... nu iubesti si nu intelegi dragostea pe care El o trimite, nu cu ostentatie, ci "cu mila si cu indurari". Stiu ca Dumnezeu e puternic, dar n-as vrea sa-L iubesc din frica, ci din convingerea ca, atat timp cat ii dau Lui toate gandurile mele (chiar si pe cele de care ma rusinez) si ma rog sa ma intelepteasca in toate zilele vietii mele, nu trebuie sa ma tem de El. Si tata era un dur uneori, dar eu stiam ca ma iubeste si ma supuneam tratamentelor lui. Dar niciodata nu ma ameninta: "Vezi ca daca faci cutare lucru, la mine in casa nu ai ca cauta!" Doar atat spuneau amandoi: "Fiti oameni buni cu toata lumea, nu furati, feriti-va de cei fara nici un Dumnezeu, si orice-ati face, nu uitati ca veti primi inapoi in aceeasi moneda, inzecit!"

Niciodata nu-i prea tarziu. Macar putem sa dam mai departe, daca altfel nu se mai poate. Totusi, raman la concluzia ca mai bine decat studierea pacatului si a pedepsei lui David (pe care am expus-o cu ceva pagini in urma) nimic nu ne face mai constienti de vicleniile si urzelile diavolului. Ce, David nu stia ce inseamna adulterul si cum se pedepseste? Cred cu toata convingerea ca daca ne luam in viata ca puncte de referinta invataturile Sf. Siluan si iadul in care a cazut David dupa savarsirea pacatului (imi inchipui ca fiecare dintre noi este constient de propriile pacate si astfel isi poate imagina lesne propriul lui iad), putem ajunge si la dragostea fata de Dumnezeu, si la limita deznadejdii cand ne amintim ca pacatele noastre nu merita iertate...

Am citit de curând în "Terapeutica bolilor spirituale" a lui Jean-Claude Larchet, în capitolul despre desfrânare, că procrearea nu este principalul şi nici unicul scop binecuvântat al relaţiilor sexuale dintre soţi, ci aceste relaţii ar avea ca sens împlinirea iubirii dintre cei doi. Afirmaţiile autorului se bazează pe scriptură şi pe scrierile sfinţilor părinţi. Pot să revin mai pe seară cu citate exacte, dacă este cazul.

De ce există astfel de contradicţii referitoare la acest aspect?

Am găsit:
 

Putem vorbi de necumpatare sau, mai precis, de rea folosire, atunci cand omul se foloseste de sexualitatea sa numai pentru dobandirea placerii legate de ea, atunci cand face din placerea sexuala un scop in sine, ceea ce este un lucru pervers si patologic din mai multe motive. Mai intai, se neaga una dintre principalele meniri ale functiei sexuale, cea mai vadita si care este inscrisa in insasi firea ei: procrearea. Astfel, Sfantul Maxim spune ca, indeobste, viciul "este o judecata gresita cu privire la intelesurile lucrurilor, careia ii urmeaza reaua intrebuintare a lucrurilor (abuzul de lucruri)" si, de pilda, "cand este vorba despre femeie, judecata dreapta cu privire la impreunare trebuie sa vada scopul ei in nasterea de prunci. Deci cel care urmareste placerea greseste in judecata socotind ceea ce nu e bine, ca bine. Asadar, unul ca acesta face rea intrebuintare (abuzeaza) de femeie impreunandu-se cu ea".
Aceasta menire, chiar fireasca cum este, nu este nici singura, nici cea mai importanta. Pentru speta umana, procrearea poate aparea mai curand ca un rezultat firesc al unirii sexuale, decat ca scopul ei. Unirea sexuala este in primul rand unul dintre modurile de unire ale barbatului cu femeia, una dintre manifestarile iubirii ce si-o poarta unul altuia, ea exprima aceasta iubire pe un anumit plan al fiintei lor, cel trupesc. Cea dintai tinta a unirii sexuale este iubirea si multele binefaceri de ordin spiritual pe care omul le poate dobandi prin ea, in sanul casatoriei binecuvantate si in legatura cu alte moduri de unire conjugala. Trebuie totusi sa precizam ca iubirea conjugala, in viziunea crestina, este privita ca unire a doua persoane - adica a doua fiinte privite in intregul lor, pe de o parte, si in natura lor spirituala, pe de alta -, in Hristos, in vederea ajungerii in imparatia cerurilor, unire pecetluita in ceea ce priveste natura si menirea ei de harul Duhului Sfant, dat prin taina cununiei. Aceasta conceptie subordoneaza unirea sexuala, ca si toate celelalte moduri de unire dintre soti, dimensiunii spirituale pe care o au fiinta si iubirea lor. Trebuie, de aceea, ca unirea sexuala sa fie precedata in chip fiintial de unirea spirituala, cea care ii confera sens si valoare, numai asa respectandu-se finalitatea ei, si cea a naturii fiintelor pe care le pune in legatura.