Doamna Nutucutu a enumerat cativa dintre sfintii cei mai importanţi ai Bisericii lui Cristos. Dacă ar fi să aprofundaţi învăţătura lor, să citiţi vieţile lor, scrierile lor, să imitaţi viaţa lor, nu v-ar ajunge o viaţă de om.

Pe scurt cum contrazice aşa zisul primat papal constituţia Bisericii crezând catolicii că numai un episcop poate să fie predicator universal al Bisericii. Papalitatea se bazează pe aşa zisa tradiţie a sfântului Petru însă problema care apare în sânul Bisericii este aceea că nu doar apostolul Petru era considerat de predicator al Bisericii. Ceilalţi apostoli care au scris şi ne-a rămas, cum sunt Ioan sau Pavel şi ei au fost şi au rămas până în ziua de azi păstori universali ai Bisericii chiar dacă Petru avea o anumită întâietate sau o anumită formă de primat între ceilalţi. Însă primatul apostolului Petru nu implică faptul că învăţătura altor sau celorlalţi apostoli nu ar fi o învăţătură universală a Bisericii şi prin urmare acei apostoli, spre exemplu Ioan sau Pavel, sunt şi ei, nu doar Petru, învăţători universali ai Bisericii. Iar acest lucru se bazează pe faptul că învăţătura creştină este una universală, pentru toţi creştinii adică, şi, în virtutea universalităţii doctrinei sau a propovăduirii inspirată de Sfântul Spirit, înşişi purtătorii acestei doctrine revelate de Sfântul Spirit sunt şi devin pastori universali ai Bisericii. Dovadă este că Biserica lui Christos se bazează, în primul rând, pe un Nou Testament care cuprinde mai multe cărţi scrise, sub inspiraţia Sfântului Spirit, de Ioan, Petru, Pavel, Iuda, Iacob, Matei, Luca, Marcu, pe lângă acestea fiind inclusă şi Epistola către Evrei a cărei paternitate nu este foarte bine definită. Cine îşi poate închipui că Biserica Universală se bazează exlusiv pe cele două epistole care ne-au rămas de la apostolul Petru; după cum bine vedem, scrierile lui Petru sunt, ca să zic aşa, în minoritate raportat la întreg canonul Noului Legământ, şi însuşi faptul că Biserica are un canon în care sunt cuprinse mai multe cărţi inspirate de Sfântul Spirit şi care nu au fost scrise exclusiv de apostolul Petru, ne arată şi ne dovedeşte valoarea universală a învăţăturilor celorlalţi scriitori inspiraţi de Sfântul Spirit, şi în mod implicit, caracterul acelor scriitori de păstori universali ai Bisericii, caracterul de universalitate derivând din caracterul inspirat de Dumnezeu al învăţăturilor cuprinse în scrierile canonice. Prin urmare realitatea ne dovedeşte cu asupra de măsură că primatul Sfântului Petru în cadrul Bisericii primare nu îi exclude pe ceilalţi purtători ai Sfântului Spirit, sub inspiraţia Acestuia, de la caracterul de păstori universali sau dascăli universali ai Bisericii. Universalitatea învăţăturii sau a doctrinei se bazează aşadar pe inspiraţia şi călăuzirea Sfântului Spirit şi în baza acesteia orice apostol, nu doar Petru, este dascăl universal al Bisericii.

Tot aşa existenţa succesorului sfântului Petru nu implică şi nu înseamnă că alţi episcopi nu sunt sau nu pot fi păstori sau dascăli universali ai Bisericii lui Christos. Având în vedere că universalitatea învăţăturii derivă din inspiraţia sau călăuzirea Sfântului Spirit, orice episcop sau chiar orice sfânt ales de Dumnezeu care grăieşte învăţătură sub inspiraţia sau călăuzirea Sfântului Spirit acţionează pe post de dascăl universal al Bisericii, cu alte cuvinte implicând faptul că, aşa cum Petru deşi întâiul nu era singurul dascăl universal al Bisericii, pentru că Sfântul Spirit nu a fost făgăduit unui singur om, succesorul lui Petru nu este şi nu poate fi singur sau singurul dascăl universal al Bisericii atâta vreme cât există şi alţi episcopi sau sfinţi călăuziţi de Sfântul Spirit la tot adevărul aşa cum a făgăduit Însuşi Christos.

Pe de altă parte, primatul petrin şi mai apoi papal, înţeles în sensul că Petru ar fi fost singura piatră de temelie a Bisericii lui Christos, este infirmat de Apocalipsa 21, 14 unde se vorbeşte foarte clar de cele 12 pietre de temelie ale Noului Ierusalim purtând cele 12 nume ale apostolilor lui Christos. Astfel când se defineşte caracterul apostolic al Bisericii, aşa cum este şi în Crez, acest caracter apostolic sau întemeiere apostolică nu se referă exclusiv la apostolul Petru şi la apostolatul său, ci la întreaga adunare apostolică, la comuniunea apostolică în Sfântul Spirit sub autoritatea dumnezeiască a Capului Bisericii Universale, Iisus Christos, comuniune din care şi Petru, ca întâi, făcea parte.

bine denotat:67:..!!!

Am observat la catolici ca ei cunosc doar sfintii de dupa Schisma de la ei (afara de Fer. Augustin), doar cate un greco-catolic sa mai stie si de sfintii din primul mileniu. De altfel si in calendarul romano-catolic in marea majoritate a zilelor sunt trecuti sfinti de dupa Schisma (greco-catolcii au un calendar diferit, asemantor ortodocsilor): http://www.catholica.ro/calendar-romano-catolic-2012/1/
Si in aceasta lista nu e nici macar un sfant din cei mari dinainte de Schisma.

Chiar străjuind altarul principal din Basilica Sf Petru se află o splendidă statuie (aproape de mărimea naturală) pe care o avem de la Bernini. Este statuia Sf Longinus. Soldatul care a împuns cu suliţa Preasfântul Trup, provocându-I a cincea rană. Ulterior s-a convertit.

Iat-o aici:
http://upload.wikimedia.org/wikipedi...t_Longinus.jpg

Desigur, oricine a auzit de insula Sf Elena. Mama împăratului Constantin, autorul primei Basilici Sf Petru din Roma. De aceea, statuia Sf Elena este colega celei a Sf Longinus, iată-le desfăşurate:
http://www.romeartlover.it/Andrea2.jpg
Apropo de insule, avem şi o Insulă Sf Monica (mama Sf Augustin, patroana mamelor răbdătoare). În schimb, nu am auzit de vreo insulă "Sf Tereza" sau "Sf Clara".

Printre numele de fată cele mai frecvente în lumea catolică, în afară de cele de mai sus, mai este şi Iulia. O sclavă romană ucisă pentru credinţă, despre care am scris aici. Desigur, de departe cel mai frecvent nume pe care părinţii credincioşi îl dau fiicelor lor este Maria. O sfântă care a trăit înainte de Schisma Orientală... Acest nume e urmat îndeaproape de acela al mamei ei: Ana. De multe ori, amândouă, în combinaţie ca Ana Maria, Maria Ana, etc. Sau combinaţii între numele Preacuratei şi florile care îi plăceau, precum Marie Rose, Lili Marlene, etc.


Calendarul cuprinde numai o mică parte dintre sfinţi. Pentru o documentare mai completă în ceea ce priveşte sfinţii Bisericii, consultaţi Martirologul Roman.
În ultimul secol, mulţi dintre sfinţii despre care Biserica nu dispune de dovezi la nivel ştiinţific privind miracolele lor, nu au mai fost promovaţi. În unele cazuri, însăşi existenţa lor istorică este incertă, ceea ce nu înseamnă că nu ar mai fi permis cultul lor public, nici că ar fi fost scoşi din Martirolog. Cel mai cunoscut caz este acela al Sf Cristofor, patronul călătorilor pe ape, uneori reprezentat cu cap de câine.

Biserica preferă să se refere la sfinţii despre care avem dovezi palpabile, oricând la dispoziţia celor care nu cred pentru că nu văd.

V-aş ruga şi eu să observaţi că suntem pe alt topic destinat primatului papal şi că ar fi bine în primul rând să păstrăm subiectul de discuţie, şi în al doilea rând, dacă vrem să discutăm altceva decât pe subiect, fie să iniţiem altul, fie să continuăm pe un altul corespunzător.

Sfintii enumerati nu sint tocmai la intimplare, i-am ales pentru ca ei au fost unii dintre cei care au vestit lumii mesjul DOmnului. Mi-am imaginat ca userul care a intrebat nu foloseste doar stereotipuri atunci cind ataca catolicii si Biserica Catolica ci chiar cunoastee istoria Bisericii, dar m-am inselat.

Exemple in care vedem ca Domnul nostru a vorbit Bisericii prin sfintii si profetii sai:
1.Datorita viziunilor sfintei Maria Margareta Alacoque in Biserica Catolica a fost intemeiat cultul Presfintei Inimi a Lui Isus. Initial superiorii acestei calugarite nici nu au luat-o in seama si au spus ca e o exaltata. Dar ea si-a vazut mai departe de viata de calugarie avind incredere ca daca Domnul vrea o lucrare va trimite si lucratori. SI asa s-a si intimplat; initial s-a introdus in Franta aceasta devotiune, s-a si construit o bazilica in Paris inchinata Preasfintei Inimi (celebra Sacre Coeur). Ulterior cultul a fost instituit in intreaga lume catolica si ne putem bucura si noi de multele haruri pe care le primim ca cinstitori ai Preasfintei Inimi a Lui Isus.
2. Datorita sfintului Francisc de Assisi noi putem in fiecare an sa dobindim indulgenta plenara pentru noi sau pentru unul din raposatii nostri. Acestuia i-a aparut Domnul nostru si mama Sa, iar Domnul nostru i-a spus sa-I ceara orice si-i va indeplini dorinta. Iar sfintul Francisc, cu un curaj sfint, I-a cerut Domnului ca toti cei care se vor ruga in acea bisericuta sa fie iertati de toate pacatele facute pina in acel moment. Si iarasi papa a ascultat de mesajele aduse de un umil calugar si a instituit indulgenta plenara, iar noi sau raposatii nostri ne putem bucura de aceasta indulgenta pina in ziua de astazi. De altfel si sfintul Francisc, la intoarcere, le-a spus cu ochii in lacrimi confratilor sai si credinciosilor adunati la biserica: "Fratii mei, vreau sa va duc pe toti in Paradis."
3. Sfintul Ioan Bosco era un umil preot care se ocupa de baietii orfani si abandonati din jurul orasului Torino. A fost trimis de DOmnul nostru sa mearga la rege sa-i vesteasca sa nu semneze actul de desfiintare a ordinelor calugaresti de clauzura; in caz contrar o mare nenorocire se va abate asupra familiei regelui. Ioan Bosco i-a transmis regelui mesajul primit, insa citeva zile mai tirziu regele a semnat documentul intocmit de parlament prin care ordinele de clauzura erau desfiintate (ca nu aduceau nici un beneficiu societatii), iar copilul lui Vittorio Emanuelle a murit citeva zile mai tarziu.

Si exemplele pot continua. Concluzia e ca asa cum a lucrat Domnul nostru prin sfintii si profetii sai in Vechiul Testament tot asa continua sa o faca si astazi. Noi avem libertatea de a-i crede sau nu pe sfintii si profetii Domnului. Iar eu nu am cum sa nu cred sau sa urmez deciziile Bisericii mele, decizii intemeiate pe cuvintul profetilor si sfintilor pe care Domnul a binevoit sa ni-i trimita.

Pe scurt cum contrazice aşa zisul primat papal constituţia Bisericii crezând catolicii că numai un episcop poate să fie predicator universal al Bisericii. Papalitatea se bazează pe aşa zisa tradiţie a sfântului Petru însă problema care apare în sânul Bisericii este aceea că nu doar apostolul Petru era considerat de predicator al Bisericii. Ceilalţi apostoli care au scris şi ne-a rămas, cum sunt Ioan sau Pavel şi ei au fost şi au rămas până în ziua de azi păstori universali ai Bisericii chiar dacă Petru avea o anumită întâietate sau o anumită formă de primat între ceilalţi. Însă primatul apostolului Petru nu implică faptul că învăţătura altor sau celorlalţi apostoli nu ar fi o învăţătură universală a Bisericii şi prin urmare acei apostoli, spre exemplu Ioan sau Pavel, sunt şi ei, nu doar Petru, învăţători universali ai Bisericii. Iar acest lucru se bazează pe faptul că învăţătura creştină este una universală, pentru toţi creştinii adică, şi, în virtutea universalităţii doctrinei sau a propovăduirii inspirată de Sfântul Spirit, înşişi purtătorii acestei doctrine revelate de Sfântul Spirit sunt şi devin pastori universali ai Bisericii. Dovadă este că Biserica lui Christos se bazează, în primul rând, pe un Nou Testament care cuprinde mai multe cărţi scrise, sub inspiraţia Sfântului Spirit, de Ioan, Petru, Pavel, Iuda, Iacob, Matei, Luca, Marcu, pe lângă acestea fiind inclusă şi Epistola către Evrei a cărei paternitate nu este foarte bine definită. Cine îşi poate închipui că Biserica Universală se bazează exlusiv pe cele două epistole care ne-au rămas de la apostolul Petru; după cum bine vedem, scrierile lui Petru sunt, ca să zic aşa, în minoritate raportat la întreg canonul Noului Legământ, şi însuşi faptul că Biserica are un canon în care sunt cuprinse mai multe cărţi inspirate de Sfântul Spirit şi care nu au fost scrise exclusiv de apostolul Petru, ne arată şi ne dovedeşte valoarea universală a învăţăturilor celorlalţi scriitori inspiraţi de Sfântul Spirit, şi în mod implicit, caracterul acelor scriitori de păstori universali ai Bisericii, caracterul de universalitate derivând din caracterul inspirat de Dumnezeu al învăţăturilor cuprinse în scrierile canonice. Prin urmare realitatea ne dovedeşte cu asupra de măsură că primatul Sfântului Petru în cadrul Bisericii primare nu îi exclude pe ceilalţi purtători ai Sfântului Spirit, sub inspiraţia Acestuia, de la caracterul de păstori universali sau dascăli universali ai Bisericii. Universalitatea învăţăturii sau a doctrinei se bazează aşadar pe inspiraţia şi călăuzirea Sfântului Spirit şi în baza acesteia orice apostol, nu doar Petru, este dascăl universal al Bisericii.

Tot aşa existenţa succesorului sfântului Petru nu implică şi nu înseamnă că alţi episcopi nu sunt sau nu pot fi păstori sau dascăli universali ai Bisericii lui Christos. Având în vedere că universalitatea învăţăturii derivă din inspiraţia sau călăuzirea Sfântului Spirit, orice episcop sau chiar orice sfânt ales de Dumnezeu care grăieşte învăţătură sub inspiraţia sau călăuzirea Sfântului Spirit acţionează pe post de dascăl universal al Bisericii, cu alte cuvinte implicând faptul că, aşa cum Petru deşi întâiul nu era singurul dascăl universal al Bisericii, pentru că Sfântul Spirit nu a fost făgăduit unui singur om, succesorul lui Petru nu este şi nu poate fi singur sau singurul dascăl universal al Bisericii atâta vreme cât există şi alţi episcopi sau sfinţi călăuziţi de Sfântul Spirit la tot adevărul aşa cum a făgăduit Însuşi Christos.

Pe de altă parte, primatul petrin şi mai apoi papal, înţeles în sensul că Petru ar fi fost singura piatră de temelie a Bisericii lui Christos, este infirmat de Apocalipsa 21, 14 unde se vorbeşte foarte clar de cele 12 pietre de temelie ale Noului Ierusalim purtând cele 12 nume ale apostolilor lui Christos. Astfel când se defineşte caracterul apostolic al Bisericii, aşa cum este şi în Crez, acest caracter apostolic sau întemeiere apostolică nu se referă exclusiv la apostolul Petru şi la apostolatul său, ci la întreaga adunare apostolică, la comuniunea apostolică în Sfântul Spirit sub autoritatea dumnezeiască a Capului Bisericii Universale, Iisus Christos, comuniune din care şi Petru, ca întâi, făcea parte.

Numele date de mine nu aveau cum sa includa sfinti dinainte de schisma , ati fost atent la discutie? Am fost intrebata cum isi conduce Domnul Biserica prin sfintii si profetii sai si am raspuns dind exemple de sfinti si profeti din perioada contestata de dumneavoastra. Dumneavoastra presupuneti ca ce s-a intimplat pina la schisma a fost OK, deci nu are rost sa dezvolt un lucru asupra caruia toata lumea e de acord.

Pe de alta parte, nu am auzit in lumea ortodoxa prea des nume ca Ambrozie, Ieronim, Iustina, Benedict, Iosif, Genoveva, Laurentiu, Marcel, (de altfel, cind eram studenta, colegii ortodocsi ma intrebau ce-s cu numele astea la catolici?). Toti sint sfinti de dinainte de schisma, iar in satul meu sint asfel de nume.

Acum am vazut observatia.

Eu am spus de credinciosii obisnuiti, stiu ca si BC cinsteste unii sfinti din primul mileniu.
Din pacate vad ca BC a inceput eliminarea unora. Am citit ca si sfintii 40 de mucenici, foarte cunoscuti la ortoodocsi.

Pentru ortodocsi sunt devierile BC, nu mesajul Domnului. Mai era viziunea care a dus la adoptarea dogmei Imaculatei Conceptii, toate aceastea pentru noi sunt erori dogmatice, deci sursa nu poate fi Duhul Sfant (cel putin din punct de vedere ortodox).

Trecând peste faptul că nu aţi adus nici o fundamentare biblică pentru afirmaţia pe care aţi făcut-o, Sfânta Scriptură afirmă chiar ceva contrar faţă de dumneavoastră, şi am senzaţia că cineva a inventat o nouă revelaţie în care apostolii nu mai sunt temelii ale Bisericii, ci coloane care stau ele însele pe una temelie, dar Biblia contrazice:

Şi am văzut cetatea sfântă, noul Ierusalim, pogorându-se din cer de la Dumnezeu, gătită ca o mireasă, împodobită pentru mirele ei. Şi m-a dus pe mine, în duh, într-un munte mare şi înalt şi mi-a arătat cetatea cea sfântă, Ierusalimul, pogorându-se din cer, de la Dumnezeu, Iar zidul cetăţii avea douăsprezece pietre de temelie şi în ele douăsprezece nume, ale celor douăsprezece apostoli ai Mielului. (Apocalipsa 21, 2.10.14)

Deci, dar, nu mai sunteţi străini şi locuitori vremelnici, ci sunteţi împreună cetăţeni cu sfinţii şi casnici ai lui Dumnezeu, zidiţi fiind pe temelia apostolilor şi a proorocilor, piatra cea din capul unghiului fiind însuşi Iisus Hristos. (Efeseni 2, 19-20)

Biserica in conceptia ortodoxa si cea romano-catolica
 

Cu aceasta ocazire reiau o postare elocventa.

http://www.crestinortodox.ro/forum/s...0&postcount=36

Carlton, Clark - Adevarul ortodoxiei fata de catolicism. Ce ar trebui sa stie fiecare romano-catolic despre Biserica Ortodoxa, Ed. Ecclesiast
http://www.ecclesiast.ro/index.php/c...sm-detail.html
http://www.librariasophia.ro/carti-A...k-so-4950.html
"Acest catehism ofera o intelegere profunda a Bisericii Ortodoxe, o analiza a diferentelor dintre cele doua Biserici. "
Cap 4 (pag 87) - Biserica

Îmi cer iertare, domnule Eugen, dar aici nu este o discuţie despre comparaţiile între ecleziologii, ci despre primatul papal sau despre acest primat în ecleziologia romano-catolică şi cum ar fi văzut în ortodoxie.

Si acea carte contine si largi pasaje despre primatul papal. Si cum e vazut din punct de vedere ortodox. Exact subiectul topicului. Un capitol din carte: http://www.ortodoxie-catolicism.ro/2...clark-carlton/

Ce mi se pare mie criticabil în dogmele romano-catolice este această viziune asupra Sfântului Apostol Petru de şef suprem în materie de credinţă, pentru că papa de la Vatican este considerat succesorul lui Petru, viziune care mi se pare că este în neconformitate cu adevărul, şi spun asta în baza a existenţei multor învăţături ale apostolilor, alţii decât Petru, care au fost păstrate şi respectate cu sfinţenie încă din perioada primară a Bisericii, şi cu privire la care nu avem nici un indiciu că erau predicate şi acceptate exclusiv pe temeiul unei aprobări oficiale date de "stăpânul suprem şi absolut" al apostolilor şi al Bisericii, Sfântul Petru. Nu consider că exista vreun spirit schismatic şi nici nu încurajez schismatismul de Biserică, dar sunt atâtea învăţături de credinţă pe care nu le avem exclusiv de la Petru, iar unele nici măcar nu se află în epistolele rămase de la el, dar care au fost crezute şi acceptate de diferite biserici locale, iar mai apoi de întreaga Biserică în virtutea apostolicităţii lor, şi nu neapărat în virtutea faptului că şi-ar fi dat Petru apostolul aprobarea pentru autoritatea lor în materie de credinţă. În baza acestor consideraţii nu cred că se poate susţine conceptul de supremaţie şi absolutism în materie de credinţă al vreunui episcop, considerând că papa este succesorul lui Petru şi că în general episcopii sunt succesorii apostolilor, pentru că nu cred că Petru avea o astfel de superioritate absolută în materie de credinţă între apostolii lui Christos. Avem destulă învăţătură de credinţă de origine apostolică, cuprinsă mai apoi în canonul sfintelor scripturi ale noului legământ, asupra cărora nu se pretinde de nimeni, de nici un apostol, de nici un evanghelist că şi-ar fi dat Petru aprobarea şi că fără aprobarea lui exclusivă şi explicită nici o carte de învăţături revelate de Dumnezeu nu ar fi putut să apară; ba dimpotrivă lucrurile mi se par exact împotriva a ceea ce cred romano-catolicii, iar dacă ne gândim la Cartea Apocalipsei, care este o Revelaţie dată direct de Dumnezeu apostolului Ioan, fără a îi cere intermedierea şi permisiunea apostolului Petru, lucrurile merg în direcţia pe care eu o cred. Altfel spus, atâta timp cât Petru nu avea vreo autoritate supremă şi absolută în materie de credinţă, aşa cum ne sugerează romano-catolicii în "dogmele" lor că ar fi avut, tot aşa nu cred că succesorul lui, fie el şi papa al Vaticanului, nu are această supremaţie absolută, această autoritate supremă în materie de credinţă în faţa celorlalţi episcopi chiar şi dacă el ar fi sau este primatul sau întâiul în Biserică.

Motivele politice pentru impunerea lui Filioque. Dominația lui Filioque în Apus s-a datorat nu doar divagațiilor lui Augustin ci, mai ales, într-o măsură mai mare, încleștării militare și politice între franco-latini și franco-germani pe de-o parte (francezii și germanii de astăzi) și greci, pe de altă parte. Francii insistau asupra lui Filioque pentru a dovedi slavilor și latinilor că grecii sunt eretici și astfel ar trebui întrerupte relațiile cu ei și să fie considerați dușmani. În Italia, francii au dobândit supremație militară și au impus poporului concepțiile lor, ridicând papi și episcopi care erau fie francofili, fie acceptau dogmele teologice france. Din acest motiv, italienii, în concepția grecilor de azi, fac parte din neamul francilor deși erau latini sudici care, împreună cu grecii, purtau numele de romani. Trebuie să se rețină că numele de „roman"era unul de mare importanță pe vremea când și-au făcut francii apariția și, din acest motiv, cei din urmă au vrut să-l uzurpe pentru ei însiși. Ceva similar s-a petrecut și cu slavii, care au încercat să tranforme Moscpva în a treia Romă, succesoarea celei de-a doua Rome, Constantinopolul.
Faptul că lupta pentru Filioque nu a fost doar teologică ci și politică și militară, nu nînseamnă că teologia era întemeiată pe politică. Mai degrabă, înseamnă că astfel era conduita francilor încât amestecau teologia cu interesele politice și cu militarismul pentru a-i acuza pe greci de erezie și a le reduce influența în Europa răsăriteană și Italia. Acesta a fost și cazul în mod particular în Italia, unde oamenii erau dezbinați în două partide care se luptau pentru câștigarea supremației în acele locuri.
http://i50.tinypic.com/n7010z.jpg
Latinii reprezentau un partid; ei erau grecofili și greco-latini, conștienți de faptul că erau cetățeni ai Constantinopolului și că împăratul lor locuia la Constantinopol. Celălalt partid căuta ajutorul și prietenia germanilor. Puternica încleștare ce s-a iscat între cele două grupări, încleștare din care a făcut parte și controversa asupra lui Filioque, s-a încheiat cu victoria grupului pro-german impusă prin violență și putere armată. Într-un astfel de context, impunerea lui Filioque a fost inevitabilă.
http://i50.tinypic.com/2e5kyh0.jpg

Astea trebuia să le fi pus eventual la topicul despre filioque, deşi din punctul meu de vedere era mai bine să te abţii.

Faptul că Christos nu spune explicit acel lucru nu înseamnă că Biserica este zidită doar pe apostolul Petru. Iar acest lucru este confirmat de Sfânta Scriptură:

Şi am văzut cetatea sfântă, noul Ierusalim, pogorându-se din cer de la Dumnezeu, gătită ca o mireasă, împodobită pentru mirele ei. Şi m-a dus pe mine, în duh, într-un munte mare şi înalt şi mi-a arătat cetatea cea sfântă, Ierusalimul, pogorându-se din cer, de la Dumnezeu, Iar zidul cetăţii avea douăsprezece pietre de temelie şi în ele douăsprezece nume, ale celor douăsprezece apostoli ai Mielului. (Apocalipsa 21, 2.10.14)

Deci, dar, nu mai sunteţi străini şi locuitori vremelnici, ci sunteţi împreună cetăţeni cu sfinţii şi casnici ai lui Dumnezeu, zidiţi fiind pe temelia apostolilor şi a proorocilor, piatra cea din capul unghiului fiind însuşi Iisus Hristos. (Efeseni 2, 19-20)

Deasemenea faptul că Christos spune la un moment dat că se roagă pentru Petru nu înseamnă că El nu S-ar ruga şi pentru ceilalţi apostoli şi pentru episcopii Bisericii. Ar fi şi absurd să credem aşa ceva; nu scrie niciunde că Christos Se roagă doar pentru apostolul Petru sau doar pentru "succesorul" acestuia, nu scrie niciunde că Duhul Sfânt este doar pentru Petru şi că doar Petru va fi călăuzit la adevăr, ba mai mult în rugăciunea arhierească, cuprinsă în cap. 17 de la evanghelia după Ioan se vede foarte clar că Christos Se roagă pentru toţi, pentru ca să fie sfinţiţi în Adevăr, pentru ca să fie una precum Tatăl şi Fiul sunt una.

O altă basnă din repertoriul papismului este aceea cum că papa nu poate fi judecat de nimeni, ca şi cum Petru nu ar fi fost judecat de nimeni. Această poziţie, această idee papistă este însă contrazisă de Sfânta Scriptură, care la Epistola către Galateni a Sf. Pavel ne arată clar înfruntarea pe care Pavel i-o aduce lui Petru şi anume pentru că, potrivit cuvintelor apostolului Pavel, "Petru nu călca drept, potrivit adevărului evangheliei":

Iar când Chefa a venit în Antiohia, pe faţă i-am stat împotrivă, căci era vrednic de înfruntare. Căci înainte de a veni unii de la Iacov, el mânca cu cei dintre neamuri; dar când au venit ei, se ferea şi se osebea, temându-se de cei din tăierea împrejur. Şi, împreună cu el, s-au făţărnicit şi ceilalţi iudei, încât şi Barnaba a fost atras în făţărnicia lor. Dar când am văzut că ei nu calcă drept, după adevărul Evangheliei, am zis lui Chefa, înaintea tuturor: Dacă tu, care eşti iudeu, trăieşti ca păgânii şi nu ca iudeii, de ce sileşti pe păgâni să trăiască ca iudeii? (Galateni 2, 11-14)

Se vede deasemenea din comportamentul apostolului Pavel faţă de Petru, sau Chifa, că Pavel nu are nici un fel de raportare ca de la slugă la stăpân, sau ca de la inferior la superior, şi cu siguranţă această atitudine de îndrăzneală nu poate fi pusă pe obrăznicia lui Pavel, mai ales în contextul ipotezei papiste că Petru ar fi fost superiorul lui. Cu siguranţă un simplu soldat nu şi-ar permite să îşi înfrunte generalul, dar vedem o total altă poziţie la Pavel care îşi permite să îl înfrunte pe Petru atunci când acesta calcă strâmb, pe lângă adevărul evangheliei. De unde deci pretenţia papilor de a nu fi ei judecaţi de nimeni, nici măcar atunci când greşesc? Cu siguranţă un astfel de papă nu este şi nu poate fi succesor al apostolului Petru!

După opinia papiştilor, Biserica lui Hristos este de fapt petrină, fiind fundamentată doar pe Petru, şi mai apoi durând pe "succesorul" lui, papa, însă şi această poziţie este contrazisă de numeroase mărturii ale Bibliei care arată că apostolicitatea Bisericii nu înseamnă "petrinitatea" ei, Biserica fiind întemeiată pe apostoli, iar nu pe unul singur, după cum s-a mai văzut în citatele pe care le-am adus, piatra din capul unghiului fiind Însuşi Hristos Iisus. Basna papistă este contrazisă şi de apostolul Pavel care spune clar că Biserica este a lui Hristos, că Hristos nu S-a împărţit, că biserica nu este a lui Petru, sau a lui Pavel, sau a lui Apollo. La papişti însă Biserica este petrină, iar Hristos S-a împărţit. Chiar şi Crezul ne confirmă că Biserica lui Hristos este apostolică, nu exclusiv petrină, fiind fundamentată pe apostoli iar nu pe unul singur, aşa cum fabulează eretic papiştii.

Pe scurt cum contrazice aşa zisul primat papal constituţia Bisericii crezând catolicii că numai un episcop poate să fie predicator universal al Bisericii. Papalitatea se bazează pe aşa zisa tradiţie a sfântului Petru însă problema care apare în sânul Bisericii este aceea că nu doar apostolul Petru era considerat de predicator al Bisericii. Ceilalţi apostoli care au scris şi ne-a rămas, cum sunt Ioan sau Pavel şi ei au fost şi au rămas până în ziua de azi păstori universali ai Bisericii chiar dacă Petru avea o anumită întâietate sau o anumită formă de primat între ceilalţi. Însă primatul apostolului Petru nu implică faptul că învăţătura altor sau celorlalţi apostoli nu ar fi o învăţătură universală a Bisericii şi prin urmare acei apostoli, spre exemplu Ioan sau Pavel, sunt şi ei, nu doar Petru, învăţători universali ai Bisericii. Iar acest lucru se bazează pe faptul că învăţătura creştină este una universală, pentru toţi creştinii adică, şi, în virtutea universalităţii doctrinei sau a propovăduirii inspirată de Duhul Sfânt, înşişi purtătorii acestei doctrine revelate de Sfântul Duh sunt şi devin pastori universali ai Bisericii. Dovadă este că Biserica lui Christos se bazează, în primul rând, pe un Nou Testament care cuprinde mai multe cărţi scrise, sub inspiraţia Sfântului Duh, de Ioan, Petru, Pavel, Iuda, Iacob, Matei, Luca, Marcu, pe lângă acestea fiind inclusă şi Epistola către Evrei a cărei paternitate nu este foarte bine definită. Cine îşi poate închipui că Biserica Universală se bazează exlusiv pe cele două epistole care ne-au rămas de la apostolul Petru; după cum bine vedem, scrierile lui Petru sunt, ca să zic aşa, în minoritate raportat la întreg canonul Noului Legământ, şi însuşi faptul că Biserica are un canon în care sunt cuprinse mai multe cărţi inspirate de Sfântul Duh şi care nu au fost scrise exclusiv de apostolul Petru, ne arată şi ne dovedeşte valoarea universală a învăţăturilor celorlalţi scriitori inspiraţi de Sfântul Duh, şi în mod implicit, caracterul acelor scriitori de păstori universali ai Bisericii, caracterul de universalitate derivând din caracterul inspirat de Dumnezeu al învăţăturilor cuprinse în scrierile canonice. Prin urmare realitatea ne dovedeşte cu asupra de măsură că primatul sfântului Petru în cadrul Bisericii primare nu îi exclude pe ceilalţi purtători ai Sfântului Duh, sub inspiraţia Acestuia, de la caracterul de păstori universali sau dascăli universali ai Bisericii. Universalitatea învăţăturii sau a doctrinei se bazează aşadar pe inspiraţia şi călăuzirea Sfântului Duh şi în baza acesteia orice apostol, nu doar Petru, este dascăl universal al Bisericii.

Tot aşa existenţa succesorului sfântului Petru nu implică şi nu înseamnă că alţi episcopi nu sunt sau nu pot fi păstori sau dascăli universali ai Bisericii lui Hristos. Având în vedere că universalitatea învăţăturii derivă din inspiraţia sau călăuzirea Sfântului Duh, orice episcop sau chiar orice sfânt ales de Dumnezeu care grăieşte învăţătură sub inspiraţia sau călăuzirea Sfântului Duh acţionează pe post de dascăl universal al Bisericii, cu alte cuvinte implicând faptul că, aşa cum Petru deşi întâiul nu era singurul dascăl universal al Bisericii, pentru că Sfântul Spirit nu a fost făgăduit unui singur om, succesorul lui Petru nu este şi nu poate fi singur sau singurul dascăl universal al Bisericii atâta vreme cât există şi alţi episcopi sau sfinţi călăuziţi de Sfântul Duh la tot adevărul aşa cum a făgăduit Însuşi Hristos.

Pe de altă parte, primatul petrin şi mai apoi papal, înţeles în sensul că Petru ar fi fost singura piatră de temelie a Bisericii lui Hristos, este infirmat de Apocalipsa 21, 14 unde se vorbeşte foarte clar de cele 12 pietre de temelie ale Noului Ierusalim purtând cele 12 nume ale apostolilor lui Hristos. Astfel când se defineşte caracterul apostolic al Bisericii, aşa cum este şi în Crez, acest caracter apostolic sau întemeiere apostolică nu se referă exclusiv la apostolul Petru şi la apostolatul său, ci la întreaga adunare apostolică, la comuniunea apostolică în Sfântul Duh sub autoritatea dumnezeiască a Capului Bisericii Universale, Iisus Christos, comuniune din care şi Petru, ca întâi, făcea parte.

Poţi să îmi spui mie cine, când, unde şi cum i-a dat cheile lui Petru sau presupuşilor lui succesori? Vreau să ştiu şi eu realitatea când s-a întâmplat că promisiuni am auzit că ar fi existat.

Un alt text scipturistic nou testamentar prin care se poate vedea falsitatea aşa zisei autorităţi şi puteri supreme absolute a papalităţii şi a sf Petru este în Epistola I către corinteni, unde sf Pavel Apostolul vorbeşte foarte clar despre inspiraţia sa şi a altora ca el direct de la Duhul Sfânt, pomenind de înţelepciunea de taină dată de Duhul Sfânt, de cuvintele de la Duhul Sfânt în care el şi alţii au fost direct învăţaţi, de a avea "gândul lui Hristos" sau "mintea lui Hristos", aşa cum am văzut în alte traduceri. Mai mult se observă cum sf Pavel foloseşte pluralul, nevorbind doar despre sine însuşi, neconsiderându-se exclusiv pe sine ca receptacol al înţelepciunii descoperite de Duhul Sfânt. Poziţia sf Pavel consună foarte bine cu ceea ce Evanghelia după Ioan ne descoperă, şi anume faptul că Duhul Adevărului trimis de Tatăl şi de Fiul după Înălţarea la Cer a lui Iisus Hristos îi va călăuzi pe ei, pe ucenicii aleşi ai Mântuitorului, la tot adevărul, iar nu pe unul singur dintre ei şi anume pe Petru. Şi tot aşa cum am arătat că există mai multe autorităţi de prim rang în Biserica lui Hristos în materie de revelaţie divină şi de descoperire a înţelepciunii duhovniceşti revelată de Duhul Sfânt celor spirituali, celor aleşi, tot aşa mai departe în istorie este valabilă, prin Duhul Sfânt, o pluralitate de autorităţi în materie de Sfântă Tradiţie şi de interpretare a Sfintelor Scripturi ale Noului Legământ.
Din punctul meu de vedere dogma papistaşilor este invalidată şi aştept critici de la cei care au ceva de spus şi consideră că sunt în eroare. Nu resping critica, însă atâta timp cât nu mi se aduc argumente clare împotriva poziţiei mele consider deci invalidată dogma primatului a papistaşilor.

Într-un anume sens Petru era într-un fel peste ceilalţi apostoli şi cel puţin aceasta este ceea ce ne transmit anumite fragmente, dar de aici şi până la şeful suprem în materie de credinţă şi celelalte este cale lungă. Am spus şi repet că nu pot să îmi explic cum pot totuşi unii să creadă că, deşi există mai multe izvoare ale revelaţiei dumnezeieşti în Noul Testament, Petru ar fi avut vreun astfel de rol şi titlu de şef suprem în materie de probleme de credinţă în sânul creştinismului primar, şi mai mult să atribuie presupusului succesor al lui Petru, papa, aceleaşi titluri. Se leagă de câteva citate din Biblie legate de Petru, citate care se pot interpreta în mai multe feluri, dar nu văd un lucru esenţial, sau se fac că nu văd, că există mai multe izvoare ale revelaţiei, cu alte cuvinte există mai multe autorităţi în materie de credinţă, în materie de învăţătură considerată revelată, nici o carte din Noul Testament neavând vreun "nihil obstat" prin ea semnat de cancelaria "petrină". Am ridicat şi în postările de mai sus această problemă şi aştept să văd dacă are cineva argumente împotriva acestei poziţii, pentru că dacă e greşită nu voi ezita să recunosc eroarea, dar la unii văd că e doar "credinţa" (credinţa oarbă). Ce deplină şi supremă autoritate în materie de credinţă poate să pretindă un papă când este evident că Petru nu avea o astfel de deplină şi supremă autoritate în materie de credinţă şi fiecare apostol îşi revendică cele scrise de la Dumnezeu, de la Duhul lui Dumnezeu, nici o carte a Noului Testament neavând vreun cuvânt în care să se arate că ar fi fost scrisă sub autoritatea Sfântului Petru şi să prezinte ştampila "nihil obstat"? Noul Testament şi Tradiţia Bisericii ne transmit în mod evident că existau mai multe autorităţi în materie de revelaţie creştină, că scrierile lor erau primite şi acceptate nu pentru că şi-ar fi dat Petru vreo aprobare prealabilă ci în virtutea Tradiţiei şi a apostolicităţii lor, şi în virtutea faptului că inspiraţia dumnezeiască era legată de apostolicitate şi de legătura esenţială cu curentul apostolic, neexistând nici măcar un singur semn că Sfântul Petru ar fi fost singurul depozitar al Tradiţiei Bisericii sau că ar fi fost singura autoritate abilitată în materie. Primatul pe care îl avea Petru era altceva decât primatul pe care l-au pretins şi îl pretind papii de-a lungul istoriei şi în definiţia sinodului de la Vatican.

Dacă papistaşii pretind că exista vreo astfel de supremă şi deplină autoritate a lui Petru în faţa celorlalţi apostoli să vină să o demonstreze, dar nu prea au cu ce în afară de câteva citate interpretate după pofta inimii lor. Iar dacă Petru nu avea o astfel de supremă şi deplină autoritate în faţa celorlalţi, atunci cum pot succesorii lui Petru să pretindă aşa ceva pentru ei ca şi atare succesori?

Asta nu înseamnă că încurajez sau cred într-un model anarhic, fără ordine, fără reguli, în care fiecare îşi face de cap, ci cred în ordine dar într-o ordine bazată de Duhul unităţii, adică pe Duhul Sfânt, iar la capitolul ascultare de Duhul Sfânt este mai mult decât evident că patriarhii, episcopii şi preoţii ortodocşi au foarte multe de învăţat şi de reparat şi asta de multă vreme încoace este valabilă.

Ţinând cont de cele de până acum se poate vedea şi manipularea care stă în spatele formulelor magice ale pseudo-catolicilor "papa şi cei în comuniune cu el" sau "cu papa şi sub papa", încercând unora să li se creeze impresia că Petru este cel care avea un dictat de impunere a comuniunii în biserica apostolică primară şi că papa i-a luat apoi locul la conducere.

Însă ţinând cont de evidenţa promisiunii Duhului Sfânt şi a călăuzirii la Adevăr făcută apostolilor în general, iar nu exclusiv unuia dintre ei, ţinând cont de evidenţa conştiinţei diverşilor apostoli a revelaţiilor dumnezeieşti pe care le-au primit de la Duhul Sfânt, ţinând cont de evidenţa existenţei mai multor autorităţi în materie de revelaţie dumnezeiască şi nu a uneia singure, care ar fi eventual Petru, este absolut evident că primatul sau întâietatea cu care ar fi fost înzestrat Petru de Hristos nu este echivalent cu ceea ce înţeleg papistaşii din expresiile citate mai sus. Tot aşa cum ceilalţi trebuiau să păstreze comuniunea cu Petru, tot aşa şi Petru trebuia să păstreze comuniunea cu ei şi să accepte revelaţiile de la Duhul Sfânt pe care ceilalţi le-au primit, spre exemplu Pavel sau Ioan, şi să accepte autoritatea doctrinară a celorlalţi apostoli şi a doctrinelor şi înţelepciunii lor primite direct de la Duhul Sfânt după cum mărturiseşte clar Sf Apostol Pavel în Epistola către Corinteni.

Aşa zisa obedienţă totală pe care o imaginează în mod idolatru papistaşii faţă de "sfântul părinte" papa şi care spun ei că urmează aceleia aduse apostolului Petru este în realitate o mare minciună teologică şi istorică, o mare manipulare eclezială făcută în scopuri de putere şi de aşa zisă unitate eclezială, şi în cele din urmă o mare erezie.

Augustin şi „primatul petrin”
 

Voi reda câteva citate din opera Fericitului Augustin în care se referă la Petru, după care voi aduce şi câteva comentarii în special pentru cei care nu înţeleg engleza şi implicit viziunea lui Augustin asupra apostolului Petru.

http://www.newadvent.org/fathers/160325.htm
http://www.ccel.org/ccel/schaff/npnf106.vii.xxvii.html
http://www.newadvent.org/fathers/160326.htm
http://www.ccel.org/ccel/schaff/npnf106.vii.xxviii.html
http://www.newadvent.org/fathers/160397.htm

Din aceste texte se observă că Augustin îl vedea pe apostolul Petru ca ca având o oarecare întâietate între apostoli, însă niciodată nu este văzut aşa cum îl văd în ziua de azi catolicii. Petru este văzut ca tip sau simbol al Bisericii, sau ca simbol al poporului creştin, sau ca simbol al unităţii păstorilor Bisericii, al acelor păstori care „hrănesc” sau „pasc” „mieii” lui Hristos pentru Hristos, nu pentru ei înşişi, însă niciodată nu este văzut aşa cum este văzut de catolici. Şi avem referinţe în citatele din Augustin atât la momentul din Evanghelia după Matei (cel cu mărturisirea lui Petru şi cu făgăduinţa lui Hristos de a zidi Biserica), precum şi la momentul de la sfârşitul Evangheliei după Ioan, două momente care au fost şi sunt aduse sistematic de unii dintre catolicii de ieri sau de azi pentru a justifica opţiunea lor doctrinară, sau chiar dogmatică, referitor la primatul petrin şi la cel papal. Augustin însă spune că Piatra pe care Hristos a făgăduit să zidească Biserica, şi pe care a şi zidit-o, este chiar El Însuşi, Hristos, iar nu apostolul Petru (şi implicit nici vreun succesor al acestuia) şi că numele de Petru tocmai derivând de la Piatra care este Hristos l-a primit. Petru este cel zidit pe Piatră (adică pe Hristos), iar nu Piatra este zidită pe Petru. Comentând pe marginea textului de la Ioan, Augustin afirmă deasemenea că Petru este un simbol al unităţii păstorilor creştinilor, spre deosebire de romano-catolici care văd în Petru şi în papa nu doar un simbol al unităţii, ci chiar un principiu real al unităţii, „o piatră” fără de care de fapt nu se poate stabili unitatea Bisericii lui Hristos. Vedem deci că Augustin nu receptase în secolele IV – V nici o dogmă a primatului petrin, în sensul în care este văzută această dogmă în secolele XIX – XX de către romano-catolici, şi că în raport cu Tradiţia primită de Augustin putem constata invenţia şi inovaţia dogmatică inventată în sec. XIX – XX de către romano-catolici, la peste 1800 de ani după pogorârea Duhului Sfânt, asta în vreme ce în secolele IV – V părinţi (şi doctori, după romano-catolici) ai Bisericii lui Hristos (chiar dacă din Apus) nu primiseră prin Tradiţie nici un primat petrin aşa cum îl văd azi romano-catolicii, şi cu atât mai puţin vreun primat papal aşa cum îl văd azi, după invenţia de secol XIX – XX, cei care se autointitulează catolici.

Origen şi „primatul petrin”
 

După ce am văzut doctrina lui Augustin în materie, să vedem şi poziţia unui scriitor bisericesc de secol III d. Hr. precum Origen. În comentariul său la Evanghelia după Matei Origen afirmă foarte clar că apostolul Petru nu este singurul pe care Hristos a zidit Biserica; la fel cu Petru şi ceilalţi apostoli sunt temelii ale Bisericii lui Hristos, şi nu doar ceilalţi apostoli ci toţi „perfecţii”, toţi sfinţii, toţi aceia care mărturisesc inspiraţi de Tatăl, aşa cum Petru a fost inspirat de Tatăl, mesianitatea şi dumnezeirea lui Iisus Hristos. Nu doar că Biserica nu este zidită exclusiv pe Petru, dar inclusiv cheile împărăţiei cerurilor nu sunt date exclusiv lui Petru, ci şi celorlalţi, iar Origen ia ca justificare momentul, consemnat în cap. XX al Evangheliei după Ioan, când Hristos suflă Duh Sfânt asupra apostolilor şi le dă puterea de a ierta şi de a ţine păcatele. Mai mult orice creştin care mărturiseşte inspirat de Tatăl mărturia de credinţă pe care şi Petru a mărturisit-o şi care este imitator al lui Hristos, al Pietrei spirituale, este şi el o piatră pe care este zidită Biserica lui Hristos. Cele două texte ale lui Origen, traduse în engleză, în care se poate verifica doctrina lui Origen sunt la paginile:

http://www.ccel.org/ccel/schaff/anf09.xvi.ii.v.x.html
http://www.ccel.org/ccel/schaff/anf09.xvi.ii.v.xi.html

După ce am văzut că nici un Părinte ale sec. IV – V ca Augustin nu primise prin Tradiţie vreun primat petrin şi papal aşa cum gândesc aşa zişii catolici primatul, acum vedem că nici Origen în sec. III nu primise o asemenea invenţie, o asemenea doctrină de credinţă precum cea inovată în sec. XIX – XX a papistaşilor, o asemenea credinţă care este împotriva revelaţiei şi a raţiunii, o astfel de erezie vătămătoare de suflet precum cea inventată de papistaşi în vremurile moderne.

Trecând puţin de Origen, exegeza ortodoxă a scos în evidenţă falsitatea interpretării textului de la Matei XVI, 16-19 cu sensul de acordare a unui primat de jurisdicţie şi de putere universală apostolului Petru asupra Bisericii de către Hristos, prin interpretarea versetelor de la Matei XX, 20-28, unde are loc „cearta” pentru întâietate, solicitarea mamei lui Ioan şi Iacob pentru ca fiii ei să stea la stânga şi la dreapta lui Iisus în împărăţia Sa, interpretare de unde se vede clar că dacă interpretarea textului de la Matei XVI ar fi cea romano-„catolică”, atunci ceilalţi apostoli nici măcar nu şi-ar mai fi permis să emită vreo pretenţie la vreo întâietate, „bineştiind” ei deja că întâietatea i-a fost deja acordată de Hristos lui Petru „de drept divin”; însuşi faptul „certei” pentru întâietate sau a problemei întâietăţii arată foarte clar că apostolii, alţii decât Petru şi Petru inclusiv, nu ştiau nimic despre făgăduinţa lui Hristos făcută, chipurile, lui Petru că pe el, pe Petru, şi numai pe el Îşi va zidi Hristos Biserica pe care porţile Morţii nu o vor birui, ori că Petru ar fi avut vreo făgăduinţă de la Hristos de primat de jurisdicţie şi putere universală acordat de drept divin. (Evenimentul de la Matei XX are loc după mărturia lui Petru despre Iisus consemnată la Matei XVI.)

Tot exegeza ortodoxă a arătat clar şi a scos în evidenţă că „piatra” pe care Hristos a zidit Biserica este credinţa şi adevărul inspirate de Tatăl ceresc, de Dumnezeu, credinţa în mesianitatea şi dumnezeirea lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, iar nu persoana apostolului Petru aşa cum interpretează romano-„catolicii”; dacă într-adevăr Petru ar fi fost acea „piatră” atunci Hristos ar fi spus că „pe acest Petru” iar nu „pe această piatră”. Însă Hristos, după cum consemnează Ev după Matei, a folosit cuvântul „piatră”, „stâncă”, iar nu „Petru”, pentru că nu Petru este piatra, ci credinţa cea adevărată, credinţă care nu a fost mărturisită şi crezută doar de Petru.

După cum am mai spus şi până acum, având în vedere că revelaţia dumnezeiască nu a fost intermediată printr-un „singur Cap vizibil” (şi care ar fi apostolul Petru), ci a fost dată prin mai mulţi apostoli, spre exemplu prin Pavel, prin Ioan sau prin acel Ioan care a primit Apocalipsa, devine evident că Petru nu a avut NICIODATĂ vreo putere întreagă şi supremă de jurisdicţie asupra întregii Biserici în materie de credinţă. Dacă Petru ar fi avut vreodată (deşi nu a avut şi nici papa de la Roma nu o are nici în ziua de azi decât pentru slugile lui care i-o recunosc şi în graniţele romano-„catolicismului”) această putere pe care o imaginează eretic papistaşii asta ar însemna că în realitate Petru ar fi trebuit să fie intermediarul unic al Revelaţiei între Dumnezeu şi Biserică, fapt care este contrazis de Dumnezeu şi de Sfânta Tradiţie. Orice alt mesager decât Petru al revelaţiei dumnezeieşti (şi au existat în mod evident şi alţi mesageri ai revelaţiei) însemna şi înseamnă autoritatea acelei revelaţii şi a acelui mesager (spre exemplu Pavel sau Ioan evanghelistul sau Ioan al Apocalipsei), în fapt a lui Dumnezeu, inclusiv asupra lui Petru şi asupra întregii Biserici, fapt care demontează din temelii aşa zisa putere întreagă şi supremă a lui Petru în materie de revelaţie, de credinţă şi morală.

Este o erezie, o interpretare eretică a Sfintelor Scripturi a spune că papa nu ar avea de dat socoteală nimănui de pe pământ, că autoritatea sa ar excede-o în mod necesar şi întotdeauna pe cea a celorlalţi episcopi, chiar şi luaţi împreună.

În primul rând avem evenimentele relatate în Cartea Faptelor cap. 10 şi 11, unde cu ocazia relatării celor legate de Corneliu, ne este relatată în cap 11 şi darea de socoteală a lui Petru în faţa celorlalţi apostoli. Este bine deci să fie citite cap 10 şi 11 ale Cărţii Faptelor pentru a vedea erezia papalistă. Când Petru s-a întors la Ierusalim îi vedem pe ceilalţi cerând socoteală acestuia.

Apostolii şi fraţii, care erau prin Iudeea, au auzit că şi păgânii au primit cuvântul lui Dumnezeu. Şi când Petru s-a suit în Ierusalim, credincioşii tăiaţi împrejur se împotriveau, zicându-i: Ai intrat la oameni netăiaţi împrejur şi ai mâncat cu ei. (Fapte 11, 1-3)

După care la versetele urmatoare Fapte 11, 4-17 urmează o justificare a apostolului Petru în faţa unora dintre credincioşii din Ierusalim. Se poate vedea deasemenea comportamentul lui Petru care nu este nici pe departe unul al unui stăpân, monarh absolut care nu ar avea chipurile de dat socoteală în faţa nimănui pentru faptele şi poziţiile sale; însuşi faptul că Petru se justifică, însuşi felul în care o face, neavând nici măcar o singură urmă de mentalitate monarhică absolutistă, ci apelând la descoperirea pe care o avuse de la Dumnezeu, pe care ceilalţi au crezut-o, dar nu au acceptat-o pentru că ar fi fost vreun dictat ex cathedra al lui Petru, şi nici pentru că acesta ar fi avut vreun închipuit primat de drept divin asupra întregii Biserici în materie de credinţă, ci pe baza relaţiilor de bună-credinţă ce existau între creştini atunci şi pe baza încrederii pe care ei o aveau că Petru nu minţea. Nici din partea lui Petru nu se vede vreo atitudine monarhică, ba dimpotrivă, nici din partea credincioşilor nu se vede vreo atitudine de obedienţă totală ca în faţa unui monarh, ba dimpotrivă i-au cerut pe loc socoteală pentru că intrase la păgâni şi cinase cu ei. Bineînţeles că la un moment dat, în cazul unui conflict, Petru îşi putea impune poziţia în faţa celor care îl credeau de bună-credinţă, dar asta nu pentru că ar fi avut vreun primat de drept divin, ci pentru că ceilalţi i-ar fi acceptat mărturia despre descoperirea lui Dumnezeu, dar nu în mod necesar pentru că ar fi avut vreun primat de drept divin. Putem să credem că dacă Dumnezeu dorea putea să facă acea descoperire şi altui apostol, şi credem că în acest caz Petru ar fi făcut ascultare de Dumnezeu cu tot "primatul lui de drept divin" şi ar fi acceptat autoritatea acelei descoperiri şi dacă ar fi venit prin gura altuia dintre apostoli; Petru s-ar fi supus autorităţii dumnezeieşti fără nici o cârteală, chiar dacă Dumnezeu ar fi ales să vorbească printr-o altă gură decât a lui, şi putem să credem că lui Dumnezeu aceasta îi este posibil, că doar Hristos a făgăduit că îi va conduce pe toţi aleşii la Adevăr, iar nu doar pe unul dintre ei, că tuturor aleşilor le va descoperi cele viitoare prin Duhul adevărului (Ioan 16, 13-15), iar nu doar unuia dintre ei, toţi apostolii fiind pietre de temelie ale Bisericii lui Hristos (Apocalipsa 21, 14), şi nu doar unul dintre ei, Petru.

Trecând peste ceea ce se întâmplă la Sinodul de la Ierusalim, unde se vede din nou că Petru nu avea o putere monarhică supremă asupra Bisericii, avem evenimentul de la Antiohia când apostolul Pavel nu doar că îi cere socoteală lui Petru, dar îl înfruntă pe faţă: "Iar când Chefa a venit în Antiohia, pe faţă i-am stat împotrivă, căci era vrednic de înfruntare." (Galateni 2, 11)

Chiar şi numai aceste exemple de le luăm, şi se poate vedea că Petru nu era chiar de capul lui în Biserică, că a fost luat la socoteală şi chiar de mai multe ori, ajungem în mod evident la concluzia că nici aşa zisul succesor al lui Petru nu poate pretinde că nu are de dat în nici o situaţie şi în nici un fel socoteală nimănui de pe pământ. Însăşi istoria consemnată a apostolului Petru arată foarte clar că a pretinde pentru papa ceea ce apostolul Petru nu a avut constituie interpretare tendenţioasă şi eretică a Sfintelor Scripturi şi adică erezie, dacă presupunem prin absurd că papa de la Vatican ar fi în mod real şi autentic succesorul lui Petru şi dacă presupunem tot prin absurd că Petru trebuia neapărat să aibă un "succesor".

<< Stabilita la Conciliile I si II Vatican din 1870 si 1960, dogma infailibilitatii episcopului Romei postuleaza ca Papa, atunci cand vorbeste ex cathedra se afla in imposibilitatea de a gresi. Ceea ce inseamna, sau ca Papa isi aroga un atribut propriu numai lui Dumnezeu infailibilitatea, sau ca isi aroga dreptul de a primi singur si in exclusivitate deasupra sinodului descoperirea, (..) distruge sinodalitatea Bisericii, caracterul ei sobornicesc. Dogma infailibilitatii papale e contrazisa de revelatia dumnezeiasca din Sf. Scriptura, care aducand marturia asistentei Sfantului Duh la Sinodul Apostolic de la Ierusalim, spune clar: „Parutu-S-a Duhului Sfant si noua” (Fapte 15, 28). Aceasta marturie intrata in formula de inceput a hotararilor Sinoadelor ecumenice e contrazisa de dogma infailibilitatii papale, care confisca in beneficiul Papei exclusivitatea descoperirii dumnezeiesti, distrugand in acelasi timp intreaga teologie mistica. De la Conciliile I si II Vatican, episcopul Romei va fi spunand: „Parutu-S-a Duhului Sfant si mie.” Pretinzand exclusivitatea asistentei Sfantului Duh, Episcopul Romei dezangajeaza mistic pe toti ceilalti episcopi, ajungand sa fie parintele si ocrotitorul spiritual al ideologiilor care proclama dogma suficientei de sine a omului european, in baza rastalmacirii afirmatiei ca Duhul sufla unde vrea. Loctiitorul lui Hristos - Vicarius Christi - il inlocuieste pe deplin pe Fiul lui Dumnezeu, pentru Care nu mai afla loc pe pamant: episcopul Romei L-a trimis in concediu.

Pentru catolici capul vazut al Bisericii este Papa. Pentru noi ortodocsii Capul Bisericii este numai Hristos, Cuvantul lui Dumnezeu, Care este prezent tot timpul cu noi, si continua sa fie vazut de sfinti. (...)

Pretentia de a recunoaste dogma infailibilitatii papale, - recunoastere care ne va aduce slava imparatiei desarte a lumii occidentale si absolvirea de orice pacat de care fusesem invinuiti - e pentru noi similara ispitei din pustia Carantaniei: „Acestea toate ti le voi da Tie, daca vei cadea inaintea mea si Te vei inchina mie.” (Matei 4, 9) Daca acceptam pe episcopul Romei drept cap al Bisericii Neamului, atunci Biserica Ortodoxa Romana nu mai e "complice cu statul" si nici "tradatoare" sau avand o ierarhie "pangarita" ci toate "pacatele" noastre schismatice sunt stinse prin simpla cuminecare cu Papa. Se va putea spune atunci despre noi: „Au indragit slava oamenilor mai mult decat slava lui Dumnezeu.” >>

Sursa: "Constiinta ortodoxa din Ardeal in cumpana vremii", în Revista Gandirea, nr 1/1993
https://groups.google.com/forum/?fromgroups#!topic/ortodoxia/I7SdEP39lgs

Enciclica Patriarhală din 1895 - Un răspuns la Enciclica Papei Leon al XIII-lea
 

<< XIV. Prin urmare, nesocotind aceste diferenţe serioase şi substanţiale dintre cele două biserici cu privire la credinţă, diferenţe care, aşa cum s-a spus mai înainte, au fost create în Apus, în enciclica sa, papa prezintă chestiunea primatului pontifului roman ca fiind principala şi, ca să spunem aşa, singura pricină a neînţelegerii şi ne trimite la izvoare, ca noi să căutăm cu sârguinţă ce au crezut înaintaşii noştri şi ce ne-a lăsat moştenire prima vârstă a creştinismului. Însă, scăpând la Sfinţii Părinţi şi Sinoadele Ecumenice ale Bisericii primelor nouă secole, noi suntem pe deplin convinşi că episcopul Romei nu a fost niciodată socotit autoritatea supremă şi capul infailibil al Bisericii şi că fiecare episcop este capul şi preşedintele Bisericii sale particulare, supus doar decretelor şi hotărârilor sinodale ale Bisericii Universale ca fiind singura infailibilă, episcopul Romei nefiind în nici un fel exceptat de la această regulă, după cum arată istoria Bisericii.

<< Domnul nostru Iisus Hristos singur este Împăratul veşnic şi Capul nepieritor al Bisericii, fiindcă El este capul trupului Bisericii (Coloseni 1, 18), care a spus de asemenea dumnezeieştilor Săi ucenici şi apostoli la Înălţarea Sa la ceruri: Iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului; amin (Matei 28, 20). În Sfânta Scriptură, Apostolul Petru, pe care catolicii, încrezându-se în scrieri apocrife din secolul al II-lea, pseudo-clementine, îl socotesc cu scop a fi întemeietorul Bisericii Romane şi primul lor episcop, discută problemele ca un egal între egali în sinodul apostolic din Ierusalim, şi într-alt loc este mustrat cu asprime de Sfântul Apostol Pavel, după cum se vede cu claritate în Epistola către Galateni (Galateni 2, 11).

<< Mai mult, catolicii înşişi ştiu bine că, în primele secole creştine, pasajul din Evanghelie la care se referă pontiful: Tu eşti Petru, şi pre această piatră voiu zidi Biserica Mea (Matei 16, 18) este tâlcuit cu totul diferit, într-un duh ortodox, atât prin tradiţie, cât şi de toţi Sfinţii Părinţi fără excepţie; piatra fundamentală şi de neclintit pe care Domnul a zidit Biserica Sa şi pe care porţile iadului nu o vor birui este înţeleasă metaforic ca fiind mărturisirea adevărată a lui Petru cu privire la Domnul, că Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu celui viu (Matei 16, 16). Pe această mărturisire şi credinţă se sprijină cu fermitate propovăduirea mântuitoare a Evangheliei de către toţi apostolii şi urmasii lor. De unde Sfântul Apostol Pavel, care a fost ridicat la cer, tâlcuind limpede acest fragment, face cunoscută insuflarea dumnezeiască, spunând: După harul lui Dumnezeu care este dat mie, ca un înţelept meşter, mai mare temelie am pus, iar altul zideşte. Că altă temelie nimeni nu poate să pună afară de ceea ce este pusă, care este Iisus Hristos (I Corinteni 3, 10, 11).

Enciclica Patriarhală din 1895 - Un răspuns la Enciclica Papei Leon al XIII-lea
 

<< Însă, în alt sens, Pavel îi numeşte pe toţi apostolii şi proorocii laolaltă temelia zidirii întru Hristos a credincioşilor; cu alte cuvinte, mădularele trupului lui Hristos, care este Biserica (Coloseni 1, 24); când scrie efesenilor: Dar de acum nu mai sunteţi străini şi nemernici, ci împreună cetăţeni cu sfinţii, şi deaproape ai lui Dumnezeu. Zidiţi fiind pre temelia apostolilor şi a proorocilor, fiind piatra cea din capul unghiului Însuşi Iisus Hristos (Efeseni 2, 19-20; I Petru 2, 4; Apocalipsa 21, 14).

<< Astfel, aceasta fiind învăţătura insuflată dumnezeieşte a apostolilor despre temelia şi Împăratul Bisericii lui Dumnezeu, fireşte că Sfinţii Părinţi, care au ţinut cu tărie tradiţiile apostoleşti, nu puteau avea, nici concepe vreo idee a unui primat absolut al Apostolului Petru şi episcopilor Romei; nici nu puteau da orice altă tâlcuire acelui fragment din Evanghelie, cu totul necunoscută Bisericii, decât cea care era adevărată şi dreaptă; nici nu puteau născoci cu samavolnicie şi de la ei înşişi o nouă dogmă despre privilegiile exagerate ale episcopului Romei ca urmaş, dacă aşa este, al lui Petru; mai ales că Biserica Romei a fost întemeiată nu de Petru, a cărui activitate apostolească la Roma este în întregime necunoscută în istorie, ci de Pavel, apostolul neamurilor, cel ridicat la cer, prin ucenicii săi, a căror slujire apostolească la Roma este binecunoscută tuturor.

Enciclica Patriarhală din 1895 - Un răspuns la Enciclica Papei Leon al XIII-lea
 

<< XVI. Fiecare Biserică particulară auto-guvernată, atât din Răsărit cât şi din Apus, era cu totul independentă şi auto-guvernată din vremea celor şapte Sinoade Ecumenice. Şi exact aşa cum episcopii Bisericilor auto-guvernate din Răsărit, tot aşa cei din Africa, Spania, Galia, Germania şi Britania ocârmuiau treburile propriilor Biserici, fiecare prin sinoadele lor locale, episcopul Romei neavând nici un drept să se amestece, şi el însuşi era în egală măsură supus şi ascultător faţă de hotărârile sinoadelor. Dar în chestiunile importante care necesitau consimţământul Bisericii Universale se făcea apel la un sinod ecumenic, care singur era şi este tribunalul suprem în Biserica Universală. Aceasta era constituţia din vechime a Bisericii; dar episcopii erau independenţi unul de altul şi fiecare era liber cu desăvârşire în propriile hotare, supunându-se doar hotărârilor sinodale, iar în sinoade ei şedeau ca egali unii faţă de alţii.

(...)

<< XVII. În decursul celor nouă secole ale Sinoadelor Ecumenice, Biserica Ortodoxă de Răsărit nu a recunoscut niciodată pretenţiile exagerate, de primat ale episcopilor Romei, prin urmare nici nu s-a supus vreodată lor, aşa cum aduce mărturie clară istoria Bisericii. Tot aşa, independenţa Răsăritului faţă de Apus este arătată în mod vădit şi limpede în acele puţine şi extrem de semnificative cuvinte ale Sfântului Vasilie cel Mare, pe care le scrie într-o epistolă către Sfântul Evsevie, episcopul Samosatei: ,,Căci atunci când caracterele trufaşe sunt curtate, este în firea lor să devină încă mai dispreţuitoare. Căci dacă Domnul este milostiv cu noi, de ce alt ajutor avem nevoie ? Dar dacă mânia lui Dumnezeu zăboveşte asupra noastră, ce ajutor avem de la aroganţa Apusului ? Oameni care nici nu cunosc adevărul, nici nu pot suferi să-l afle, ci fiind păgubiţi de suspiciuni false, se comportă acum aşa cum au făcut mai înainte în cazul lui Marcel”.

sursa: http://www.catacombeleortodoxiei.ro/...stei/1433.html

Este vorba despre o scrisoare patriarhală a patriarhului ecumenic, al Constantinopolului, la 1895, ca răspuns unei enciclice a papei Leon XIII despre unirea bisericească. Vedem deci că până la sfârşitul secolului al XIX-lea poziţia Patriarhiei de Constantinopol era destul de clară şi de fermă, iar pentru cei care vor citi toată Scrisoarea patriarhală vor vedea că Biserica Ortodoxă a Răsăritului este denumită Una, Sfântă, Soborncă şi Apostolică, Stâlpul şi temelia adevărului, Biserica cea adevărată a lui Hristos, singura credinţă mântuitoare. "Nu se ştie cum", aşa, peste noapte, odată cu începutul secolului XX şi de-a lungul acestui secol, ba chiar până în ziua de azi, Patriarhia de Constantinopol a trecut la poziţii care contrazic din ce în ce mai flagrant poziţiile atât ale Bisericii Pravoslavnice în general, precum şi ale Patriarhiei Constantinopolitane în special, cu privire la apuseni etc.

Asta "întreb" şi eu, anume ce vocaţie şi harismă specială a primit sfântul Petru, dar de fapt nu el ca persoană, ci aşa zisul oficiu petrin, mai apoi papal, când toţi apostolii au fost şi sunt pietre de temelie ale Bisericii (Apocalipsa 21,14), când tuturor le-a fost făgăduită călăuzirea de către Duhul adevărului la tot adevărul (Evanghelia după Ioan), când tuturor Hristos le-a făgăduit "cheile" Împărăţiei cerurilor, când tuturor le-a dat Duh Sfânt pentru a ierta sau ţine păcate, când toţi au fost făcuţi pescari de oameni?

Şi ca să vedem contradicţia şi mai acută a felului în care aşa zişii "catolici" abordează primatul şi infailibilitatea la nivel dogmatic putem vedea un text de la Conciliul II Vatican, în care "catolicii" acceptă infailibilitatea pentru toţi apostolii Domnului, însă dintre episcopi, paradoxal, doar celui de la Roma.

"Cuvântul colegiu nu trebuie înţeles în sensul strict juridic al unui grup de persoane egale între ele, căci papa, care face parte din el, nu este membru ordinar al lui. El trebuie numit corp sau ceată; paralelismul dintre Petru şi apostoli pe de o parte, şi dintre papa şi episcopi pe de altă parte, nu înseamnă că fiecare episcop posedă infailibilitate personală, cum o posedă fiecare apostol, ci numai papa; episcopul devine membru al colegiului în virtutea hirotoniei şi a comuniunii cu papa, înţeleasă în mod juridic, adică nu există exerciţiu real al sarcinilor episcopale fără consimţământul papei; papa, ca păstor suprem, poate acţiona de câte ori consideră necesar pentru binele Bisericii, în timp ce colegiul nu poate exercita o acţiune strict colegială decât numai cu consimţământul capului său."

sursa: Nota explicativă preliminară citită înainte de votarea finală a capitolului III al Constituţiei despre Biserică la Pr. Nicolae Chifăr, Istoria creştinismului, vol. IV, Editura Trinitas, 2005, p. 261-262

Am auzit că ar exista în vremurile din urmă şi unii istorici şi teologi ortodocşi care ar accepta chiar mai mult decât cele de mai sus, mi se pare că despre Meyenedorff este vorba. Totuşi, din punct de vedere dogmatic nu se poate afirma ceea ce ai spus că ar reprezenta poziţia Bisericii Ortodoxe, lucrul acela era valabil din punct de vedere canonic, dar nu mai este valabil odată cu separarea papismului de Biserica Ortodoxă Universală şi cu scoaterea scaunului Romei din pentarhia patriarhală ortodoxă. Însă din punct de vedere evanghelic primatul sau întâietatea (în iubire) nu ţine la modul explicit de un scaun episcopal sau patriarhal sau altul, ci ţine de vrednicia şi harul unuia dintre episcopi, precum şi de harul şi capacitatea celorlalţi de a îi recunoaşte "alesului" întâietatea, dar nici în acest caz nu ar fi vorba despre vreun primat în materie de emitere de dogme de credinţă sau de stabilire unilaterală a adevărului acceptat şi crezut de Biserică; se poate accepta să spunem scaunul Romei pentru infrastructură, să zicem, dar nu pentru vreun argument dogmatic, pentru că, după cum spune Evanghelia după Ioan, închinarea adevărată a lui Dumnezeu I se aduce în Duh şi adevăr, nu într-un loc geografic sau altul. Şi, după cum am mai spus, pentarhia ortodoxă nu este o chestiune dogmatică, ci doar una conjuncturală (nu însă fără temeiuri) şi canonică, ţinând de rânduiala bisericească, iar nu de revelaţia dumnezeiască.