Papacioc*
Scuzati.

multumesc din suflet pentru link-ul catre Parintele Arsenie! mare bucurie a sufletului sa-l pot vedea si asculta!

Pentru un om echilibrat şi care îl are pe Iisus Hristos în suflet acest sentiment va fi dureros dar va trece.Ştie Dumnezeu de ce nu ne îngăduie să fim cu o persoană pe care o iubim foarte mult.
Dumnezeu nicodată nu-ţi va refuza dragostea oricât de mare ar fi.Ia gândeşte-te că ai fi foarte credincioasă şi într-o zi ai fi pusă în situaţia de a crede (fals de altfel) că Dumnezeu nu te iubeşte? Ce ţi-ar mai rămâne atunci?
Pe când cu oamenii e mult mai simplu;nu te iubeşte asăzi cineva? Te va iubi altcineva mai mult mâine.Numai să ai răbdare şi nădejde.

Si eu m-am intrebat si mi-am pus problema daca:
-am pus relatia mea inaintea ascultarii de Dumnezeu (am pacatuit, pe scurt, intr-o relatie fara Dumnezeu)
-iubirea nu este una autentica (autentica este dragostea definita de Sf. Apostol Pavel)
-durerea este expresia mandriei mele etc.

Imi pare rau ca ai trecut printr-o astfel de suferinta. Eu cred ca nici o durere nu este zadarnica, ci toate ne sunt date spre indreptare. Nu cred ca iubirea si durerea asociata ei trec (cum spune Dorina), ci doar se transforma in timp. Poate ca durerea dispare cand nu mai exista mandrie, dar cred ca iubirea tot va ramane. Dar asta este doar parerea mea, poate gresesc.
Eu am observat ca daca toate lucrurile ar fi fost dupa voia mea, nu as fi ajuns niciodata sa ma rog. Doar durerea sufleteasca m-a "fortat" sa ma intorc la Dumnezeu.

da, clar, evident, fara durere, fara suferinta, ar fi fost mult mai putin probabil sa ne intoarcem si sa ne apropiem de Dumnezeu. clar ca toate durerile ne sunt date spre indreptare, si, nu din mandrie, ci cu bucuria credintei o spun: ferice de noi cei ce intelegem asta! ( pentru ca sunt prea multi cei ce sufera, dar nici prin cap nu le trece sa-l cheme pe Dumnezeu in ajutor, din pacate) .

si eu cred ca o parte destul de mare a durerii provine din mandrie, din orgoliu ranit. dar ce ne facem cu dorul? cu durerea aproape fizica data de lipsa persoanei iubite?

nu prea cred in varianta " lasa ca e plina lumea de baieti, o sa gasesti altul mai bun" ( vorbele pe care le spune toata lumea) . nu ca nu as gasi pe cineva mai bun, care sa ma iubeasca mai mult... poate ca s-ar gasi. dar ar fi prea simplu, prea nemeritat parca... unde ar fi stradania mea?

depinde dupa cine sau ce plangi.sufletul nostru e paactos si plange dupa toate pacatele pamantului

bine zis!si frumos

uneori suntem mai slabi decat credem!teoretic,ar trebui sa simtim toti la fel?si cei care simt ca plutesc,ca dincolo de dragoste nu mai pot vedea nimic,sunt orbiti?teoreti,in genere,in asa momente doi isi jura vesnicia clipei .pot simti asa si-in acelasi timp sa il slujeasca pe HRISTOS?

Parintele Cleopa spunea in "Ne vorbeste parintele Cleopa, volumul 2" ca lacrimile pot fi bune, neutre, si rele. Bune sunt lacrimile ce izvorasc din dragoste fata de Dumnezeu. Neutre sunt cele ce vin din necaz, sau din faptul ca o ruda s-a imbolnavit, sau din diverse pricini de tristete ale vietii. Iar rele, sunt lacrimile de ciuda, de ura... si chiar si lacrimile varsate pentru ca o anumita persoana nu ne impartaseste sentimentele.

Insa, supararea de multe ori ne apropie de Dumnezeu, si ne face sa-l cunoastem cu adevarat. Ce frumos ar fi ca orice om deprimat, orice om ce are ganduri sinucigase si isi pune in cap sau ii este mai bine zis pus in cap de cel rau ca "nimeni nu te intelege", "nimeni nu te iubeste" sa realizeze ca exista o persoana careia ii pasa de el.. si acela este Iisus Hristos, care plange langa tine! Ce poate fi mai incurajator decat gandul ca Dumnezeu sufera impreuna cu tine?

Eu cred cu tarie ca un crestin adevarat nici macar trist nu mai poate fi, indiferent de greutate.