O mila, pe care ne bazam prea mult , atunci cand pacatuim constient. Si oare ce pacat poate fi mai mare, decat cel premeditat ?

Nu te contrazic, insa conteaza si contextul. Cand am afirmat cele de mai sus am avut in vedere invatatura teologiei rasaritene care a depasit extremele, dreptatea inflexibila a unui Dumnezeu impersonal, sau iubirea oarba care presupune la sfarsitul lumii mantuirea intregii creatii asa cum sustinea Origen prin invatatura sa despre apocatastaza. In Dumnezeu, dreptatea si iubirea se intalnesc, pentru ca El iubeste rational, dar fara masura si judeca iubitor, milostiv.

eu cred ca daca o persoana s-a cait , spovedit,impartasit...deci practic s-a curatat nu mai este pedepsit...pedeapsa vine cand omul staruie in pacat.

Da... eu am venit cu subiectul de fata pentru ca am citit asta la un parinte de la Athos. Cum ca pacatele ne sunt iertate, insa urmarea fireasca a pacatului ramane. Deci vom suferi pentru nedreptatea adusa Lui Dumnezeu, pentru incalcarea voii Sale. Eu cred ca are dreptate Gheron Iosif.

Mai departe, daca se vor rasfrange si asupra copiilor pedepsele desinate noua si pe care nu le-am implinit din varii motive, asta probabil ca este la fel de adevarat (se stie citatul biblic).

In fond, viata noastra toata este o suferinta continua si o lupta si o jertfa neintrerupta. Si, chiar daca drepti am fi, anumite incercari vin asupra noastra ca incercari si noi le percepem ca "pedepse"... Exemplele sunt de prisos aici.

Dumnezeu este Iubire, Adevar si Dreptate. De dreptate insa nu face uz inca, caci ar fi vai de noi daca ne-ar socoti bob cu bob fiecare pacat, noi pacatuind in fiece secunda. Pacatuim pana si cand ne rugam. Ne mai ghideaza pe drumul vietii, oprindu-ne cand vede ca am aduna prea multe pacate, mai multe decat am fi in stare sa ducem, dar o face ca pe o manifestare a dragostei ce ne-o poarta, nu ca pedeapsa. Asta ar fi, transcris cu cuvintele mele, ceea ce cred eu, din cele citite.
Origen probabil ca nu stia ceea ce scrie in orice carte de rugaciuni si anume: ca prea marea incredere in bunatatea lui Dumnezeu, incredere care te face sa savarsesti fara contenire pacate, socotind ca Dumnezeu te va ierta chiar daca nu te indrepti, constituie un pacat impotriva Duhului Sfant si nu se iarta.
Ca la Dumnezeu totul e posibil o stim. Tocmai marea Lui dragoste pentru om este speranta noastra in mantuire.

Sfantul Ioan Gura de Aur, spune :" Si pentru ca imi pare rau de intunecimea gandului oamenilor si de nebunia lor, as vrea sa am o voce atat de puternica, incat sa ajunga pana la marginile pamantului, si dupa ce m-as urca pe cel mai inalt munte de pe pamant, sa strig la toate popoarele si neamurile, la fel ca prorocul David: Fiii oamenilor pana cand grei la inima? (Ps. 4,2). Ma doare si sufar pentru ce a-ti ajuns. Da, plang, pentru ca stiti prea bine ca Dumnezeu este indelung rabdator si va asteapta sa va indreptati, in loc sa va pedepseasca dupa dreptate, si cu toate acestea nu va indreptati."

Origen cunostea foarte bine Scriptura si intreaga imnografie de pana la el. Este corect ceea ce spui de spre nemarginita iubire a lui Dumnezeu, insa repet nu trebuie separata de dreptatea Lui.

Este vorba de Sf. Isaac Sirul.

Stiu Anca la ce te referi. Acelasi Sfant Parinte recomada sa iubim intreaga fatura, sa ne manifestam iubirea chiar si fata de demoni, insa tot el spune ca suferinta pentru cei din iad consta in flacarile iubirii lui Dumnezeu. Deci iubirea lui Dumnezeu manifestata dupa dreptate, pentru ca daca ar fi fost iubirea oarba n-am mai fi vorbit de iad.

Mai aproape de zilele noastre iata, Sfantul Siluan Athonitul ne propune de asemenea o atitudine smerita in fata lui Dumnezeu (,,Tine-ti mintea in iad si nu deznadajdui!") si multa, multa dragoste fata de aproapele.